Interviu Firesc cu Luca Dinulescu – scriitor, muzician, scenarist, skateboarder

 Eu știu despre Luca Dinulescu că a scris Sir Sugismund și Prostituția României, că a cochetat cu muzica, cu teatrul, cu televiunea și mi s-a părut că am de-a face cu o personalitate polivalentă, mereu pusă pe șotii și cu un umor aspru și nebun. Ce știe Luca Dinulescu despre Luca Dinulescu?

Exact ce ai scris mai sus. Eu am fost și sunt preocupat în continuare de un soi de formă de exprimare, hai să zicem așa, sinestezică, de aici poate senzația că mă împrăștii în prea multe direcții. Dar nu e deloc așa. Eu, spre exemplu, nu am putut face nimic serios în viață până nu am învățat un minimum de teorie muzicală, simțeam că sunt incomplet cumva, că nu înțeleg lumea. Dar asta nu schimbă faptul că scriu mai bine decât fac orice altceva, lucru de care sunt conștient. E valabil și pentru alte lucruri pe care le-am făcut și le fac în continuare. Mă completează.   

Cum a apărut în mintea colectivului care a contribuit la Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate, care i-a fost drumul până la momentul publicării și de ce tocmai bandă desenată?

La vremea respectivă exista un conglomerat de – există și azi, desigur, dar atunci erau la modă – Istorii ale literaturii, pe lângă cea a lui George Călinescu: cea a lui Nicolae Manolescu, respectiv cea a lui Alex Ștefănescu. Am zis atunci că de ce să nu producem și noi una, în care să scriem ce vrem noi. Ceea ce am și făcut. Cât despre formula benzii desenate, aici se îngemănează cumva două filoane: unul, în care eu sunt un consumator avid de bandă desenată încă de mic copil și altul în care noi am considerat această Istorie a literaturii a lui George Călinescu ceva deosebit de plictisitor, care trebuie aerisit, reîmprospătat, cumva, pentru generațiile care vin din urmă, ceea ce, iarăși, am și făcut.

Ce este Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate pentru Luca Dinulescu?

Greu de spus, după atât de mult timp, sunt totuși 11 ani de când ne-am apucat de proiect. Dar poate că cel mai bine aș putea s-o definesc ca fiind o carte perfectă prin imperfecțiunea ei. Ca un fel de Mozart la curtea regală după ce a ras vreo doi litri de palincă de bihor.    

Într-un ring de MMA, cine ar câștiga dintre Blaga și Arghezi și cine crezi că l-ar putea învinge pe Sadoveanu în afară de Luca Dinulescu?

Sadoveanu s-a învins singur în Fight Club-ul literaturii române, lansându-se într-o literatură care, în ce mă privește, nu a rezistat timpului. Cât despre Blaga, el a fost monumental, șterge pe jos lejer cu unele figuri mult mai comestibile pentru publicul larg al literaturii – sau poeziei – românești.

Știi să te dai cu skateboard-ul? Crezi că loviturile pe care le poți suferi când te dai cu skateboard-ul îți pot afecta simțul umorului și scriitura? Care-i faza cu hainele pe care le poartă Luca Dinulescu în Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate?

Eu am fost mult timp un fan al muzicii rap americane, de fapt și astăzi mai ascult unii grei din perioada respectivă, spre oroarea unora dintre intelectualii subțiri din România, care nu se pot umezi decât dacă ascultă fie așa-zisa muzică „grea”, mă refer aici la muzica cultă, pe care în mod impropriu o numim clasică, fie cad în extrema cealaltă, mergând pe niște formule de genul Florin Salam, fără să aibă însă nicio apreciere pentru ceea ce e cu adevărat muzical în demersul lui artistic, ci din pure considerente politice. De aici hainele cu pricina și de aici skateboard-ul.   

Ce premii literare ai vrea să refuzi pentru Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate?

Mi-e greu să răspund, pentru că nu știu exact care sunt premiile literare. Poate părea greu de crezut, sau nu știu cum, o ipocrizie, dar în afara unui premiu al Uniunii scriitorilor, poate, deși nu sunt sigur că există așa ceva cu adevărat, nu știu, efectiv, care sunt. Mie îmi convine însă faptul că eu – noi – am demonstrat cu această carte că se poate face ceva ce părea imposibil, în ciuda oricărui curent logic sau trend literar. Iar asta nu îți poate oferi niciun premiu. 

Cât de greu este să lucrezi în grup pentru o bandă desenată și care au fost numitorii comuni care v-au unit, până la urmă, pentru a crea și duce la bun sfârșit acest proiect?

Țin minte că a durat ceva până să asamblăm cele trei fire narative, ale fiecăruia dintre autori și că s-au consumat ceva beri în acest proces. În cele din urmă, însă, mai cu mailuri, mai cu tăieturi și decupări, am scos-o la capăt. Simplu parcă n-a fost, mai ales când a venit vorba și de desen, dar astăzi nu mai țin minte chiar tot.

Care este sfatul pe care scriitorii prezenți în Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate îl transmit prezentului prin gura lui Luca Dinulescu, sfat pe care respectivii nu l-au expus în carte?

Ca lumea să iasă din cercul ei strâmt și rece de pe facebook, în care își petrece aproape tot timpul vieții în schimbul unei aprecieri false. Îmi asum ceea ce spun – aprecierea pe care o primesc unii oameni (îi văd, mi-e greu să-mi dau seama cum au decăzut în asemenea hal) nu doar că este insignifiantă în raport cu oamenii care pun, totuși, mâna pe niște cărți, în România, cât mai ales falsă. Din zecile, sutele, sau uneori poate miile de like-uri pe care le primesc, vei vedea că nu sunt în tot amalgamul ăla de avatar-uri nici măcar cinci (da, cinci!) oameni care să le intre în casă. Iar asta este, dați-mi voie, trist. Deosebit de trist.

Câte volume vor apărea, când, unde, de ce, pe cine vrei să bați cu ele, cui ai vrea să placă, pe cine ai vrea să enerveze?

Habar nu am. În momentul de față nu sunt convins că va mai exista încă unul. Vom vedea.

Cum ar vrea Luca Dinulescu să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Luca Dinulescu să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Cum ar spune și marele clasic în viață, Ciordache – altă întrebare.

Interviu Firesc cu Adrian Mihălțianu

1 – Eu știu despre Adrian Mihălţianu că: e fascinat de politica mondială, de maşini, are ştiri foarte interesante pe profilul de facebook din domenii extrem de diferite şi că a scris o carte pe care am citit-o pe nerăsuflate. Ce știe Adrian Mihălţianu despre Adrian Mihălţianu?

Știu că, la 42 de ani, începe să-mi placă să fac lucrurile mai încet, mai așezat, să mă bucur mai mult de clipă. Dar mai ales că, după o perioadă în care am fost prezent ca jurnalist și editorialist în publicații destul de implicate social și politic, simt nevoia să evadez tot mai des în natură. Iată, și în literatură. Oversharingului de pe internet simt nevoia să-i contrapun tot mai multe ore de singurătate. De aici și scrisul.

2 – Nu mi-am putut răspunde singur la întrebare deşi am căutat răspunsul în paginile cărţii: de ce Epoca Inocenţei? Întreb întrucât de-a lungul romanului numai inocenţă nu am găsit în personaje, excepţie făcând într-o oarecare măsură, personajele Andrews şi Lin, personaje care „suferă”  de normalitate şi care mi-au şi părut cumva pierdute în ţesătura malefică de intrigi.

Deși nu ni se pare, trăim într-o epocă de care e foarte posibil să se vorbească peste trei-patru decenii ca fiind „epoca de aur” a secolului XXI. Sper să nu fie cazul, dar sunt destule semne că pacea de acum riscă să fie dată peste cap. Iar azi cei mai mulți oameni își trăiesc viața complet imuni la ce se întâmplă în lume. Deconectați. Plutind în bula lor de prieteni. Este încă epoca în care oameni precum Lin pot visa la un viitor utopic, iar oameni precum Andrews își pot schimba carierele doar pentru că s-au îndrăgostit. Prin contrast, în volumul II, care se numește Apusul, această epocă de relativă liniște, cu tot cu războaiele ei locale și atentatele teroriste, va fi deja dată uitării. Suntem într-un tren care merge agale spre dezastru – ecologic, economic, social – și nimeni nu pare a-și da seama de asta. Dacă vrei, e la fel ca în 1913, atât doar că schimbările care ne așteaptă sunt uriașe, colosale, față de ce s-a petrecut în Primul Război Mondial. Inocenții nu sunt neapărat oameni buni. Ci oameni care nu-și dau seama de răul dimprejur sau chiar de cel pe care-l fac ei înșiși. De aceea e și greu să-i tragi la răspundere.

3 – De unde a apărut ideea Oraşelor de Vis? M-a fascinat imaginea acestora, nu-mi aduc aminte în acest moment să o mai fi citit sau văzut pe undeva, cert este că aş vrea să ştiu mai multe: cum vedeţi un astfel de oraş funcţionând, ce probleme ar avea locuitorii, cum se susţine etc. Aveţi în vedere, la un moment dat, să scrieţi un roman exclusiv despre locuitorii dintr-un Oraş de Vis?

Orașele de Vis, orașe inelare sau circulare, sunt teoretizate de ceva vreme, încă din anii ’60. Eu am dus însă lucrurile ceva mai departe, și anume am concentrat întreg spațiul de locuit, comercial, de business și de relaxare într-un imens inel cu raza de 2 kilometri și înălțimea de 50 de etaje. În spațiul din interiorul inelului avem un parc uriaș, cât un cartier întreg. În exteriorul inelului avem un alt parc, urmat de platformele industriale și fermele care servesc orașul. Apartamentele sunt situate pe pereții interiori și exteriori ai inelului, iar celelalte spații, în interior. Vorbim, practic, de un Apple HQ de treizeci de ori mai mare (Apple a anunțat construirea clădirii lor circulare cam când publicam eu cartea mea prima dată în limba engleză).

Acum, asta poate suna foarte frumos, mai ales că toți locuitorii au vedere la parc, când ies din casă intră practic într-un spațiu care arată ca un mall, se deplasează prin cabine individuale autonome sau cu transportul în comun de mare viteză și pot ajunge în 15 minute în cel mai îndepărtat punct al cercului sau la platformele industriale fără prea mare efort. În plus, economia de energie și apă este de peste 90%, economia de alte resurse (timp, materiale de construcții etc.) este de peste 70%, iar stresul e mult mai limitat. Orașul se susține din cercetare, din turism, din industria high-tech, dar și din ușurința cu care sunt alocate resursele de către inteligența artificială, după nevoile fiecăruia. Nu sunt mașini, accidentele sunt ca inexistente, locuitorii duc o viață activă, au timp berechet pentru a face ceea ce le place, și așa mai departe. 

Ei bine, toată această utopie poate vira foarte rapid într-o distopie, atunci când sistemul este păcălit, preluat de vreo bandă de nelegiuiți, inteligența artificială o ia razna sau resursele nu mai ajung la toți locuitorii. Ca orice oraș construit artificial, și nu lăsat să respire natural, poate cauza mai multe probleme decât rezolvă. Despre toate acestea, în volumul doi. Nu va fi exclusiv despre Orașul de Vis, dar cu siguranță vom vedea și partea mai neplăcută a acestora. Sau extrem de neplăcută – nu toți vor să locuiască într-un imens stup.

4 – Cine este responsabil pentru apariţia acestei cărţi? Ce scriitori, idei, cărţi, filme, prieteni au contribuit direct sau indirect la planificarea şi punerea în practică a acestui proiect?

Discut cu soția mea Mădălina de ani de zile despre minunile astea din viitor. E esențial să ai alături de tine un om cu care să poți comunica astfel de visuri, pentru că altfel ești tentat să le ții doar pentru tine. Mecanismul care a declanșat scrierea cărții a fost destul de simplu: am vorbit la un moment dat cu Radu Georgescu, omul care a creat de la zero mai multe companii românești de IT pe care le-a vândut pe zeci de milioane de dolari, și mi-a spus că e important să creez un lucru de valoare pe care să-l pot replica rapid în mii de exemplare. Nu mă pricep la programare, deși am lucrat în IT aproape un deceniu, așa că m-am apucat să scriu cărți. Este, poate, cel mai valoros sfat de business pe care l-am primit vreodată – ca jurnalist am scris mii de articole, care și-au pierdut din valoare la doar câteva zile după ce au fost publicate. O carte rămâne. Și, pentru că e doar primul volum dintr-o serie, sper să atingă și acele mii de oameni – români și nu numai – pe care sper eu să-i atingă.

Pe partea filosofică a cărții, dacă vreți să vă extindeți universul îl puteți consulta pe Jacque Fresco, despre care tocmai am aflat că a murit acum câteva zile (avea 101 de ani!). Dacă vreți să știți ce ne rezervă viitorul, ochii pe Elon Musk, pe Bill Gates și pe Soros, dar și pe reptile precum Murdoch, frații Koch și fostul coleg al lui Musk, Peter Thiel, actualmente ideolog al lui Trump. Sunt tot atâția miliardari cu o extremă influență, cu vederi diametral opuse asupra lumii, dar și cu agende proprii care uneori se aliniază, alteori se înfruntă deschis sau mai puțin deschis. Sunt marii ideologi ai lumii actuale – uitați de politicieni sau de editorialiști, aceștia contează mult mai puțin.

Nu am avut nevoie de inspirație din cărți, realitatea zilnică mi-a oferit suficientă. 

5 – Unele personaje m-au dus cu gândul la personalităţi marcante din vremurile noastre: Elon Musk, Stephen Hawking, Richard Branson etc. Cât din personalitatea acestor oameni importanţi pentru vremurile pe care le trăim se regăseşte, de fapt, în personajele cu putere de decizie din carte?

Destulă. M-am jucat un pic cu personajele principale din carte, uneori poate prea mult, așa că o să dau și eu un disclaimer: orice asemănare cu persoane și situații reale e pur întâmplătoare. Glumesc. Nu e deloc întâmplătoare: deși e vorba de ficțiune, am încercat să văd cum vor modela viitorul nostru imediat acești oameni, pentru că trăim într-o epocă în care cei 1% decid mai mult decât am crede noi. Unii dintre ei sunt realmente periculoși, pentru că au o ideologie care ține prea puțin cont de umanitate. Alții pot face un bine imens omenirii. Vrem, nu vrem, suntem contemporani cu ei și ar fi bine să-i cunoaștem mai bine. Asta am încercat să fac și eu în carte, chiar dacă unele personaje sunt un fel de cupaje de personalități reale.

6 – Am citit cartea cu sufletul la gură. În momentul în care o luam în mână, eram sigur că cel puţin o oră, două îi vor fi dedicate în totalitate. Naraţiunea rapidă, dialogurile interesante, momentele de acţiune care se dezvoltă într-un crescendo ameţitor, personaje uşor de plăcut sau de urât, toate acestea sunt ingredientele de succes ale unui autor de bestseller, un autor cu ceva ani vechime în domeniu, însă Adrian Mihălţianu este debutant, dacă nu mă-nşel. Prin urmare, de unde această uşurinţă de a scrie un thriller science-fiction cu puternice implicaţii politice astfel încât să lase impresia că am în faţă un veteran al genului? Aţi folosit un ghost writter? 🙂

Am scris cartea în engleză mai întâi și am publicat-o pe Amazon în 2011-2012. Am avut reacții OK, dar americanii se poticneau în imperfecțiunile limbii engleze folosite, în ciuda faptului că trecuse prin două corecturi cu traducători autorizați. Așa că am rescris-o în limba română, în limita timpului disponibil, și am extins-o foarte mult față de ce era în prima ediție, integrând și feedbackul deja primit de la primii cititori. Apoi cartea a mai trecut prin două corecturi zdravene, cu ajutorul editurii Nemira, iar forma finală este, aș putea spune, rezultatul unei munci de echipă, cel puțin în privința limbii române folosite.

Pe de altă parte, chiar dacă nu am mai scris proză în format extins, scriu de peste un deceniu în principalele ziare și siteuri de știri din România. Aș vrea eu să pot folosi un ghost writer, cine știe, când oi fi la fel de bătrân și de bolnav precum R. R. Martin? 🙂

7 – Intrigile politice au fost pentru mine deliciile romanului. M-au dus cu gândul inclusiv la celebrul serial House of Cards. Cât de mult au influenţat jocurile şi personalităţile politice din prezent, jocurile şi personalităţile politice din viitorul prezentat în Epoca Inocenţei?

Se spune că istoria se repetă. Ei bine, e doar pe jumătate adevărat – există niște cicluri istorice destul de ușor de prezis ca durată, dar foarte greu de prezis ca efecte. La fiecare douăzeci și ceva de ani se dă un reset – uneori mai mic, alteori mai mare. Uneori mai scurt, alteori mai lung. 1914-1918, 1939-1944, 1968, 1989-1990, 2008-2010 – toate astea sunt semne ale ciclicității, dar fiecare etapă are rezultate diferite și se exprimă diferit. Uneori avem războaie extinse, alteori avem doar revoluții ale gândirii umane. Uneori câțiva politicieni joacă un rol extrem de important, alteori sunt doar figurine pe o scenă mult prea dinamică încât să mai conteze.

Așa că am luat câte ceva din politicienii de azi și din cei din trecut, într-adevăr, însă mai mult m-a interesat cum au reacționat oamenii de-a lungul timpului la lucrurile clădite de generația de dinaintea lor, pentru că acest flux și reflux sunt legate de imediat, de relația dintre generații apropiate, nu de ce s-a întâmplat cu un secol în urmă. Sper din tot sufletul să mă fi înșelat în privința viitorului Europei și Americii, căci despre China cred că există o probabilitate destul de mare ca lucrurile scrise de mine să se întâmple. Vrem, nu vrem, secolul XXI va fi marcat de China mai mult decât am putea crede.

8 – La momentul la care am terminat cartea, mi-a venit în minte următoarea propoziţie: Istoria se repetă. Credeţi în această sintagmă? Omenirea din secolul XXI este în stare să demonstreze că a învăţat din greşeli?

Sper din tot sufletul că omenirea secolului XXI nu va repeta greșelile secolului XX. Nu de alta, dar armele atomice nu mai lasă loc de un al treilea război mondial căruia să îi și supraviețuim. Problema e că ceasul ticăie, iar schimbările și problemele aduse de genetică, de inteligența artificială și de epuizarea resurselor naturale vor transforma mult mai profund fața planetei decât am crede. Iar noi vom apuca, ca generație, să vedem mare parte din lucrurile care se vor întâmpla în secolul XXI, pentru că speranța medie de viață va sări de 100 de ani pentru cei care vor mai fi în viață prin 2060, și de 120 de ani pentru cei în viață prin 2080. Apoi, cine știe?

Cred că năvălirea barbarilor pe care o vedem zilele astea, când unii au virat-o spre neofascism și obscurantism medieval, nu va dura foarte mult. Fie ne va termina de tot, fie vom ieși mult mai puternici din anii ăștia. Dar încă nepregătiți pentru o societate prea mare pentru o planetă atât de mică.

9 – Pe cine ar alege Adrian Mihălţianu ca regizor pentru a-i ecraniza Epoca Inocenţei? Pentru că…?

Michael Rymer (Battlestar Galactica, Hannibal) ar fi perfect. Pentru că a regizat cel mai bun film serial de SF din ultimii douăzeci de ani și știe să scoată totul din personaje care țin cam totul pentru ele.

10 – Care sunt trei cărţi pe care Adrian Mihălţianu le-ar recomanda cuiva (cu argumentaţia de rigoare, bineînţeles)? 

Trei cărți complet diferite, dar care îți pot face o vacanță perfectă. Norii, de Petru Creția (a fost cel mai mare eminescolog al nostru, iar cartea sa, aproape imposibil de găsit în librării, este un fel de Biblie a norilor și a solitudinii, de citit paragraf cu paragraf). Arhanghelul Raul, de Ovidiu Eftimie, pentru că este cea mai amuzantă carte SF scrisă în limba română (atât în universul ăsta, cât și în toate celelalte). Sărbătoarea Corturilor, de Ioan T. Morar, pentru că e ultima carte citită de mine și m-a impresionat enorm – o poveste a credinței pe timpul comunismului, a lașității umane, dar și o extrem de ironică privire asupra relațiilor umane.

11 – Cum ar vrea Adrian Mihălţianu să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Adrian Mihălţianu să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Mi-ar plăcea să mă întrebe lumea dacă oricine poate îndrăzni să-și urmeze visul. De ce? Pentru că remarc cât de mulți sunt uimiți că poți lucra zi-lumină la corporație și să mai scrii și o carte, de exemplu.

Aș răspunde că e musai să ai mai întâi un vis, să-l înțelegi, apoi să faci tot ce ține de tine să-l urmărești. Asta presupune să te înconjori de oamenii care te pot ajuta la așa ceva, să-i dai la o parte pe cei care te trag în jos, să asculți, să privești, să simți și să te bucuri de tot ce te ajută să ți-l împlinești. Aș minți să spun că restul vine de la sine, căci nu vine. E enorm de multă muncă și ai nevoie de foarte multe ore din viață pentru a face ceva care să conteze. Cât timp îți face plăcere, e modul în care chiar merită să-ți trăiești viața. E un sfat primit tot de la cineva menționat deja mai sus. Și, aș zice, e cel mai important.

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii Nemira: comandă cartea

Interviu Firesc: despre secretele Țării Vampirilor cu Adina Popescu

Sursa: pagina de facebook Adina Popescu

 

 

 

1 – În primul rând, felicitări pentru câștigarea Trofeului Arthur! În al doilea rând: cine este Adina Popescu?

 

Uneori, mai ales în ultima vreme, îmi pun și eu aceeași întrebare 🙂 Și mă simt ca Alice, care trece prin diferite experiențe aiuristice, se micșorează sau crește fără măsură, rătăcește drumul, ca mai apoi să-l regăsească și, la un moment dat, are o replică (cel puțin în varianta pe vinil a poveștii, din copilăria mea): „M-am săturat să fiu ba mare, ba mică… vreau să fiu ca la început!” E un personaj care mi-e foarte drag. Dar mă simt așa și din cauza faptului că în ultimii 10-15 ani am tot trecut de la una la alta, revenind mereu, inevitabil, la scris. Asta se întâmplă pentru că în România nu-ți permiți să fii doar scriitor, să zicem, și cu atât mai puţin doar autor pentru copii (scrisul pentru copii l-am privit multă vreme ca pe un hobby). Așadar, dacă mă întrebai acum 10 ani, aș fi răspuns fără să mă gândesc prea mult că sunt jurnalistă la Dilema veche (ceea ce mai sunt și astăzi, de altfel). Însă, între timp, am lucrat și la câteva filme documentare, un pic în televiziune, am scris un „manual de șpagă”, dar și „povești adevărate”, am colaborat la reviste pentru copii, dar și la reviste de pamflet, am predat cursuri de jurnalism, am făcut și investigații serioase, dar și reportaje pe jumătate fictive. Multe dintre aceste lucruri le-am făcut doar pentru a supraviețui (financiar) și le consider acum o mare pierdere de vreme. Altele le-am făcut cu plăcere (film documentar). Însă mi-aș dori să fiu scriitor „cu normă întreagă”.

2 – Cum s-a născut O istorie secretă a Țării Vampirilor?

 

S-a născut în urmă cu mai bine de 10 ani, când citeam multe romane fantasy, abia descoperisem genul. După ce am citit toată seria Harry Potter care m-a încântat atunci, așa cum m-a fascinat și fenomenul pe care l-a generat, m-am ambiționat cumva – mi-am propus să scriu un fantasy cu personaje din mitologia românească. Ideea a fost de la bun început de recuperare/reciclare a acestor personaje și punerea lor în valoarea printr-o „teleportare” în lumea noastră contemporană. Așadar, un soi de „modernizare” și reinterpretare a basmelor clasice față de care copiii (și nu numai) au o respingere tocmai din cauza limbajului arhaic, a situațiilor în care nu se regăsesc. Basmele noastre, oricât ar fi ele de frumoase, se petrec într-o lume (fantastică) care astăzi nu mai este credibilă. Așa cum satul românesc de astăzi nu mai are nicio legătură cu satul din trecut.

Cartea s-a legat greu, am abandonat-o și am reluat-o de mai multe ori. Primele variante nu mai seamănă deloc cu ceea ce există acum. În primul rând, eu nu știam cum să scriu un roman (astfel de lucruri nu se învață la școală, cel puțin nu în România, unde nici măcar cursuri de scriere creativă nu există) și am învățat din mers și din propriile greșeli. În al doilea rând, povestea începea să se dezvolte luxuriant, erau prea multe personaje, prea multe ițe și începea să mă copleșească. Mă pierdeam în ea.  

Pagina oficiala de facebook a trilogiei: O istorie secretă a Țării Vampirilor

3 – Care este scopul acestei trilogii fantastice? Mai exact, ce urmărește autoarea Adina Popescu cu această extrem de complexă serie fantastică, care sapă atât de adânc în memoria basmului și a credințelor populare românești?

 

Deși cartea are mai multe paliere de lectură – și pentru copii, dar și pentru adulți (cu ironiile la adresa sistemului politic, de pildă, dar și multe alte parabole), cred că totul se poate reduce la ceva foarte simplu: nevoia de poveste. Nevoia de poveste autentică care există în fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, ea nu trebuie să dispară, într-o lume prozaică, într-o societate de consum în care orice personaj cumsecade poate fi vândut la supermarket (sub formă de jucărie, bomboană etc.). Fără poveste, ne amenință pe toți Sfârșitul. De aceea trebuie să continuăm să trăim în Basm, să nu știm niciodată dacă gunoierul de pe stradă nu e cumva un căpcăun sărman de pe Tărâmul Celălalt care a migrat aici pentru că acolo murea de foame, dacă mamele noastre nu sunt cumva niște zâne sau dacă profa nesuferită de chimie nu este, de fapt, o ghionoaie etc.

 

4 – Am rămas cu impresia că sunt două  Adine care scriu cartea: o Adină care retrăiește copilăria și se transformă într-o adolescentă îndrăgostită de fanteziile din basme și o Adină matură care cerne nisipul care s-a adunat peste coperțile vechilor povești pentru a dezvălui adevărate pepite cititorului contemporan. Dacă impresia mea este adevărată,  când preia controlul Adina cea mică sau, mai exact, când o lași pe cealaltă Adină să se amestece în poveste?

 

Răspunsul se leagă foarte bine de prima întrebare 🙂 Și eu mă întreb de multe ori care din cele două Adine ia cuvântul. În Povestiri de pe Calea Moșilor a fost mai simplu – acolo s-a manifestat (aproape) doar Adina mică. Aici e mai complicat însă.

 

 5 – Ce-ți dorești să schimbe romanul tău în lumea scriitorimii românești și în mintea și sufletul cititorului neaoș?

 

Eu am vrut să scriu doar o poveste altfel. Care să se opună cumva invaziei de inorogi, gnomi, elfi, vampiri și vrăjitoare care vine din Vest. Multe dintre aceste personaje și povești funcționează pe copy/paste, însă cititorii, mai ales copiii, le preferă pentru că s-au obișnuit cu stereotipurile lor. Știu la ce să se aștepte și că totul e cu happy-end. Ei bine, avem și noi personajele noastre și le consider nedreptățite pentru că nu sunt în atenția publicului. Suferă pentru că sunt uitate, nepovestite. Și ar fi minunat – nu îndrăznesc să sper la asta – dacă personajele și poveștile noastre ar ajunge și la cei din Vest.  

 

6 – Cine este pricoliciul și de ce l-ai ales pentru a-i încredința un rol atât de important în prima parte a trilogiei tale?

 

Inițial personajul principal nu era un pricolici. Era un personaj sofisticat, inventat, artificial – un zân. Pricoliciul apărea doar ca  supporting character, în Crângul Pantofarilor, un soi de admirator secret al zânului. Un prieten a citit câteva capitole și mi-a spus „Ce tare e pricoliciul!” M-am gândit mai mult la el și mi-am dat seama că reprezintă perfect ceea ce voiam să transmit de fapt – ideea de personaj uitat, nepovestit de mult, sortit să dispară. Personajul care trebuie salvat, primind în dar o poveste. Am avut cumva dreptate, niciunul dintre copiii din școlile prin care am fost nu auzise până acum de pricolici.

Pagina oficiala de facebook a trilogiei: O istorie secretă a Țării Vampirilor

7 – Ce regizor ți-ai dori să-ți ecranizeze cartea dacă ar fi ca Hollywoodul să-ți facă o astfel de propunere?

 

De curând, am făcut un exercițiu – am recitit Hobbitul (una dintre cărțile mele preferate, o recitesc cam o dată pe an) și imediat am văzut filmele lui Peter Jackson. Umorul savuros din carte lipsește aproape cu desăvârșire în filme. În schimb, un paragraf de șase rânduri de „bătaie” se transformă într-o scenă de 10 minute de acțiune. Totul în film devine „epic”. Nu zic nici că-i bine, nici că-i rău, e pur și simplu altceva. Cred că m-ar amuza foarte tare să văd ce ar face Peter Jackson cu cartea mea 🙂 și dacă ar vedea în pricolici un soi de Gollum. Însă ca stil, cartea se aproprie mai degrabă de Guillermo del Toro și de Labirintul lui Pan.

 

8 – Ce cărți te-au inspirat decisiv în scrierea trilogiei și ce cărți ai recomanda pentru a-ți înțelege mai bine romanul și pentru a putea aprofunda scriitura?

 

În afară de Harry Potter, care m-a ambiționat, așa cum spuneam, în carte sunt strecurate mici omagii aduse unor povești sau scriitori celebri. Cred că am primit influențe, nu prea se poate altfel. De pildă, volumul doi conține chiar în primele capitole un astfel de omagiu adus Ciumei lui Camus, din nou una dintre cărțile mele preferate.

Însă cărțile pentru documentare au fost cu totul altele. În primul rând minunata „mitologie românească” a lui Marcel Olinescu, o carte interzisă în timpul comunismului, astăzi uitată. O altă mitologie a poporului român a lui Tudor Pamfile, dicționarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach. Pentru volumele următoare, trebuie să revăd neapărat Vladimir Propp. Sunt cărți de specialitate pe care le recomand doar dacă sunteți cu adevărat interesați de așa ceva, de „ingineria” basmului și de originile poveștilor.

Pagina oficiala de facebook a trilogiei: O istorie secretă a Țării Vampirilor

9 – Din punctul meu de vedere, am avut de-a face cu o scriitură densă, complexă, plină de substanță, cu dese trimiteri subliminale la situația politică și socială a României contemporane. Cât de mult ai intervenit ulterior asupra scriiturii originale pentru a o face mai accesibilă publicului larg și care crezi că este impactul acestor mesaje ascunse asupra cititorului?

 

Am revenit de multe ori încercând să simplific textul, să renunț la paranteze, la descrieri și tot nu sunt mulțumită pe de-a întregul. Am ajuns ca în final să citesc totul cu voce tare, doar ca să mă cenzurez și să tai. Și mie mi se pare pe alocuri o scriitură densă. Pentru următoarele volume însă, mi-am propus mai mult dinamism, mai multă acțiune.

 

10 – Cum ar vrea Adina Popescu să încheie un interviu? Adică ce întrebare ar vrea Adina Popescu să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

 

Am primit o întrebare din partea unui puști de 11 ani din Râmnicu Vâlcea care m-a năucit: „Cum pot să devin și eu personaj în cartea dvs.?” Nu mă gândisem că mă va întreba un copil așa ceva.

„Și ce ai vrea să fii?” l-am întrebat la rândul meu. S-a gândit un pic. „Păi… aș vrea să fiu un zmeu!” „Nu prea poți să fii zmeu, pentru că zmeii sunt voinici și tu ești mic. Ce ai zice însă de un pui de zmeu?” A fost repede de acord. Mă voi ține de promisiune – în volumul trei va exista un pui de zmeu, fiul lui Verde Grâu, pe care o să-l cheme Florin.

 

 

Interviu Firesc: Kim Leine

Mi-a plăcut atât de mult Profeții din Fiordul Veșniciei încât l-am și căutat pe autor și l-am rugat cu maxim tupeu să-mi acorde un interviu. Kim Leine a acceptat imediat și uite așa am onoarea de a-l găzdui pe blog. (Citește recenzia romanului aici)

Sper ca interviul să vă placă și să vă convingă, dacă mai este cazul, că Profeții din Fiordul Veșniciei chiar este o carte care merită citită.

Lectură plăcută!

1 – I don’t like the introductions of the interviews, the first question, so please feel free to say anything that comes into your head: you can present yourself, talk about you, say anything you would like to share with your readers and are seldom able to:

Kim Leine: My first novel („Kalak”, 2007) was autobiographical. I was then 45 years old, and I needed a new start in life, and to settle things in my life so far. The novel was written out of a sense of necessity. Previously I had written three books, that have never been published (and never will be, I hope), and these books were not written out of necessity but of an idea of „writing literature”. They weren’t any good. Not until I had went through a big crisis and come out of it, I found the necessity in the new novel („Kalak”), which eventually was published, and was quite successful. So the point, and the reminder to myself and anybody else, is always, when starting a new novel: Find the necessity in your project.

2 – When I was reading you novel, Prophets of Eternal Fjord I was struck by a special sensation and I remembered Mario Vargas Llosa’s beautiful novel The War of the End of the World. I found the same pleasure in your novel as I did when I was reading Llosa’s novel and I was looking for a deeper understanding of character’s psychology. Did this novel inspired you somehow?

K.L.: I haven’t read Vargas Llosa yet. I have him on my reading list. I have on my working table a huge pile of books waiting to be read. But the strange thing is that every time I take one book out of it to read, the pile gets even higher. How is that? It defies every natural law and common sense, and it’s very frustrating. But sooner or later I will get to Vargas Llosa too. Thanks for reminding me!

3 – Jean-Jacques Rousseau said: “Man was born free and he is everywhere in Chains” – and you have built your novel around this quote. Sartre said: “the Hell is Others” and Nietzsche stipulated: “whoever fights Monsters should see to it that in the process he does not become a Monster. And if you gaze long enough into an Abyss, the Abyss will gaze back into you.” Morten Falck seems like a character which went to hell, took a look in the abyss and the abyss looked back at him with burning eyes.  The big arson set him free or just his chains where hardened by the fire?

K.L. : Rousseaus sentence presents us with an impossible paradox of life: We are free, and we are in chains. At the same time! Hence the conjunction „and” and not „but”. The chains and the freedom aren’t opposites. It becomes Morten Falck’s project of life to understand the truth of this sentence, that to become a full person, he has to embrace both the chains and freedom, like we all do. I think that maybe he ends up with some sort of understanding of this fact, but that time of realization falls outside the fram of the novel, as the novel focuses on his struggle and his misconception of life, not the harmony and peace of his last years.

4 – I preffered to read your novel just in the key of Rousseau quotes but there are so many intriquing facts and problems which you came close to. How did your novel was received by the church?

K.L. : Very well. Danish priests love it. I am often being invited to do readings in churches, and even an occasional sermon speach. And I’m an atheist! This shows how wonderfully undogmatic and undprejudiced and willing to go into dialogues the Danish lutheran church is. Other religions coud learn from this. Several priests have written to me that they appreciate the novel, also for its theological matters. And even though I am an outspoken atheist, I love the church. I am very fond of the church room, how it has listened to thousands of people’s mournings and prayers and cries and joys and psalms for centuries. This is an important thing in our history and our culture. So I don’t mind to be called a „culture-christian”.

5 – It seems like you have done a lot of documentation before starting to write this novel. Was there any moment when you felt that you should throw everything away and renounce to write the story of Morten Falck? I am asking you this because it looks to me like an incredible and monotonous job which I could never have done.

K.L. : There was of course a good deal of research. But most of it I did after I wrote the first blueprint. The most important thing to do first was to establish a narrative flow. And if you have a lot of detailed academic knowledge of the things you are going to tell a story about, the telling becomes restrained and much too controlled. So I just wrote i through. And then I started to do the core research, lifting elements from the research back into the novel. I read basic Greenlandic and Danish history, historical novels of all kinds, letters and diaries by priests from their stay in Greenland and so forth. I also went to the Eternal Fjord, a real place in West Greenland, now completely desolate, where Habakuk and Maria Magdalena, the two Greenlandic Christians in the novel, had lived and where their Christian free congregation was founded. Finally I had historians to read the manuscript and correct most of the incorrectnesses. It wasn’t as big a task as it may seem, and I really enjoyed it. But after this research I had to write the novel all over again to make things right. It all took me about two years all in all.

6 – How do you think your novel fits in consumerist time? Did you targeted a certain type of readers or you just wrote what your “demon” told you?

K.L. : I just follow the white rabbit and try to oblige to the demand of the story. I don’t think of the readers when I write. But when revising it I do think of who will be reading it, and what things I have to explain, and how much I want to provoke and make people laugh and so on. I do certainly write for an audience, but the awareness of the audience comes in quite late in the writing process.

7 – If you could recommend a movie to Morten Falck, a movie that could save him from his torment, what movie would it be? And what book?

K.L. : I think that the film would be something with humour and self irony, because he is a little short of these to qualities: Life of Brian. The novel should be something from his own times, but written later, so that he can see himself from a more modern perspective: Barry Lyndon by Thackeray

8 – Morten Falck is more of a believer or is he a rationalist as he says? What do you think? What would you like your readers to think? How would you have wanted him to be and he failed you, if he did, of course?

K.L. : He is both. He is a split person. He is split between flesh and spirit, sexual desire and moral obligations, religion and science, bourgois life and savageness. This is what drives him through life, and thus through the novel.

9 – Do you think that the history is a continous repetition? If yes, how do you see Morten Falck looks and would do now, in our time, and how do you see Morten Falck in the future?

K.L. : I see Morten Falck as the birth of the modern man (with emphasis on „man”; women, through women’s liberation, had to wait another hundred years). He comes out of the dark midieval ages, leaves god behind him and thus becomes split. This is a basic condition for all modern people, so I think his type is everywhere around os today. Morten Falck is us, men and women.

10 – On my last question I prefer to let the interviewer ask a question that he would like to receive at an interview but he never gets it. Please, feel free to ask yourself the question and answer it.

K.L. : Question: Why have you written such a long novel?

Answer: I love the long epic. Most long novels are boring and plain bad, but when they are good, they are really good. And you remember them for several years, maybe all your life. I find the big epic novel so generous. It can take in all other forms – the short story, the poem, the letter, the diary, the crime story and so on. And it can do so within the frames of the very same novel. I think that is very generous, and generousity is the human quality that I appreciate the most.

Thank you very much for your time and I hope that Romanian readers will enjoy your novel as much as I did. In my opinion, as I already state it in my review, is one of the best translation that I have read this year. I really wish you to hit and to stay in many Romanian lecturing clubs and I hope we will read soon another translation of your latest novels.