Noduri de Domenico Starnone

Noduri de Domenico Starnone

Nota mea: 5 din 5 stele

Partea I:

Vanda îi scrie lui Aldo. Aldo a părăsit-o și a lăsat-o singură cu cei doi copii. A plecat cu o femeie mult mai tânără. Vanda îi scrie lui Aldo. Multe scrisori.

Partea II:

Vanda și Aldo sunt împreună. Au 70 de ani. Și merg împreună într-un concediu. Aldo este credul, iar Vanda îl ceartă. Îl admonestează constant. Aldo își aduce aminte de perioada în care a părăsit-o pe Vanda. Amândoi au un pisic pe nume Labes. Aldo i-a dat numele. Labes înseamnă cădere, prăbușire, prăvălie, ruinare. Când se întorc acasă găsesc apartamentul distrus, iar Labes este de negăsit.

Partea III:

Cei doi copii ai Vandei și Aldo trec pe la apartamentul părinților. Trebuie să-l îngrijească pe Labes. Și-și aduc aminte de perioada în care Aldo i-a părăsit. Și povestesc despre ei. Ce sunt acum. Ce adulți sunt acum. Sandro îi spune Annei că Labes înseamnă cădere, prăbușire, prăvălie, ruinare. 

180 de pagini are cartea lui Stanone și am citit-o dintr-o suflare după care am exclamat în urechea Elenei că e excepțională și că mi-a adus aminte de Tunelul lui Sabato. Foarte, foarte fain scrisă!

Un cuplu care a supraviețuit unui adulter și care, la o vârstă înaintată încă simte rana pricinuită de acesta, pare a fi o temă destul de banală. Și este, până la urmă, însă Stanone este excepțional în modul în care redă toate gândurile personajelor, indiferent de este vorba despre femeia înșelată, bărbatul care a plecat și s-a întors sau copiii care-și detestă atât părinții cât și ceea ce sunt.

Scrisorile Vandei sunt pline de furie, tristețe, frustrare, disperare. Sunt scrise cu patimă așa cum doar o femeie înșelată ar putea să scrie. Cuvintele îi sunt crude, rup din carne și din suflet, sunt țintite cu o maximă precizie. Vanda se luptă cu morile de vânt. Asta e și impresia ei, dar doar dând afară tot ce simte poate supraviețui. Și doar așa crede, de fapt, că așa îl poate aduce înapoi.

Aldo la 70 de ani e la fel de prins în mrejele iubirii pentru Lidia ca acum mulți ani. Nu a trecut, de fapt, peste acel moment. Și nu neapărat peste iubirea pentru Lidia, cât peste faptul că a simțit că trebuie să plece de lângă Vanda. Soluția găsită de Aldo este să tacă, să asculte, să se lase condus, acceptând comportamentul autoritar și uneori jignitor al Vandei drept o pedeapsă pentru ceea ce a făcut în tinerețe. Pare că îndură stoic dar, în fapt, o înșeală constant pe Vanda. Înșeală constant familia la care s-a întors și din care totuși tot nu face parte.

Sandro și Anna sunt adulți și bântuiți de momentele din copilărie când Aldo era plecat cu Lidia. Când Sandro și-a legat nodurile alături de Aldo într-o cafenea sub privirile Annei este una dintre amintirile cele mai vii legate de tatăl lor. Nu știu exact dacă ei ca adulți care-și reproșează multe sunt rezultatul acelei plecări sau al întoarcerii lui Aldo. Amândoi îl condamnă. De fapt, amândoi își condamnă ambii părinți. Pe Vanda pentru că este cicălitoare, iar pe Aldo pentru că este tăcut și supus, însă perfid. Iar Labes, Labes este tot ceea ce putea fi mai rău într-o familie deoarece spune adevărul despre ea.

Excelent ales titlul! Da, de noduri suferim toți. Unii acum, alții mai târziu. Se poate trăi cu noduri. Se pot crește copii cu noduri. Până la urmă, rolul nodurilor este să cimenteze o legătură.

De ce 5 stele: deoarece este o magistrală punere în scenă a trei perspective asupra unui moment tragic prin care o familie poate să treacă! Excelent scrisă, superb tradusă, excepțional interpretate personajele!

Murind când vine primăvara de Ralf Rothmann

Murind când vine primăvara de Ralf Rothmann

Nota mea: 3 din 5 stele

Walter și Fiete au amândoi 17 ani și sunt văcari. Războiul trece pe lângă ei până când se trezesc recrutați și îmbrăcați în uniforme SS. Viața bucolică de la țară ajunge istorie. La fel și planurile de viitor alături de iubitele lor. 

Cei doi sunt trimiși pe frontul maghiar unde Walter află despre moarte tatălui său, iar Fiete decide să dezerteze din războiul pe care-l consideră stupid, mai ales că acasă îl așteaptă iubita însărcinată. Războiul încă nu este gata și nici unul dintre ei nu reușește să vadă dincolo de cadavrele stivuite unele peste altele, orașele distruse, muzica satanică a tunurilor și a noroiului care bolborosește sub șenilele tancurilor.

Murind când vine primăvara nu este o carte despre război, ci una despre prietenie și iubire în vreme de război. Romanul lui Rothmann e ușurel, se citește repede și cu o bolnavă plăcere. Descrierile ororilor specifice războiului sunt zguduitoare și vii, aproape că simți mirosul distrugerii cum răzbate din paginile cărții. 

Însă Rothmann se concentrează mai ales pe distrugerea psihică și morală pe care războiul o aduce sufletului uman. Oamenii cu care Walter se întâlnește, alături de care mănâncă, bea, petrece și povestește nu aduc deloc aminte de vecinii cu care Walter stătea la taclale și muncea. Oamenii de pe linia frontului trăiesc fiecare clipa de parcă ar fi ultima, pierduți în dezmăț. Viitorul este acum și atât. Viitorul se numără în secunde. Femeile se aruncă în brațele bărbaților, bărbații se prăbușesc prin șanțuri plini de vomă și urină. În această lume Walter se maturizează și încearcă să devină bărbat, să-și descopere identitatea, viziunea despre ce va urma după război și ce anume din ființa sa va lua războiul cu el.

Aceasta este drama despre care scrie Rothmann într-un stil telegrafic, precum scrisorile din partea armatei care anunțau moarte unui fiu sau soț. 

Din punctul de vedere al construcției narațiunii, aceasta suferă întrucât nu este foarte bine structurată, respectiv Rothmann face salturi temporale mari ca să-și ducă cât mai repede cartea către punctul culminant. Acest aspect pe mine m-a deranjat deoarece mă așteptam la o evoluție analizată și detaliată a personajului Walter, însă probabil că Rothmann a decis că nu poate să ducă această muncă la bun sfârșit.

De ce 3 stele: pentru că este un roman care se citește ușor, suficient de profund cât să trezească o serie de întrebări, șocant exact cât trebuie ca să fie un roman în vreme de război, cu personaje veridice și momente apăsătoare care, chiar dacă nu sunt memorabile, se trăiesc intens la momentul lecturii.

Prezentarea editurii:

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când e clar până și pentru cei mai fanatici germani că înfrângerea e aproape, trupele SS încă mai colindă provinciile țării căutând tineri, de multe ori minori, pe care să-i trimită în luptă, la moarte sigură. Walter și Friedrich, doi mulgători la o fermă de vaci din nordul Germaniei, sunt printre cei trimiși în ultimul an al războiului pe frontul din Est, să fie martori ai ultimelor atrocități disperate ale unei armate în retragere, dar și carnagiilor la care soldații ei sunt supuși fără milă.

Cartea lui Rothmann nu melodramatizează, cum se întâmplă des în relatările despre război, nu se grăbește cu judecățile istorice, nu aruncă vina. Recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni romancieri germani contemporani, el întrețese o poveste aparent neutră, dar lucrată în detaliu, cu răbdare, ca un liricși bogat raport verbal al lucrurilor din istorie cel mai greu de verbalizat.

 

„O imagine a iadului demnă de Bosch… Oroarea războiului și modul profund în care afectează oamenii… rareori le vezi discutate mai bine sau cu mai multă forță ca aici.” Sunday Times

„Murind când vine primăvara, de Ralf Rothmann, este cel mai bun roman despre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial din ultimii ani și o poveste anti-război de importanță universală… Cu realismul său liric, scriitura este impecabilă. Nici un cuvânt nu e nelalocul lui.” El País

 

 

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Nota mea: 4 din 5 stele

Monstruos volumul lui Hastings, fost corespondent al BBC și redactor-șef la The Daily Thelegraph. Aproape 900 de pagini are lucrarea pe care Hastings a dedicat-o celui de-al doilea război mondial culegând din jurnalele, scrisorile și declarațiile oamenilor care au trăit conflagrația care a cuprins aproape întreg mapamondul. Nu se citește deloc ușor și nici dintr-o singură suflare. Ai nevoie de moment de respiro, de pauze ca să poți să te apuci de următorul capitol, întrucât mărturiile pe care le adună Hastings sunt zguduitoare și transportă cititorul direct în tranșee, la bordul avioanelor de luptă sau a bombardierelor, în pântecul submarinelor sau al tancurilor, printre ruinele marelor orașe ale lumii, în smârcuri bântuite de țânțari sau câmpii în care până și Moartea e înghețată.

Hastings își duce cititorul din Europa în Africa, din bătăliile aeriene și navale din Asia în stepele înghețate din Rusia, de fiecare dată oferind celor care și-au scris gândurile ocazia de a fi auziți de milioane de oameni la zeci de ani de la războiul care a curmat 60 de milioane de vieți.

Personal nu mi-au plăcut niciodată cărțile care redau luptele navale sau aeriene deoarece mi s-au părut întotdeauna plictisitoare. Hastings are zeci de pagini dedicate acestor confruntări, însă a reușit să nu mă plictisească în ciuda detaliilor cu privire la tipul de armament, echipament și mașinării utilizate, a planurilor gândite și a rezultatului practic, motivul fiind acela că soldații sau civilii care era prinși în aceste lupte se fac auziți. Senzația constantă este că ești acolo, că auzi, că vezi, că simți. În Iadul dezlănțuit războiul, ca în nici o altă carte de istorie despre război, ororile acestuia se simt aievea. Nu sunt cifre și relatări seci, ci oameni care suferă, care trăiesc, care mor, care speră, care cred, care au existat, care sunt mai mult decât o înșiruire de nume și o serie de cifre trecute sec negru pe alb.

Dincolo de efortul deloc de neglijat al lui Hastings de a strânge atâtea sute de mărturii, din punctul de vedere al unei lucrări de istorie, cartea acestuia lasă de dorit. Lasă deoparte momente importante din conflict (Monte Cassino, anexarea Sudetenland etc.), iar unele observații sunt de-a dreptul ilare (Hitler ar fi împușcat-o pe Eva Braun după care s-a sinucis). Aceste aspecte m-au făcut să mă îndoiesc de natura științifică a cărții lui Hastings, iar multe dintre evenimentele pe care acesta le descrie ajungând să pară necredibile. Nu știu înțeleg motivele din spatele acestor invenții ale lui Hastings însă cert este că taie din calitatea tomului de a fi unul acurat informațional.

Dincolo de asta, la fel cum observa și un alt cititor pe goodreads, nu am înțeles de ce Hastings a simțit nevoia printre scrisori și jurnale să strecoare fragmente din Suita franceză și Viață și destin. Până la urmă, cele două titluri menționate sunt ficțiune, chiar dacă scrisă de contemporani cu războiul, tot ficțiune rămâne. La fel de ușor putea să citeze din Sven Hassel și Norman Mailer, Cei goi și cei morți fiind un excelent roman de război.

Dincolo de aceste neajunsuri, volumul lui Hastings este unul care merită citit, dar citit cu atenție deoarece derapajele autorului sunt destul de dese și deranjante, iar evenimentele pe care le revocă necesită verificare prin surse științifice. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a ridicat în slăvi armata britanică pe care o consideră una anti-beligerantă în condițiile în care soldații imperiului britanic a participat la nenumărate masacre și teatre de război fără menajamente până la momentul celui de-al doilea război mondial.

De ce 4 stele: 

Nota nu este neapărat pentru Hastings cât pentru toți cei care se regăsesc cu amintirile lor în paginile cărții care poartă semnătura lui Max Hastings.

Descrierea editurii:

„Aceasta este, înainte de toate, o carte despre experienţa umană”, avertizează Max Hastings în introducerea impunătoarei sale lucrări dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Este descrisă mai ales experiența a milioane de indivizi, soldați din prima linie sau civili, mânați de nevoia de a supraviețui într-o lume devastată de violență și groază. Apelând la numeroase mărturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins întreaga planetă începând cu invazia Poloniei și până în momentul lansării bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Cititorului i se oferă o amplă imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute în zonele de război din China și India. În cele din urmă, pe lângă faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „cum a fost al Doilea Război Mondial?”, istoricul britanic ne propune să cugetăm la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizații de rezistență au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influență reală au exercitat SUA și Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine să-i atribuim meritul de a-l fi înfrânt pe Hitler și nazismul?

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

Nota mea: 3 din 5 stele

Mă așteptam să citesc o carte dedicată exclusiv anului 1924 sau a anilor pe care Hitler i-a petrecut în închisoarea din Landesberg după puciuș eșuat, însă autorul se ocupă foarte mult de perioada de dinainte ca Hitler să intre în NSDAP și, mai ales, de perioada în care acesta începe să-și croiască drumul către vârful partidului. O atenție deosebită este acordată pregătirii și a desfășurării puciului,  astfel că mai bine de jumătate carte este despre Hitler de dinainte de 1924. 

Nu a fost neapărat o dezamăgire, doar că îmi doream să cunosc în detaliu ce s-a întâmplat în perioada sa de prizonierat, cum a lucrat la carte, cu cine s-a consultat, ce s-a întâmplat în cel mai amănunt în celula sa de la Landesberg. Este adevărat că Range oferă multe detalii, mai degrabă picanterii care, după cum am observat, nu lipsesc din aproape nici o carte despre liderul nazist de parcă acest gen de observații l-ar face pe acesta și acoliții săi mai puțini oameni adevărați și mai degrabă ciudățenii ale naturii. Detaliile oferite de Range sunt interesante întrucât trece în revistă vizitele pe care Hitler le primea, programul acestuia, meniul, discuțiile politice, însă și felul în care membrii naziști erau tratați preferențial, bucurându-se de muzică, băutură și petreceri sub atenta oblăduire a Führer-ului. 

Nu am foarte multe de spus despre volum, îl recomand celor împătimiți de studiul perioadei și a personalității lui Hitler, întrucât este o lectură ușurică, o cărțulie subțirică și destul de interesantă care oferă o oarecare lumină asupra perioadei petrecute de Hitler la închisoare.

Dar dacă vrei să înțelegi cum Hitler a ajuns la putere și modul în care s-a construit Mein Kampf-ul în mintea lui, recomand biografia scrisă de Ian Kershaw, singura biografie a lui Hitler pe care am citit-o și mi s-a părut că a tratat cu profunzime și rigurozitate fiecare aspect al personalității acestuia.

De ce 3 stele:

Pentru că se ocupă prea puțin de efectiva ședere a lui Hitler în închisoare deși titlul tocmai asta promite.

Prezentarea editurii:

Înainte de venirea la putere a lui Hitler în Germania, a existat un an 1924. Acesta a fost anul transformării finale a lui Hitler în autoproclamatul salvator și în conducătorul infailibil care avea să interpreteze și să distorsioneze tradițiile istorice germane pentru a-și susține viziunea asupra celui de-al Treilea Reich.
Tot ce va urma – adunările și revoltele, punerea în practică a unei idei malefice catastrofale – se va cristaliza într-un singur an definitoriu. 1924 a fost anul pe care Hitler și l-a petrecut departe de societate, în închisoare, înconjurat de ceilalți conspiratori, autori ai eșuatului Puci de la berarie. A fost un an în care a citit și a scris mult, un an al discursurilor în sala de judecată și al unui proces pentru trădare, un an de plimbări prin curtea închisorii, declamându-și ideologia, în timp ce lucra cu înfrigurare la cartea care avea să-i devină manifest: Mein Kampf.
Peter Ross Range s-a bucurat de o carieră deosebită ca scriitor și editor, iar activitatea lui l-a purtat pe tot globul. În plus față de meseria sa de scriitor freelancer, a fost corespondentul revistei Time în Germania și Vietnam, în anii 1960 și 1970, și a servit ulterior drept corespondent la Casa Albă și corespondent diplomatic pentru US News & World Report. Actualmente, este editor al revistei politice Blueprint.