Ding visează de Yan Lianke


Ding visează de Yan Lianke

Nota mea: 5 din 5 stele

Cartea mi-a fost recomandată cu insistență de Luca Dinulescu. Nu degeaba a insistat, mi-ar fi părut extrem de rău, îndrăznesc să spun chiar că aș fi trăit degeaba dacă nu aș fi citit cartea lui Yan Lianke. Da, este atât de extraordinară. Și da, de aia-i super mișto să ai prieteni faini care citesc cărți faine și care știu ce să-ți recomande.

Ding e bunicul puștiului care a murit otrăvit în semn de răzbunare la adresa tatălui său, Ding Hui, un vânzător de sânge care s-a îmbogățit peste noapte. Sângele se vinde și se cumpără în sătucul Ding pe bani frumoși, oamenii începând să simtă că fac parte dintr-o comunitate, de ce nu, chiar avută. Doar că o maladie ciudată îi lovește crunt. Febra, după cum o numesc localnicii, nu e nimic altceva decât SIDA și nimicește populația cătunului. Bătrânul Ding încropește în școală un loc în care bolnavii se pot retrage, unii ca să moară, alții ca să-și poată duce în continuare, în liniște zilele pe care le mai au, câțiva pentru că sunt alungați de familiile înfricoșate de necruțătoarea boală. Bunicul Ding pare că nu este niciodată luat pe nepregătite de situațiile pe care viața i le scoate în față. Asta pentru că bunicul Ding visează, iar visele îi spun ceea ce urmează să se întâmple, însă bătrânul nu reușește tot timpul să se împotrivească destinului. În ciuda morții care bântuie pe străzile satului, a cadavrului fiului său, Ding Hui tot nu-și cere scuze comunității pentru molima pe care a abătut-o asupra sa. Nu-și cere scuze nici măcar tatălui său, iar în momentul în care oamenii încep să cadă pe capete, Ding Hui începe să facă afaceri cu sicriele de la stat pe care le împarte după cum crede de cuviință datorită poziției politice pe care o deține în zonă. Bunicul Ding vede cum satul se risipește sub ochii săi precum un fir de fum, o ultimă suflare a unor tăciuni care se sting chinuit sub un jet gros de scuipat pornit tocmai din gura fiului său. Ding, bătrânul, se stinge și el alături de Ding, satul, dar bunicul visător știe că visele sale nu se vor sfârși până când satul nu-și va primi pomana cuvenită, indiferent de forma sub care va fi livrată.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreo carte la fel de sfâșietoare precum aceasta. Când am închis romanul, am avut impresia că mi-au rămas bucăți întregi de carne lipite între filele sale. Lianke spune la sfârșitul romanului că după ce a terminat de scris cartea a izbucnit în lacrimi și nu a mai ieșit din casă vreme îndelungată, atât de mult l-a consumat povestea pe care a ales să o scrie.

Nebunia sângelui pune stăpânire pe satul Ding, iar Ding Hui care a văzut oportunitatea de a se îmbogăți este principalul dirijor al apocalipsei care urmează să se desfășoare peste comunitate. Ding Hui nu ascultă de nimeni și de nimic. Roadele cinismului său sunt banii și influența crescândă în aparatul birocratic, influență care nu face altceva decât să afunde și mai mult comunitatea într-o mocirlă în care moralitatea nu mai există. SIDA începe să facă ravagii printre săteni în urma ustensilelor nesterilizate și utilizate pentru mai mulți săteni. Oamenii încep să realizeze că Ding Hui este responsabilul pentru morțile cauzate de epidemie, bătrânul Ding încearcă să-l convingă să-și ceară scuze comunității, însă pe Ding Hui nu-l convinge nici măcar asasinarea propriului fiu să-și recunoască vina. 

Școala care este în grija bătrânului Ding ajunge să fie disputată între săteni, bătrânul Ding pierzându-și din autoritate în primul rând datorită meschinăriei fiului său. În momentul în care oamenii încep să moară pe capete, fiul bătrânului Ding face bișniță cu sicrie, vânzându-le cui vrea și la un preț foarte ridicat. Punctul culminant al decăderii lui Ding Hui este căsătorirea fiului asasinat, naratorul poveștii, cu o tânără cu probleme a unui individ foarte bogat.

În toată nebunia cauzată de Ding Hui, bătrânul Ding visează. Arhitectul viselor sale pare a fi tocmai nepotul asasinat, cu impresia asta am rămas de mai multe ori, puștiul fiind, așa cum am pomenit, naratorul întâmplărilor. Deși avertizat, bătrânul Ding nu mai poate controla distrugerile la care este supus cătunul, autoritatea sa a dispărut, oamenii sunt disperați, singurul care controlează totul este Ding Hui care continuă să calce pe cadavrea și să se îmbogățească de pe urma morților și a suferințelor semenilor săi.

Cartea este inspirată din epidemia din anii 1990 care a decimat provinica Henan din China. Yan Lianke descrie scene cutremurătoare care nu doar înfioară ci chiar scârbesc. Meschinăria, cinismul, lăcomia, cruzimea care pun stăpânire pe locuitorii sătucului Ding sunt dincolo de puterea mea de înțelegere. Sună neverosimil, însă tocmai această neverosimilitate este ceea ce face ca povestea cătunului Ding să fie, paradoxal, cât se poate de reală, înfricoșător de reală. Personajele lui Lianke nu sunt oameni extraordinari, sunt cât se poate de simpli și de banali. Societatea comunistă în care trăiesc nu se deosebește cu nimic de cea pe care am cunoscut-o și experimentat-o în Europa, indiferența conducerii față de locuitorii săi fiind cea care-i aduce, până la urmă, pe aceștia în situația de a se îmbolnăvi și muri pe capete. Lianke înfierează fără ezitare autoritățile comuniste în volumul său, senzația de rău pe care a acuzat-o scriitorul la sfârșitul romanului fiind perfect de înțeles. Mii de oameni morți, condamnați la moarte de un stat incompetent și complet iresponsabil față de deciziile pe care le ia.

Scriitura lui Lianke are o sensibilitate aparte, iar umorul la care adeseori recurge este de o finețe debordantă. Nu credeam că este posibil să zâmbești când citești o carte care descrie astfel de orori, exceptând romanele lui Vonnegut, însă Lianke reușește cumva să strecoare zâmbete. Exprimările sunt foarte bine alese și de fiecare dată își ating ținta. Liric, crud, amuzant, rece, realist, stilul adoptat în funcție de evenimente este integrat perfect în construcția propozițiilor amplificând la maxim starea sufletească pe care o transmite cititorului, nu o dată simțindu-mă de-a dreptul epuizat în urma paragrafelor parcurse. Lianke e un scriitor uriaș, un scriitor care-mi aduce aminte de marii clasici ai literaturii europene. Vorbesc la plural deoarece Lianke reușește pe alocuri să contopească voci și stiluri diferite care sună incredibil de emoționant.

De ce 5 stele: deoarece Ding visează este o capodoperă a literaturii universale.

Prezentarea editurii:

Inspirat de scandalul epidemiei de SIDA care a decimat provincia Henan în anii ’90, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, Ding Hui face avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus. Ca să spele păcatele familiei, bunicul Ding înființează un cămin pentru bolnavi, dar idilica societate care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. Între timp, Ding Hui își continuă cinic afacerile, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți. Irizată de subtilul umor negru care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai sălbatic capitalism.

 

„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“

Le Monde diplomatique

 

„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“

Chicago Tribune

Al zecelea om de Graham Greene


Al zecelea om de Graham Greene

Nota mea: 4 din 5 stele

Romanul a fost scris de Graham Green în 1938, dar a fost publicat abia în 1983 deoarece scriitorul a uitat de el. Foarte bine că într-un final și-a adus aminte deoarece ar fi păgubit milioane de cititori de o poveste cât se poate de mișto.

1944. Un lagăr german pentru prizonieri de război. Conducerea decide să ucidă trei dintre cei zece prizonieri. Prizonierii primesc dreptul de a-și alege viitoarele cadavre. La tragerea la sorți, Jean-Louis Chavel pierde, prin urmare îl așteaptă execuția. Dar este laș. Și bogat. Își cedează averea celui care-i va lua locul. Fac un contract, se semnează alături de martori. Chavel scapă. După un timp, Chavel decide să-și vadă casa și se întoarce. Casa nu-i mai aparține. Familia decedatului locuiește acum în ea. Chavel nu-și asumă identitatea reală și se angajează argat. O poveste de dragoste se înfiripă între Chavel și sora omului care a fost executat în lagăr în locul său când un bărbat care se prezintă drept Jean-Louis Chavel apare la ușă.

Trăiam la un moment dat cu impresia că romanele cele mai bune sunt cele care se întind pe sute de pagini. Graham Greene e unul dintre scriitorii care m-au făcut să-mi revizuiesc această prejudecată.

Personajul lui Greene este pus într-o incomodă situație din punct de vedere moral. Mai întâi să recunoască public că este laș, ulterior să trăiască cu o conștiință încărcată cu moartea prizonierului care a acceptat lozul necâștigător pentru a oferi familiei sale un trai decent de pe urma averii sale, pentru ca într-un final, Chavel rămânând pe drumuri și fără bani, să fie nevoit să se angajeze și să trăiască ca slujitor în propria-i casă la familia decedatului. 

Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Greene nu este numai drama prin care trece personajul principal, ci modul ușor distant prin care autorul lasă cititorul să observe și să concluzioneze pe cont propriu dilema morală în care se află personajul din fața sa. Greene mi-a părut că-și asumă un rol de jurnalist, scriitura abordată fiind una destul de rece, care aduce mai degrabă a observator extern, decât a autor implicat în mod direct în relatarea unei povești tragice. 

Cu un stil tranșant, rapid și consecvent, Greene expune cititorului drama unui personaj pe care l-a format și aruncat în groapa cu lei, cel ce lecturează fiind unicul judecător al personajului.

Un roman intens și foarte bine structurat care te ține captiv vreme de câteva ceasuri în lumea mică și pe alocuri ridicolă a lui Chavel, un om care și-a păstrat existența fizică, însă care și-a pierdut sufletul.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pe cât de scurt, pe atât de puternic și palpitant.

Prezentarea editurii:

„Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru.”        (Graham Greene)

 

„Graham Greene este un scriitor cu totul aparte […]. El va rămâne în istoria literară drept cronicarul definitiv al conştiinţei şi al neliniştii existenţiale a secolului al XX-lea.”       (William Golding, Enciclopedia scriitorilor britanici)

 

„Dacă ar fi trăit să vadă cel de al Doilea Război Mondial, Edgar Allan Poe ar fi scris o astfel de carte. O intrigă palpitantă, care abordează chestiuni morale majore într-o notă minoră, aşa cum se întâmplă de obicei în povestiri […] Şi totuşi, Al zecelea om ne intrigă pentru că pune întrebări dificile despre responsabilitate, curaj, vinovăţie şi iubire, despre opţiunile posibile atunci când ne confruntăm cu răul absurd, despre virtutea care apare întotdeauna când te aştepţi mai puţin, nu pe drumul mare, ci pe căi lăturalnice.”       (People) 

Trezirea Leviatanului de James Corey


Trezirea Leviatanului de James Corey

Nota mea: 4 din 5 stele

Omenirea a reușit să colonizeze o parte bunicică din sistemul solar, ajungând să se ocupe mai nou cu lupte pentru apă, aer și hrană. Cu alte cuvinte, după ce ne-am întins mult mai mult decât ne era plapuma, revenim la vechile obiceiuri: dat în cap seamănului pentru ce are în grădină. Bineînțeles că lucrurile nu au cum să rămână simple, doar trăim în spațiu și pe alte planete, prin urmare se descoperă o armă biologică, un virus, lansat către Pământ de ființe inteligente necunoscute, virus care are capacitatea extraordinară de a modifica și reorganiza o întreagă rasă. De virus află o gașcă de nebuni și încearcă să-l stăpânească și să-l utilizeze în interes personal. Doar că detectivul Miller și ofițerul James Holden au alte planuri, respectiv să salveze omenirea, planuri care vor intra în contradicție totală cu ceea ce plănuiau atât extratereștrii neștiuți cât și teroriști nebuni.

Foarte, foarte, foarte faină cartea! Am citit-o în patru zile și când o luam în mână nu mă puteam dezlipi de ea! Mai degrabă adormeam cu ea în brațe decât să o pun deoparte ca să dorm. James SA Corey (Daniel Abraham + Ty Franck) reușește să scoată un prim volum din cele zece câte va număra seria Expanse și nu face absolut deloc rabat de la acțiune! De obicei volumele care încep o serie sunt luuuungi și plictisitoare, personajele abia se conturează, povestea cu greu se formează, universul în care urmează să te scufunzi se întregește cu greu etc. etc. Ei bine, în Trezirea Leviatanului lucrurile nu stau deloc așa. 

Povestea este foarte bine construită, ca un film de acțiune cu un buget uriaș, nu ești lăsat nici măcar o clipă să-ți tragi respirația, următoarea pagină ascunde o altă răsturnare de situație, un nou test dificil de trecut pentru protagoniști și o altă întâmplare complicată din care personajele nu se știe dacă scapă sau nu. 

Personajele principale, detectivul Miller și James Holden sunt foarte mișto! Detectivul este un tip autodistructiv care a făcut parte din forțele polițienești de pe Ceres, pe când Holden este un ofițer care a ajuns să-și facă veacul pe un transportor de gheață unde singura sa distracție este să combine femei. Cei doi sunt clișeul perfect care se regăsește în toate filmele americane de duzină în care un polițist super bazat, șmecher și plin de mușchi trebuie să rezolve un caz dificil alături de un partener incompetent, de obicei din afara forțelor polițienești. Dar, DAR!, Corey rupe filmul întrucât e un scriitor deștept și pune în scenă o relație antagonică perfectă dar cu rezultate pozitive, o relație dificilă dar plină de umor și constructivă, o relație între două personaje extrem de diferite, cu opinii diametral opuse legate de tipul de acțiuni care ar trebui întreprinse în diferite situații, însă cu un scop comun: acela de a salva omenirea. 

Cei doi sunt sarea și piperul cărții. Foarte fain construite personajele, dialogurile și certurile dintre aceștia sunt savuroase, cu atât mai mult cu cât Miller e foarte slobod la gură.

Romanul este spectaculos! Nu este un odisee spațială clasică, nu este nici science-fiction pretențios, este mai degrabă un thriller deștept care se petrece în spațiu și într-un timp îndepărtat. O carte care place, care prinde și care nu te lasă să respiri decât în ritmul în care respiră ea însăși: prin urmare, e cazul, cititorule, să te pregătești pentru o cursă de tip Iron-Man întrucât o să ai de tras, iar Trezirea Leviatanului alături de cei doi antrenori, Holden și Miller, nu o să te lase să iei nici măcar o pauză pentru o gură de aer.

De ce 4 stele: pentru că este un roman foarte bine construit, cu personaje mișto, cu o poveste plină de acțiune care crește și se rostogolește într-un ritm infernal. E cel mai bun „film de acțiune” pe care l-am văzut în ultimii ani!

Alte recenzii:

Fan SF

Scena 9

Serial Readers

Prezentarea editurii:

Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?

Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.

Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii. 

Ready Player One de Ernest Cline


Ready Player One de Ernest Cline

Nota mea: 5 din 5 stele

Cel mai tare science-fiction citit de mine anul ăsta!!!

Wade Watts o arde în 2044 așa cum mulți ca noi o ard în 2016 – pe net. Doar că Wade e obligat să trăiască în realitatea virtuală întrucât acolo merge la școală, acolo are prieteni, de acolo poate să facă bani, tot de acolo i se poate trage moartea la fel de ușor cum tot de acolo se și poate îmbogăți.

Wade e conectat aproape non-stop la OASIS, o lume virtuală inventată de James Halliday, un geek pe care Wade îl idolatrizează, nu doar datorită invențiilor fenomenale cât și din pricina obsesiei pe care Wade a dezvoltat-o datorită lui James față de tot ceea ce înseamnă cultura pop americană din anii 1980. Când Halliday moare, neavând moștenitori, lasă un anunț în OASIS că averea sa va reveni jucătorului care va reuși să rezolve ghicitorile și misiunile pe care acesta le-a pregătit. 

Precum mulți alții, Wade începe să scormonească după Oul de Paşte (comoara) ascunsă de Halliday, însă nu prea are bani și nu prea-și permite să părăsească planeta unde-și are școala. Din fericire, un scurt moment de genialitate îi dezvăluie lui Wade că prima cheie s-ar putea să fie chiar sub nasul său. Prima cheie îi aduce lui Wade un avans în fața celorlalți jucători, dar și o extrem de periculoasă rivalitate cu o corporație care este în stare și de crimă pentru a obține victoria finală.

Am citit cartea acum câteva luni și nu-mi vine să cred că scriind articolul despre ea încă mă mai entuziasmez! Ernest Cline e dat naibii de genial!

Pe lângă faptul că e o adevărată enciclopedie ambulantă când vine vorba despre cultura pop din 80, Cline reușește să bage tot felul de detalii și replici în cartea sa într-un mod cât se poate de natural. Nimic nu pare băgat forțat, nici o trimitere nu deranjează, nici o replică nu e forțată, totul se leagă frumos și armonios, parfumul decadei în care m-am născut simțindu-se ca acasă în cartea lui Cline. Pe undeva isteria lui Cline legată de anii 80 mi-a adus aminte de Thomas Pynchon care și el este în stare să o ia razna atât de radical cu privire la o anumită perioadă încât să-și bombardeze cititorul cu o tonă de informații. Bineînțeles că o diferențe de calitate între Pynchon și Cline, dar mă bucură că mai este cineva în stare să facă așa ceva la un nivel accesibil oricui și fără să fie pe substanțe dubioase. 

Am avut marele noroc să mă nasc în România, o țară întârziată din toate punctele de vedere, prin urmare am trăit și eu anii 80 americani, chiar dacă zece ani mai târziu. Anii 90 și începutul anilor 2000 au fost exact anii 80 trăiți de americani. Aceleași jocuri în sălile de jocuri care făceau furori la americani cu o decadă în urmă, serialele care impresionau adolescenți care erau oameni în toată firea la momentul la care le vedeam eu, cărți, filme, toate acestea se trăiau la intensitate maximă în adolescența mea. Astfel am avut șansa, probabil, să simt și eu puțin din nebunia entertainment-ului care a marcat America în anii 1980. Nu aveam cum să nu mă atașez de ceea ce mi se oferea, prin urmare nu am avut cum să nu mă bucur ca un copil de cartea lui Cline.

Dincolo de fericirea infantilă și ingenuă pe care am trăit-o alături de Ready Player One e talentul de scriitor al lui Cline care scrie bine, al naibii de bine. Deloc previzibil, cu un talent înnăscut în a construi personaje de care să te îndrăgostești, cu un umor nebun și o inteligență ascuțită, Cline a reușit să mă înnebunească. Entertainment curat în care clișeele au locul lor deoarece și-au câștigat respectivul loc în istorie întrucât au fost inventate în anii 80. 

Nu cred că are cum să nu placă cartea lui Cline, îmi este de-a dreptul imposibil să cred că există pe planeta asta un om care să fi trăit cu ceea ce s-a întâmplat în anii 1980 și să nu iubească cartea. E prea talentat și inteligent Cline, iar lumea pe care o readuce la viață este prea plină de viață ca să nu placă. E dragoste la prima citire, fără drept de apel. Nici nu mă miră nota de pe goodreads acordată la momentul la care scriu articolul de mai bine de 330 00 de cititori. Cline m-a extaziat atât de tare încât m-a făcut să vreau să văd și filmul Pixels,  o porcărie de film pe care l-am văzut și am regretat profund ulterior, însă atât de bine și de fain a reușit Cline să-mi aducă aminte de minunățiile care mi-au marcat adolescența.

De ce 5 stele: pentru că este o carte care merită/trebuie citită de absolut toți cei care au trăit la fel ca mine măcar o parte din ceea ce însemnat entertainment-ul electronic și vizual din anii 80 – și nu am spus american pentru că nu e vorba doar despre cel american, e mult mai mult de atât, cunoscătorii știu la ce mă refer 🙂

Prezentarea editurii:

Senzatia Science Fiction a anului : o calatorie cinematica prin univers, plina de aventuri si o poveste deja clasica despre maturizare.

Este anul 2044 si lumea noastra a ajuns un loc in care n-ai vrea sa traiesti. Am ramas farar petrol. Ne-am distrus climatul. Foametea, saracia si bolilele sunt pretutindeni.

Precum multi altii, Wade Watts evadeaza din aceasta realitate trista conectându-se zile intregi la OASIS, o utopie virtuala larg raspândita unde poti sa fii tot ce vrei tu sa fii si poti trai, iubi si calatori pe oricare dintre cele zecile de mii de planete care alcatuiesc lumea virtuala.

Şi ca aproape tot restul oamenilor, Wade este obsedat de lozul de loterie suprem care sta undeva ascuns in aceasta realitate virtuala: fondatorul OASIS, James Halliday, care moare fara mostenitor, a promis sa lase mostenire intreaga avere si controlul realitatii virtuale celui care va reusi sa ajunga la capatul vânatorii de comori prin intreagul univers virtual pe care a pus-o la cale inainte de moartea sa.

Ani intregi, milioane de oameni au incercat fara success sa duca la capat cautarea si sa descifreze indiciile inspirate din cultura anilor `80 lasate in urma de James Halliday. Atunci când Wade devine primul om care reuseste sa rezolve primul puzzle din vânatoare, el intra intr-o cursa pe viata si pe moarte cu alti mii de concurenti si asta va schimba complet lumea lui.

New Yorkul de altădată de Edith Wharton


New Yorkul de altădată de Edith Wharton

Nota mea: 5 din 5 stele

Urăsc panseurile de doi bani care sunt folosite și răsfolosite, însă am să utilizez și eu unul adaptându-l la situația actuală cu privire la cărțile premiate cu Pulitzer, tocmai în spiritul scriiturii promovate în rândurile romanelor câștigătoare: Nici Pulitzer-ul nu mai e ce a fost. Cartea lui Edith Wharton stă dovadă.

Patru decade, patru povestiri din citadela americană New York, acest leagăn al civilizației și mofturilor americane high-class din secolul XIX. 

Fapt de zi înșelător (anii patruzeci) are drept subiect relația dintre un tată cu porniri extravagante și care visează la pereți împodobiți cu picturi europene semnate de pictori renumiți și fiul său ascultător care pleacă pe vechiul continent în căutarea acestora. Fiul, spre deosebire de tată, începe să guste arta pentru că începe să o cunoască și să o simtă, îndepărtându-se astfel de snobismul care-l reprezintă pe părintele său și societatea americană, venind acasă cu o serie de picturi italiene timpurii. Fapt care-i atrage dezmoștenirea.

Fata bătrână (anii cincizeci) ne face cunoștință cu doamna Delia Ralston care o ajută pe Charlotte Lovell să trăiască alături de fiica sa din flori. Însă rezultatul acestui gest plin de bune intenții este unul dezastruos…

Revelație (anii șaizeci) îl prezintă pe Hayley Delane și căsnicia sa nefericită alături de ușuratica sa doamnă Leila. Tânărul care povestește poartă un respect nemăsurat pentru bătrânul Delane în ciuda acțiunilor criticate de societate pe care Hayley le întreprinde adeseori. 

Ziua de anul nou (anii șaptezeci) o prezintă cititorului pe doamna Lizzie Hazeldean care este bănuită de societatea new yorkeză de adulter în momentul în care este zărită ieșind la brațul lui Henry Prest. Bănuielile sunt susținute și de faptul că soțul lui Lizzie este grav bolnav, iar averea acestora se micșorează pe zi ce trece. Lizzie nu infirmă, nici nu confirmă respectivele bănuieli, iar Henry Prest este pe cale să descopere un adevăr șocant cu privire la relația sa cu Lizzie.

Pentru a fi un scriitor care merită să rămână în istoria literaturii și numele căruia să se potrivească ca o mănușă unui premiu prestigios precum Pulitzer, atunci trebuie să fii capabil să strângi în paginile cărților tale mici bucăți de timp și de oameni astfel încât cititorii tăi să simtă că trăiesc efectiv alături de poveștile pe care le oferi. Wharton nu doar că face acest lucru, însă talentul ei o ajută să exprime într-un mod sarcastic și cu o asprime (după cum bine observa Irving Howe) neîndurătoare, tarele unei societăți în schimbare care refuză să se desprindă de vechile obiceiuri, insistând să copieze și să continue legi morale nescrise care nu se mai pot aplica în prezentul pe care par că-l detestă prin simplul fapt că distrugerea barierelor sociale și dintre sexe le arată unor familii înstărite că prezentul e al celor activi, educați și doritori de succes.

„New Yorkul de altădată al anilor cincizeci era dominat de câteva familii, care dădeau tonul cu un aer de naturalețe și opulență. Una dintre acestea era familia Ralston.

Englezii voinici și olandezii roșcovani și zdraveni se contopiseră, și se formase astfel o societate prosperă, prudentă și totuși risipitoare. A face lucrurile la scară mare devenise un principiu fundamental al acestei lumi precaute, ridicată pe averile bancherilor, ale comercianților de mărfuri indiene, ale constructorilor de vase și ale negustorilor ce aprovizionau vasele. Acei oameni bine hrăniți, cu mișcări domoale – care păreau enervanți și apatici în ochii europenilor doar fiindcă o climă capricioasă îi ușurase de câteva kilograme de prisos și le încercase nervii ceva mai mult – trăiau într-o dulce monotonie, al cărei echilibru de suprafață nu era niciodată tulburat de vreo dramă, ea consumându-se în tăcere, din când în când, undeva în străfunduri. Sufletele sensibile erau în acele vremuri asemenea unei claviaturi în surdină, pe care Soarta cânta fără să se audă vreun sunet.

Această societate compactă, construită din blocuri de piatră bine unite între ele, era dominată în mare măsură de familia Ralston și de ramificațiile ei.”

Astfel se deschide povestirea Fata bătrână, o povestire în care o doamnă Ralston intervine abrupt în viața unei tinere mame, oferindu-i șansa să trăiască lângă fetița ei și luându-i deopotrivă dreptul a fi mama copiliței. În doar câteva fraze Wharton reușește să prindă într-un mod de-a dreptul spectaculos modul în care familiile avute decid să intervină și să conducă nu doar orașul și afacerile acestuia, cât și viața personală de familie a unor locuitori. 

Afacerile, banii și faima se confundă cu viața de familie. Totul este dictat de interes, de respect, de opiniile celorlalți, de ceea ce se vede la suprafață, de ceea ce trebuie să se vadă la suprafață. Deciziile se iau în funcție de rezultatul pozitiv pe care societatea sau partenerii de afaceri îl vor percepe, restul e irelevant.

Wharton nu ezită să critice într-un mod nu foarte elegant metehnele vremurilor și ale familiilor sus puse. Nu ezită să spună povești care e foarte posibil să se fi întâmplat dat fiind modul de existență și filosofia high-class-ului din New York. Tocmai aceste povești atât de fin legate de o filosofie de viață vulgară și lipsită de umanitate o fac pe Wharton să fie vocea sufletelor îngenuncheate și reduse la tăcere de către bărbați influenți și incapabili de a vedea în familia lor altceva decât pârghii menite a le ține afacerile și renumele în zona de confort, cu femei care se transformă în tirani datorită puterii pe care bărbații lor o au, exercitându-și forțele prin bârfe și intervenții malițioase la balurile pe care le organizează și la care participă mai ales pentru a-și țese intrigile vulgare.

De ce 5 stele: Voltaire a oferit Candide. Erasmus a dat Elogiul nebuniei. Într-un alt ton, dar cu același scop, Edith Wharton predă literaturii New Yorkul de altădată

Prezentarea editurii:

Cele patru nuvele care alcătuiesc acest volum, scrise de autoarea romanului distins cu Premiul Pulitzer Vârsta inocenței, au acțiunea plasată în New Yorkul anilor ’40, ’50, ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, fiecare dintre ele abordând teme cum ar fi infidelitatea, ilegitimitatea, gelozia, sistemul de clasă, precum și starea femeii în societate. Fapt de zi înșelător descrie relația furtunoasă dintre un tată dominator și fiul său; în Fata bătrână, fiica nelegitimă a unei tinere femei este adoptată de cea mai bună prietenă a ei – cu rezultate devastatoare; Revelație prezintă reabilitarea morală a unui tânăr, care este „declanșată” de întâlnire întâmplătoare cu Walt Whitman; iar Ziua de Anul Nou este o poveste despre o femeie căsătorită suspectată de adulter. New Yorkul de altădată este Edith Wharton la superlativ.

„Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți – iar Edith Wharton este unul dintre ei.”

Gore Vidal

„Adevărul e că nici un romancier al vremii noastre […] nu a fost atât de neîndurător, atât de sarcastic, atât de aspru, cum a fost Edith Wharton când a atacat vulgaritatea și eșecurile societății noastre.”

Irving Howe

Clasici Litera pune laolaltă scriitori ale căror opere reprezintă modele de perfecțiune ale tradiției literare. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din literatura lumii – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson


Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson

Nota mea:  5 din 5 stele 

După Testul psihopatului, Jon Ronson se întoarce în România cu Umilirea publică în epoca internetului! Ieeeeeei!

Mai întâi, haideți să vedem împreună ce înseamnă umilirea publică așa cum o practicau semenii noștri cu ceva timp în urmă:

 

 

Mai sunt sute de exemple și poze dar am să mă opresc aici (și le-am ales pe cele mai cuminți…)

Ce înseamnă umilirea publică în epoca internetului:

  • ești un nimeni pe internet până când:

  • faci o glumă proastă care ajunge virală și te trezești concediată, cu slabe șanse să te mai angajezi pe undeva, înainte ca avionul să aterizeze = viață distrusă.

Profilul lui Justine Sacco înainte de gluma cu SIDA:

Și după, la treisprezece ore după glumă:

 

Lindsey Stone pune poza de mai jos pe profilul său de facebook:

Oamenii se inflamează, încep să comenteze, dau share, reacțiile sunt violente și se cer măsuri împotriva lui Stone:

Rezultatul:

 

Ce-i veni lui Ronson să scrie despre un astfel de subiect? În debutul cărții autorul povestește cum s-a trezit la un moment dat pe twitter cu un alt „el”. Avea la profil poza lui, iar numele era @jon_ronson. Acest @jon_ronson scria tot felul de chestii interesante cum ar fi: „Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porție mare de kebab cu țelină, biban, smântână și puțin lemon-grass #păpică” sau „Visez ceva despre #timp și #cocoșel”.

Ronson s-a pus pe cercetat și a aflat că un cercetător pe nume Luke Robert Mason i-a făcut un infomorf. Informația a fost descoperita pe site-ul celor de la The Guardian întrucât cercetătorul a lăsat un comentariu la un filmuleț făcut de Ronson despre spambots. Ronson îl contactează pe respectivul, stabilește o întâlnire cu acesta, la întâlnire mai vine și Dan O’Hara și David Bausola. Ronson înregistrează interviul și-l pune pe youtube pentru a demonstra abuzul la care a fost supus de către cei trei cercetători după care așteaptă. Și asta se întâmplă la comentariile videoclipului postat de Ronson:

„Trebuie să le fuți una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe fața pământului. Dacă i-aș putea întâlni față în față, le-aș spune că sunt pielea pulii.”

„Niște idioți abjecți și nocivi, care se joacă cu viețile altora, după care se amuză de suferința și de furia victimei.”

„Niște cretini plini de ură. Universitarii ăștia cu creierii futuți ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc sigur e psihopat.”

„La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Și mai ales muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pișăm pe hoiturile lor.”

Spambot-ul a fost dezactivat. Ronson jubila. După care și-a dat seama că tocmai a participat într-un mod cât se poate de activ, ba chiar a pus la cale, o umilire publică de toată frumusețea. După mai bine de 180 de ani, Ronson a realizat că umilirea publică este din nou o unealtă distrugătoare extrem de la îndemână doar că nu se mai cheamă umilire publică, ci umilire online, umilire la care poate să fie supusă absolut orice persoană care are un cont pe rețelele sociale și nimeni și nimic nu o poate salva în momentul în care rețeaua ăl/o ia în colimator. Așa s-a născut noua carte a lui Jon Ronson.

Jonah Lehrer, Lindsey Stone, Justine Sacco, Adria Richards, Hank, Alex și alții. 

Jonah Lehrer și-a văzut cariera de succes distrusă dintr-un foc, capac punând o conferință video transmisă live în mediul online la care utilizatori de twitter puteau comenta în timp real.

Poveștile lui Lindsey Stone și Justine Sacco le-am redat pe scurt mai sus. Ronson a încercat să o ajute personal pe Stone să-și reabiliteze numele (mai multe detalii în carte).

Povestea Adriei Richards, Hank și Alex v-o prezint mai jos:

20160902_01425720160902_014308

20160902_01431820160902_014359 20160902_014417 20160902_014449

Concluzia:20160902_014528 

Este adevărat că sunt și persoane care au reușit să treacă peste astfel de atacuri în public destul de rezonabil: Max Mosley și Mike Daisey. Dar ca să aflați povestea lor trebuie să citiți cartea. 

Volumul lui Ronson atinge un punct foarte sensibil al comunității din care facem astăzi cu toții parte. În comunitățile online, pe paginile de socializare, oricine poate să devină țintă pentru o remarcă nefericită sau pentru o poză interpretabilă. Atacul comunității care se unește pentru a umili persoana respectivă se poate dovedi distrugător. Poate anihila în câteva zeci de secunde, cu câteva sute de comentarii și de share-uri o întreagă viață. Oamenii pot să fie concediați, pot să-și piardă prietenii, familia, încrederea în sine, viața. Însă pentru utilizatorul din fața calculatorului aceste lucruri par puțin probabile. Se pare că fiecare utilizator care se lansează activ într-o șarjă la adresa celui care a făcut o postare care l-a deranjat se transformă într-un fel de justițiar fără de care lumea nu are cum să devină un loc mai bun. O înjurătură, o amenințare, un share însoțit de un enunț cât mai agresiv și violent îl face pe respectivul să se simtă nu doar ca parte activă din comunitate, dar mai ales ca o persoană care are menirea specială, din momentul în care are cont pe rețeaua socială, să salveze lumea, să încline balanța în partea binelui pe care-l reprezintă, să facă lumea un loc mai bun prin eliminarea efectivă a celui care a îndrăznit să spună ceva ce nu se încadrează în normele etice ale comunității. Ronson nu filosofează, ci expune cât se poate de clar o problemă pe care, îmi dau seama mai ales când mă uit pe profilul meu de facebook, o ignorăm cu o detașare înspâimântătoare întrucât utilizatorul de pe rețelele sociale nu-și dă seama că este el însuși adeseori călăul care biciuiește public nefericitul condamnat la umilire publică și se ascunde în spatele cifrelor care redau oarecum superficial numărul de comentarii, share-uri, vizualizări…

Cartea este scrisă în stilul lui Ronson: amuzantă, plină de informații interesante, scurte observații și analize profunde legate de temele pe care Ronson le cercetează, făcând din nou dovada că este un jurnalist inteligent cu un deosebit talent scriitoricesc.

Înainte de încheiere vă mai dau o poză din carte, subiect fiind chiar volumul de față, acesta fiind unul dintre argumentele finale cu care sper să-mi conving vizitatorii să citească Umilirea publică în epoca internetului, întrucât chiar cred că am în fața ochilor un must-read:

20160902_020650 20160902_020707 20160902_020715

De ce 5 stele: deoarece Ronson reușește din nou să scrie despre un subiect sensibil într-un mod extraordinar de alert, inteligent, cu respect și considerație pentru subiecții săi, neezitând să facă apel la ironie și sarcasm unde este cazul și nefiind deloc iertător nici măcar cu propria persoană. O investigație jurnalistică, dacă asta este volumul acesta, care dezvăluie un adevăr dureros și tulburător despre societatea de azi.

Prezentarea editurii:

Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

„Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online.” The Financial Times 

„Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre.” Will Self,The Guardian

Casa veselă. O tragicomedie de familie de Alison Bechdel


Casa veselă. O tragicomedie de familie de Alison Bechdel

Nota mea:  5 din 5 stele 

Casa veselă nu este altceva decât biografia lui Alison Bechdel.

Familia Bechdel deține o firmă de pompe funebre pe care o denumesc, în privat, Casa veselă. Părinții lui Alison se întorc din Europa, tatăl ei fiind nevoit să preia afacerea familiei după ce bătrânul Bechdel are un infarct. Alison, alături de cei doi frați ai săi, se distrează foarte bine în casa funerară și participă la tot ce ține de activitatea dintr-un astfel de stabiliment.

Relația lui Alison cu tatăl ei nu este deloc una caldă. Autoritar și distant, tatăl nu este în preajma fiicei sale, singura punte de legătură dintre ei fiind pasiunea pentru lectură. După ce pleacă la facultate, Alison devine interesată mișcarea feministă și se convinge că este lesbiană, recunoscând acest fapt părinților săi și în mod public. Însă secretul lui Alison nu este singurul secret pe care familia sa îl are, iar secretele vechi încep să se ivească unul câte unul.

Spre deosebire de Matei, un prieten de-al meu cu care mai schimb păreri despre benzi desenate când avem ocazia, mie mi-a plăcut cartea lui Alison Bechdel. Îmi pare că scrie amuzant, inteligent, iar desele trimiteri și comparații cu personaje literare și scriitori mi-au plăcut foarte mult. Nu mi se pare că Alison face mare caz de faptul că e lesbiană, chiar dacă pomenește de acest lucru pe alocuri. Având în vedere secretul tatălui ei, nici nu avea cum, până la urmă, să nu vorbească despre homosexualitate, despre asumarea acesteia și despre cum s-a documentat cu privire la acest subiect. Alison scrie bine, iar cu trimiterile literare și ironia la adresa sa și a familiei sale m-a câștigat fără drept de apel. 

Desenele sunt foarte fain făcute, povestea este construită cursiv și are parte de suișuri și coborâșuri, de puncte culminante care, culmea, nu ai spune că și-ar avea locul într-o astfel de carte. 

Bechdel nu-și iartă familia când vine vorba să povestească despre ea. Indiferent de unde și cum a reușit să strângă informații despre tinerețea părinților, cum a reușit să le înțeleagă supărările și dezamăgirile, Bechdel parcă și-a propus să facă autopsia celor doi părinți de parcă i-ar pregăti să-i expună lumii așa cum o făcea cu cadavrele la faimoasa Casă veselă. Nu aș fi vrut să fiu în locul nici unui părinte… 

Ce nu înțeleg este de ce gașca LGBT și-a acontat acest volum și de ce este considerat un volum cult al literaturii LGBT. Pentru că Alison este lesbiană? Pentru că și tatăl său a avut experiențe homosexuale? Nu reușesc să pricep. Autoarea nu insistă prea mult pe acest aspect, ba dimpotrivă, spune la un moment dat că citește numai cărți proaste când este întrebată de mama sa ce citește și se uită la o serie de cărți despre feminism și homosexualitate. Bechdel nu pare să acorde homosexualității sale o foarte mare atenție. E ceva normal pentru ea, până la urmă așa și e, nimic de comentat, cât despre secretul tatălui său, e absolut normal să fie suprinsă, să analizeze, să discute și să întrebe despre acest subiect sensibil. 

Totuși, de ce carte cult LGBT? Dacă autoarea nu era lesbiană, mai era o carte cult LGBT? Mai era acontată de LGBT-ism? LGBT-iști îmi lasă impresia că sunt ca o adunătură de suporteri huligani care-și susțin cu ferocitatea echipa formată, de preferat, din jucători de o singură culoare și care se identifică în totalitate cu golurile, ratările, victoriile și viața celor pe care-i aclamă pe stadion. Chiar nu înțeleg de ce atâta caz pe marginea cărții lui Bechdel. E o carte nevinovată, echilibrată, inteligentă care poate fi carte cult pentru orice generație, vârstă, orientare sexuală, religie etc. Este o carte despre relația unei fete cu tatăl său, tată care are câteva secrete incomode, fată care la un moment dat își descoperă homosexualitatea. Sincer, am impresia că volumul lui Bechdel s-ar putea să aibă parte de mai multe deservicii decât servicii având în vedere că este catalogat drept o carte-cult a literaturii LGBT. Am citit ceva benzi desenate considerate cult al literaturii LGBT și nu le-am priceput nici rostul, nici mesajul explicit sexual, nici plânsul inutil de milă, nici dragostea neîmpărtășită etc. Ok, le înțeleg nevoia de a primi în cultul lor o carte cu adevărat valoroasă, dar e puțin cam nazistă toată treaba: E de-al nostru, gata, e a noastră, pe noi ne reprezintă, deci ești cu noi sau împotriva noastră! Mnoh, am variană de nu-mi pasă? Ceva-mi spune că nu. Dar poate mă-nșel. Și, sincer, am impresia că Alison Bechdel nu prea ia în serios nici feminismul, iar sexualitatea ei este un simplu modus vivendi pe care-l acceptă natural, fără pretenții, fără justificări politice sau de orice altă natură decât cea a chemării sale cu privire la orientarea sexuală. E atât de simplu? Nu știu, impresia mea este că da. Bechdel e ironică, sarcastică, amuzantă, inteligentă, îmi vine greu să cred că s-ar lăsa prinsă în jocuri vulgare de cuvinte și politici extremiste, indiferent de ce gen ar fi acestea.

De ce 5 stele: pentru că este un volum foarte fain desenat, scris bine, amuzant și inteligent. O tragicomedie, așa cum scrie și în titlu, în care cu un ochi râzi, cu altul plângi.

Prezentarea editurii:

Printre cele mai bune cărți ale anului:

Time, Entertainment Weekly, New York Times, People, USA Today, Salon, Los Angeles Times, San Francisco Chronicle, Village Voice, Times (London), Newsday, Cleveland Plain Dealer, Minneapolis Star-Tribune, Milwaukee Journal-Sentinel, St. Louis Post-Dispatch, Time Out New York, Guardian (UK), Capital Times, The Advocate, Amazon.com, New York Blade, New York Magazine, Publishers Weekly

 

Autobiografia lui Alison Bechdel, structurată sub forma unui roman grafic, pune accentul pe relaţia tensionată cu tatăl ei, un fost profesor de literatură engleză şi apoi proprietar al unei firme de pompe funebre, poreclită de către familie „Casa veselă“. Sever şi distant, tatăl este o prezenţă destul de rece în viaţa lui fetei, singura apropiere dintre ei fiind posibilă doar prin pasiunea pentru literatură. Odată cu plecarea de acasă la facultate, Alison descoperă o nouă lume, devine interesată de mişcarea feministă şi îndrăzneşte să facă public ceea ce e bănuia încă din copilărie: este lesbiană. Curând, secretele familiei încep să iasă la iveală şi Alison descoperă lucruri neaşteptate despre tatăl ei.

Amuzantă, dar în acelaşi timp emoţionantă, plină de aluzii şi de ironie,Casa veselă este una dintre cărțile-cult ale literaturii LGBT.

„O capodoperă despre doi oameni care locuiesc în aceeaşi case, dar în lumi diferite, şi despre lucrurile misterioase pe care şi le datorează unul altuia.“ Time

„Unul dintre cele mai bune volume de memorii din ultimul deceniu… în acelaşi timp hiper-reţinută şi excesiv de intimă.“ New York Magazine

„O autobiografie splendidă… reconfortant de generoasă şi deschisă.“ Entertainment Weekly