Frica. Scrisoare de la o necunoscută de Stefan Zweig


Nota mea: 4 of 5 stars

Stefan Zweig este unul dintre autorii mei favoriți. Am verificat blogul și am văzut că nu am scris despre nici o carte pe care am citit-o de el, fapt care mă miră, deoarece cea mai mică notă pe care i-am oferit-o autorului austriac a fost de patru stele. E clar, trebuie să vă povestesc despre el, să vă spun ce autor fenomenal este acest Zweig. Am citit de el Douăzeci și patru de ore din viața unei femei, Amoc, Obsedatul (proaspăt reeditat cu titlul de Jucătorul de șah la Polirom, cred că am să-l recitesc și am să profit de acest lucru ca să și scriu despre povestire) și Lumea de ieri, toate fiind excepționale și mi-au plăcut foarte mult.

Pe scurt despre cele două povestiri prezente în volum:

Frica – o tânără soție de avocat ajunge la concluzia că prea multă fericire este plictisitoare, prin urmare apelează la o aventură amoroasă, aventură care o aruncă în tenebrele pe care o viață trăită în minciună o poate naște. 

Scrisoare de la o necunoscută – un tânăr brigand primește o ciudată scrisorică de la o femeie care-i spune că l-a iubit toată viața și că la momentul la care scrie epistola în care-și declară iubirea stă la capul fiului lor decedat.

Stefan Zweig este un cinic cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Poate pentru că Zweig este și un romantic incurabil, până la urmă cei mai crunți cinici sunt tocmai romanticii, acești insațiabili vampiri sentimentali. 

Zweig nu este nu vampir sentimental, cel puțin nu pare să fie, ba dimpotrivă, judecând după jurnalul său Lumea de ieri, pare a fi o persoană extrem de rațională, însă cel care scrie povestirile enunțate mai sus e categoric un romantic, un scriitor care se scufundă în sentimentele profund umane trăite la maximum de intensitate de semenii săi.

Spuneam că Zweig e cinic. Ei bine da, susțin și am să susțin până-n pânzele albe acest lucru, chinul la care-și supune personajele și apoi cititorul arată o ciudată combinație între un spirit rece, rațional, frust și crud și o personalitate efuzională, melancolică și melodramatică care trăiește cu o dedicație absolută suferința pe care dragostea sau alte trăiri specific umane i le oferă în viață.

Zweig e mieros, știe cum să se joace cu cuvintele, știe cum să creeze o atmosferă densă și apăsătoare, cum să construiască personaje și cum să le facă astfel încât tu, ca cititor, să trăiești alături de ele evenimentele care le macină existența. 

Geniul lui Zweig se ascunde în lucruri mărunte și se desăvârșește o dată cu punctul culminant al narațiunii. Foarte atent la construcția psihologică a personajelor și la evoluția acestora, Zweig toacă mărunt, mărunt sufletul cititorului de-a lungul lecturii. Zweig e un zeu, e un zeu mundan, al obișnuitului, al banalului, un zeu coborât printre muritori, care cu șfichiuitoare fulgerări zguduie din temelii monotonia vieții de zi cu zi.

De ce 4 stele: pentru că, deși genial, Zweig pe alocuri uită să se tempereze, iar textul cade uneori în derizoriu, datorită faptului că autorul, dorind prea mult să sublinieze chinul personajului încearcă să ofere mai multe detalii despre dezastrul în care acesta se zbate și nu reușește decât să devină redundant.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba germana de Gabriella Eftimie
 
Povestirea Scrisoare de la o necunoscuta a inspirat in 1948 o productie cinematografica in regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut in distributie pe Joan Fontaine, Louis Jourdan si Mady Christians.
 
Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa sotie a unui avocat prosper, gaseste viata plictisitoare, simte ca nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o impinge sa-si caute ocupatii noi. Intr-o zi cunoaste un tinar pianist cu care intra intr-o relatie ferita de indiscretiile lumii si indepartata de caldura cuminte a familiei. Legatura clandestina o ajuta sa se regaseasca intr-o alta fiinta, ii da sperante noi, o face sa se simta mai vie ca niciodata… Pina intr-o zi cind, iesind de la iubitul ei, intilneste o femeie ciudata. Din acel moment neasteptat, mica aventura salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama se insinueaza in linistea fiecarei zile.
 
Neasteptata este si clipa cind un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscuta, primeste un plic de la o admiratoare pe care nu tine minte s-o fi intilnit. Parcurge lungul mesaj si afla ca femeia care-i scrie si care il iubise in taina inca din copilarie a facut sacrificii de neimaginat ca sa-i poata fi in preajma, ca intr-o buna zi, fara sa-i spuna nimic despre pasiunea ei, au impartit intii citeva pahare de vin, apoi placerea unei nopti din care dupa noua luni s-a nascut un copil. Povestea propriei vieti zugravite de admiratoarea necunoscuta se sfirseste la citiva ani dupa teribila epidemie de gripa din 1918 si culmineaza cu un sacrificiu pe care el, fara sa stie, fara sa fi avut macar de ales, l-a provocat. 
 
„Zweig a pus la punct o metoda literara si psihologica remarcabila, pe care Frica o exemplifica fara cusur. Stralucirea si stranietatea ei lasa in mintea cititorului o impresie de nesters.” (Salman Rushdie)
 
„Stefan Zweig apartine sirului de maestri ai povestirii carora le datoreaza propria formare: Maupassant, Turgheniev si Cehov… El iubeste imperfectiunile, aspiratiile si frustrarile personajelor sale, barbati sau femei, pe care le analizeaza cu afectiune si intelegere.” (Paul Bailey)

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident de Joao Paulo Cuenca


Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident de Joao Paulo Cuenca
Nota mea: 4 of 5 stars

Cărțile dubioase mă atrag așa cum magnetul atrage pilitura de fier, cum crâșmele atrag bețivii și cum Voiculescu atrage condamnările. Îmi place genul de lectură precum cea propusă de Cuenca. Total ieșit din spațiul său de confort, Cuenca se avântă într-o lume complet opusă, cel puțin cultural și literar din câte știu eu, celei în care s-a născut și în care trăiește, și se apucă să croiască o poveste neobișnuită, parcă scrisă cot la cot cu Ryu Murakami.

Shunsuke Okude e un afemeiat. Agață gagică după gagică și servește fiecărei femei pe care o seduce o altă poveste sub un alt nume. Atsuo Okuda este tatăl lui Shunsuke, renumit poet care-și duce traiul alături de o păpușă sexuală făcută după capriciile acestuia și care nu ezită să-și spioneze fiul cu ajutorul lui Suguro Shibata, profesor al Asociației de Fugu Armonios din Tsukiji. Vorbitor în haikuri, Atsuo nu mai respectă nici o intimitate, nu mai are nici o raportare la realitate, el vânând viața lui Shunsuke pentru a-și trăi ultimele clipe filosofând alături de păpușa inteligentă despre viață, moarte, sexualitate și plictis. Shunsuke caută iubirea, însă nu știe cum. Și nici cum să se comporte față de ea când o cunoaște pe frumoasa Iulana, o chelneriță ajunsă în Tokio de pe malurile Mării Negre, fostă studentă în București, actualmente poloneză. Din fericire, un accident aduce finalul fericit pentru orice poveste de dragoste.

Foarte fain ce face Cuenca. Foarte fain pentru mine, deoarece romanul brazilianului nu este unul care să fie savurat de foarte mulți cititori. O poveste ciudată, complicată, violentă, plină de ascunzișuri și de mesaje subliminale, o narațiune rapidă și agresivă care surprinde constant prin evenimentele care se petrec și giumbușlucurile narative la care Cuenca se pare că se pricepe de minune.

Se pare că autorul brazilian chiar știe să-și facă temele cu privire la personajele sale și la originea acestora. Așa cum observa și Jovi pe filme-cărți, la un moment dat ne trezim cu un poem în care Cuenca dă dovadă că ar cunoaște câte ceva despre România, tânăra Iulana fiind româncă de origine poloneză:

”Întreabă-te, Shunsuke, pacostea mea,
Ce ar spune ei în română
Prima limbă neolatină
Apărută pe malurile Dunării
După ce romanii au uitat-o acolo,
Latina care s-a amestecat cu daca,
Lexicul slav și verbele balcanice?”

Cu alte cuvinte, Cuenca poate să ajungă la sufletul cititorului mioritic datorită personajului cu influențe românești pe care l-a inserat în paginile romanului său. Însă Cuenca nu de asta mi-a plăcut. Scenele aproape suprarealiste pe care le construiește mi-au forțat imaginația. Relația pe care Shunsuke o are cu el însuși, cu tatăl său și cu Iulana este una dintre cele care șochează. Scriitura deosebit de alertă în ciuda momentelor de aparentă acalmie în care Shunsuke ori stă alături de iubita sa și o contemplă, or iese cu ea în oraș la un ceai. Frizând absurdul, Cuenca se joacă cu ipostazele oarecum banale ale vieții de cuplu sau ale vieții de celibatar transformându-le în momente criptice care duc invariabil către o relație bolnavă, ieșită din comun dintre un bărbat și tatăl său, relația străjuită din umbră de fantoma unei mame care s-a întors la viață și sălășluiește prin voia soțului într-o păpușă.

Da, Cuenca e bun. E subtil, e arțăgos, a atent la detalii, nu îi este frică să-și asume riscuri, știe cum să-și gestioneze personajele astfel încât să-și prindă cititorul în ițele încurcate ale poveștii pe care o are de spus.

De ce 4 stele: pentru că este o experiență literară faină și interesantă.

Alte recenzii:

filme-cărți

bookishstyle

Constantin Piștea

Postmodern

Prezentarea editurii:

Traducere din limba portugheza si note de Iolanda Vasile
 
„J.P. Cuenca este steaua in ascensiune a literaturii braziliene contemporane.” (L’Express)
 
Shunsuke Okuda, un cuceritor incurabil, isi creeaza o alta identitate pentru fiecare noua iubita pe care o cunoaste prin barurile Cartierului Rosu din Tokyo. Asta pina in noaptea cind o intilneste pe Iulana, chelnerita sosita dintr-un oras romanesc aflat pe malul Marii Negre, imposibil de blonda si de inalta si de straina de orasul lui, in care toti vin sa fie uitati si sa devina invizibili. Insa cei doi nu se vor putea face niciodata nevazuti, pentru ca hobby-ul legendarului poet Atsuo Okuda, tatal lui Shunsuke, este sa-si spioneze fiul si sa tot incurce itele deja complicate si bolnavicioase ale vietii lor.
O culme a fanteziei in literatura contemporana, romanul lui Cuenca vorbeste despre viata fragmentata a metropolelor, despre perversiunea care intuneca spectrul iubirii si al puritatii in acest infern de otel si electricitate.
 
„Cuenca evita riscul de a transforma particularitatile culturale ale Japoniei intr-un miraj exotic facil, menit doar sa fascineze cititorii. Singurul final fericit… nu e un roman al mirarii, al nesigurantei, ci un edificiu narativ la fel de solid ca zgirie-norii care impinzesc Tokyo.” (Os Meus Livros)
 
„Joao Paulo Cuenca a eliberat literatura braziliana de tendintele ei atavice si a indreptat-o spre lumi noi, in care alti scriitori n-au indraznit sa se aventureze.” (L’Express)
 
„Patrunzator si neinduplecat: un roman care aminteste de maiestria lui Haruki Murakami.” (Deutschlandradio Kultur)

 

Pisica musafir de Takashi Hiraide


Pisica musafir de Takashi Hiraide
Nota mea: 3 of 5 stars

Am o slăbiciune recunoscută pentru Kenzaburo Oe, iar în momentul în care văd o carte pe care acesta o recomandă, nu am cum să nu mă furișez curios pe lângă ea și să nu vreau să o citesc. Profit de un weekend prelungit, mă fac comod pe canapeaua dedicată unor lecturi speciale și iau Pisica musafir în brațe…

Doi soți, bărbatul proaspăt demisionar de la o editură, soția corectoare de manuscrise, se mută într-o casă din centrul orașului Tokio, casă care se află în curtea unui conac construit preajma anilor 1960. Parte din noua viață plănuită de cuplu devine și o pisică care a început să-i viziteze și să savureze peștele pe care femeia cu dărnicie îl pregăteșe zilnic. Pisica începe să facă parte din ce în ce mai activ din viața acestora, ambii având senzația că toate lucrurile care se întâmplă în jurul lor au legătură cu musafirul mustăcios.

M-a surprins cartea suficient cât să rămân ușor siderat la sfârșit și să nu reușesc să-mi dau seama dacă mi-a plăcut, dacă am citit un roman foarte fain sau doar unul de duzină. Prin urmare am ajuns la concluzia că e undeva la mijloc și i-am dat 3 stele. Am reușit să înțeleg ce a făcut Hiraide și cred că am reușit să-mi dau seama și ce i-a plăcut lui Kenzaburo Oe.

Minimalist, dens și de un lirism specific japonez, scriitura lui Hiraide oferă momente care înfășoară cititorul în spuma zilelor nipone. Atent la construcția frazelor, Hiraide reușește să facă din banalul vieții celor doi soți o lectură care se savurează pagină cu pagină. Ce m-a siderat pe mine a fost subiectul povestirii. Deși se întâmplă anumite evenimente care-l marchează pe personajul principal, în acest caz soțul care este și povestitorul, romanul fiind redat prin ochii acestuia, moartea pisicii se pare că le năruiește universul pe care cuplu l-a creat în căsuța din curtea vechiului conac. Nu am reușit să înțeleg legătura pe care respectiva pisică o avea cu cei doi, vă spun foarte sincer, în afară de faptul că le oferea senzația de apartenență într-o lume în care nu-și prea găseau locul. Cu vecinii nu prea comunică, casa cea veche li se pare vetustă, iar bătrânii proprietari reprezintă un fel de cântec de lebădă al unei generații încercate care, într-un fel, abia așteaptă să treacă în neființă, singura lor doleanță fiind aceea ca lucrurile care au fost importante pentru ei, casa în cazul de față, să fie îngrijită de tinerii care i-au călcat pragul.

Sub melancolia asumată de scriitor se ascunde un mesaj pe care eu l-am ratat. Romanul este o colecție de senzații, este o carte care se simte, care se trăiește, atmosfera minuțios creată de Hiraide dă senzația că te uiți într-un caleidoscop care-și modifică compoziția și-ți oferă noi imagini surprinzătoare care nu te lasă să te dezlipești de el.

Mă așteptam la o lectură fantastică, probabil puțin violentă, plină de situații inexplicabile și surprinzătoare. M-am înșelat. Chiar dacă romanul mi-a plăcut, până la urmă, categoric nu este pe gustul meu. Insuficient dezvoltat, prea mult lirism în prea puține pagini, prea mult lirism prea nefericit dozat și suficient abulism cât să mă facă să devin crispat pe alocuri.

De ce 3 stele: pentru că pur și simplu nu cred că este de mai mult de atât.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba japoneza si note de Diana Tihan
 
„Un roman cu adevarat stralucitor.” (Kenzaburo Oe)
 
Alcatuit cu fine tuse de observatie atenta, romanul Pisica musafir straluceste prin micile momente si bucurii ale vietii, surprinse pe fundalul unei frumuseti poetice rare. La finalul epocii Showa, el si ea – sotul care tocmai demisionase de la o editura si sotia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie in centrul orasului Tokyo, intr-o casa din curtea unui conac construit in anii ’60. Intre cuplul trecut de prima tinerete si Mica, pisica vecinilor, care vine adesea in vizite clandestine, se infiripa o puternica legatura afectiva prin care viata capata un alt sens. Aceasta fericire a lucrurilor marunte dureaza pina intr-o zi, cind Mica isi intirzie mai mult decit de obicei aparitia si panica se insinueaza in molcomul sir de intimplari cotidiene…
 
„Un sir de obiecte si experiente iesite din comun care par sa nu se mai termine, o combinatie curioasa de iuteala si minutiozitate: ceea ce la inceput pare aglomerare de imagini intimplatoare se transforma intr-o colectie aproape microscopica de emotii si fenomene.” (The Believer)
 
„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intima, vie, surprinsa in detaliul unui loc in acelasi timp deschis tuturor privirilor si plin de taine.” (The New York Times Book Review)
 
„Pisica musafir ofera o lectura captivanta, plina de inteligenta si umor.” (Publishers Weekly)
 
„O poveste delicata si incintatoare despre dorinta de a fi aproape de cineva si durerea absentei.” (Atmospheres)

Sfârșitul a fost aproape de Bogdan Costin


My rating: 4 of 5 stars

Știați că am dat numele unui personaj în cartea lui Bogdan Costin? Nu prea aveați de unde să știți, astfel că vă zic eu acum: personajul Răzvan Zamfirescu este tizul meu. 🙂 

Dar cartea nu este despre mine, nici despre personajul căreia i-am împumutat numele, povestea este puțin mai complicată și mai palpitantă. 

E 2012 și unii oameni știu că sfârșitul lumii urmează să se întâmple pe 21 decembrie. Emil, IT-istul unei agenții de publicitate e ferm convins că sfârșitul lumii vine și se pregătește de ceva timp pentru el. A reușit să înțeleagă toate semnele și să-și dea seama că omenirii i-a sunat ceasul. O răpește pe Mariana, colega sa de la contabilitate, și o închide în beciul special amenajat ca să facă față haosului care va urma. Însă sfârșitul lumii se lasă așteptat, sfârșitul care nu se mai petrece nu este luat în calcul de Emil complet nepregătit pentru respectiva variantă… Iar lucrurile se complică nespus când Apocalipsa întârzie, mai ales când tu o aștepți cu maximă certitudine.

Cel de-al doilea roman al lui Bogdan Costin este puțin mai întunecat decât primul. De data aceasta Bogdan a preferat să acorde și mai multă atenție problemelor de ordin social, matrimonial și psihologic cu care se confruntă tinerii de treizeci, patruzeci de ani, marșând pe o analiză profundă și bine temperată a tarelor ce reprezintă o generație din care și eu, și el, facem parte.

 Deși umorul specific lui Bogdan este încă prezent, Sfârșitul a fost aproape  este sensibil diferit de Cum să faci primul milion. Mai filosofic și mai atent la personaje, Bogdan Costin reușește să scrie un roman care nu doar că te ține lipit de paginile sale, dar îți și pune mintea puțin la contribuție.

Sfârșitul anticipat și atât de dorit de Emil nu se petrece, însă un sfârșit se întâmplă pentru toate celelalte personaje. O dată ce Apocalipsa nu se petrece, viața lui Emil nu mai are rost, iar restul personajelor, angajați la aceeași angenție, se trezesc cu noi opțiuni, cu noi vieți, de parcă sfârșitul imaginar al lui Emil i-a marcat pe toți și i-a ajutat să renască din propria cenușă. Toți au probleme, toți sunt nemulțumiți, toți au polițe de plătit, cu toții se simt blocați într-un cerc vicios din care nu reușesc să iasă. Evenimentele care se întâmplă în 21.12.2012 sparg acest cerc vicios și le redau tuturor liberatea la care doar visau.

Dat fiind faptul că autorul este el însuși un publicitar, nici lumea din romanele sale nu poate fi altfel. Deosebit de interesantă mi pare viața acestor publicitari, cu fixurile și metehnele lor, cu filmele pe care și le fac în cap, cu modul de a vedea viața, mod care-mi aduce aminte de tinerii de pe Wall Street. Nu știu de ce am impresia că această zonă mai are multe povești dubioase și incitante de spus, iar Costin o să mă mai surprindă-n viitor cu ceva.

Scriitura este alertă, dialogurile amuzante, când e cazul, bine închegate, iar părţile în care autorul analizează cu atenţie diferite aspecte sociale, politice sau economice ale societăţii româneşti ante-apocalipsă fac deliciul romanului. Cert este că Bogdan Costin începe să stăpânească din ce în ce mai bine secretele meseriei de scriitor. 

Mi-a plăcut romanul lui Bogdan Costin și nu spun asta întrucât am împrumutat numele meu unui personaj (cel care iese cel mai bine din toată nebunia) ci pentru că Bogdan chiar scrie fain, deși mai merge cizelat pe ici-colo și nu ar strica puțin mai multă atenție la construcția finală, este un scriitor cu forță, cu tupeu, un scriitor care știe să observe, să analizeze și să ofere cititorului o lectură de calitate. 

Mi-aș dori foarte mult ca Bogdan să poată doar să scrie și să nu fie unul dintre acei scriitori de weekend, după cum mi-a spus chiar el. E ok și ca scriitor de weekend, însă poate mult mai mult. Dacă în Cum să faci primul milion l-am comparat cu BEE, acum Costin a ajuns să-mi aducă aminte de marii scriitori realiști contemporani care surprind clipe banale din viață și le imortalizează în povești care înfioară cititori de pe toate continentele. 

 De ce 4 stele: pentru că Bogdan Costin scrie fain, scrie bine şi oferă plăcerea lecturii deoarece şi lui îi face plăcere să scrie. Aştept cu nerăbdare următorul său volum. 

 

Prezentarea editurii:

21.12.2012. Probabil cel mai faimos sfirsit al lumii din istoria omenirii, datorat internetului. Totusi, putini au crezut ca acesta chiar va avea loc. Emil Pop, taciturnul IT-ist al unei agentii de publicitate, e unul dintre ei. Cu citeva zile inainte, el o va rapi pe Mariana, colega lui de la Contabilitate, si o va duce in buncarul sau. Zilele petrecute acolo, in asteptarea unei apocalipse putin probabile, ii vor aduce Marianei revelatii neasteptate, in timp ce lumea de la suprafata va deraia de la cursul ei firesc atunci cind cei care o cunosc vor constata disparitia sa. 

Noul roman al lui Bogdan Costin este o satira la adresa unei civilizatii pe cit de moderne si de avansate tehnologic, pe atit de dominate de frica, in toate formele ei. Nu atit de cea a extinctiei totale, cit de micile frici care ii tin captivi pe oameni in inconfortabilele buncare ce devin propriile lor vieti, odata cu deziluziile aduse de trecerea timpului. 

„Ambitia mea e sa scriu cea mai trista si mai comica poveste din lume. Nu cred ca mi-a iesit inca partea cu «din lume», nici cu «cea mai», dar o sa mai insist. Cartea de fata nu e despre sfirsitul lumii, ci despre cum continua ea sa existe, cu bune si rele, tinuta laolalta, ca sa nu se destrame, parca mai degraba de o frica omniprezenta decit de legile fizicii. Am incercat sa transpun in universul mic al unei agentii de publicitate problemele lumii contemporane, asa cum le resimt eu. – Bogdan Costin