Trezirea Leviatanului de James Corey


Trezirea Leviatanului de James Corey

Nota mea: 4 din 5 stele

Omenirea a reușit să colonizeze o parte bunicică din sistemul solar, ajungând să se ocupe mai nou cu lupte pentru apă, aer și hrană. Cu alte cuvinte, după ce ne-am întins mult mai mult decât ne era plapuma, revenim la vechile obiceiuri: dat în cap seamănului pentru ce are în grădină. Bineînțeles că lucrurile nu au cum să rămână simple, doar trăim în spațiu și pe alte planete, prin urmare se descoperă o armă biologică, un virus, lansat către Pământ de ființe inteligente necunoscute, virus care are capacitatea extraordinară de a modifica și reorganiza o întreagă rasă. De virus află o gașcă de nebuni și încearcă să-l stăpânească și să-l utilizeze în interes personal. Doar că detectivul Miller și ofițerul James Holden au alte planuri, respectiv să salveze omenirea, planuri care vor intra în contradicție totală cu ceea ce plănuiau atât extratereștrii neștiuți cât și teroriști nebuni.

Foarte, foarte, foarte faină cartea! Am citit-o în patru zile și când o luam în mână nu mă puteam dezlipi de ea! Mai degrabă adormeam cu ea în brațe decât să o pun deoparte ca să dorm. James SA Corey (Daniel Abraham + Ty Franck) reușește să scoată un prim volum din cele zece câte va număra seria Expanse și nu face absolut deloc rabat de la acțiune! De obicei volumele care încep o serie sunt luuuungi și plictisitoare, personajele abia se conturează, povestea cu greu se formează, universul în care urmează să te scufunzi se întregește cu greu etc. etc. Ei bine, în Trezirea Leviatanului lucrurile nu stau deloc așa. 

Povestea este foarte bine construită, ca un film de acțiune cu un buget uriaș, nu ești lăsat nici măcar o clipă să-ți tragi respirația, următoarea pagină ascunde o altă răsturnare de situație, un nou test dificil de trecut pentru protagoniști și o altă întâmplare complicată din care personajele nu se știe dacă scapă sau nu. 

Personajele principale, detectivul Miller și James Holden sunt foarte mișto! Detectivul este un tip autodistructiv care a făcut parte din forțele polițienești de pe Ceres, pe când Holden este un ofițer care a ajuns să-și facă veacul pe un transportor de gheață unde singura sa distracție este să combine femei. Cei doi sunt clișeul perfect care se regăsește în toate filmele americane de duzină în care un polițist super bazat, șmecher și plin de mușchi trebuie să rezolve un caz dificil alături de un partener incompetent, de obicei din afara forțelor polițienești. Dar, DAR!, Corey rupe filmul întrucât e un scriitor deștept și pune în scenă o relație antagonică perfectă dar cu rezultate pozitive, o relație dificilă dar plină de umor și constructivă, o relație între două personaje extrem de diferite, cu opinii diametral opuse legate de tipul de acțiuni care ar trebui întreprinse în diferite situații, însă cu un scop comun: acela de a salva omenirea. 

Cei doi sunt sarea și piperul cărții. Foarte fain construite personajele, dialogurile și certurile dintre aceștia sunt savuroase, cu atât mai mult cu cât Miller e foarte slobod la gură.

Romanul este spectaculos! Nu este un odisee spațială clasică, nu este nici science-fiction pretențios, este mai degrabă un thriller deștept care se petrece în spațiu și într-un timp îndepărtat. O carte care place, care prinde și care nu te lasă să respiri decât în ritmul în care respiră ea însăși: prin urmare, e cazul, cititorule, să te pregătești pentru o cursă de tip Iron-Man întrucât o să ai de tras, iar Trezirea Leviatanului alături de cei doi antrenori, Holden și Miller, nu o să te lase să iei nici măcar o pauză pentru o gură de aer.

De ce 4 stele: pentru că este un roman foarte bine construit, cu personaje mișto, cu o poveste plină de acțiune care crește și se rostogolește într-un ritm infernal. E cel mai bun „film de acțiune” pe care l-am văzut în ultimii ani!

Alte recenzii:

Fan SF

Scena 9

Serial Readers

Prezentarea editurii:

Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?

Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.

Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii. 

Seria Detectivii Aerieni: Dosarul popcorn și Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea


Dosarul Popcorn de Ana Rotea                                                          Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea        

Nota mea: 5 din 5 stele                                                                         Nota mea:  5 din 5 stele

Nu obişnuiesc să judec vreo carte în funcţie de autorul ei. Ştiu, sunt critici sau profesori sau mai ştiu eu ce învăţaţi care îi sfătuiesc pe cititori să plaseze bine o scriitură în cadrul biografiei autorului, şi mai bine în vremurile în care a fost scrisă şi analizeze acest întreg atunci când discută despre o carte. Nu zic nu, cel mai adesea este foarte instructiv să faci toate astea, însă nu pot uita nici întrebarea unui îndrăgit filosof francez: “Ce contează cine scrie?” ca un ecou al binecunoscutei “legi” a cunoaşterii: nu contează cine garantează pentru o afirmaţie, contează dacă e adevărată. Am făcut această plictisitoare introducere pentru a clarifica un lucru: nu apreciez o carte mai mult pentru că e scrisă de un autor român şi nici nu recomand vreodată cărţi scrise de autorii români doar pentru a promova “cultura autohtonă”. Dacă o carte e mai bună decât Un veac de singurătate, atunci o recomand prietenilor, altminteri m-aş bucura dacă ar citi cartea lui Marquez şi nu cu ultimele apariţii de carte românească.  

În literatura pentru copii însă lucrurile stau, cum era de aşteptat, aşa şi aşa. Oricât de imparţial ai vrea să fii cu autorul, capacitatea de receptare uşoară a textului  îţi modifică mult perspectiva. Altfel şi abrupt spus, chiar dacă aş vrea să o compar pe Ana Rotea cu Sally Gardner şi pe Detectivii aerieni cu trupa Aripi şi Co. nu pot trece peste faptul că poveştile şi “cazurile” detectivilor autohtoni sunt mai pe înţelesul copiilor şi, din pricina aceasta, mai pe placul lor. O clientă îmi spunea în preajma Crăciunului că se bucură nespus de apariţia cărţii Rostogol merge acasă, pentru că astfel copiii săi au poveşti pe care le pot lesne pricepe; ei nu mai pot înţelege acum Hansel şi Gretel sau alte basme asemenea în care părinţii îşi abandonează copiii flămânzi în pădure câtă vreme propriii părinţi sunt toată ziua pe capul lor şi îi îndoapă în fel şi chip. Şi chiar şi în absenţa unor astfel de elemente fantastice, poveştile de pe alte meleaguri au mai tot timpul ceva străin, greu sau imposibil de înţeles pentru copii, de la detalii ce necesită o explicitare în josul paginii cu privire la, de pildă, structura şi programa din învăţământ sau banalele lanţuri de hypermarketuri cu tipurile de produse pe care le comercializează până la gusturile personajelor, la sărbătorile şi obiceiurile lor de zi cu zi.

Asta nu înseamnă că cele două cărţi în discuţie au singurul avantaj de a fi autohtone, deşi atârnă mult la cântar faptul că cele două cazuri se petrec în timpul vacanţelor de vară, respectiv de iarnă, că protagoniştii stau la bloc şi îşi caută indiciile prin cartier, prin piaţă, la restaurantul chinezesc în primul caz, sau, în cel de-al doilea, în parcul în care primarul a improvizat un orăşel al copiilor cum obişnuiam să îi spunem sau că cele două cazuri sunt cât se poate de plauzibile în zilele şi în lumea noastră. Autoarea reuşeşte să pătrundă întru totul în universul personajelor sale. Limbajul, descrierile, comportamentul celor patru copii (şi-un căţel) sunt cât se poate de naturale, de parcă un adult nici nu ar fi pus mâna pe vreun pix sau pe vreo tastă ca să le creioneze. Şi totuşi umorul, replicile sunt la fel de delicioase pentru cei mari pe cât sunt de serioase pentru cei mici. Ba chiar, de la un volum la altul am avut impresia că autoarea se perfecţionează, că nu mai lasă nici o frază nefinisată, că nu e nimic în plus sau în minus, că atenţia i s-a îndreptat la fel de mult pe modul de construcţie al poveştii pe cât s-a îndreptat asupra poveştii înseşi. Ce poveste?

De fapt sunt deja două, două cazuri: unul cu o dispariţie a unui porcucşor de Guineea pe care Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc încearcă să o rezolve întrecându-se cu o echipă concurentă numită Fafeflafi, caz care se ramifică şi se complică suficient de palpitant şi de inteligent cât să garanteze un început de serie care să capteze atenţia cititorilor (şi să câştige Trofeul Arthur) şi cel de-al doilea, care, deşi tematic, implicând dispariţia a câtorva mii de clopoţei de Crăciun care urmau să împodobească un întreg parc, poate fi citit în orice anotimp; mai mult decât un aer de sărbătoare pe care îl respiră cel de-al doilea volum, mie mi s-a părut că aici primează autenticitatea, familiaritatea şi grija extraordinară a autoarei la fiecare detaliu şi mai ales la modul în care construieşte personaje secundare nemaipomenit de caraghioase şi de pline de persoanlitate.

Deşi plasate într-o atmosferă cât se poate de reală, “cazurile” Anei Rotea mi-au adus aminte, cum pomeneam mai sus, de seria Aripi şi Co. Deşi aceasta îşi duce veacul în lumea zânelor, a pisicilor vorbitoare şi a căpcăunilor, ambele serii de aventuri detectivistice au parte de suspans, de umor, de imaginaţie şi inteligenţă, de naturaleţe şi mai ales de un curs cumva ascendent: pare-se că următoarea carte nu are cum să dezamăgească, autoarele au înţeles cum stau lucrurile în lumea copiilor, a detectivilor şi a adulţilor care le scriu poveştile, de acum nu trebuie decât să le lăsăm să îşi facă treaba şi să ne bucurăm de cărţile lor.

De ce 5 stele (pentru fiecare volum): Pentru că la un loc avem o serie de nota 10, bineînţeles.

Retrospectivă 2016!


2016-in-books

Cu chiu, cu vai, am revenit pe blog și după articolul dedicat poștașilor care sună întotdeauna de două ori, nu se putea să nu ofer publicului topurile pe care le fac anual:

Top 5 ficțiune grea:

1 – Defalcare. Aproape nicio amintire de Lydia Davis

2 – Ding visează de Yan Lianke

3 – Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

4 – New Yorkul de altădată de Edith Warthon

 5 – Lupta mea, volumul 2 de Karl Owe Knausgard

Top 5 fantasy și science fiction:

1 – Metro 2033 de Dmitry Glukhovsky

2 – Ready Player One de Ernst Cline

3 – Trezirea Leviatanului de James Corey

4 – Omul ilustrat de Ray Bradbury

5 – Fata cu toate darurile de M.R. Carey

Top 5  YA și carte pentru copii:

1 – Cele 12 1/2 vieți ale căpitanului urs albastru de Walter Moers

2 – Ca peștele în copac de Lynda Mullaly Hunt

3 – Acolo unde nu mai e trotuar de Shel Silverstein

4 – Seria Detectivii Aerieni (Dosarul Popcorn și Dosarul Clopoțeilor de Crăciun) de Ana Rotea

5 – Casa Heap de Edward Carey

Top 5 cărți non-ficțiune:

1 – Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici

2 – A 6-a exctincție de Elizabeth Kolbert

3 – În umbra Europei de Robert D. Kaplan

4 – Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson

5 – Eu, Dracula și John Lennon de Jan Cornelius

Top  5 istorie:

1 – Cortina de fier de Anne Applebaum

2 – Flamurile Negre: ascensiunea ISIS de Joby Warrick

3 – Medicii naziști de Robert Jay Lifton

4 – O istorie a Orientului Mijlociu de Peter Mansfield

5 – Nenorocirea secolului de Alain Besancon

Top 5 bandă desenată:

1 – Aici de Richard McGuire

2 – Seria Fables de Bill Willingham

3 – 8pt: Exilul de Rafael Albuquerque

4 – Marvel 1602 de Neil Gaiman

5 – Casa veselă de Alison Bechdel

Top 5 mari dezamăgiri în 2016:

1 – Arhanghelul Raul de Ovidiu Eftimie

2 – Grădina de la miezul nopții de Philippa Pearce

3 – Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr

4 – Agonia lui Turing de David Lagercrantz

5 – 2084 – Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

Sunt multe cărți care încă nu au recenzii, urmează cât de curând să le adaug astfel încât să fiu la zi cu lecturile. 

Acestea fiind scrise, vă doresc un an 2017 plin de lecturi extraordinare!

Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain


Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain

Nota mea: 5 din 5 stele

Am o apetență deosebită pentru cărțile interzise. Le vânez și, după ce le prind, sfârșesc prin a mă îndrăgosti de ele, deși nu o dată m-am întrebat de ce au fost considerate atât de periculoase încât să merite distincția de a fi interzise. Culmea, cărțile cu adevărat periculoase, gen Biblia și alte cărți creatoare de zombificați, nu prea au parte de acest tratament deosebit de simpatic. Poate că bestseller-urile all-time nu mai au voie să fie interzise…

Pe scurt:

Frank Chambers, un vagabond, este angajat de Nick „Grecul” Papadakis ca să-i fie de ajutor la treburile pe care le are la benzinărie și restaurantul său. Cora, soția lui Nick, e sătulă de căsnicie, apariția lui Frank aducându-i aminte că există viață și sex și dincolo de patul conjugal. Cei doi ajung la concluzia că se iubesc suficient de mult cât să-și permită să trăiască restul vieții în închisoare, viața de apoi în focurile veșnice, și să-l ucidă pe Nick pentru a fi fericiți cât i-o ține timpul până când se vor plictisi unul de celălalt. Zis și făcut. Crapă capul grecului, doar că grecul, tare de cap, nu moare și cei doi se trezesc într-o situație care pare fără de ieșire.

Ei bine, dacă romanele noir ar fi toate la fel de concise, alerte, cu personaje credibile, deși neverosimil de demente, cu o scriitură care știe cum să profite de momentele cheie, dar fără să ignore evoluția și tensiunea constant crescânde ale narațiunii, atunci nu cred că aș mai citi altceva. 

Datorită lui M. Cain am ajuns la concluzia că romanele polițiste/noir sunt adeseori inutil de lungi, indiferent de subiect. Dacă stai puțin să te gândești, ai putea fără absolut nici o problemă să condensezi un astfel de roman care are 600-700 de pagini, în maxim 200 și ai putea avea surpriza că tocmai ce ai oferit omenirii o capodoperă. Tot M. Cain mi-a arătat că niciodată nu-i suficient sex, chiar dacă fără foarte multe detalii, ci doar să se știe că-i sex nebun, și violență, un roman noir, nu are voie să se denumească roman noir.

În nici măcar 150 de pagini, M. Cain reușește să scrie unul dintre cele mai spectaculoase romane polițiste pe care l-am citit vreodată, indiferent că vorbim de maeștrii ai literaturii precum Graham Greene sau Joyce Carol Oates sau de zăpăciți care încearcă cu disperare să evite joburile de casieri și insistă să scrie cărți proaste, M. Cain dă o lecție usturătoare tuturor celor care uită că o poveste bună, foarte bună, nu trebuie să se întindă pe sute de pagini.

De ce 5 stele: pentru că e genială!

Prezentarea editurii:

Interzis în Boston la momentul apariţiei din cauza mixului de violenţă şi erotism, Poştaşul sună întotdeauna de două ori este un clasic al romanului noir, care l-a transformat pe James M. Cain într-unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii de acest gen. Povestea de dragoste dintre un vagabond şi o femeie căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubeşte ia o turnură neaşteptată în momentul în care cei doi hotărăsc că sunt capabili de orice pentru a fi împreună. Stilul concis, dialogurile vii, personajele puternice şi atmosfera plină de suspans fac din acest thriller psihologic un adevărat page-turner.

 

„O poveste bună, intensă, violentă.“

Dashiell Hammett

Nu fac nici un efort să fiu dur, sau cinic, sau înfiorător, sau în vreun alt fel în care se spune că sunt. Eu doar încerc să scriu aşa cum ar scrie personajul, având mereu în minte faptul că omul de rând are o vioiciune a limbajului dincolo de orice aş putea eu inventa.“

 

James M. Cain

Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer


Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer

Nota mea: 5 din 5 stele

Panama Papers sunt o serie de documente ale cabinetului de avocatură Mossack Fonseca, un cabinet de avocatură care se ocupă cu spălarea de bani, printre altele, pentru dictatori, criminali, directori generali a unor corporații, oameni politici etc. 

Panama Papers sunt cea mai mare scurgere de informații și asta nu pentru că o spune Snowden ci pentru că documetele livrate măsoară 2,6 terabytes. 

Nu am de gând să intru în detalii și întrebări legate de interesul acestui John Doe, de faptul că George Soros este în spatele ICIJ, respectiv o susține cu bani și faptul că ICIJ a decis să-i ajute pe cei doi jurnaliști germani să-și organizeze și finalizeze investigația și că umbra lui Soros plutește cumva deasupra paginilor acestei cărți etc.

Vreau să spun câteva vorbe strict despre carte, respectiv cât de faină-i toată investigația asta a Obermayer-ilor. De mult nu am mai citit un thriller atât de palpitant, atât de complex și cu atât de multe ramificații. Strict ca roman de spionaj, aventură, thriller, Panama Papers este genial! Te ține cu sufletul la gură! 

Băieții chiar au reușit să scoată o carte care se poate citi de către oricine și poate să ia din ea ce vrea și ce-i trebuie. Informațiile despre diferiți demnitari și oameni influenți cu privire la modul de a face banii dispăruți astfel încât să nu bată la ochi averile lor sunt pentru mine deosebit de interesante și palpitante. Modul în care se fac aceste matrapazlâcuri, care nu sunt neapărat ilegale, cu băieții la Mossack Fonseca care pot să fie acuzați de prostie, nu neapărat de rea-voință, pentru că așa cum susțin jurnaliștii, nu au verificat, de fapt, informațiile pe care le-au primit de la clienți este cu adevărat un subiect demn de un scenariu pentru un serial de succes!

În fine, sistemul o dată demascat, dacă chiar este demascat, oferă muritorului de rând două opțiuni mari și late: să urască și mai mult șmecherii care-s putred de bogați și deși au de unde, tot nu-și plătesc taxele dar asta să nu-l facă să se gândească la un linșaj public; sau să-i admire și mai mult pentru tupeul de care dau dovadă și să-i voteze, susțină și mai abitir decât înainte.

E o carte foarte faină care merită citită, indiferent de învățămintele și concluziile pe care alegi să le tragi. Până la urmă, e vorba de perspectivă.

De ce 5 stele: pentru că e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta. 

Prezentarea editurii:

Inegalitatea de venituri este una dintre problemele definitorii ale vremurilor noastre. Ne afectează pe toţi, din lumea întreagă. Dezbaterea despre creşterea sa bruscă s-a dezlănţuit de mulţi ani, iar politicienii, oamenii de ştiinţă şi activiştii sunt neputincioşi în a opri acest fenomen, în ciuda numeroaselor discursuri, a analizelor statistice, a câtorva proteste firave şi a dezvăluirilor ocazionale. Totuşi, o întrebare rămâne: de ce? Şi de ce acum? Documentele Panama furnizează un răspuns convingător la aceste întrebări: corupţia masivă, generalizată. Şi nu este o coincidenţă că răspunsul vine de la o firmă de avocatură. […] Impactul colectiv al acestor eşecuri [al băncilor, al autorităţilor de reglementare financiară şi fiscale, al instanţelor judecătoreşti, al instituţiilor media, al profesiunilor juridice] este o eroziune completă a standardelor etice, care conduce în cele din urmă la un nou sistem pe care continuăm să îl numim capitalism, dar care este echivalent cu sclavia economică. În acest sistem – sistemul nostru –, sclavii nu ştiu care le este statutul, nici cine le sunt stăpânii, care există într-o lume aparte, unde lanţurile intangibile sunt ascunse cu grijă într-un maldăr de limbaj judecătoresc inaccesibil. Oribila dimensiune a pagubelor aduse lumii ar trebui să ne trezească pe toţi. Dar atunci când e nevoie ca un avertizor de integritate să dea alarma, este un motiv de şi mai mare îngrijorare. Este un semnal că sistemele de verificare şi echilibru ale democraţiei au dat greş, că prăbuşirea este sistemică şi că instabilitatea gravă ar putea fi chiar după colţ. Aşa că acum este timpul pentru a acţiona cu adevărat, iar acest lucru începe prin a pune întrebări. – Din manifestul lui John Doe

„Dezvăluiri din interior despre cum guverne, corporaţii şi grupuri de crimă organizată au folosit lumea secretă a jurisdicţiilor offshore pentru a se implica în fraude şi furturi sistematice. Povestea aproape perfectă pentru secolul XXI – eşecul democraţiei, triumful puterii comerciale şi lăcomie, lăcomie, lăcomie.” – The Guardian

Războiul etern de Joe Haldeman


Războiul etern de Joe Haldeman

Nota mea: 5 din 5 stele

Soldatul William Mandela luptă în spațiu într-un război care nu pare că se va termina vreodată. Călătoriile în spațiu îl îmbătrânesc cu doar câteva luni, pe când pe Pământ au trecut secole. Retragerea din armată nu pare să fie o opțiune, chiar dacă Mandela o ia în calcul și chiar încearcă să se separe de războiul care l-a îndepărtat atât de mult de lumea pe care o cunoștea. Însă războiul etern îi pare lui Mandela unica variantă pentru a-și trăi viața alături de femeia pe care o iubește…

Haldeman, la fel ca și Vonnegut în  Abatorul cinci sau Heller în Catch-22, reușește să surprindă paradoxurile în care se trezesc prinși soldații combatanți în conflicte care, mai devreme sau mai târziu, ajung aberante.

Deși science-fiction, romanul lui Haldeman este unul despre condiția ingrată a soldatului de pe frontul de luptă vietnamez, în special, dar de pe orice alt front, în general. Joe Haldeman a luptat în războiul din Vietnam, experiențele trăite în armată și pe front ajutându-l să scrie capodopera despre condiția soldatului prins în futilitatea și aberantele legi ale armatei.

Armata, așa cum o zugrăvește Haldeman și așa cum se poate afla de la intervievații Svetlanei Aleksievici, transformă omul într-un mod cât se poate de radical. Un civil poate deveni soldat, însă un soldat are șanse foarte mici să mai redevină civil mai ales după ce a fost pe front… Recomand lecturarea cu mare atenție a volumului lui Haldeman pentru simplul motiv că e mult mai mult decât un „sefeu” în care oamenii dau piept cu extratereștrii. Angoasele lui Mandela, înstrăinarea de ceea ce era obișnuit să numească „acasă”, frica de o societate care nu știe dacă-l poate accepta, frica de faptul că nu crede că se mai poate adapta la viața de civil, că lumea s-a schimbat într-un mod radical și că locul său nu mai este printre civili, că existența sa nu mai are sens decât în litera și spiritul cazarmei sunt extrem de fine și subtil analizate și prezentate, însă pot scăpa cititorului care pornește lectura cu prejudecăți legate de genul în care se încadrează cartea.

Nu cred că există om care să fie în stare să înțeleagă ce este în sufletul și mintea soldatului care părăsește armata și este obligat să se întoarcă într-o lume în care deși a crescut, nu se mai regăsește. Indiferent cât de multe cărți s-ar scrie pe acest subiect, niciodată nu am să pot spun cu certitudine că știu cum se simte personajul care, modelat de morala cazonă încearcă să se adapteze la viața civilă, însă asta nu înseamnă că nu mă cutremur sau că nu mă îngrozesc. Cartea lui Haldeman are un punct extrem de sensibil pe care nu l-am mai găsit până acum în nicio altă carte: Mandella duce un război care nu pare că se va sfârși vreodată, însă o confruntare într-o zonă extrem de îndepărtată în timp și spațiu, îi va oferi o surpriză de proporții și îi va demonstra cât de puțin importantă este viața unui soldat în angrenajul și sistemul aberant al armatei.

Se poate spune despre Mandella destul de ușor că este un individ fără foarte multe calități, cu o sensibilitate ușor debilă, care nu este în stare să vadă dincolo de militărie, însă Mandella este chiar rezultatul antrenamentelor obositoare, al ordinelor absurde și al controlului despotic la care este supus un soldat. O dată cu înaintarea în grad pe Mandella nu-l mai poate salva nimic, nici măcar dragostea, dragoste care pare din ce în ce mai mult posibilă doar în cadrul armatei. 

Cu o scriitură simplă, fără înflorituri inutile, cu o poveste care se desfășoară pe îndelete și totuși plină de nerv, Războiul etern este una dintre cele mai frumoase ode închinate soldatului mâncat definitiv de cancerul războiului și un strigăt ascuțit și acuzator la adresa a tot ceea ce înseamnă ipocrizia cazonă.

De ce 5 stele: deoarece este una dintre cele mai tulburătoare cărți despre condiția soldatului prins în mrejele unui conflict pe care nu-l înțelege, dar pe care este obligat să-l accepte pentru că este singura opțiune ca să simtă că are o viață și că poate trăi o viață.

Prezentare editurii:

Castigator al premiilor Hugo, Nebula si Locus

 

Soldatul William Mandella este trimis in spatiu pentru a lupta intr-un razboi in care nu crede si care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie sa faca este sa supravietuiasca si sa-si faca datoria fata de Pamant pentru a se intoarce acasa. Dar intoarcerea „acasa“ se va dovedi si mai dificila decat lupta. Dilatarea timpului cauzata de calatoriile in spatiu a facut ca Mandella sa imbatraneasca doar luni, pe cand pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

 

„Sa spui ca Razboiul Etern este cea mai buna carte de science fiction care abordeaza tema razboiului ar fi prea putin. Este fara indoiala o poveste de razboi mai buna decat oricare alta pe care am citit-o.“

William Gibson

 

„Probabil cel mai important roman de razboi scris dupa Vietnam… Haldeman, un veteran, este fara indoiala un vizionar.“

Junot Diaz

 

„Razboiul etern este genial – fara indoiala una dintre cele mai influente carti despre razboi ale timpului nostru.“

Greg Bear

Prințul fractal (Jean le Flambeur #2) de Hannu Rajaniemi


Prințul fractal de Hannu Rajaniemi

Nota mea: 3 din 5 stele

S-a întors le Flambeur! Oai, cât l-am așteptat! Și pe cât de tare l-am așteptat, pe atât de mare mi-a fost dezamăgirea…

Le Flambeur are în față cutia Schrödinger care-i poate oferi mult dorita libertate, dacă va reuși să o deschidă și dacă într-adevăr libertatea este ceea ce-l așteaptă… rămâne de văzut. Alături de Mieli și nava Perhonen, hoțul încearcă să scape de Vânătorul care-i urmărește și să folosească zeul captiv din cutie să se salveze.

În ultimul oraș de pe Pământ, Sirr, două surori pun la cale o revoluție pe care o pregătesc cu jocuri politice periculoase și povești amăgitoare alături de djinni malefici. 

Este foarte adevărat ce zice Adam Roberts că nu mai găsești așa ceva în literatura SF contemporană, însă în momentul în care încerci o astfel de aventură inedită, vin și foarte mari responsabilități. Rajaniemi scrie foarte fain, iar teoriile pe care le avansează sunt atât de avangardiste încât te lasă cu gura căscată și te fac să te gândești dacă nu cumva chiar ar fi posibile ideile autorului. 

Din păcate firul narativ nu ține piept imaginației lui Rajaniemi, respectiv povestea suferă foarte mult datorită minții deosebit de imaginative a scriitorului, reușind astfel să te îndepărteze atât de personaje cât și de ceea ce se întâmplă cu ele. Creeând situații peste situații și complicând universul lui Flambeur până la limita neinteligibilului, Rajaniemi este dator cititorului să ofere o serie de explicații și să ridice vălul de pe misterioasa lume pe care o oferă. Însă nu face acest lucru, ba dimpotrivă, încâlcește și mai mult ițele astfel încât te năucește și te lasă cumva în degringoladă. 

La sfârșitul primului volum, Rajaniemi lasă cititorul cu o mulțime de întrebări în minte, pentru ca în cel de-al doilea să-l facă să se ia de-a dreptul cu mâinile de cap întrucât întrebările din prima carte nu doar că nu au primit răspuns, dar lucrurile s-au complicat și mai mult, iar întrebările și lămuririle necesare pentru descifrarea universului sunt și mai multe.

Labirintul lui Rajaniemi e frumos, e complex, e fascinant, însă fără firul Ariadnei m-am simțit pierdut, confuz, rătăcit și inutil.

Scriitura stilizată are o putere de seducție aparte datorită jocurilor de limbaj la care autorul face apel, atât pentru a inventa termeni cât și pentru a se distra cu mintea cititorului desenând teorii curajoase și momente critice și criptice care construiesc puzzle-uri ațâțătoare dar, pentru mine cel puțin, aproape imposibil de dezlegat.

Și atunci de ce doar trei stele? Deoarece personajele și povestea se pierd în mirajul limbii utilizate, a noilor cuvinte special concepute pentru universul lor și în tehnologia spectaculoasă care-ți ia ochii și-ți păcălește mintea. 

Se poate compara Rajaniemi cu Nabokov, fără nici o problemă, doar că Nabokov reușea să ajungă la inima cititorului datorită capcanelor întinse cu ajutorul poeziei și a inventivității lingvistice cu care înfășura cititorul și nu-l lăsa să mai scape, totul perfect aliniat cu o serie de personaje verosimile și o poveste care potrivește fin și seducător culorile cubului Rubik din mâinile scriitorului rus. Ei bine, Rajaniemi nu reușește să facă același lucru, nu pentru că scrie SF, ci pentru că încă nu a reușit să găsească doza corectă, aliniamentul perfect dintre scriitura inventivă, personaje și poveste.

De ce 3 stele: întrucât m-am simțit la un moment dat pierdut, enervat, plictisit și dezorientat.

Recenzia la primul volum din serie:

Hoțul cuantic

Prezentarea editurii:

„Nu se compara cu nimic din literatura SF contemporana“

Adam Roberts

Matjek descopera intr-o librarie o lucrare misterioasa. Ideile din ea sunt atat de departe de tot ce s-a gandit ori s-a incercat vreodata, incat sunt cu adevarat infricosatoare. Intr-un oras al „Iutilor“, al jucatorilor din umbra si al djinnilor, doua surori planuiesc o revolutie. Iar la marginea realitatii, un hot ajutat de o nava ganditoare este pe cale sa deschida o cutie Schrödinger pentru angajatorul sau. In cutie isi poate gasi libertatea. Sau nu. Jean le Flambeur s-a intors si nu are timp de pierdut.

 

In mult asteptata continuare a volumului Hotul cuantic, Hannu Rajaniemi revine la universul fascinant pe care l-a creat in romanul sau de debut si ne dezvaluie planurile unui viitor sumbru pentru Pamant.

 

„Printul fractal ne vorbeste despre marile probleme: nemurire si moarte, dragoste si tradare, dar mai ales despre puterea povestilor.“

Adam Roberts