Top Ten personalizat

M-am decis să dau ṣi eu topul cărṭilor mele preferate. Să se ia în calcul că este un top făcut la o vârstă încă adolescentină.

N.B. William S. Burroughs, Friedrich Nietzsche ṣi F.M. Dostoievski sunt sfânta treime până acum pentru mine. Nu las în top ten decât o carte a domnului Dostoievski pentru că la ceilalṭi doi sunt excesiv de subiectiv.

10. Cum vrea Dumnezeu – Niccolo Ammaniti

9. Sectanṭii – Iuri Mamleev

8. Zâtul – Tatian Tolstaia

7. Shining – Stephen King

6. Terry Pratchet ( nu mă pot decide)

5. Copiii din miez de noapte – Salman Rushdie

4. Jeg – Irvine Welsh

3. Lanark. O viaṭă în patru cărṭi – Alasdair Gray

2. Romanul cocainei – M. Agheev

1. Idiotul – F.M. Dostoievski

P.S. Promit ca această listă să sufere schimbări de imagine.

Seria Irvine Welsh

A trecut destul de mult timp de când nu am mai recenzat (Weekend cu mama prefer să nu-l trec la romane, cărţi şi alte chestii ce au pretenţia de literatură). Aşa că revin cu forţe proaspete şi încerc să vă trezesc interesul pentru scoţianul puţin nebun şi punkist devenit scriitor.

Nu am să vă dau detalii despre el deoarece le găsiţi aici:

http://www.irvinewelsh.net/biography.aspx

Am să vă povestesc, în schimb, despre cele trei romane traduse în limba română la editura Polirom.

Trainspotting

Ei da, Trainspotting. Mai întâi a fost cartea, în cazul în care mânâncă pe careva limba să întrebe, iar filmul a crescut popularitatea scriitorului, astfel încât aproape a devenit o emblemă pentru tinerii din perioada anilor 90.

Nu ştiu câtă lume nu este familiarizată cu personajele din Trainspotting, pentru că, atât cartea cât şi filmul au devenit un cult în rândul tinerilor, însă, am să le trec numele încă o dată, pentru cei ce au ratat nebunia din viaţa lui Sick Boy, Begbie, Renton, Spud, Tommy, Diane, Swanney.

Şapte puşti umflaţi de droguri, plutind în alcool şi sex addictive îşi trăiesc vieţile cât se poate de normal, într-un oraş cât se poate de normal, într-o lume cât se poate de futută de cap. Ce poate fi de capul lor? Păi, ăăă, ar putea fi fuga zilnică după marfă, sau cum înţeleg ei prietenia, sau cum se pot distra într-un oraş ce le provoacă silă, sau cum să îţi revii după ce îţi moare un sugar în timp ce tu îţi bagi o doză, sau cum să fii ok în faţa părinţilor prieteni tale după ce te-ai căcat la ei în pat şi i-ai împroşcat cu excrementele de pe cearcaf la micul dejun. He, he!

Trainspotting e genial, e o carte ce nu trebuie să o ratezi pentru că:

1. te face să râzi până nu mai poţi;
2. te face să înţelegi că faza cu drogurile poate deveni foarte nasoală la un moment dat, însă fără clişeele de căcat specifice societăţii înapoiate în care trăim;
3. ca să vezi de ce se fac filme după cărţi şi de ce cartea e mai bună;
4. scriitorul e un fost punkist care se pişa pe el de beat ce era, lua şi dădea bocanci în bot, a băgat tot ce era de găsit, a avut formaţie, a făcut crowd-surfing, etc. Deci trebuie să citeşti doar din curiozitatea de a afla dacă tipul ăsta mai e în stare să lege două cuvinte şi dacă nu scrie doar pentru că e pe vreun trip.
5. ia şi citeşte frate cartea că poate mai scoate Poliromul şi alte titluri de el în română!!!

Nu asculta nici de mama, nici de tata, nici de preot, nici de profesori, nici de oricine îţi interzice cartea asta! Am auzit tot felul de aberaţii cum că e întunecată, apocaliptică, degradantă moral şi alte tâmpenii. Cartea nu e altceva decăt o ficţiune foarte bine construită în coperţile unei realităţi jegoase, cretine, porcoasă, comercială şi totuşi dată-n pizda mă-sii de PUDICǍ!!!

Traducerea exemplară, superbă, o spun deoarece am citit romanul şi în original. Sincer, nu mă gândeam că poate reuşi cineva să traducă chiar aşa ok limbajul scoţianului.

Porno

Dragă cititor de blogul meu,

Mi te destăinui ţie deoarece ştiu că pot să am încredere în tine şi că nu mă vei judeca sau urî dacă îţi spun că Porno lui Welsh mi se pare o mare porcărie. E varză cartea. E atât de forţată şi vădit comercială încât îmi provoacă silă. Nici nu aş vrea să îţi spun despre ce este vorba dar poate că ţie o să-ţi pară faină aşa că îţi dau cu spoiler: vechea gaşcă din Trainspotting vrea să se îmbogăţească făcând filme porno. Ce se întâmplă mai încolo rămâne să afli tu, dacă mai ai nervi sau eşti un fan împătimit Welsh ca şi mine. E cam scumpă cartea dar dacă te-ai ataşat anormal de mult de personajele din Trainspotting atunci cred că ar fi ok să o citeşti. Mie mi-a luat două zile răcit fiind, în mod normal cred că îţi ia cam o săptămână. Dar ce nu face lumea pentru Begbie… şi mai ales dacă (SPOILER ALERT!!!) cartea se termină ca şi cum ar urma o continuare…

JEG

0000000000sunt un vierme intestinal0000000

000000000000nu cred că este nimic amuzant în chestia asta00000

000000000dar poate fi în momentul în care devii subiect de carte0000

0000000000000 şi/sau când eşti considerat suficient de interesant0000000000

000000astfel ajungi să fi comparat cu conştiinţa sau cu o conştiinţa0000000

000000000000a unui om, de preferat00000000000000

Jeg este cel mai bun roman al lui Irvine Welsh citit de mine până acum. Sper să nu îmi sară în cap iubitorii lui Trainspotting dar personajul Bruce Robertson îmi aduce aṣa de mult aminte de personajele complexe, chinuite, sociopate ṣi psihopate ale lui Dostoievski, încât nu am cum să nu îl iubesc. Ok, este afemeiat, brutal, corupt, fără pic de morală, drogat, homofob, rasist, porn lover and shit, dar care dintre noi nu este altfel (se acceptă jumătăṭile de măsură)? Bruce, dincolo de jegul ce-l înconjoară, este speriat, singur, neconsolat, trist. Ce este interesant ṣi cât se poate de incitant este latura psihologică a lui Bruce Robertson: Bruce nu este o singură persoană, ci patru. Nu am să vă divulg decât alte două părṭi ale psihicului poliṭistului (nu v-am spus că e poliṭist încă, nu?): doi viermi intestinali ce se joacă de-a conṣtiinṭa. Eeeeee! v-am făcut curioṣi ha? Chestia cea mai tare e că nu poṭi să-ṭi dai seama dacă viermii lui intestinali gândesc, vorbesc ei de unii singuri (adică ce fac oamenii după ce trec de faza gânguritului, ṣtii?) sau e chiar Bruce care-ṣi face pobleme de conṣtiinṭă, căutând o salvare, o mântuire, o cale de a se curăṭa de jegul adunat de-a lungul timpului. Bruce nu este pierdut într-u totul, Bruce este animalic, este decadent dar caută lumina, se caută pe sine, îl caută pe Bruce cel dinainte, Bruce cel ce nu a fost părăsit de nevastă, Bruce ce nu era dependent de droguri, Bruce cel ce nu era paranoic. Viermii intestinali sunt vocea conṣtiinṭei, conṣtiinṭă înecată, ascunsă în heroină, cocaină, mâncare proastă, alcool, curve ieftine ṣi pornografie. Pentru Bruce, conṣtiinṭa sa este un parazit pentru că nu-l lasă să fie ceea ce este el acum, nu poate fi Bruce cel crud, nu ṣi-ar putea duce la bun sfârṣit planurile mârṣave născute din paranoia dacă conṣtiinṭa sa ar prelua controlul. Morala este o tenie! Amintirile sunt o tenie! Un Bruce este un parazit pentru celălalt Bruce!

Romanul nu este uṣor de digerat (dacă tot vorbim de viermi intestinali), însă dacă ai curaj să te apuci de el, crede-mă că merită fiecare minuṭel petrecut în preajma lui. Monologurile viermelui sunt cireaṣa de pe tort ṣi nu pot să nu mă minunez în faṭa găselniṭei lui Welsh ṣi să nu scap un “genial” printe dinṭi. Toată povestea e plină de jeg, filth, căcat, sloboz, vomă, muci, alcool, drog ṣi alte dichisuri de genu’, limbajul este în dulcele stil clasic al punkerului scriitor (traducerea este sublimă!), s-ar putea să-ṭi vomiṭi dejunul sau ṭigara de dimineaṭa sau de după la unele faze, dar călătoria asta face toṭi banii prietene! Dacă nu ṭi-a plăcut, poṭi să te duci la librărie ṣi să-ṭi cer banii înapoi sau mai bine fă-o cadou soacrei.

000000oare sunt si in tine?000000000

00000000000lectură plăcută0000000000000

Alasdair Gray – Lanark. O viaţă în patru cărţi

Recunosc că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia acestei cărţi. Deşi singurul lucru care-l ştiam despre autor şi carte era că i-au trebuit treizeci de ani să o scrie, am aşteptat-o înfrigurat şi cu nerăbdare. Pot să vă spun că am devorat Lanark în căteva zile şi am declarat-o a treia carte în top ten-ul personal (după Idiotul lui Dostoievski şi Romanul cocainei lui Agheev). Nu îndrăznesc prea mult când spun că Lanark, mai târziu Thaw, poate fi oricine dintre noi, oricare dintre cititorii romanului. M-am recunoscut în Lanark, m-am regăsit în drumeţiile şi lumea fantastică în care-şi caută sinele, am retrăit dramele personale alături de monologurile şi aventurile lui. Alasdair Gray recunoaşte în interviul din sfârşitul volumului că romanul este în foarte mare parte autobiografic, însă, faptul că acţiunea se învârte într-o lume fantastică, viaţa lui Gray devine universală, devine o epopee marcantă într-o lume posibilă, dureros de relevantă pentru lumea în care trăim. Lanark este o carte tristă însă plină de umor, situaţiile sunt dramatice însă hazul salvează de la căderea în deprimare. Personajul principal este un deprimat incorigibil, un deprimat care nu renunţă totuşi la speranţă. De la Thaw ai multe de învăţat însă este partea cea mai dureroasă din toată cartea. Deşi iubirea nu este găsită de nici un personaj, singurătatea ce-l apasă pe Thaw, o singurătate aproape universală, face paginile dedicate lui să te apese şi să te inunde sentimentul de solitudine ca lipsă dintr-un întreg, dintr-un plan în care tu nu ai fost vreodată inclus. Povestea lui Thaw este construită din mai multe parabole la fel cum şi viaţa lui Lanark este o parabolă, însă Thaw este el însuşi o parabolă în sensul kafkian al cuvântului. Thaw-parabola trăieşte o viaţă-parabolă. Acţiuni, întâmplări, personaje, tot ce ţine de el dă senzaţia că conţine ceva ascuns. Lanark însuşi pare a fi ascuns însă cunoscut, un soi de mister ce ţi-a fost dezvăluit o dată îl înconjoară şi îi dă savoare. Numele ce şi-l ia la început de pe o foaie găsită în tren, deoarece nu ştia cine este, unde este şi ce caută, îl face să pară comun şi extraordinar în acelaşi timp. Faptul că nu reuşeşte să se integreze în societatea în care nimeni nu lucrează şi oamenii dispar inexplicabil la un moment dat, provoacă trimiterea sa la Institut, institut care foloseşte oamenii drept combustibil sau hrană. Boala lui Lanark, boală de care suferă toţi oamenii de fapt, este o transformare a corpului în diferite animale. Ce se întâmplă cu Lanark este ceva obişnuit, boala lui nefiind altceva decât un efect somatic la starea sa psihică. Deşi este bine primit şi îşi face prieteni, Lanark nu se regăseşte, nu se simte împlinit, iar boala îl „salvează” de la a deveni unul dintre cei ce-l înconjoară. Institul îi oferă şansa dragostei, însă, după cum singur o să afle, nu există, însă tânjeşte după ea. La Institut îl ”cunoaşte” pe Duncan Thaw, personaj ce trăieşte într-un Glasgow lipsit de imaginaţie, plafonat şi marcat de război şi revoluţia industrială. Am trasat în linii mari firul poveştii însă vă promit că nu o să vă plictisiţi şi că tot o să fiţi luaţi prin suprindere şi că nu o să puteţi lăsa cartea din mănâ. Traducerea este superbă, Gray este un scriitor ce are grijă de cititorul său pentru că mai întăi a avut grijă de el, deci, nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de romanul lui. Ascuns, misterios, ingenios, problematic, universal, reuşeşte să strângă ce-i mai bun din Kafka, storcându-l într-un singur personaj, amuzant dar tragic, Lanark are toate atributele unui roman ce merită să rămână în istorie şi la tine în bibliotecă.

A fost Mindruta in Timisoara?

Nu îmi vine să cred că a fost așa de puțină lume la lansarea cărții Ce n-a avut loc în prompter al lui Lucian Mîndruță. Da, da, Lucian Mîndruță a fost în Timișoara la Cartea de nisip la orele 19 fix pe 25 aprilie. Au fost maxim 10 oameni… și a fost una dintre cele mai reușite lansări la care am participat vreodată.

Nu pot să nu mă întreb de ce apetitul timișorenilor față de evenimentele culturale este atât de scăzut. La Cartea de nisip au fost nume cu rezonanță, scriitori importanți, evenimente foarte interesante însă, din păcate, vine foarte puțină lume. Nu există interes? Cultura nu mai este prioritară pentru publicul din urbea noastră? Ce se întâmplă cu Timișoara?

Nu pot să nu mă întristez și să nu mă doară faptul că se schimbă părerile în legătură cu publicul avid de evenimente din Timișoara. Începem să nu mai fim considerați însetați de cultură, de carte, de evenimente literare, de lansări de carte. I-am avut ca invitați pe directorii editurilor Rao și Polirom, invitați care au fost încântați de ce poate oferi librăria atât din punct de vedere al spațiului cât și al modului de prezentare a cărților. Din păcate au fost dezamăgiți de prezența publicului la lansări… Ce se întâmplă? Din păcate, aceste lucruri se aud și numai bine și cinste nu ne fac…

După cum probabil s-a auzit Vladimir Sorokin și Esterhazy vor veni în România la Neptun. Mi-am dorit foarte mult ca Sorokin să ajungă şi în Timișoara însă din păcate nu o să vină. Nu o să vină atât datorită distanței cât și marelui semn de întrebare care constă în eventualul fiasco al evenimentului… Din fericire Esterhayz s-ar putea să vină, culmea, pentru prima dată în Timișoara, dar nu pot să spun sigur când și dacă chiar o să fie posibilă venirea sa… Păcat, trist, deprimant, cum vreți, dar foarte, foarte adevărat.

Dar să revin la lansarea d-lui Mîndruță. Doresc să vă povestesc despre eveniment pentru că Mîndruță știristul sau Bâlbuță de la Cronică nu se compară cu Mîndruță scriitorul, mă scuzați, jurnalistul pentru că scriitor încă, nici măcar el, nu se consideră. E o adevărată plăcere să îl asculți pentru că nu încearcă să facă prozeliți, nu devine un zarzavagiu când i se propune din public să-și vândă cartea, etc. Este un tip cât se poate de simpatic, cult, cu mult bun simț, citit și cu o bogată cultură generală, poate să-ți vorbească despre primele calculatoare apărute în România la fel cum îți poate povesti de Freud și de părerea acestuia despre religie. Singurul lui mare, maaaaaare defect este că apare la televizor și prezintă știrile, că o are drept colegă pe Răduleasca, că lucrează la o televiziune sub patronajul lui Voiculescu, că știrile de la Antenă sunt adeseori tâmpite, etc. Faceți abstracție de toate astea, citiți cartea și articolele sale din Dilema Veche și o să descoperiți un cu totul și cu totul alt Mîndruță. Descoperiți-l așa cum l-am descoperit și eu și nu o să vă pară rău. Poate nu o să vă mai uitați la știrile prezentate de el dar în mod sigur o să aveți o altă imagine despre Lucian Mîndruță. Gândiți-vă că adoră Terry Pratchett. Dacă citiți altceva în tabloide să nu credeți. Am avut o discuție privată între 12 ochi cu el despre Pratchett și cărțile sale.

Recomand Ce n-a avut loc în prompter nu datorită faptului că a fost la noi în librărie ci pentru că merită o șansă, merită să fie descoperit adevăratul Mîndruță, omul care-și permite să fie puțin mai idealist decât îți permite timpul, omul care propune să închizi televizorul și să pui mâna pe o carte, omul care nu suportă să i se facă complimente și preferă să primească ironii, ironii la care să participe și să facă cât mai mult haz. Regăsiți articolele din Dilema veche, articole refăcute, adăugite special pentru acest volum și nu o să vă pară rău. Mie nu mi-a părut.

P.S. Dacă cineva crede că încerc să-i dedic vreo odă, se înșeală amarnic. Poate că ar fi foarte bine ca data viitoare când se va mai afla prin Timișoara să veniți să-l ascultați, să-l vedeți, să discutați cu el și o să înțelegeți termenii textului. Numa’ bine.

Dreptate să se facă!

În ultima vreme,cel puţin acum îl observ eu, s-a înrădăcinat un curent care se opune creaţiei literare româneşti, afirmând că toţi artiştii noştri se împart în două categorii: epigoni şi oameni ce şi-au greşit vocaţia. Încep acest eseu pentru a demonstra falsitatea primei afirmaţii şi inutilitatea celei de-a doua.

Bănuiesc că aţi auzit de Frank Herbert, primul scriitor care să fi obţinut atât un premiu Hugo cât şi unul Nebula, promotorul curentului New Age în SF ş.a.m.d. Oricare ar fi părerea dumneavoastră vis-a-vis de literatura speculativă nu s-ar putea nega valoarea sa ca scriitor dacă nu ar fi un amănunt să stea în faţa acestei distincţii. A plagiat deliberat un mare prozator român fără să recunoască niciodată acest lucru. Probabil că v-aţi şi dat seama, mă refer la Ion Creangă cu al său Harap-Alb. Nu vă uitaţi urât la cuvintele acestea; ştiu, am fost îndoctrinaţi să considerăm orice operă românească, inferioară oricăreia din străinătate, dar aveţi răbdare şi haideţi să stăm un pic la analizat cele două texte.

(Voi presupune că sunteţi deja familiarizaţi cu acţiunea basmului dacă nu şi cu cea a romanului Dune.)

Din cauză că Povestea lui Harap-Alb este un basm, registrul lexical aflat la îndemâna scriitorului nu deţinea anumiţi termeni care ar fi fost mai corecţi, forţându-l pe acesta să improvizeze. Astfel, prin faptul că Impăratul Verde este fratele mai mare al Regelui se sugerează o relaţie de vasalitate între cei doi, o relaţie deloc diferita de cea dintre casa Corrino, Împăratul Shaddam IV, şi casa Atreides, Ducele Leto I sau dintre acesta şi casa Harkonen. Moralitatea în basmul cult este de cele mai multe ori ambiguă, astfel relaţiile dintre împăraţi şi rege se schimbă, acomodând toate interacţiunile dintre Harkonnen, Atreides, Corrino şi fremeni. Imperiul Galactic prezentat în Dune este decâzut şi sfâşiat de intrigi interne, asemeni celui din basm, sugerând un timp primordial, haotic. Împăratul Shaddam cere casei Atreides să preia în stăpânire planeta Dune, pentru a se ocupa de operaţiunile de eploatare a mirodeniilor, obligând-o astfel să îşi părăsească planeta prietenoasă din centrul galaxiei pentru una deşertică de la marginea Imperiului. Acest detaliu este foarte important, deorece aminteşte atât de situaţiei fiilor Regelui care ar trebui să părăsească părintescul cămin unde ar duce o viaţă lipsită de grinji pentru a se confrunta cu probleme revigorării şi conducerii unui imperiu, dar şi mai mult, aduce aminte de un simbolism ermetic inserat cu măiestrie în Povestea lui Harap-Alb de către Ion Creangă şi preluat inconştient de Herbert, anume de Axis Mundi şi de relaţia dintre centru, esenţă, idee şi restul existenţei. Astfel Dune ocupă un loc aparte în ierarhia simbolistică a universului, aflându-se la marginea galaxiei, dar fiind în acelaşi timp un punct focal al lumii, un centru spiritual, la fel cum este Împărăţia Verde. Apoi, testul Cutiei Agoniei, aduce aminte de întâlnirea cu Regele deghizat în urs, deoarece părintele îi cunoaşte necesitatea chiar dacă îi va produce suferinţă fiului chiar dacă nu există niciun pericol real.

Ajungând la Paul nu cred că mai intră în discuţie asemănările dintre el şi Harap-Alb. Amândoi sunt mai maturi decât ar fi normal la vârsta lor încă din începutul textului, dar suferă transformări ce îi face să transceadă nivelul umanului. Amândoi îşi pierd devreme statului nobiliar şi în acelaşi timp identitatea(poate vă aduce aminte momentul când la prăbuşitea ornicopterului Paul are viziuni şi suferă o serie de transformări ce-l fac să afirme că nu mai este el cel dinainte), numai pentru ca în sfârşit să se căsătoarească cu fiica împăratului, devenind astfel conducătorii lumii. De asemenea încercările prin care trec sunt izbitoare în asemănare, foarte ilustrative fiind îmblănzirea viermelui de nisip şi descoperirea calului năzdrăvan. Sunt asemănări între acoliţii adunaţi pe parcursul călătoriei, fremenii fiind văzuţi drept brutali sălbatici cu apucături macabre. Şi oare faptul că spre final Paul bea Apa Morţii şi intră într-o stare de comatoză, fiind trezit de mama sa cu Apa Vieţii, moment în care îşi dezvăluie întreg potenţialul este o coincidenţă? Tot aici găsim şi cea mai evidentă asemănarea între mama lui Paul şi Sfânta Duminică.

Mai sunt multe de enumerat, atât în structura narativă, a personajelor cât şi în simbolistică, dar consider că este evidentă plagierea celui mai frumos şi subtil basm românesc, dar o plagiere lipsită de respect, ce uită esenţa operei iniţiale. Data viitoare vom descoperi sursa succesului lui Neal Gaiman, Luceafarul lui Eminescu.

Weekend cu mama.ControlAltDelete

Această carte face parte din seria MUST NOT HAVE!

Titlul este excelent şi sugerează ce ar trebui să faci cu această carte: să-i dai Ctrl+Alt+Del fără a te chinui să îi deschizi coperţile vreodată. Cartea este proastă, stupidă, idioată, penibilă şi toate adjectivele negative posibile inventate vreodată. Cele neinventate încă vor apărea datorită ei. Da, este adevărat şi extraordinar, cărţulia asta merită şi strânge singurică toate epitetele enumerate mai sus.

Dar să o luăm încetişor. Scriitura Verei Ion este execrabilă, fiind undeva la nivelul unei compuneri făcută de un elev de şcoală primară. Hai, totuşi, să-i dau o şansă: poate că aşa a vrut să scrie. Păi, dacă aşa a vrut să scrie atunci de ce rămâne gustul amar al unui hibrid amorf de James Frey şi Irvine Welsh? Frey scrie simplu, la limita telegramei, dar are forţă, putere, cuvintele dansează, construiesc imagini, personaje, consumând cititorul. Welsh foloseşte un limbaj infect, putred, împuţit şi scârbos, dar fără acest tip de limbaj nici un Begbie n-ar fi Begbie iar Sick Boy ar fi un Dick Boy. Eh, eu am trăit cu impresia câ Welsh şi Frey şi-au ciuntit şi căsăpit muza şi stilul, alăturându-se pentru a se face de râs în această carte. Vera încearcă să o facă pe scriitoarea drogată, pe autorul înnebunit de iluzia cangrenoasă a irealului narcotic şi îi iese exact o fâsâială, un miros de iarbă care de fapt nu-i decât un ceai negru ars într-un moment de patetism infantil. Vera reuşeşte ceva ce nimeni nu cred că ar fi în stare să facă vreodată: să construiască un FRELSHIT*.

* Atenţie: îngurgitarea acestui concept produce stare de vomă şi diaree instant.

Chiar nu pot să înţeleg de ce a fost scoasă această carte. Chiar nu pot să înţeleg şi să accept faptul că Stere Gulea după 11 ani de pauză acceptă să-i fie asociat filmul cu o astfel de jalnică şi penibilă încercare de literatură cu tentă narcotică. Păcat, mare păcat, domnule Gulea, căci eu, unul, nu am să am niciodată dorinţa de a vedea filmul dvs. nici măcar când va fi difuzat la televizor. O oră jumătate din viaţă mi-a nenorocit deja cartea. Nefericită şi tristă asociere…

În final îi doresc Verei Ion o retragere în umbră, fără tam-tam, o reîntoarcere pe băncile şcolii primare unde probabil va face furori.

P.S. – poate că ar trebui să incerci heroină pentru a şti să scri despre aşa ceva… Burroughs şi Thompson şoptit-au.

Petitie impotriva xenofobiei!

http://www.PetitionOnline.com/dorubo/

Zona

Chiar nu știu cum să încep recenzia asta, deși știu că trebuie să o fac, să pun stiloul pe foaie și să-l las a patina pe hârtie scurgându-mi gândurile. Mi-e teamă că nu voi putea să explic… dar ce e de explicat? Zona nu se explică, Zona se trăiește, se simte, nu se aruncă în niște biete cuvinte. Vreau să vă vorbesc despre Zonă și o spun de parcă aș vrea să vă vorbesc despre viață, când eu nu știu nimic despre viață, sau despre Zonă…. Ea este vie, foarte vie, atât de vie încât are un trup, cu minte și sentimente și are un suflet și cred că i l-am găsit. Poate vi se pare prea personal, sau exagerat de dramatic, dar acesta este adevărul, iar altfel nu pot să vi-l relev. Mă gândesc c-ar trebui să fac o mică introducere în cartea fraților Strugatki și în filmul lui Tarkovski, să vă explic cum se leagă, dar cine naiba nu a auzit de Călăuza sau de Picnic la marginea drumului. Chiar și prin prisma recentei serii S.T.A.L.K.E.R.(jocuri pentru PC, două jocuri superbe venită de la ucrainieni ) și tot să fi rupt câte ceva despre ei. În fine, iată: Zona vine de la ruși, este vie și ciudată. Are trei forme, dar este una singură. Întâi a luat aspectul cuvântului, după care pe cea a imaginii, iar în finala s-a multiplicat în limbaj binar. Picnic la marginea drumului este un roman scris de frații Arkadi și Borist Strugatki, după care împreună cu regizorul Tarkovski au (re)scris unsprezece scenarii pentru o ecranizare. Ambele au făcut istorie. Apoi un studio de gaming din Ucraina, GSG game world, a făcut un joc care a încercat să capteze ideile romanului și atmosfera filmului. A reușit.

Poate veți vrea să vă povestesc măcar filmul, dacă nu și cartea. Trebuie să înțelegeți că la asemenea opere nu contează despre ce e vorba ca acțiune, ar putea să fie descris un picnic la o margine de drum al unor puștani. Dar vă fac un cadou, vă spun câte ceva despre Zonă, căci despre ea vreau să vorbesc. Nimeni nu știe cu adevărat ce e Zona, doar că sfidează rațiunea umană; fizic ea este o locație de 3200kmp îngrădită, păzită, unde se presupune c-ar fi aterizat un OZN. Pe acolo nu trece nimeni, doar stalkerii, călăuze care își riscă viața și libertatea pentru a aduce lucruri din acel perimetru, căci obiectele ce se găsesc în Zona nu sunt de factură umană, sunt sigilii regale numai bune pentru spart nuci. Tehnologie extraterestră care încalcă toate cunoștințele umane despre univers, cum ar fi cele două principii ale termodinamicii, se revarsă în lume oferind astfel autorilor șansa de a-și impune teoriile legate de orice. De ce țin morțiș să vorbesc despre o singură Zonă, când ele sunt aparent diferite? Zona romanului este un loc demonic, o cutie a pandorei, violentă și chinuitoare, în timp ce zona filmului este o câmpie edenică, unde omul trebuie doar să arate respect, pentru a fi în siguranță. Dar vă spun, zona este una și aceeași, văzută doar prin alți ochi. Și mai ales, vreau să vorbesc despre o singură zonă pentru că niciodată în istorie, nu cred ca un roman să fie, printr-un fatalism bizar, lipit inextricabil de a sa ecranizare. Să se completeze poate(vezi Portocala mecanică, vezi orice film de Kubrick) dar nu să fie o singură entitate. Nu numai că niciuna nu este completă fără cealaltă, dar doar Împreună reușesc să creeze adevărata Zonă, cu regulile și explicațiile din Picnic, cu caracterul metaforic, ezoteric prezent în Călăuză și poate cu teroarea nocturnă îmbibată cu un sentiment de admirație adâncă, în timp ce colinzi Cernobîlul.

Din păcate cartea este un SF. Din fericire este un SF. Spun din păcate deoarece criticii(și nu numai) se uită suspect la orice e băgat în acest gen, aruncând din start totul într-un hău lipsit de complexitate, structură gândită, stil, lipsite de vreo adâncime a poveștii, de simbolism sau de substrat. Din fericire, Picnicul le sparge dinții. Are dramă, are evoluție, are caracterizări destul de complexe ale unor personaje(e foarte scurtă și de aceea caracterizările se fac un pic cam prea direct; fiind oferite mai degrabă, decât să fie induse). Este de asemenea foarte eterogenă cu un prim capitol care l-ar face și pe Proust gelos, prezentând acțiunea perfect subiectiv prin ochii lui Red(un stalker și personajul principal), atât de frumos scris încât era să plâng împreună cu el…din primul capitol. După care urmează o prezentare sociologică obiectivă în mare parte, nerenunțând la interludii Stendhalliene în mințile personajelor, după care în câteva pagini prezintă toate teoriile legate de zonă, atât de concentrat încât ar părea că toate romanele celor Mari Trei din era de aur s-au îngrămădit în câteva cuvinte cu un umor specific Space Operas, atâtea teorii xenoficționale fiind aruncate acolo încât trebuie catalogate cu grijă pentru a nu pierde ceva din verdere, revenind în final la subiectivism dramă și confuzie. Revenind la Zonă. Cartea fraților ne arată că SFul poate fi și altfel decât un eseu lung și plictisitor despre colonizarea lui Marte sau o călătorie printr-un Altex obscen cu aromă de noir stătut(cyberpunk). Ne arată că și SFul poate folosi tehnici literare, caracteristici ale curentelor consacrate, poate fi adânc și poate fi o lectură care pune pe gânduri chiar și numai prin construcția ei. Dar, oh, cât aș fi vrut să o fi citit înainte de a vedea filmul.( Tocmai am terminat de citit deci s-ar putea să sufăr vreo epifanie mai târziu.)

Călăuza m-a lăsat într-o stare catatonică, fiind ferm convins că nu mai aveam nimic de trăit. Nu după ce l-am văzut, nici a doua zi. În timp, încetul cu încetul, privind pe geam îmi aminteam discuțiile dintre Scriitor și Stalker. În timp ce mă întorceam de la școală îl auzeam spunând cum am uitat să credem, îi auzeam vorbind despre artă, dar asta e umplutură, cel mult indicii, scurtături pentru a ne ajuta să găsim Zona. Revizitam fiecare cadru, trăiam cu emoție cuvintele Profesorului, ale Scriitorului și ale Stalkerului, nu ale personajelor, nu ale actorilor ci cuvintele oamenilor; eram copleșit de atâta emoție, de suflet, de simboluri, de artă, de frumusețe. Este un film ce trebuie văzut cu mintea limpede, vizionat cu foarte mare atenție pentru a fi trăit clar și în intimitate. Dacă despre roman aș mai putea spune multe, doar atât pot vorbi despre film: este tot ceea ce cred eu că ar trebuie să fie arta.

Trebuie să laud un pic și jocurile pentru că deschid un pic ochii asupra potențialului artistic din gaming. Palete de culori, arhitectură, sunete, totul a fost sublim ales pentru a stârni sentimente puternice, adânci, aducând oarecum cu cele din carte. Din nefericire sunt împânzite de buguri. Dar există Zona. Care este vie, bizară, violentă și periculoasă. Așa cum apare în roman, căci ea este și frumoasă, o frumusețe de pe altă lume. Iar aici suntem liberi să o explorăm.

Zona, ea este o metaforă, o alegorie, o comparație, toate la un loc. Zona este artă și am găsit infinite explicații pentru a i le lipi, ceea ce mă sperie e că s-ar putea ca toate să fie adevărate, dar multe dintre ele nu pot fi turnate pe hârtie și nici din piept nu pot izvorî în glas, în final Zona este ceva ce crește în noi la finalul filmului. Zona este Cernobîl, avertizând despre pericolele neînțelegerii tehnologiei. Zona este Dumnezeu și trebuie doar să crezi în ea. Zona este un mod de viață, Zona este un loc unde te poți întâlni cu tine însuți și așa cum spune Tarkovski să ” vorbești despre lucrurile care contează cu adevărat”. Zona nu te întreabă dacă ești bun sau rău, căci pentru ea nu contează așa ceva, zona te întreabă cine ești, iar în final zona sapă în tine, prin acele EUri cu care te îmbraci în fiecare zi și-l scoate la iveală pe cel adevărat, te lasă neputincios ca un prunc, privind ochii aurii ai unui zeu îndeplinitor de dorințe, aruncând doleanțe puerile, precum Fericire pentru toți.

Orice-ar fi ea cu adevărat, Zona este acum în mine.

PS: Am vrut să scriu o recenzie, dar în final am scris o confesiune.

Și să închei postul mai puțin dramatic: Picnic la marginea drumului este romanul a cărui lecturare durează mai puțin decât vizionarea ecranizării.

Era de aur

Personaje: Egor, Yosha, Autorul, Personaje episodice cu rol formal în desfăşurarea acţiunii(muncitori)
O scena ce îţi dezvăluie măruntaiele, cu obiecte de decor şi de vestimentaţie, mai precis toată recuzita aruncată, dezordonată, ca după terminarea unui spectacol, sau ca în timpul pregătirilor, în orice caz de parcă piesa nu e pregătită. Apar oameni din când în când şi curăţă, mătura sticle sparte, trec cu obiecte din culise pe o intrare şi ies pe cealaltă, ignorând spectatorii. Fluxul de muncitori scade. Pe scenă au rămas doar câteva piese de mobilier, sticle sparte, golite, prea puţine încă nedesfăcute. Doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume şifonate, cu priviri motolite de somn şi apatie, cu părul cifulit, cu mersul legănat şi lent. Se aşează pe două scaune mai aproape de marginea scenei, îşi ţin capul în mâine, îşi trag palme şi scot sunete pentru a se trezi. Privesc dezorientaţi spre public, gândindu-se până atuncea la apariţia lui ca la un eveniment distant, nerealizabil decât într-un viitor ce nu-i priveşte, nicidecum la un moment fatidic pe care vor trebui să îl înfrunte.

Egor(fluturând mâna greoi încercând să risipească o îngrijorare încă neînfiripată): Nu vă faceţi griji, dragii mei, nu va fi o scenetă din aia, postmodernă, cu doi oameni care stau în faţa voastră şi discută filozofie de doi lei, refulată de cine ştie ce rebutant scenaristic.
Yosha(privind când îngrijorat către Egor, când zâmbind timid şi puţin stânjenit spre public): Atunci ce facem nene? Oamenii ăştia au venit aici să vadă un spectacol, nu? Au venit sa râdă, să se simtă bine, sau pur şi simplu să vadă…nu…să trăiască o poveste bună. Au dat bani, bani munciţi…(privind abătut spre podea). Şi apoi am rămas numai noi doi. Toţi au plecat, nu ştiu de ce naiba n-am făcut-o şi noi. Uite, iau până şi decorurile.
Egor(cu un aer de indiferenţă, manifestând totuşi un pic de optimism subtil, dar puternic) : Lasă prietene, pentru ce ar fi trebuit să jucăm, noi trebuia să îi plătim pentru a ne privi.
Yosha(acceptând cu o privire amară cele spuse de colegul său): Asta aşa-i. Şi când mă gândesc ce îngâmfat neserios e scenaristul şi regizorul nostru. Pe unde boala s-o fi plimbând?
Egor(împăcat cu situaţia): Lasă Yosha, mai bine fără el(Se ridică, caută două sticle mai pline şi îi dă una tovarăşului său.) Hai noroc, bătrâne!(către public, ridicând sticla în sus) Vreţi şi voi? Mai bine nu. Uitaţi ce a făcut din noi.
Beau amândoi câteva gâturi lungi rare, cu sete, ca o desfătare interzisă, ca o nevoie mai presus de înţelegerea umană, efectiv redevenind fiinţe întregi cu fiecare strop, de parcă lichidul ar umple golul lăsat de o ruptură recentă. Privesc apoi spre sală, căutând ceva, inconştient.
Egor(căpătând încredere în propriile puteri): Ştii ce cred eu? Că putem, noi doi, acum, să facem o improvizaţie mai bună decât toată prostia aia .
Yosha(curios, cu sclipire în ochi de idei ce se aglomerează şi se luptă pentru a ieşi cât mai repede pe gură; gesticulând fericit): Cum ar fi…o idilă homosexuală interzisă de societate…între doi cowboy!!!
Egor(accentuând starea dinainte, continuând-o pe cea a prietenului său): Vezi că ştii. Sau(căzând un moment pe gânduri, revenind brusc) un ofiţer trimis în Vietnam să caute colonel dezeror. Va fi despre drama războiului şi nebunia ce o aduce.
Yosha(foarte entuziasmat de creativitatea proaspăt descoperită): Sau un tânăr speriat de moarte, de un altul, care s-a travestit, în glumă la o petrecere.
O pauză scurtă pentru a mai sonda după idei.
Yosha: Eu zic totuşi să facem ceva mai simplu.
Egor(prinzând firul ideii, angrenându-se în maşinaţie): Cum ar fi să…ne omorâm !
Yosha: Vezi că poţi bătrâne? O operă de artă perfectă şi sublimă.

Se ridică bucuroşi de pe scaune, se îmbrăţişează, se sărută pe obraji cu inconştienţa unor beţivi, după care , cu sticlele într-o mână, cu cealaltă după gâtul celuilalt, încep să danseze un kazacioc dezmembrat.
În acelaşi moment întră pe scenă şi autorul, plouat, cu hainele numai petice, mai ales paltonul, ţinând cu grijă în braţe un teanc de hărtii pe care le îmbrăţişa cu dragoste, ca pe o femeie mult iubită, de mult dorită. Priveşte cu groază şi furie la cei doi, ei privesc spre el, se opresc din dans, pendulând totuşi fericiţi. Autorul arată de parcă ar fi văzut stafia păcatului şi durerii, după care îşi revine, se face roşu la faţă, aruncă hârtiile pe jos şi se apucă de zbierat.

Autorul(cu un glas îngrozitor): Ce-i cu debandada asta? Unde-s decorurile?(cu tonul în continuă scădere, devenind din ce în ce mai plângăreţ odată cu realizarea treptată a distrugerii ce s-a petrecut). Unde sunt actorii? Unde sunt actriţele? Unde, nefericiţilor, unde? Şi voi?(încercând să revină la starea iniţială) Ce faceţi? Parcă aţi fi nişte porci! Ce dracu mai faceţi aici? Fugiţi şi voi, mişeilor!
Egor(calm, plutind departe de conflict): În apărarea porcilor, ei nu sunt chiar aşa de răi ca noi!
Yosha(împărtăşindu-i atitudinea): Noi aveam de gând să ne omorâm.(Dă din umeri indiferenţă.)
Autorul(dezgustat): O să vă omorâţi…o să vă omorâţi moral. Ce viitor…sunteţi morţi deja. Uitaţi-vă la voi, spiritul vă face carnea să putrezească. M-aţi ruinat…(Cade pe podea, găseşte o sticlă şi se apucă să bea cu tristeţe.)
Egor(cu un ton milostiv, căutând împăcare, dornic de a alina o durere): Uitaţi, haideţi cu noi, că nu ne mai omorâm, ne îmbătăm muci! Asta în faţa oamenilor(arătând spre public).
Autorul(cu tonul scăzut, sleit de puteri): Ce să vă îmbătaţi, mă? E apă în sticle, e ce-a mai rămas din recuzită, nu? Erau pentru scena cu banchetul. Erau pentru apogeul capodoperii mele.
Yosha(amuzat până la lacrimi): Ce capodoperă, nene? Era un rahat mare şi puturos, că nici muştele nu se apropie de el.
Autorul scapă sticla pe jos, care se sparge. Priveşte apoi spre cei doi. Nu mai poate vorbi, se bâlbâie incontrolabil aruncând bucăţi de cuvinte ce par a fi înjurături.
Egor se aproie de răvăşeale de hârtii, ia o foaie la întâmplare, citeşte un pic şi surâde.
Egor(plin de sine, brusc trezit şi apărând dintr-o dată foarte prezentabil): Uite aici de exemplu.(Jucând patetic exagerat rolul). Gavrilov(mai mult mort decât viu, mai mult umbră decât carne): Doamna mea, nu mă ierta, nu merit, nu îţi merit lacrimile, te-am înşelat. Te-am înşelat, dar sunt prea slab să plec de lângă tine, sunt slab. Sunt un animal şi să mor ca un animal, lasă-mă deci să mor ca un animal, singur şi în mizerie. În mizeria ce îmi este trupul şi mai ales sufletul. Nu…nu merit nici să respir aerul din preajma ta, nici să îmi clătesc ochii cu minunatul tă chip.
Autorul încearcă disperat să lege sunete în cuvinte, dar nu reuşeşte. Se prinde inimă de parcă fiecare cuvânt l-ar fi străpuns ca un glonte.
Yosha(ţinându-se de stomac şi râzând, fluturând arătătorul către Egor): Sau chestia aia pe care trebuia să o spun eu: Doamnă, până acum te-am iubit, acum te şi respect.
Cei doi bărbaţi încep să rândă în timp ce autorul se ghemuieşte cu capul între genunchi şi începe să se legene ca un copil.
Egor(păstrând acelaşi aer de ironie acidă): Sau bătrânul ăla zgârcit care îşi împrumută nepotul cu banii lui de alocaţie pe care îi mai cere şi dobândă şi stă într-o singură cameră ce îi serveşte drept dormitor, birou şi sală de mese, chiar dacă are ditamai viloiul. Ce glumă patetică de personaj.
Yosha(răutăcios; către autor): Nene, nu se mai scrie aşa ceva de secole, nu se mai scrie nimic. Totul s-a spus. Du-te şi te ascunde sub o piatră, căci nu mai e nevoie de tine. Eşti un anacronic ratat şi plin de iluzii.
Autorul, nemaiputând suporta, iese, mergând de-a buşelea, asemeni unui bebeluş. Lasă hârtiile în urmă şi nu mai priveşte înapoi.
Yosha(puţin nedumerit, totuşi, mulţumit că au scăpat de autor): Nu trebuia să facem ceva?
Egor(ca după o epifanie): Aşa-i! Trebuia să ne omorâm.

Se apleacă şi culeg fiecare câte o sticlă spartă, se luptă un timp, fără bestialitate, fără energie, fără plăcere. Se injunghie în acelaşi timp şi cad răpuşi la podea. Din culise, vine un lucrător cărând o mătură, deloc impresionant de cadavrele proaspete le împinge în culise ca pe nişte gunoaie inutile, apoi se întoarce. Găseşte foile răvăşite, le culege cu grijă, se aşează pe un scaun şi începe a le citi.

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch

Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch Nu cred să fie alt scriitor despre care să am o părere atât de nestatornică, cum am pentru Phillip K. Dick, pentru că niciun-altul nu m-a făcut să îi urăsc şi să îi iubesc atâtea cărţi. Uneori am impresia că a avut doar niște zvâcniri de geniu, dar când sunt gata să îl acuz de așa ceva îmi trântește în nas Credința părinților noștri, Furnica electrică sau … Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch. Probabil că deja îl ştiţi pe Phillipe K. Dick, pe acel scriitor pe care nu îndrăznesc să îl încadrez în vreun gen, acel scriitor care mi-a scris textele înainte să mă nasc, şi a făcut-o mai bine decât aş fi putut eu vreodată să o fac, acel scriitor care a trăit într-o cruntă paranoia şi a binevoit să o împartă cu noi. Poate că voi încerca odată să vi-l explic și să vă explic ce a însemnat pentru lumea modernă, aşa cum trebuie şi cum merită, dar clipa aceea stă destul de departe. Acum voi încerca să descriu ce înseamnă să-l citeşti, oferindu-vă experienţa celor Trei Stigmate ale lui Palmer Eldricth.

Probabil că se poate, chiar dacă eu sunt reticent în a crede aşa ceva, a-l povesti, dar nici nu voi încerca asta. Ar fi prea greu să o fac într-un mod plăcut și inteligibil, iar apoi  nu aş releva niciun aspect important legat de semnificaţia romanului. Asta pentru că Dick este un veritabil scriitor postmodernist, şi ca atare, substanţa-i rezidă între rânduri. Meta-lumea lui(Dick nu a afirmat că operele sale ar avea loc în aceeaşi lume, dar nu văd ce ar împiedica acest fapt) este obscură şi sumbră, dystopică şi foarte, foarte pulp. Dar un pulp întunecat, nu unul campy cum ne-am putea aştepta de la un scriitor din acea perioadă(bine…există Heinlein), populat cu personaje aflate într-o continuă criză, fie ea emoţională, financiară, spirituală sau de identitate. Cele trei Stigmate reflectă interesul tot mai puternic manifestat de scriitor pentru gnosticism şi spiritualitate, punctul focal fiind o entitate care este ori Dumnezeu, ori Diavolul ori un demiurg, ce se infiltrează în păturile realităţii modificând-o după chipul şi asemănarea sa. Vă prezint un scenariu: iei o pastilă creată din Palmer, numai că în loc să te împărtăşeşti cu carnea zeului, el te consumă; îţi consumă realitatea şi te suge în a sa, în care totul îi poartă chipul, cu ochii metalici şi dinţii de oţel, iar acesta râde de tine, te ironizează, îţi arătă calea de ieşire şi te împiedică să o atingi. Într-un final reuşeşti să scapi de viziunile pandemonice şi ajungi într-un timp în care existenţa ta este perfectă, în care eşti fericit, cu adevărat fericit. Numai că îţi răpeşte şi această viaţă. Te trezeşti. El este în faţa ta şi zâmbeşte, îţi mai oferă o îmbucătură. Ai oare de ales? Te-ai trezit oare într-un final? Dick este incertitudine, este distanţa agonizantă dintre posibilităţi, căci el este Raiul şi Iadul. Oare ce stil foloseşte pentru a crea lumea lui Palmer?

Cât de complexe îi sunt construcţiile de m-a făcut să-mi fie frică sa dau pagina, și să simt nevoia de-a mă uita în oglindă pentru a mă convinge că romanul nu este un alt fel de Ale-G, iar Palmer nu sunt eu, dar până la urmă să mă constrângă a da pagina, cu toate riscurile pe care le-ar cuprinde această acțiune? Înafară de ceva simbolistică, Dick lucrează la un nivel aparent simplu, probabil instinctiv, nativ, dar în niciun caz simplist ci subconștient. Nu există limbaj artistic în adevăratul sens al cuvântului, cel puțin nu cum ne-au obișnuit alți prozatori moderni. Există în schimb drog şi seringă, există idee şi sincronizarea, de obicei, perfectă între modestia limbajului şi lungimea enunţurilor, astfel încât reuşeşte să dea naştere unei stări propice inoculării ideii, care odată ce-a prins rădăcini în scoarţa victimei, nu mai pleacă. Deschizi cartea, treci prin primele douăzeci de pagini ca dus de un curent vioent, și deja începi a simți o prezență apăsătoare care te ține în loc, îți ghidează mâinile și ochii. Sunt atâtea şi atâtea de spus despre ce există în această carte, aş putea vorbi despre sexualitatea lipsită de pasiune a precogilor, despre inversarea ritului împărtăşaniei, despre o oarecare ironie aruncată sistemului de învăţământ, despre obscuritatea atât de lumească a situaţiilor, despre paralelele la lumea drogurilor, despre atât de multe lucruri ciudate, nebunești, dar care construiesc lumea noastră și care dau culoare celor trei Stigmate; dar nu despre ele este vorba. Este vorba despre paranoia şi teamă, despre teroare şi obscuritate, este vorba despre Dick.