Frica. Scrisoare de la o necunoscută de Stefan Zweig


Nota mea: 4 of 5 stars

Stefan Zweig este unul dintre autorii mei favoriți. Am verificat blogul și am văzut că nu am scris despre nici o carte pe care am citit-o de el, fapt care mă miră, deoarece cea mai mică notă pe care i-am oferit-o autorului austriac a fost de patru stele. E clar, trebuie să vă povestesc despre el, să vă spun ce autor fenomenal este acest Zweig. Am citit de el Douăzeci și patru de ore din viața unei femei, Amoc, Obsedatul (proaspăt reeditat cu titlul de Jucătorul de șah la Polirom, cred că am să-l recitesc și am să profit de acest lucru ca să și scriu despre povestire) și Lumea de ieri, toate fiind excepționale și mi-au plăcut foarte mult.

Pe scurt despre cele două povestiri prezente în volum:

Frica – o tânără soție de avocat ajunge la concluzia că prea multă fericire este plictisitoare, prin urmare apelează la o aventură amoroasă, aventură care o aruncă în tenebrele pe care o viață trăită în minciună o poate naște. 

Scrisoare de la o necunoscută – un tânăr brigand primește o ciudată scrisorică de la o femeie care-i spune că l-a iubit toată viața și că la momentul la care scrie epistola în care-și declară iubirea stă la capul fiului lor decedat.

Stefan Zweig este un cinic cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Poate pentru că Zweig este și un romantic incurabil, până la urmă cei mai crunți cinici sunt tocmai romanticii, acești insațiabili vampiri sentimentali. 

Zweig nu este nu vampir sentimental, cel puțin nu pare să fie, ba dimpotrivă, judecând după jurnalul său Lumea de ieri, pare a fi o persoană extrem de rațională, însă cel care scrie povestirile enunțate mai sus e categoric un romantic, un scriitor care se scufundă în sentimentele profund umane trăite la maximum de intensitate de semenii săi.

Spuneam că Zweig e cinic. Ei bine da, susțin și am să susțin până-n pânzele albe acest lucru, chinul la care-și supune personajele și apoi cititorul arată o ciudată combinație între un spirit rece, rațional, frust și crud și o personalitate efuzională, melancolică și melodramatică care trăiește cu o dedicație absolută suferința pe care dragostea sau alte trăiri specific umane i le oferă în viață.

Zweig e mieros, știe cum să se joace cu cuvintele, știe cum să creeze o atmosferă densă și apăsătoare, cum să construiască personaje și cum să le facă astfel încât tu, ca cititor, să trăiești alături de ele evenimentele care le macină existența. 

Geniul lui Zweig se ascunde în lucruri mărunte și se desăvârșește o dată cu punctul culminant al narațiunii. Foarte atent la construcția psihologică a personajelor și la evoluția acestora, Zweig toacă mărunt, mărunt sufletul cititorului de-a lungul lecturii. Zweig e un zeu, e un zeu mundan, al obișnuitului, al banalului, un zeu coborât printre muritori, care cu șfichiuitoare fulgerări zguduie din temelii monotonia vieții de zi cu zi.

De ce 4 stele: pentru că, deși genial, Zweig pe alocuri uită să se tempereze, iar textul cade uneori în derizoriu, datorită faptului că autorul, dorind prea mult să sublinieze chinul personajului încearcă să ofere mai multe detalii despre dezastrul în care acesta se zbate și nu reușește decât să devină redundant.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba germana de Gabriella Eftimie
 
Povestirea Scrisoare de la o necunoscuta a inspirat in 1948 o productie cinematografica in regia lui Max Ophüls; filmul i-a avut in distributie pe Joan Fontaine, Louis Jourdan si Mady Christians.
 
Protagonista povestirii Frica, Irene, frumoasa sotie a unui avocat prosper, gaseste viata plictisitoare, simte ca nu-i mai aduce nimic bun, iar asta o impinge sa-si caute ocupatii noi. Intr-o zi cunoaste un tinar pianist cu care intra intr-o relatie ferita de indiscretiile lumii si indepartata de caldura cuminte a familiei. Legatura clandestina o ajuta sa se regaseasca intr-o alta fiinta, ii da sperante noi, o face sa se simta mai vie ca niciodata… Pina intr-o zi cind, iesind de la iubitul ei, intilneste o femeie ciudata. Din acel moment neasteptat, mica aventura salvatoare, toate planurile ascunse se topesc, iar teama se insinueaza in linistea fiecarei zile.
 
Neasteptata este si clipa cind un scriitor de succes, personajul-cititor din Scrisoare de la o necunoscuta, primeste un plic de la o admiratoare pe care nu tine minte s-o fi intilnit. Parcurge lungul mesaj si afla ca femeia care-i scrie si care il iubise in taina inca din copilarie a facut sacrificii de neimaginat ca sa-i poata fi in preajma, ca intr-o buna zi, fara sa-i spuna nimic despre pasiunea ei, au impartit intii citeva pahare de vin, apoi placerea unei nopti din care dupa noua luni s-a nascut un copil. Povestea propriei vieti zugravite de admiratoarea necunoscuta se sfirseste la citiva ani dupa teribila epidemie de gripa din 1918 si culmineaza cu un sacrificiu pe care el, fara sa stie, fara sa fi avut macar de ales, l-a provocat. 
 
„Zweig a pus la punct o metoda literara si psihologica remarcabila, pe care Frica o exemplifica fara cusur. Stralucirea si stranietatea ei lasa in mintea cititorului o impresie de nesters.” (Salman Rushdie)
 
„Stefan Zweig apartine sirului de maestri ai povestirii carora le datoreaza propria formare: Maupassant, Turgheniev si Cehov… El iubeste imperfectiunile, aspiratiile si frustrarile personajelor sale, barbati sau femei, pe care le analizeaza cu afectiune si intelegere.” (Paul Bailey)

Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident de Joao Paulo Cuenca


Singurul final fericit pentru o poveste de dragoste e un accident de Joao Paulo Cuenca
Nota mea: 4 of 5 stars

Cărțile dubioase mă atrag așa cum magnetul atrage pilitura de fier, cum crâșmele atrag bețivii și cum Voiculescu atrage condamnările. Îmi place genul de lectură precum cea propusă de Cuenca. Total ieșit din spațiul său de confort, Cuenca se avântă într-o lume complet opusă, cel puțin cultural și literar din câte știu eu, celei în care s-a născut și în care trăiește, și se apucă să croiască o poveste neobișnuită, parcă scrisă cot la cot cu Ryu Murakami.

Shunsuke Okude e un afemeiat. Agață gagică după gagică și servește fiecărei femei pe care o seduce o altă poveste sub un alt nume. Atsuo Okuda este tatăl lui Shunsuke, renumit poet care-și duce traiul alături de o păpușă sexuală făcută după capriciile acestuia și care nu ezită să-și spioneze fiul cu ajutorul lui Suguro Shibata, profesor al Asociației de Fugu Armonios din Tsukiji. Vorbitor în haikuri, Atsuo nu mai respectă nici o intimitate, nu mai are nici o raportare la realitate, el vânând viața lui Shunsuke pentru a-și trăi ultimele clipe filosofând alături de păpușa inteligentă despre viață, moarte, sexualitate și plictis. Shunsuke caută iubirea, însă nu știe cum. Și nici cum să se comporte față de ea când o cunoaște pe frumoasa Iulana, o chelneriță ajunsă în Tokio de pe malurile Mării Negre, fostă studentă în București, actualmente poloneză. Din fericire, un accident aduce finalul fericit pentru orice poveste de dragoste.

Foarte fain ce face Cuenca. Foarte fain pentru mine, deoarece romanul brazilianului nu este unul care să fie savurat de foarte mulți cititori. O poveste ciudată, complicată, violentă, plină de ascunzișuri și de mesaje subliminale, o narațiune rapidă și agresivă care surprinde constant prin evenimentele care se petrec și giumbușlucurile narative la care Cuenca se pare că se pricepe de minune.

Se pare că autorul brazilian chiar știe să-și facă temele cu privire la personajele sale și la originea acestora. Așa cum observa și Jovi pe filme-cărți, la un moment dat ne trezim cu un poem în care Cuenca dă dovadă că ar cunoaște câte ceva despre România, tânăra Iulana fiind româncă de origine poloneză:

”Întreabă-te, Shunsuke, pacostea mea,
Ce ar spune ei în română
Prima limbă neolatină
Apărută pe malurile Dunării
După ce romanii au uitat-o acolo,
Latina care s-a amestecat cu daca,
Lexicul slav și verbele balcanice?”

Cu alte cuvinte, Cuenca poate să ajungă la sufletul cititorului mioritic datorită personajului cu influențe românești pe care l-a inserat în paginile romanului său. Însă Cuenca nu de asta mi-a plăcut. Scenele aproape suprarealiste pe care le construiește mi-au forțat imaginația. Relația pe care Shunsuke o are cu el însuși, cu tatăl său și cu Iulana este una dintre cele care șochează. Scriitura deosebit de alertă în ciuda momentelor de aparentă acalmie în care Shunsuke ori stă alături de iubita sa și o contemplă, or iese cu ea în oraș la un ceai. Frizând absurdul, Cuenca se joacă cu ipostazele oarecum banale ale vieții de cuplu sau ale vieții de celibatar transformându-le în momente criptice care duc invariabil către o relație bolnavă, ieșită din comun dintre un bărbat și tatăl său, relația străjuită din umbră de fantoma unei mame care s-a întors la viață și sălășluiește prin voia soțului într-o păpușă.

Da, Cuenca e bun. E subtil, e arțăgos, a atent la detalii, nu îi este frică să-și asume riscuri, știe cum să-și gestioneze personajele astfel încât să-și prindă cititorul în ițele încurcate ale poveștii pe care o are de spus.

De ce 4 stele: pentru că este o experiență literară faină și interesantă.

Alte recenzii:

filme-cărți

bookishstyle

Constantin Piștea

Postmodern

Prezentarea editurii:

Traducere din limba portugheza si note de Iolanda Vasile
 
„J.P. Cuenca este steaua in ascensiune a literaturii braziliene contemporane.” (L’Express)
 
Shunsuke Okuda, un cuceritor incurabil, isi creeaza o alta identitate pentru fiecare noua iubita pe care o cunoaste prin barurile Cartierului Rosu din Tokyo. Asta pina in noaptea cind o intilneste pe Iulana, chelnerita sosita dintr-un oras romanesc aflat pe malul Marii Negre, imposibil de blonda si de inalta si de straina de orasul lui, in care toti vin sa fie uitati si sa devina invizibili. Insa cei doi nu se vor putea face niciodata nevazuti, pentru ca hobby-ul legendarului poet Atsuo Okuda, tatal lui Shunsuke, este sa-si spioneze fiul si sa tot incurce itele deja complicate si bolnavicioase ale vietii lor.
O culme a fanteziei in literatura contemporana, romanul lui Cuenca vorbeste despre viata fragmentata a metropolelor, despre perversiunea care intuneca spectrul iubirii si al puritatii in acest infern de otel si electricitate.
 
„Cuenca evita riscul de a transforma particularitatile culturale ale Japoniei intr-un miraj exotic facil, menit doar sa fascineze cititorii. Singurul final fericit… nu e un roman al mirarii, al nesigurantei, ci un edificiu narativ la fel de solid ca zgirie-norii care impinzesc Tokyo.” (Os Meus Livros)
 
„Joao Paulo Cuenca a eliberat literatura braziliana de tendintele ei atavice si a indreptat-o spre lumi noi, in care alti scriitori n-au indraznit sa se aventureze.” (L’Express)
 
„Patrunzator si neinduplecat: un roman care aminteste de maiestria lui Haruki Murakami.” (Deutschlandradio Kultur)

 

Pisica musafir de Takashi Hiraide


Pisica musafir de Takashi Hiraide
Nota mea: 3 of 5 stars

Am o slăbiciune recunoscută pentru Kenzaburo Oe, iar în momentul în care văd o carte pe care acesta o recomandă, nu am cum să nu mă furișez curios pe lângă ea și să nu vreau să o citesc. Profit de un weekend prelungit, mă fac comod pe canapeaua dedicată unor lecturi speciale și iau Pisica musafir în brațe…

Doi soți, bărbatul proaspăt demisionar de la o editură, soția corectoare de manuscrise, se mută într-o casă din centrul orașului Tokio, casă care se află în curtea unui conac construit preajma anilor 1960. Parte din noua viață plănuită de cuplu devine și o pisică care a început să-i viziteze și să savureze peștele pe care femeia cu dărnicie îl pregăteșe zilnic. Pisica începe să facă parte din ce în ce mai activ din viața acestora, ambii având senzația că toate lucrurile care se întâmplă în jurul lor au legătură cu musafirul mustăcios.

M-a surprins cartea suficient cât să rămân ușor siderat la sfârșit și să nu reușesc să-mi dau seama dacă mi-a plăcut, dacă am citit un roman foarte fain sau doar unul de duzină. Prin urmare am ajuns la concluzia că e undeva la mijloc și i-am dat 3 stele. Am reușit să înțeleg ce a făcut Hiraide și cred că am reușit să-mi dau seama și ce i-a plăcut lui Kenzaburo Oe.

Minimalist, dens și de un lirism specific japonez, scriitura lui Hiraide oferă momente care înfășoară cititorul în spuma zilelor nipone. Atent la construcția frazelor, Hiraide reușește să facă din banalul vieții celor doi soți o lectură care se savurează pagină cu pagină. Ce m-a siderat pe mine a fost subiectul povestirii. Deși se întâmplă anumite evenimente care-l marchează pe personajul principal, în acest caz soțul care este și povestitorul, romanul fiind redat prin ochii acestuia, moartea pisicii se pare că le năruiește universul pe care cuplu l-a creat în căsuța din curtea vechiului conac. Nu am reușit să înțeleg legătura pe care respectiva pisică o avea cu cei doi, vă spun foarte sincer, în afară de faptul că le oferea senzația de apartenență într-o lume în care nu-și prea găseau locul. Cu vecinii nu prea comunică, casa cea veche li se pare vetustă, iar bătrânii proprietari reprezintă un fel de cântec de lebădă al unei generații încercate care, într-un fel, abia așteaptă să treacă în neființă, singura lor doleanță fiind aceea ca lucrurile care au fost importante pentru ei, casa în cazul de față, să fie îngrijită de tinerii care i-au călcat pragul.

Sub melancolia asumată de scriitor se ascunde un mesaj pe care eu l-am ratat. Romanul este o colecție de senzații, este o carte care se simte, care se trăiește, atmosfera minuțios creată de Hiraide dă senzația că te uiți într-un caleidoscop care-și modifică compoziția și-ți oferă noi imagini surprinzătoare care nu te lasă să te dezlipești de el.

Mă așteptam la o lectură fantastică, probabil puțin violentă, plină de situații inexplicabile și surprinzătoare. M-am înșelat. Chiar dacă romanul mi-a plăcut, până la urmă, categoric nu este pe gustul meu. Insuficient dezvoltat, prea mult lirism în prea puține pagini, prea mult lirism prea nefericit dozat și suficient abulism cât să mă facă să devin crispat pe alocuri.

De ce 3 stele: pentru că pur și simplu nu cred că este de mai mult de atât.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba japoneza si note de Diana Tihan
 
„Un roman cu adevarat stralucitor.” (Kenzaburo Oe)
 
Alcatuit cu fine tuse de observatie atenta, romanul Pisica musafir straluceste prin micile momente si bucurii ale vietii, surprinse pe fundalul unei frumuseti poetice rare. La finalul epocii Showa, el si ea – sotul care tocmai demisionase de la o editura si sotia, corector de manuscrise – locuiesc cu chirie in centrul orasului Tokyo, intr-o casa din curtea unui conac construit in anii ’60. Intre cuplul trecut de prima tinerete si Mica, pisica vecinilor, care vine adesea in vizite clandestine, se infiripa o puternica legatura afectiva prin care viata capata un alt sens. Aceasta fericire a lucrurilor marunte dureaza pina intr-o zi, cind Mica isi intirzie mai mult decit de obicei aparitia si panica se insinueaza in molcomul sir de intimplari cotidiene…
 
„Un sir de obiecte si experiente iesite din comun care par sa nu se mai termine, o combinatie curioasa de iuteala si minutiozitate: ceea ce la inceput pare aglomerare de imagini intimplatoare se transforma intr-o colectie aproape microscopica de emotii si fenomene.” (The Believer)
 
„Romanul lui Takashi Hiraide este o imagine intima, vie, surprinsa in detaliul unui loc in acelasi timp deschis tuturor privirilor si plin de taine.” (The New York Times Book Review)
 
„Pisica musafir ofera o lectura captivanta, plina de inteligenta si umor.” (Publishers Weekly)
 
„O poveste delicata si incintatoare despre dorinta de a fi aproape de cineva si durerea absentei.” (Atmospheres)

Sfârșitul a fost aproape de Bogdan Costin


My rating: 4 of 5 stars

Știați că am dat numele unui personaj în cartea lui Bogdan Costin? Nu prea aveați de unde să știți, astfel că vă zic eu acum: personajul Răzvan Zamfirescu este tizul meu. 🙂 

Dar cartea nu este despre mine, nici despre personajul căreia i-am împumutat numele, povestea este puțin mai complicată și mai palpitantă. 

E 2012 și unii oameni știu că sfârșitul lumii urmează să se întâmple pe 21 decembrie. Emil, IT-istul unei agenții de publicitate e ferm convins că sfârșitul lumii vine și se pregătește de ceva timp pentru el. A reușit să înțeleagă toate semnele și să-și dea seama că omenirii i-a sunat ceasul. O răpește pe Mariana, colega sa de la contabilitate, și o închide în beciul special amenajat ca să facă față haosului care va urma. Însă sfârșitul lumii se lasă așteptat, sfârșitul care nu se mai petrece nu este luat în calcul de Emil complet nepregătit pentru respectiva variantă… Iar lucrurile se complică nespus când Apocalipsa întârzie, mai ales când tu o aștepți cu maximă certitudine.

Cel de-al doilea roman al lui Bogdan Costin este puțin mai întunecat decât primul. De data aceasta Bogdan a preferat să acorde și mai multă atenție problemelor de ordin social, matrimonial și psihologic cu care se confruntă tinerii de treizeci, patruzeci de ani, marșând pe o analiză profundă și bine temperată a tarelor ce reprezintă o generație din care și eu, și el, facem parte.

 Deși umorul specific lui Bogdan este încă prezent, Sfârșitul a fost aproape  este sensibil diferit de Cum să faci primul milion. Mai filosofic și mai atent la personaje, Bogdan Costin reușește să scrie un roman care nu doar că te ține lipit de paginile sale, dar îți și pune mintea puțin la contribuție.

Sfârșitul anticipat și atât de dorit de Emil nu se petrece, însă un sfârșit se întâmplă pentru toate celelalte personaje. O dată ce Apocalipsa nu se petrece, viața lui Emil nu mai are rost, iar restul personajelor, angajați la aceeași angenție, se trezesc cu noi opțiuni, cu noi vieți, de parcă sfârșitul imaginar al lui Emil i-a marcat pe toți și i-a ajutat să renască din propria cenușă. Toți au probleme, toți sunt nemulțumiți, toți au polițe de plătit, cu toții se simt blocați într-un cerc vicios din care nu reușesc să iasă. Evenimentele care se întâmplă în 21.12.2012 sparg acest cerc vicios și le redau tuturor liberatea la care doar visau.

Dat fiind faptul că autorul este el însuși un publicitar, nici lumea din romanele sale nu poate fi altfel. Deosebit de interesantă mi pare viața acestor publicitari, cu fixurile și metehnele lor, cu filmele pe care și le fac în cap, cu modul de a vedea viața, mod care-mi aduce aminte de tinerii de pe Wall Street. Nu știu de ce am impresia că această zonă mai are multe povești dubioase și incitante de spus, iar Costin o să mă mai surprindă-n viitor cu ceva.

Scriitura este alertă, dialogurile amuzante, când e cazul, bine închegate, iar părţile în care autorul analizează cu atenţie diferite aspecte sociale, politice sau economice ale societăţii româneşti ante-apocalipsă fac deliciul romanului. Cert este că Bogdan Costin începe să stăpânească din ce în ce mai bine secretele meseriei de scriitor. 

Mi-a plăcut romanul lui Bogdan Costin și nu spun asta întrucât am împrumutat numele meu unui personaj (cel care iese cel mai bine din toată nebunia) ci pentru că Bogdan chiar scrie fain, deși mai merge cizelat pe ici-colo și nu ar strica puțin mai multă atenție la construcția finală, este un scriitor cu forță, cu tupeu, un scriitor care știe să observe, să analizeze și să ofere cititorului o lectură de calitate. 

Mi-aș dori foarte mult ca Bogdan să poată doar să scrie și să nu fie unul dintre acei scriitori de weekend, după cum mi-a spus chiar el. E ok și ca scriitor de weekend, însă poate mult mai mult. Dacă în Cum să faci primul milion l-am comparat cu BEE, acum Costin a ajuns să-mi aducă aminte de marii scriitori realiști contemporani care surprind clipe banale din viață și le imortalizează în povești care înfioară cititori de pe toate continentele. 

 De ce 4 stele: pentru că Bogdan Costin scrie fain, scrie bine şi oferă plăcerea lecturii deoarece şi lui îi face plăcere să scrie. Aştept cu nerăbdare următorul său volum. 

 

Prezentarea editurii:

21.12.2012. Probabil cel mai faimos sfirsit al lumii din istoria omenirii, datorat internetului. Totusi, putini au crezut ca acesta chiar va avea loc. Emil Pop, taciturnul IT-ist al unei agentii de publicitate, e unul dintre ei. Cu citeva zile inainte, el o va rapi pe Mariana, colega lui de la Contabilitate, si o va duce in buncarul sau. Zilele petrecute acolo, in asteptarea unei apocalipse putin probabile, ii vor aduce Marianei revelatii neasteptate, in timp ce lumea de la suprafata va deraia de la cursul ei firesc atunci cind cei care o cunosc vor constata disparitia sa. 

Noul roman al lui Bogdan Costin este o satira la adresa unei civilizatii pe cit de moderne si de avansate tehnologic, pe atit de dominate de frica, in toate formele ei. Nu atit de cea a extinctiei totale, cit de micile frici care ii tin captivi pe oameni in inconfortabilele buncare ce devin propriile lor vieti, odata cu deziluziile aduse de trecerea timpului. 

„Ambitia mea e sa scriu cea mai trista si mai comica poveste din lume. Nu cred ca mi-a iesit inca partea cu «din lume», nici cu «cea mai», dar o sa mai insist. Cartea de fata nu e despre sfirsitul lumii, ci despre cum continua ea sa existe, cu bune si rele, tinuta laolalta, ca sa nu se destrame, parca mai degraba de o frica omniprezenta decit de legile fizicii. Am incercat sa transpun in universul mic al unei agentii de publicitate problemele lumii contemporane, asa cum le resimt eu. – Bogdan Costin

Interviu Firesc: Kim Leine


Mi-a plăcut atât de mult Profeții din Fiordul Veșniciei încât l-am și căutat pe autor și l-am rugat cu maxim tupeu să-mi acorde un interviu. Kim Leine a acceptat imediat și uite așa am onoarea de a-l găzdui pe blog. (Citește recenzia romanului aici)

Sper ca interviul să vă placă și să vă convingă, dacă mai este cazul, că Profeții din Fiordul Veșniciei chiar este o carte care merită citită.

Lectură plăcută!

1 – I don’t like the introductions of the interviews, the first question, so please feel free to say anything that comes into your head: you can present yourself, talk about you, say anything you would like to share with your readers and are seldom able to:

Kim Leine: My first novel („Kalak”, 2007) was autobiographical. I was then 45 years old, and I needed a new start in life, and to settle things in my life so far. The novel was written out of a sense of necessity. Previously I had written three books, that have never been published (and never will be, I hope), and these books were not written out of necessity but of an idea of „writing literature”. They weren’t any good. Not until I had went through a big crisis and come out of it, I found the necessity in the new novel („Kalak”), which eventually was published, and was quite successful. So the point, and the reminder to myself and anybody else, is always, when starting a new novel: Find the necessity in your project.

2 – When I was reading you novel, Prophets of Eternal Fjord I was struck by a special sensation and I remembered Mario Vargas Llosa’s beautiful novel The War of the End of the World. I found the same pleasure in your novel as I did when I was reading Llosa’s novel and I was looking for a deeper understanding of character’s psychology. Did this novel inspired you somehow?

K.L.: I haven’t read Vargas Llosa yet. I have him on my reading list. I have on my working table a huge pile of books waiting to be read. But the strange thing is that every time I take one book out of it to read, the pile gets even higher. How is that? It defies every natural law and common sense, and it’s very frustrating. But sooner or later I will get to Vargas Llosa too. Thanks for reminding me!

3 – Jean-Jacques Rousseau said: “Man was born free and he is everywhere in Chains” – and you have built your novel around this quote. Sartre said: “the Hell is Others” and Nietzsche stipulated: “whoever fights Monsters should see to it that in the process he does not become a Monster. And if you gaze long enough into an Abyss, the Abyss will gaze back into you.” Morten Falck seems like a character which went to hell, took a look in the abyss and the abyss looked back at him with burning eyes.  The big arson set him free or just his chains where hardened by the fire?

K.L. : Rousseaus sentence presents us with an impossible paradox of life: We are free, and we are in chains. At the same time! Hence the conjunction „and” and not „but”. The chains and the freedom aren’t opposites. It becomes Morten Falck’s project of life to understand the truth of this sentence, that to become a full person, he has to embrace both the chains and freedom, like we all do. I think that maybe he ends up with some sort of understanding of this fact, but that time of realization falls outside the fram of the novel, as the novel focuses on his struggle and his misconception of life, not the harmony and peace of his last years.

4 – I preffered to read your novel just in the key of Rousseau quotes but there are so many intriquing facts and problems which you came close to. How did your novel was received by the church?

K.L. : Very well. Danish priests love it. I am often being invited to do readings in churches, and even an occasional sermon speach. And I’m an atheist! This shows how wonderfully undogmatic and undprejudiced and willing to go into dialogues the Danish lutheran church is. Other religions coud learn from this. Several priests have written to me that they appreciate the novel, also for its theological matters. And even though I am an outspoken atheist, I love the church. I am very fond of the church room, how it has listened to thousands of people’s mournings and prayers and cries and joys and psalms for centuries. This is an important thing in our history and our culture. So I don’t mind to be called a „culture-christian”.

5 – It seems like you have done a lot of documentation before starting to write this novel. Was there any moment when you felt that you should throw everything away and renounce to write the story of Morten Falck? I am asking you this because it looks to me like an incredible and monotonous job which I could never have done.

K.L. : There was of course a good deal of research. But most of it I did after I wrote the first blueprint. The most important thing to do first was to establish a narrative flow. And if you have a lot of detailed academic knowledge of the things you are going to tell a story about, the telling becomes restrained and much too controlled. So I just wrote i through. And then I started to do the core research, lifting elements from the research back into the novel. I read basic Greenlandic and Danish history, historical novels of all kinds, letters and diaries by priests from their stay in Greenland and so forth. I also went to the Eternal Fjord, a real place in West Greenland, now completely desolate, where Habakuk and Maria Magdalena, the two Greenlandic Christians in the novel, had lived and where their Christian free congregation was founded. Finally I had historians to read the manuscript and correct most of the incorrectnesses. It wasn’t as big a task as it may seem, and I really enjoyed it. But after this research I had to write the novel all over again to make things right. It all took me about two years all in all.

6 – How do you think your novel fits in consumerist time? Did you targeted a certain type of readers or you just wrote what your “demon” told you?

K.L. : I just follow the white rabbit and try to oblige to the demand of the story. I don’t think of the readers when I write. But when revising it I do think of who will be reading it, and what things I have to explain, and how much I want to provoke and make people laugh and so on. I do certainly write for an audience, but the awareness of the audience comes in quite late in the writing process.

7 – If you could recommend a movie to Morten Falck, a movie that could save him from his torment, what movie would it be? And what book?

K.L. : I think that the film would be something with humour and self irony, because he is a little short of these to qualities: Life of Brian. The novel should be something from his own times, but written later, so that he can see himself from a more modern perspective: Barry Lyndon by Thackeray

8 – Morten Falck is more of a believer or is he a rationalist as he says? What do you think? What would you like your readers to think? How would you have wanted him to be and he failed you, if he did, of course?

K.L. : He is both. He is a split person. He is split between flesh and spirit, sexual desire and moral obligations, religion and science, bourgois life and savageness. This is what drives him through life, and thus through the novel.

9 – Do you think that the history is a continous repetition? If yes, how do you see Morten Falck looks and would do now, in our time, and how do you see Morten Falck in the future?

K.L. : I see Morten Falck as the birth of the modern man (with emphasis on „man”; women, through women’s liberation, had to wait another hundred years). He comes out of the dark midieval ages, leaves god behind him and thus becomes split. This is a basic condition for all modern people, so I think his type is everywhere around os today. Morten Falck is us, men and women.

10 – On my last question I prefer to let the interviewer ask a question that he would like to receive at an interview but he never gets it. Please, feel free to ask yourself the question and answer it.

K.L. : Question: Why have you written such a long novel?

Answer: I love the long epic. Most long novels are boring and plain bad, but when they are good, they are really good. And you remember them for several years, maybe all your life. I find the big epic novel so generous. It can take in all other forms – the short story, the poem, the letter, the diary, the crime story and so on. And it can do so within the frames of the very same novel. I think that is very generous, and generousity is the human quality that I appreciate the most.

Thank you very much for your time and I hope that Romanian readers will enjoy your novel as much as I did. In my opinion, as I already state it in my review, is one of the best translation that I have read this year. I really wish you to hit and to stay in many Romanian lecturing clubs and I hope we will read soon another translation of your latest novels.

Bookfest 2015: Zgomotul lucrurilor în cădere – Juan Gabriel Vásquez


Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez

Notă: 3 din 5 stele

Eu când văd undeva Dublin, mă gândesc direct la Joyce. Când văd nume de scriitori sud-americani, greu mă pot abține să nu-i vreau în bibliotecă și să nu-i trec pe lista de „de citit”.

Prezentările deosebite de pe coperta patru a volumului lui Vasquez, precum și menționarea premiului pe prima copertă, m-au făcut să vreau să-l citesc cu proxima ocazie.

Am avut așteptări foarte mari, recunosc, așteptări pe care Vasquez mi le-a înșelat, din păcate. Din fericire nu suficient de mult cât să-mi displacă romanul său.

Prezentarea editurii:

„In anii ’90, cand Bogota abia se trezea din cosmarul celei mai violente perioade din istoria sa, tanarul universitar Antonio Yammara se imprieteneste intr-o sala de biliard cu Ricardo Laverde, un fost puscarias care se recomanda drept pilot. Laverde va fi insa curand impuscat mortal, iar Yammara face o adevarata obsesie pentru trecutul misterios al prietenului sau. Cercetarile pe care le intreprinde il ajuta sa inteleaga mecanismele ascunse prin care razboiul impotriva drogurilor a modelat viata familiei lui Laverde, dar si pe a sa. Zgomotul lucrurilor in cadere are in fundal o societate columbiana ce resimte din plin rupturile lasate de epoca celui mai mare traficant de narcotice pe care l-a avut. Este un roman despre iubiri si prietenii frinte de capriciul istoriei, despre neputinta de a-ti trai viata firesc si simplu, dar si un thriller ce se hraneste din trecutul unui om si al unei tari.”

Romanul se dezvoltă în jurul personajului Ricardo Laverde și al familiei sale. Antonio Yammara se întâlnește cu fiica lui Ricardo și încep să depene povestiri, rezultatul final fiind un fel de investigație jurnalistică cu inflexiuni literare.

Nu m-a impresionat absolut deloc modul ales de Vasquez pentru a recreea evenimentele din viața familiei Laverde pentru simplul motiv că nu sună absolut deloc plauzibil. Fragmentele în care cei doi tineri reconstruiesc simțămintele bătrânilor Laverde sunt de-a dreptul bizare, ca să nu spun ilare. Se pierde orice urmă de credibilitate a poveștii în momentul în care toate sentimentele se expun de undeva din exterior, la o distanță de câțiva zeci de ani de către persoane care nu numai că nu au fost prezente, dar nici nu-și pot compara experiența de viață datorită vârstei fragede pe care o aveau la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, cei doi povestitori contemporani își imaginează cu vârf și îndesat o poveste care nu le aparține, dar pe care și-o interiorizează cu forța datorită unor trăiri personale, trăiri ușor confuze care par să denote personalități dezechilibrate, și ajung astfel să creeze o odisee care e făcută după chipul și asemănarea lor, după timpul și viața pe care o trăiesc în prezent.

Deși Vasquez plasează strategic câteva scrisori și articole din ziare, câteva elemente cheie menite să acționeze proustian (sau modian dacă vreți) asupra personajelor din prezent, până la urmă evoluția narațiunii este exagerată, de nevoie, deoarece nu putea să lase o poveste neclară și neterminată, iar problemele sociale, filosofice, politice ridicate de roman să cadă în ridicol, datorită faptului că personajele din trecut ajung umbre pe un ecran care redă punctual evenimente din Columbia anilor 1970.

Naratorul, Antonio Yammara, e acel gen de personaj pe care nu prea ai cum să-l suporți. Abulic, prematur decrepit, cu o moralitate îndoielnică, Antonio încearcă să găsească, în mod eronat, explicații pentru faptul că a fost foarte aproape să-și piardă viața într-un schimb de focuri care l-au ucis pe Ricardo Laverde. Gândurile lui Antonio sunt filosofice, însă de o filosofie care-l fac să se distanțeze de realitatea imediată, căutând vinovați în trecut și ignorând total prezentul. De aici și obsesia pe care, până la urmă, o dezvoltă față de trecutul familiei Laverde. Spre deosebire de alte personaje care s-au născut și trăit într-o epocă violentă și totalitară, Antonio nu doar că nu reușește să se rupă de trecut, ba chiar pare că dorește să-l readucă în prezent pentru că este singura viață pe care o poate înțelege și accepta. De ce? Pentru că a fost împușcat în stradă. Ceea ce înseamnă că viața nu este altceva decât o continuă repetiție a evenimentelor trecute. Banală, simplistă explicație și concluzie, nu? Asta este credința lui Antonio, credință expusă și repetată în fraze cheie care-ți rămân întipărite în minte. După ce Antonio dă frâu liber obsesiei sale, deloc constructive sau inițiatice (nici măcar epifanică), ajunge la concluzia că, dacă nu-și ignoră total responsabilitățile de tată și soț, nu va putea înțelege rostul vieții sale, adevărul despre Columbia cea din anii 1970 și cea prezentă. Probabil că în mințile ușor schizoide, astfel de excese și abcese mentale sunt normale. Pentru o minte rațională, așa cum părea să fie, de exemplu, mintea lui Ricardo Laverde sau a Elenei Fritts, un astfel de derapaj nu avea cum să se petreacă. Ocupat să gândească poezie, Antonio se pierde într-o contemplare dionisiacă cu o plăcere ușor voyeuristică a unei familii pe care o identifică într-un mod ușor exagerat și eronat cu o țară întreagă.

Ceea ce ar trebui să înțeleagă Antonio, zic eu, este că actuala Columbie nu este o fantomă a unei țări mistuite de demonul cu chip de om pe nume Pablo Escobar, ci rezultatul inacțiunii unor oameni ca el care nu se pot rupe de o istorie întunecată care s-a întins vreme de un secol pe tot mapamondul. Astfel, în prezent, fiecare nație are obligația morală de a se ridica curajos din cripte pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus. Antonio se lamentează și se complace căutând vinovați și retrâind trecutul nu pentru a șterge urmele de mizerie lăsate-n urmă, ci pentru a-și justifica inactivitatea.

Din punct de vedere al scriiturii, Vasquez oferă o experiență interesantă. Deși nu mi-au plăcut toate exprimările sale lirice, iar unele fraze sună a filosofie coelhiană, ideea principală din spatele romanului său este frumos înrămată în cuvinte care lovesc și zguduie cititorul. Se putea lucra mai bine și mai atent la modul de organizare a povestirii deoarece s-a ajuns la momente ambigue sau exagerate precum cele pe care le-am semnalat mai sus. Are condei? Categoric. Dacă va și reuși să-și organizeze mai bine în cap structura viitoarelor romane, are șanse să devină un scriitor cu adevărat emblematic. Ah, da, și să renunțe la melanjul acesta confuz de investigație jurnalistică, editorial și scriitură literară.

Am lăsat un comentariu pe blogul Emei la recenzia ei la volum, comentariu pe care încă îl consider valabil cu privire la problemele scriiturii lui Velasquez. Îl redau integral mai jos:

– Mai am vreo 50 de pagini si termin si eu de citit cartea lui Vasquez insa trebuie sa recunosc ca mie nu mi se pare ca Bogota din 2009, nici macar cea din 1996 nu este relevanta pentru povestea lui Antonio. Mai degraba Columbia si lumea anilor 70 se regaseste in roman.
Datele istorice, asasinatele si breaking news-urile apropiate de anii doua mii nu sunt altceva decat un preambul a ceea ce Vasquez are si vrea sa comunice.
Ce nu am inteles eu este cum se poate ca un profesor de la Drept sa construiasca o adevarata epopee plecand de la o frantura de informatie si se apuce sa dezvolte ditamai povestea a doi oameni pe care nu doar ca nu i-a cunoscut dar care se fac vinovati de traume iremediabile pe care Antonio le resimte cat se poate de intens datorita invaliditatii care a urmat asasinatului lui Laverde.
Cred ca este un roman scris bine dar prost executat. Lumea lui Vasquez este seducatoare, chiar daca trista si usor schizofrenica, insa foarte fracturata cand vine vorba de a lega temporal evenimentele din existenta personajelor.
Insist pe copilaria/adolescenta lui Antonio ca nefiind altceva decat un rezultat al Columbiei si mapamondului din anii 70, un fel de val al unui tsunami imens care inca se mai simte si in zilele noastre. Enumerarile lui Antonio nu sunt altceva decat alti morti care nu sunt ai nostri dar care ale caror cadavre in putrefactie inca mai sufoca prezentul desi nu ar trebui. –

Anii 1970 au fost grei pentru întreaga planetă. Războiul Rece s-a făcut simțit prin conflicte sângeroase pe fronturi din diferite țări (Vietnam, Afganistan, Angola etc.), două crize economice majore (criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979), atacuri teroriste violente (Olimpiada de la Munchen din 1972) precum și multe alte crize politice și sociale. Enumerarea de mai sus nu este gratuită. Am dorit doar să subliniez faptul că o țară precum Columbia a avut o evoluție și declin oarecum normal și previzibil având în vedere haosul în care mapamondul se afla. Faptul că Pablo Escobar a devenit un lord al drogurilor care a condus și s-a jucat cu o țară după bunul său plac este un rezultat al unei lumi aflate în degringoladă ale cărei probleme erau împrăștiate în toate colțurile planetei cu repercusiuni neprevăzute asupra oricărei țări, până la urmă. Concluzia este că oricine din România prezentă ar putea, de exemplu, să-și deplângă situația actuală doar pentru că Ceaușescu din anii 1980 a adoptat o politică care a dus la haosul de la începutul anilor 90 și, astfel, i-a creat prezentul nivel de trai. Ei bine, ceea ce trebuie înțeles și acceptat este faptul că acum, spre deosebire de România anilor 80-90 sau Columbia anilor 70-80, acum există șansa de a avea oportunități. Or, aceste oportunități nu sunt puțin lucru, fapt care pe mine mă face să cred că lamentările de genul celor expuse de Antonio nu au ce să caute în prezent.

De ce 3 stele: deși scriitura este faină pe alocuri, povestea este structurată aiurea și mi-a lăsat un ușor gust amar și neplăcut. Este o carte care merită răsfoită și poate să fie savurată dacă nu este citită cu un bisturiu în mână și cu „încrâncearea” de care, de exemplu, dau eu uneori dovadă.

Alte recenzii:

Lecturile Emei

Fructitza

Pauză de Bookfest: Holy Cow de David Duchovny


Holy Cow de David Duchovny

Notă: 1 din 5 stele

Am luat o pauză destul de îndelungată de la tot ceea ce a ținut de activitatea online sau de articolele pentru blog. M-am lăsat pătruns de virusul locului de muncă, de șansa de a dormi la ore indecent de apropiate de orele când ajung acasă și de ultimele trei sezoane din Simpsons.

Mi-am luat o pauză și m-am întors cu forțe proaspete. Recunosc că mi-a prins destul de bine pentru că lucrurile parcă mi-s altfel organizate în minte acum. Sau poate doar mi se pare mie pentru că am mintea plină de lucruri pe care vreau să vi le spun despre cărțile pe care le-am citit. Rămâne de văzut.

Mi-a plăcut de Duchovny de când l-am descoperit în Dosarele X. Mi-am readus aminte de el după ce l-am văzut din nou în Californication. Destrăbălatul Frank Moody mi-a mers direct la inimă și recunosc că în momentul în care am văzut că Duchovny a scris o carte mă așteptam să văd influențe din personajul pe care-l joacă. Nu m-am înșelat în totalitate. Doar că scriitorul Duchovny este muuult, muuuuult mai slab decât actorul Duchovny.

Elsie, o vacă de la o fermă, descoperă moartea. Moartea și faptul că oamenii care au grijă de ea mănâncă animalele pe care le cresc. Cu alte cuvinte, le cam cresc pentru a le mânca. Panicată total, începe să se uite pe Discovery de unde află de India și se hotărăște să fugă acolo ca să trăiască până când o să moară de moarte bună. Respectiv cancer, infectată cu ceva boală luată după ce a băut din Gange, chestiuni dintr-astea care semnalează faptul că ai dus o viață îndestulată care ți-a oferit tot ce avea mai bun și a cam venit ora închiderii. Se mai întâlnește cu un porc care vrea să ajungă în Israel și un curcan care vrea să sfârșească în Turcia că nu degeaba poartă o țară numele său de pasăre, nu? – creier de pasăre, nu ai ce pretenții să ai, totuși. Și cei trei încep o aventură pe care autorul cu o deosebită lejeritate pricinuită probabil de abuzul de substanțe psihotrope o compară cu Odiseea sau Iliada lui Homer.

După așa o prezentare, oricine ar vrea să citească cartea lui Duchovny. Și eu am crezut că volumul s-ar putea să fie fain. M-am înșelat. Duchovny nu doar că nu știe și nu poate să scrie, dar nici să facă glume nu știe și nu poate. Toate glumele parcă-s adunate de prin cluburile și birturile unde vedete sufocate de preaplinul de sine care le-nconjoară se-ntrec în bancuri care mai de care mai proaste, mai clișeistice, mai lipsite de umor și substanță. Bineînțeles că Duchovny trebuie să lase impresia că este un tip cult de unde în mod automat apar tot felul de trimiteri culturale la de scriitori cu rezonanță, filme etc. Degeaba. Aproape toate trimiterile sunt ca nuca-n perete.

O altă chestie deosebit de enervantă este dialogul pe care personajul, vaca, îl poartă direct cu cititorul. Și pentru o vacă știe foarte multe lucruri despre cum e să fii om. Jos pălăria! O astfel de vacă s-ar putea face fără niciun efort psiholog. Și ar salva mulți actori din Pădurea Sfântă de la sinucidere. Sau măcar ar amâna-o pentru o perioadă de timp.

Nu am reușit să înțeleg de ce tot amintește discuțiile pe care le-a avut vaca cu editorul. Adică, cui îi pasă de ce probleme poate să întâmpine un nume sonor de la Hollywood care se dă drept vacă într-o carte în momentul în care se hotărăște să scrie? A fost un act de nesupunere al lui Duchovny? Un act de rebeliune? O nebunie? S-a certat cu editorul? I-a distrus editorul cartea băgându-i glume în ea? A scris o carte extrem de serioasă pe care neseriosul de editor i-a stricat-o transformând-o într-o bășcălie stupidă ca să se vândă cât mai bine? Nu m-am prins nici până-n ziua de azi…

De ce 1 stea: pentru că doar astfel mă pot răzbuna pe Duchovny pentru chinul cauzat.