Iadul dezlănțuit de Max Hastings


iadul_dezlantuit_01

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Nota mea: 4 din 5 stele

Monstruos volumul lui Hastings, fost corespondent al BBC și redactor-șef la The Daily Thelegraph. Aproape 900 de pagini are lucrarea pe care Hastings a dedicat-o celui de-al doilea război mondial culegând din jurnalele, scrisorile și declarațiile oamenilor care au trăit conflagrația care a cuprins aproape întreg mapamondul. Nu se citește deloc ușor și nici dintr-o singură suflare. Ai nevoie de moment de respiro, de pauze ca să poți să te apuci de următorul capitol, întrucât mărturiile pe care le adună Hastings sunt zguduitoare și transportă cititorul direct în tranșee, la bordul avioanelor de luptă sau a bombardierelor, în pântecul submarinelor sau al tancurilor, printre ruinele marelor orașe ale lumii, în smârcuri bântuite de țânțari sau câmpii în care până și Moartea e înghețată.

Hastings își duce cititorul din Europa în Africa, din bătăliile aeriene și navale din Asia în stepele înghețate din Rusia, de fiecare dată oferind celor care și-au scris gândurile ocazia de a fi auziți de milioane de oameni la zeci de ani de la războiul care a curmat 60 de milioane de vieți.

Personal nu mi-au plăcut niciodată cărțile care redau luptele navale sau aeriene deoarece mi s-au părut întotdeauna plictisitoare. Hastings are zeci de pagini dedicate acestor confruntări, însă a reușit să nu mă plictisească în ciuda detaliilor cu privire la tipul de armament, echipament și mașinării utilizate, a planurilor gândite și a rezultatului practic, motivul fiind acela că soldații sau civilii care era prinși în aceste lupte se fac auziți. Senzația constantă este că ești acolo, că auzi, că vezi, că simți. În Iadul dezlănțuit războiul, ca în nici o altă carte de istorie despre război, ororile acestuia se simt aievea. Nu sunt cifre și relatări seci, ci oameni care suferă, care trăiesc, care mor, care speră, care cred, care au existat, care sunt mai mult decât o înșiruire de nume și o serie de cifre trecute sec negru pe alb.

Dincolo de efortul deloc de neglijat al lui Hastings de a strânge atâtea sute de mărturii, din punctul de vedere al unei lucrări de istorie, cartea acestuia lasă de dorit. Lasă deoparte momente importante din conflict (Monte Cassino, anexarea Sudetenland etc.), iar unele observații sunt de-a dreptul ilare (Hitler ar fi împușcat-o pe Eva Braun după care s-a sinucis). Aceste aspecte m-au făcut să mă îndoiesc de natura științifică a cărții lui Hastings, iar multe dintre evenimentele pe care acesta le descrie ajungând să pară necredibile. Nu știu înțeleg motivele din spatele acestor invenții ale lui Hastings însă cert este că taie din calitatea tomului de a fi unul acurat informațional.

Dincolo de asta, la fel cum observa și un alt cititor pe goodreads, nu am înțeles de ce Hastings a simțit nevoia printre scrisori și jurnale să strecoare fragmente din Suita franceză și Viață și destin. Până la urmă, cele două titluri menționate sunt ficțiune, chiar dacă scrisă de contemporani cu războiul, tot ficțiune rămâne. La fel de ușor putea să citeze din Sven Hassel și Norman Mailer, Cei goi și cei morți fiind un excelent roman de război.

Dincolo de aceste neajunsuri, volumul lui Hastings este unul care merită citit, dar citit cu atenție deoarece derapajele autorului sunt destul de dese și deranjante, iar evenimentele pe care le revocă necesită verificare prin surse științifice. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a ridicat în slăvi armata britanică pe care o consideră una anti-beligerantă în condițiile în care soldații imperiului britanic a participat la nenumărate masacre și teatre de război fără menajamente până la momentul celui de-al doilea război mondial.

De ce 4 stele: 

Nota nu este neapărat pentru Hastings cât pentru toți cei care se regăsesc cu amintirile lor în paginile cărții care poartă semnătura lui Max Hastings.

Descrierea editurii:

„Aceasta este, înainte de toate, o carte despre experienţa umană”, avertizează Max Hastings în introducerea impunătoarei sale lucrări dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Este descrisă mai ales experiența a milioane de indivizi, soldați din prima linie sau civili, mânați de nevoia de a supraviețui într-o lume devastată de violență și groază. Apelând la numeroase mărturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins întreaga planetă începând cu invazia Poloniei și până în momentul lansării bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Cititorului i se oferă o amplă imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute în zonele de război din China și India. În cele din urmă, pe lângă faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „cum a fost al Doilea Război Mondial?”, istoricul britanic ne propune să cugetăm la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizații de rezistență au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influență reală au exercitat SUA și Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine să-i atribuim meritul de a-l fi înfrânt pe Hitler și nazismul?

Reclame

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range


1924-front

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

Nota mea: 3 din 5 stele

Mă așteptam să citesc o carte dedicată exclusiv anului 1924 sau a anilor pe care Hitler i-a petrecut în închisoarea din Landesberg după puciuș eșuat, însă autorul se ocupă foarte mult de perioada de dinainte ca Hitler să intre în NSDAP și, mai ales, de perioada în care acesta începe să-și croiască drumul către vârful partidului. O atenție deosebită este acordată pregătirii și a desfășurării puciului,  astfel că mai bine de jumătate carte este despre Hitler de dinainte de 1924. 

Nu a fost neapărat o dezamăgire, doar că îmi doream să cunosc în detaliu ce s-a întâmplat în perioada sa de prizonierat, cum a lucrat la carte, cu cine s-a consultat, ce s-a întâmplat în cel mai amănunt în celula sa de la Landesberg. Este adevărat că Range oferă multe detalii, mai degrabă picanterii care, după cum am observat, nu lipsesc din aproape nici o carte despre liderul nazist de parcă acest gen de observații l-ar face pe acesta și acoliții săi mai puțini oameni adevărați și mai degrabă ciudățenii ale naturii. Detaliile oferite de Range sunt interesante întrucât trece în revistă vizitele pe care Hitler le primea, programul acestuia, meniul, discuțiile politice, însă și felul în care membrii naziști erau tratați preferențial, bucurându-se de muzică, băutură și petreceri sub atenta oblăduire a Führer-ului. 

Nu am foarte multe de spus despre volum, îl recomand celor împătimiți de studiul perioadei și a personalității lui Hitler, întrucât este o lectură ușurică, o cărțulie subțirică și destul de interesantă care oferă o oarecare lumină asupra perioadei petrecute de Hitler la închisoare.

Dar dacă vrei să înțelegi cum Hitler a ajuns la putere și modul în care s-a construit Mein Kampf-ul în mintea lui, recomand biografia scrisă de Ian Kershaw, singura biografie a lui Hitler pe care am citit-o și mi s-a părut că a tratat cu profunzime și rigurozitate fiecare aspect al personalității acestuia.

De ce 3 stele:

Pentru că se ocupă prea puțin de efectiva ședere a lui Hitler în închisoare deși titlul tocmai asta promite.

Prezentarea editurii:

Înainte de venirea la putere a lui Hitler în Germania, a existat un an 1924. Acesta a fost anul transformării finale a lui Hitler în autoproclamatul salvator și în conducătorul infailibil care avea să interpreteze și să distorsioneze tradițiile istorice germane pentru a-și susține viziunea asupra celui de-al Treilea Reich.
Tot ce va urma – adunările și revoltele, punerea în practică a unei idei malefice catastrofale – se va cristaliza într-un singur an definitoriu. 1924 a fost anul pe care Hitler și l-a petrecut departe de societate, în închisoare, înconjurat de ceilalți conspiratori, autori ai eșuatului Puci de la berarie. A fost un an în care a citit și a scris mult, un an al discursurilor în sala de judecată și al unui proces pentru trădare, un an de plimbări prin curtea închisorii, declamându-și ideologia, în timp ce lucra cu înfrigurare la cartea care avea să-i devină manifest: Mein Kampf.
Peter Ross Range s-a bucurat de o carieră deosebită ca scriitor și editor, iar activitatea lui l-a purtat pe tot globul. În plus față de meseria sa de scriitor freelancer, a fost corespondentul revistei Time în Germania și Vietnam, în anii 1960 și 1970, și a servit ulterior drept corespondent la Casa Albă și corespondent diplomatic pentru US News & World Report. Actualmente, este editor al revistei politice Blueprint.

Ce mi-am cumparat/primit


Ia hai sa ma laud cu ce mi-am cumparat/primit!

Mii de multumiri catre prietenul Matei care imi sustine dependenta de carti 🙂

Trebuie sa-mi recunosc netemeinicia: da, vreau sa citesc si sa recitesc Marquez in urmatoarele saptamani, acesta fiind omagiul meu frivol adus unui mare scriitor…

 

DSCF6923

Prea multa fericire – Alice Munro


Prea multa fericire
Prea multa fericire by Alice Munro
My rating: 5 of 5 stars

În primul rând: nu citiți coperta patru! Efectiv spune ce se întâmplă în câteva povestiri! Nu știu de ce un editor ar lua o astfel de decizie stupidă și idioată mai ales că-și poate atrage nervii cititorilor…

După ce am avut parte de abonimabila scriitură din Hoțul de cărți, povestirile lui Alice Munro au venit precum o binecuvântare. Problema este că, după ce citești porcării, orice carte bine scrisă te face să crezi că ai dat peste o capodoperă, orice propoziție bine construită, logică și, doar decentă te pot extazia mai mult decât ar face-o în mod obișnuit. Motivul pentru care am ezitat atât să scriu despre al doilea volum citit de povestiri al autoarei a fost tocmai această impresie că, de fapt, sunt doar prea fericit că citesc o carte scrisă bine. Din fericire, Alice Munro chiar scrie bine și frica mea că sunt doar un șoricel prins în capcana unor cuvinte bine alese a fost nefondată.
Trebuie să recunosc că nu sunt un mare fan al prozei scurte, cu mici excepții. Motivul pentru care mă feresc de acest gen de literatură este că foarte multe povestiri nu sunt suficient de bine dezvoltate și construite. Nu o dată am găsit personaje insuficient redate, evenimente forțate și grăbite pentru ca povestirea să se termine o dată, acțiune mult prea rapidă sau insuficient dozată. Este foarte greu să scrii proză scurtă de calitate care să te țină în priză precum un roman. Îmi aduc aminte cum devoram povestirile lui Poe sau ale lui Stephen King sau nuvelele lui Rebreanu și Caragiale, de la acești autori în special, trăgându-mi și primele perspective și idei critice când a venit vreodată vorba de a citi proză scurtă.
Alice Munro are, însă, o forță înspăimântătoare când vine vorba de a scrie secvențe literare scurte. Dozajul este perfect. Personajele sunt foarte bine construite, profilele psihologice sunt șlefuite cu grijă deși sunt schițate în câteva fraze și definitivate în acțiuni care se desfășoară pe câteva pagini.
Povestirile Alicei Munro sunt precum pastilele de Nurofen împotriva răcelii și a gripei: îți dau o stare de comfort în mizeria în care te scaldă boala.
Așa cum v-am obișnuit, nu prea dau detalii despre ce se întâmplă în cărțile pe care le citesc, ci prefer să vorbesc despre scriitura autorului pentru că eu așa mă las convins, de cele mai multe ori, să citesc o carte.
Povestirile din acest volum au mai mult schepsis decât cele din Dragă Viață. Dacă cele din volumul de mai sus erau dedicate unor evenimente și oameni simpli care trec prin situații normale pe care le întâlnim în viața de zi cu zi, povestirile din Prea multă fericire sunt mai întunecate. Personajele sunt mai sumbre. Întâmplările mai terifiante. Munro ne arată partea întunecată a vieții de data aceasta. Repet, dacă vrei să știi despre ce-i vorba în acest volumaș, citește coperta patru și ai să ai o expunere foarte detaliată a genului de povestiri pe care le vei regăsi. Ah, da, și vreo patru spoilere mai crunte decât cele pe care le poți găsi la filme pe IMDB.
Munro scrie tăios. Deși ar putea să-și împopoțeneze frazele cu metafore și tot felul de construcții care mai de care mai fanteziste, ea preferă să fie precisă, concisă, directă și incisivă. Magia scriiturii constă în dăltuirea cu o finețe și inteligență artistică extraordinară a personajelor pe care ți le pune în față astfel încât, la un moment dat, poți să ai impresia că, de fapt, te plimbi într-un mare muzeu al figurilor de piatră care-și cinstesc viața odihnindu-se pe pânze puternic și expresiv pictate cu evenimentele care le-au oferit nemurirea. Da, am spus figuri de piatră, statuete, pentru că eu chiar cred că personajele Alicei Munro sunt nemuritoare și vor dăinui multe secole în sufletele cititorilor la fel ca și născătoarea lor.

Prea multă fericire se spune că sunt printre ultimele vorbe ale matematicienei Sofia Kovaleski. Prea multă fericire o să simți când te vei preumbla prin paginile acestei cărți.
Nu este niciodată prea multă fericire mai ales atunci când fericirea se poate contoriza în doar 300 de pagini. Din fericire, fericirea se poate relua pentru că va fi mereu la îndemână în bibliotecă.

View all my reviews