Puncte de presiune de George Friedman


Puncte de presiune de George Friedman

Nota mea: 2 din 5 stele

M-am apucat de cartea lui Friedman pe tren, mergeam către București și Friedman a ajuns la mine în bagaj pentru că era la îndemână pe masa din bucătărie.

Pe măsură ce înaintam în lectură, Friedman a reușit să-mi lase impresia unui individ plin de prejudecăți care nu prea are treabă cu nici un subiect dintre cele pe care și le-a propus să le analizeze în cartea de față. În afară de faptul că este un evreu ungur care a fugit din Europa în vremea celui de-al doilea război mondial, Friedman nu are aproape nici o treabă cu ceea ce mai înseamnă Europa. 

Nu am înțeles ce a vrut să facă în Puncte de presiune. Vrea să fie şi istoric, şi futurolog, şi analist geopolitic, totul amestecat într-o ciorbă care ajunge să plictisească cu atât mai mult cu cât autorul începe să îndruge verzi și uscate dovedind că ceea ce-și propune îi depășește atât inteligența cât și cunoștințele.

Friedman și-a propus ca în câteva zeci de pagini să treacă prin 500 de ani de istorie a continentului european considerând astfel că este suficient pentru a-și permite să fie lovit de o serie de revelații cu privire la apariția unor conflicte în Europa. O tentativă puerilă încă din start.

Dincolo de problemele de construcție ale cărții, Friedman abuzează de stilul oratoric manipulator și plin de idei conspiraționiste demne de siteuri și reviste pe care paranoicii le adoră.

E plictisitor, exprimările pe care le vrea inteligente sunt nefericite, nu reușește să se concentreze pe temele propuse și de multe ori vorbește de parcă e un bătrân ramolit care a uitat povestea pe care o spunea.

„Catolicismul era, în același timp, accesibil și foarte misterios, așa cum sunt toate modurile serioase de gândire” – nu, nu e de pe TNR, e din cartea lui Friedman.

Friedman mai departe nu face altceva decât să tragă concluziile că, dacă ceva s-a întâmplat în Europa, dacă au fost unele conflicte armate, atunci acestea categoric se vor repeta și utilizează în interesul argumentului său cartea lui Norman Angell, Iluzia cea mare, în care autorul spune că în Europa nu se mai poate întâmpla vreun război datorită relațiilor care există între națiuni și legăturilor strânse între investiții și comerț dintre acestea. La fel de ușor putea utiliza și mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade, îl ajuta la fel de mult ca să tragă concluziile cu privire la exploziile punctelor de presiune pe care Friedman le citește atât de bine.

Pe scurt, teoria lui Friedman este una cât se poate de simplă și banală: dacă iei istoria Europei și analizezi modul în care s-au format statele din Europa actuală și adaugi câteva observații cu privire la cele două războaie mondiale, atunci poți identifica punctele de presiune care pot porni un nou război distrugător, acesta însemnând sfârșitul vechiului continent.

Revelator, de-a dreptul.

Ce-i scapă lui Friedman este că din Texas, SUA, e greu să-ți dai seama ce mai este în sufletul europenilor, cu atât mai greu cu cât ai în spate și amintirile, peste care nu prea poți să treci, pe care tatăl tău ți le-a lăsat moștenire – un evreu ungur care a reușit cu multe sacrificii să-și salveze familia din ghearele mașinăriei naziste de exterminare.

De ce 2 stele: din punctul meu de vedere cartea lui Friedman este o încercare infantilă de citire a viitorului Europei din poziția unui arhivar îngropat până peste cap în hârțogării. I-aș fi dat o singură stea, studiul său mi se pare total irelevant, iar argumentele sale sunt de cele mai multe ori exagerate și stupide, însă am aflat despre o carte din care a citat un paragraf, carte pe care sper să o găsesc și să o citesc: E un pod pe Drina de Ivo Andrici.

Prezentarea editurii:

Cu o precizie remarcabilă, George Friedman a prognozat tendințe viitoare în politica, tehnologia, cultura și demografia globală. În Puncte de presiune, Friedman se concentrează asupra Europei – centrul cultural și de putere al lumii în ultimele cinci secole… până acum. Analizând cele mai instabile, imprevizibile și fascinante linii de graniță ale Europei și Rusiei – și liniile de falie care au existat vreme de secole și care au fost motivul a numeroase războaie catastrofale – Friedman scoate în evidență, într-o modalitate inedită, punctele de presiune care au început din nou să cedeze. Uniunea Europeană de astăzi a fost construită în mare parte pentru a reduce la minimum tensiunile geopolitice care au sfâșiat continentul de-a lungul istoriei. După cum demonstrează Friedman, folosindu-se de o bogată analiză istorică și culturală, acest model a început să își arate limitele. Puncte de presiune relatează istoria vie a Europei și explică, cu multă claritate, care sunt cele mai volatile regiuni ale acesteia: teritoriul agitat și mereu în schimbare dintre Occident și Rusia (o zonă mare care include, în prezent, Ucraina, Belarus și Lituania); vechea linie de graniță dintre Germania și Franța și zona Mediteranei, care este leagănul iudaismului și al creștinismului și care a devenit un centru al vieții islamice.

Din paginile scrise de Friedman se desprinde o imagine clară a regiunilor și țărilor, iar istoria începe să se contureze precis. Puncte de presiune este o analiză cuprinzătoare a Europei moderne, a trecutului său remarcabil și a faliilor care s-au trezit la viață și care vor fi fundamentale în viitorul apropiat. Aceasta este cea mai oportună și, până la urmă, cea mai fascinantă carte a lui Friedman.

„… în preajma lui George Friedman, există mereu tentația de a-l confunda cu un glob de cristal, capabil să îți arate viitorul.“ — The New York Times Magazine

„Friedman descrie în culori vii o regiune unde amintirile sunt vechi, vulnerabilitățile omniprezente și amenințările apar rapid și pe neașteptate…“ — Publishers Weekly

„Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri și de astăzi

Serie de autor: Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici


Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt oricum numai comode nu pentru vechii sau noii comuniști. De data aceasta, autoarea (a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2015) alege să intervieveze poporul rus, popor obligat să se obișnuiască cu ideea că ideologia comunistă a fost un fiasco total, fiind forțați să se adapteze capitalismului și democrației.

Patria mea e Octombrie. Lenin… socialismul… Am iubit revoluția! Partidul a fost tot ce-am avut mai de preț. Am fost în partid șaptezeci de ani. Carnetul de partid este Biblia mea. (…) Am atâtea aminitiri… Și pentru ce? Pentru ce? Ce să fac acum cu ele? Iubeam viitorul. Oamenii viitorului. Aveam discuții despre când va veni acest viitor. Exact peste o sută de ani. Dar ni se părea prea departe… (…) Vreau să mor comunist. E ultima mea dorință…

Nimeni nu ne-a învățat ce este liberatea. Am fost învățați doar cum să murim pentru libertate.

Am lucrat într-o fabrică care făcea parfumuri. În loc de salariu, eram plătită în parufumuri și produse cosmetice.

 „Tuturor băieților le place să se joace de-a războiul.” Sigur, dar lui Igor îi place doar să fie împușcat ca să poată cădea. Vrea să moară! Mă sperie fericirea de pe fața lui când cade. Strigă la prietenii lui: Trage și eu mor! Niciodată altfel…

Colectivizarea, deschiaburirea, deportările în masă… Ăsta era socialismul, dar și viața de zi cu zi.

Nu cred că este vreun interviu pe care să-l citești și din care să nu merite să citezi. Toți oamenii intervievați de Aleksievici au ceva de spus demn de luat în seamă. 

Intervievații sunt de diferite vârste și naționalități însă niciunul dintre ei nu și-a găsit încă locul în ceea ce înseamnă Rusia capitalistă și toți detestă noul regim sub o formă sau alta.

O tânără manager spune că nu-și dorește altceva decât să facă cât mai mulți bani, indiferent de câți bărbați ar trebui să-i treacă prin așternut pentru că este o femeie puternică. Vrea avere, putere, influență pentru că asta înseamnă capitalismul. Nu ai bani, nu ai putere, nu ai influență, ești nimeni și te poți trezi mort în scara unui bloc și nimănui să nu-i mai pese de tine.

Alți tineri se laudă cu afacerile pe care le fac prin piețe sau la colț de stradă. Ilegal, bineînțeles, dar fac atât de mulți bani cât părinții lor nu au făcut toată viața. Sunt infractori dar le este dor de Stalin. Duc dorul unei autorități pe care să o respecte sau de care să le fie frică.

Unii visează la Stalin fiind convinși că democrația și capitalismul este o luptă continuă din care doar hoții ies câștigători. Libertatea nu înseamnă altceva decât găști care împușcă oameni pe stradă, mafioți, bișnițari, iar oamenii corecți cu frică de Dumnezeu mor de foame. Stalin oferea șanse egale tuturor…

Oameni de diferite nații se ascund prin Moscova. Prin blocuri părăsite, prin canale, pe unde apucă. Ieri erau frați cu rușii. Astăzi sunt vânați și uciși pe stradă pentru că fură locurile de muncă și pâinea rușilor. A căzut imperiul sovietic, s-a destrămat și frăția între popoare. 

Foștii membri de partid privesc în gol pe ferestre și nu înțeleg nimic din ceea ce se întâmplă. Au ucis pentru construirea socialismului. Au trădat membri din familie. Au schinguit și torturat pentru și în numele viitorului promis de comuniști. Acum sunt priviți cu ură. Viitorul promis, glorios, auriu în care ei trebuiau să fie noii oameni, homo sovieticus, este o mâzgă care curge uleios peste ei alături de amintirile lor. Nu mai știu cine sunt, ce au fost, de ce au făcut ce au făcut și pentru ce. Credința lor a murit, imperiul s-a prăbușit de parcă nici nu a fost, iar poporul rus pe care l-au subjugat pentru a-l reinventa trăiește într-o realitatea de neconceput. 

Rușii erau obișnuiți să fie temuți. Erau obișnuiți să fie singurul popor în stare să schimbe lumea. Crescuți în umbra marii revoluții mondiale, rușii nu luptau și trăiau doar pentru ei, ei sufereau pentru ca întreaga lume să aibă șansa de a trăi mai bine la un moment dat, copiii lor alături de restul umanității care încă nu se putea bucura de beneficiile socialismului. Au câștigat un război mondial, au fost eroi, au salvat lumea de la dezastru. Acum popoarele pe care le-au salvat de nazism le râd în nas… Eliberații trăiesc mai bine decât eliberatorii… Sunt mai bogați, mai fericiți… și nu sunt comuniști… Erau un imperiu! Acum sunt un stat destrămat de care nu-i mai este frică nimănui… Unde este Stalin? De ce nu mai există autoritatea supremă, dictatorială care era în stare să pună lucrurile la punct? De ce nu mai este imperiul sovietic? De ce să nu mai fie mândri că bunicii lor comuniști au câștigat un război mondial și că socialismul este singura șansă viabilă a omenirii de a trăi mai bine? De ce să trăiască în capitalismul pe care l-au detestat zeci de ani, în lupta împotriva căruia s-au ucis milioane de oameni? Măcar pentru atât Rusia trebuie să-și făurească urgent un nou Stalin! Nu se poate să fi greșit atât de rău, atât de mult timp… Lenin, Stalin și URSS-ul – singurul drum pe care poporul rus l-a știut și l-a urmat bine… Încă nu e prea târziu să se întoarcă pe el. Iar Putin pare să simtă și să știe și el același lucru…

Sunt unele cărți care oferă șansa omenirii de vedea ce se petrece în sufletul unui popor forțat de împrejurări să-și schimbe radical modul de observație și înțelegere a realității. Schimbarea de paradigmă pare a fi un concept filosofic arareori posibil de înțeles pe deplin. Poporul rus a trăit pe propria-i piele ce înseamnă acest concept. Peste noapte tot ceea ce au fost învățați, tot ce li s-a spus despre propria țară, neam și istorie s-a dus pe apa sâmbetei. Trebuie să se reinventeze  și să învețe cum să-și reclădească o nouă viață, într-o nouă ordine socială, națională și mondială. Drama celor care nu mai știu cine sunt și ce au fost este scrisă de Svetlana Aleksievici în Vremuri second-hand.

De ce 5 stele: pentru că este o carte fără de care Rusia de azi nu poate să fie înțeleasă.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentare editurii:

Premiul Nobel pentru literatură 2015; Premiul Médicis 2013

„În societate a apărut «cererea» pentru Uniunea Sovietică. Pentru cultul lui Stalin. Jumătate din tinerii între nouăsprezece şi treizeci de ani consideră că Stalin a fost «cel mai mare om politic». Un nou cult al lui Stalin în ţara în care Stalin a distrus la fel de mulţi oameni ca Hitler?! E din nou la modă tot ce e sovietic… Învie idei demodate: despre marele imperiu, despre «mâna de fier», despre «specificul căii ruseşti»… Au readus la suprafaţă imnul sovietic, există Comsomol, doar că se cheamă «Ai noştri», există partidul puterii, copie a partidului comunist.
Preşedintele are aceeaşi putere ca secretarul general. Absolută.
În locul marxism-leninismului e ortodoxia… Am întâlnit pe stradă nişte băieţi în tricouri cu secera şi ciocanul şi cu portretul lui Lenin. Ştiu ei oare ce este comunismul?“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

„Homo sovieticus există – Svetlana Aleksievici l-a întâlnit. În această lucrare polifonică, în care se amestecă voci ale străzii, conversaţii relatate şi decupaje din presă, fiecare mărturie este adevărată. Ceea ce rezultă are un farmec hipnotic… Vremuri second-hand este o carte densă şi puternică asemenea unui râu.“ (Le Figaro)

„În ultimii 30-40 de ani, Svetlana Aleksievici a creat portretul individului sovietic şi postsovietic. Cărţile ei nu prezintă însă o istorie a evenimentelor, ci o istorie a emoţiilor – o istorie a sufletului omenesc.“ (Sara DANIUS, secretar permanent al Academiei Suedeze)

„Vremuri second-hand este un mausoleu literar închinat cetăţenilor unui imperiu care a dispărut în trei zile, la fel de fulgerător cum Rusia ţaristă a devenit, în 1917, Uniunea Sovietică. Dar este, mai presus de toate, un monument dedicat celor care, în cursul Istoriei, s-au simţit la un moment dat străini de vremurile pe care le trăiau. Acest exil interior nu poate fi mărturisit decât la persoana întâi, de la suflet la suflet.” (Julie CLARINI, Le Monde)

„Am căutat o metodă literară care să-mi permită o aproximare cât se poate de fidelă a vieții reale. Realitatea m-a atras mereu ca un magnet, m-a torturat și m-a hipnotizat, mi-am dorit s-o fixez pe hârtie. Astfel că mi-am însușit imediat acest gen cu voci omenești și mărturii, probe și documente reale. Așa aud și văd eu lumea – ca pe un cor de voci individuale și un colaj de detalii cotidiene… În acest fel, pot fi simultan scriitor, reporter, sociolog, psiholog și preot.“ (Svetlana ALEKSIEVICI)

Serie de autor: Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici


 

Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Inițial i-am dat 4 stele acestei cărți. Am revenit și i-am acordat 5 stele, deoarece cu adevărat atâtea merită. M-am indignat la început pentru că mi s-a părut că autoarea a încercat să arate că poporul belorus este un popor de idioți. Eram siderat de descrierile pe care intervievații le ofereau, de cât de inocenți erau în exprimările lor cu privire la radiații, cu privire la eventualitatea în care radiațiile sunt mortale și de observațiile legate de faptul că nu au cum să moară de la ceva ce oricum nu se vede. Ulterior mi-am dat seama că oamenii pe care guvernul belorus i-a trimis la moarte cu bună știință, cetățenii care au rămas sau s-au întors în zona contaminată erau, de fapt, cu adevărat inocenți… Statul nu le oferea informații, îi dorea proști și obedienți, inculți și incapabili de a înțelege pericolul care-i pândea pentru a-i putea manipula mai ușor. De ce mi s-a părut atât de greu de crezut și am considerat că autoarea exagerează? Pentru că am citit declarațiile acestora cu ochii unei persoane care este conectată la informații, care poate accesa internetul și poate scormoni după adevăr, care, îmi place să cred, nu e ușor de manipulat, care cercetează, caută, încearcă să înțeleagă… M-am îndepărtat de victimele din cartea Svetlanei Aleksievici fără să vreau pentru că mi-a venit foarte greu să cred că acei oameni erau chiar atât de inocenți… De la înălțimea și confortul oferit de societatea în care trăiesc, mi-am permis să cred cu o incredibilă și stupidă ușurință că acei oameni sunt proști pentru că așa a vrut natura, nu pentru că așa a considerat un partid politic.

De ce am căzut în această capcană? În primul interviu o văduvă povestește cum soțul ei, pompier, a plecat în tricou și blugi să strângă scurgerile radioactive din urma exploziei. Așa l-au trimis superiorii săi. Nu avea ce să i se întâmple. În câteva ore pielea s-a făcut gri și a murit în câteva zile. Nevasta sa a făcut cancer întrucât a stat la capul său să-l îngrijească.

Parcă am dat de personaje scoase direct din cărțile lui Marquez…. Realism magic cu gust de deșeuri radioactive…

Oamenii din cartea Svetlanei Aleksievici par ireali. Citești mărturiile, te blochezi, creierul tău nu vrea să proceseze informațiile primite, mai citești încă o dată și tragi concluzia că așa ceva nu se putea întâmpla. Aproape că ești dispus să treci cu indiferență mai departe. Atât de ireal și fantasmagoric sună totul în cartea lui Aleksievici încât îți este mai ușor să consideri că ai citit un basm decât relatările unor oameni care au trăit efectiv evenimente atât de înfiorătoare și incredibile.

Mi-am adus aminte de un prieten mai în vârstă care mi-a povestit cum pe un șantier din România comunistă se verificau sudurile cu o sursă radioactivă care uneori se mai pierdea, respectiv nu se etanșeiza corect containerul în care trebuia să se întoarcă și cădea pe jos. Deși era necesară o intervenție de la București, oamenii o ignorau cu bună știință și se apucau să o caute mutând nisipul sau pământul dintr-o parte în alta până găseau sursa radioactivă și o băgau înapoi în container. Nu aveau echipamente de protecție, iar aparatele Geiger or nu funcționau, or nu aveau baterii. Oamenii știau la ce riscuri se expun dar asta nu i-a împiedicat să-și vadă de treabă și să se „joace” cu sursa radioactivă… Atunci mi-am dat seama de imbecilitatea cu care am judecat cartea Svetlanei Aleksievici…

Mi-am mai dat seama că morțile pe care comunismul le-a cauzat în mod direct ajung să fie privite drept o înșiruire banală de cifre, cruzimea și indiferența față de rasa umană atingând cote  coborâte parcă din cele mai întunecate cotloane ale minții. Ficțiunea este depășită de ceea ce comunismul a reușit să facă în realitate.

Svetlana Aleksievici se aruncă cu inconștiență în hăul lăsat în urmă de explozia reactorului de la Cernobîl (nici nu mă miră procesele care i s-au intentat ulterior), interviurile sale fiind nimic mai mult decât deconspirarea criminalilor care au dat ordinele de intervenție asupra dezastrului fără a oferi echipament de protecție pompierilor, a jurnaliștilor care au tăcut sau care au dezinformat publicul, a politicienilor care, cu bună știință, au lăsat oameni să moară sub norul radioactiv. Crima nu este doar împotriva omului, ci și împotriva naturii, însă lejeritatea cu care s-au trimis către o moarte în chinuri mii de oameni este de-a dreptul sinistră.

Autoarea belarusă ascultă și transcrie încercând să maximizeze pe cât posibil impactul interviurilor asupra cititorului, fapt care se simte din fiecare propoziție pe care o citești.

De ce 5 stele: pentru că este o carte grea, monstruoasă despre monștrii care au sălășluit pe un tărâm deloc mitologic și deloc îndepărtat în timp, o carte despre ființe fantastice care au supraviețuit sau care au murit încercuind o groapă misterioasă din care moartea s-a strecurat pe nevăzute în corpurile oamenilor făcându-și sălaș în sufletul lor pentru generații întregi, aducând alături de suflarea sa rece ființe fantastice cu mai multe capete, fără mâini sau picioare și lăsându-le să înspăimânte oameni până când vor dispărea în chinuri.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici este câștigătoarea din acest an a Premiului Nobel pentru Literatură

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinței și curajului în vremurile noastreˮ, conform comunicatului dat publicității de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărțile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie a acestui an cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecției Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefață bine documentată a istoricului Ion M. Ioniță. Editura are în pregătire și alte titluri ale aceleiași autoare.

 

Dezastrul de la Cernobîl a câștigat:

National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune 

Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001

„Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.” Ion M. Ioniță

 

„O istorie orală mişcătoare a catastrofei din 1986 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, în care curajul fatalist şi stoic este dublat de un umor incredibil de negru. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici a înregistrat o serie de mărturii pe care le-a prezentat sub forma unor «monologuri», în stil romanesc, care zugrăvesc imaginea vie a atmosferei generale de nemulţumire de la sfârşitul perioadei comuniste, în care liderilor de partid agresivi, propagandei paranoice şi mobilizărilor haotice li se opun sarcasmul deprimant, gândurile amare şi abuzul de votcă. Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.” Publishers Weekly

Serie de autor: Soldații de zinc de Svetlana Aleksievici


Soldații de zinc de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 4 din 5 stele

Soldații de zinc m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de lucrările Svetlanei Aleksievici și să merg într-un suflet la librărie ca să-mi iau și celelalte cărți care au fost traduse la noi. Zilele care au urmat după ce am citit Soldații de zinc au fost dedicate integral celorlalte titluri semnate de autoarea câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură, premiu pe care, îmi permit să spun după ce i-am citit toate cărțile cu o singură excepție, pot să-l înțeleg, deși problema din spatele acestei acordări ține mai degrabă de faptul că se încearcă, zic eu, aducerea literaturii premiate de comitetul suedez la nivelul cititorului de rând. Da, o dată cu premierea lui Dylan se certifică, pentru mine cel puțin, faptul că nu se mai dorește premierea literaturii laborioase, greu de digerat și dedicată mai ales unor sectanți și habotnici cititori cât mai degrabă cărților de care se pot bucur și masele. Nu știu cât e de rău acest lucru însă nu pot să nu mă gândesc la faptul că moartea filosofiei a survenit în momentul în care și-a deschis larg brațele și a lăsat la pieptul său absolut orice diletant care se trezea vorbind despre orice îi era la îndemână și nu cerea vreo certificare științifică. Știați că Secretul e scrisă de filosofi cu patalama la mână? Verificați numele celor care au participat la scrierea respectivei cărțulii. Posibil să se întâmple același lucru și cu literatura? Date fiind tonele de maculatură cu care suntem bombardați, ușurința cu care cineva se poate denumi și primi ștampila de scriitor și calitatea bestseller-urilor care fac furori, urmate îndeaproape de „surprizele” autorilor laureați ai unor premii de renume, cred că literatura se va transforma într-un clișeu accesat în primul rând de iubitorii și creatorii de vodevil.

Dar să revenim la cartea Svetlanei Aleksievici.

„Mergem să construim socialismul!” Asta credeau rușii care plecau în Afganistan. Că merg la înfăptuirea revoluției socialiste și că-i ajută pe frații afgani să instaureze și să dezvolte comunismul la ei în țară. Nu credeau neapărat că merg la război deoarece presa nu vorbea despre războiul din Afganistan. Nici nu avea cum, mai ales că Armata Roșie se făcea de rușine în Afganistan nefiind obișnuită să ducă un război de gherilă cu formații militare de mici dimensiuni care loveau și fugeau.

O mare parte dintre soldații care se întorceau erau schimbați și de nerecunoscut pentru familiile sau prietenii lor. Cruzi, alcoolici, dependenți de droguri, nu vorbeau despre ce s-a întâmplat în război și se înțelegeau doar cu foștii camarazi alături de care se îmbătau criță. Adeseori lăsau cadavre în urmele unor altercații pe care le porneau datorită consumului de alcool. Alteori ei erau cei care mureau în vreun șanț sau la spital în urma unor răni grave.

Soldații care au luptat în Afganistan nu sunt nici un motiv de mândrie nici pentru URSS, nici pentru Rusia, nici pentru populația civilă din Rusia. Au luptat un război nerecunoscut, dar mai ales au luptat un război pe care l-au pierdut. Un război pe care l-au pierdut și care i-a transformat în criminali și alcoolici și drogați. Nimeni nu are nevoie de astfel de soldați. Cu atât mai puțin rușii, un popor obișnuit să îndure încă multe neajunsuri doar pentru că a pus umărul la învingerea nazismului și la câștigarea celui de-al doilea război mondial.

Soldații care-și pierdeau viața pe frontul din Afganistan erau trimiși acasă în sicrie sigilate de zinc, neputând fi văzuți și identificați. Multe familii trăiau cu impresia că nu fiul sau fratele lor zace în acel cocon de zinc și că plâng sau îngroapă un alt fiu sau un alt frate. Alții credeau cu tărie că e o greșeală, cel pe care l-au pierdut se va întoarce, fiind de fapt în viață. Informații cu privire la decedat nu se ofereau de către stat. Nu se știa cum a murit, iar în momentul în care vreun camarad trecea pe la mama sau soția îndoliată și spunea adevărul, se putea întâmpla să fie izgonit, adevărul fiind mult prea greu de îndurat. Sicriul de zinc sigilat nu spunea povești și lăsa imaginația îndoliaților să spună o poveste mai ușor de acceptat, de îndurat și de ținut minte.

Aleksievici a fost dată în judecată și acuzată că a intervenit asupra celor spuse de către unii dintre intervievați. Autoarea nu a negat acest lucru, nici nu ar avea de ce să o facă, până la urmă punerea în pagină, înfrumusețarea și adaptarea unor destăinuiri pentru a putea fi lizibile nu cred că e o crimă, iar dacă a pus de la ea pentru a fi povestirile mai interesante, până la urmă jurnalismul cam asta trebuie să facă, dacă vrea să fie de succes. Bineînțeles că există posibilitatea ca procesul să fi fost itentat la cererea expresă a unor politicieni, însă acest lucru nu face decât să sublinieze faptul că ceea ce se găsește în cartea Svetlanei Aleksievici este foarte aproape de adevăr. 

Este evident că autoarea intervine în textele pe care le-a ales spre publicare și nici nu cred că s-ar fi putut altfel. În cărțile Svetlanei Aleksievici nu cauți construcții lingvistice complicate, nu aștepți fiorul intelectual pe care ți-l trezește o frază la care s-a lucrat migălos, de la Svetlana Aleksievici te aștepți să descoperi oameni, trăiri, întâmplări care par rupte din absurdul kafkian. Aici rezidă spectaculozitatea lucrărilor Svetlanei Aleksievici și acesta este și motivul pentru care am citit-o cu sufletul la gură și m-am bucurat de lectură.

De ce 4 stele: pentru că oferă lumina de care soldații morți au atâta nevoie acolo în sicriele lor solitare aruncate în găuri adânci de câțiva metri sau pierduți în gropi comune în care nici măcar viermii nu mai știu carnea din care s-au îngrășat... Pentru că oferă celor vii șansa la mântuire prin destăinuire, înțelegere și transmitere mai departe a poveștilor pe care le doresc cu atâta ardoare ireale…

Prezentarea editurii:

În 1989, Svetlana Aleksievici a îndrăznit să încalce unul dintre ultimele mari tabuuri ale imperiului sovietic: mitul războiului din Afganistan, al soldatului „internaționalist” care ajută un popor înapoiat să construiască socialismul. Între 1979 și 1989, un milion de militari sovietici au trecut prin Afganistan, provocând aici distrugeri uriașe și rămânând ei înșiși marcați de experiența unui conflict nerecunoscut oficial. Morții erau trimiși înapoi în URSS în sicrie sigilate de zinc, în timp ce, întorși în patrie, mare parte din supraviețuitori nu s-au putut reintegra și au devenit, în ochii altora, violatori și criminali.

„Soldații de zinc” prezintă mărturiile emoționante ale unor participanți la război – soldați, ofițeri, asistente medicale – și ale unor mame care și-au pierdut copiii în Afganistan, într-o carte șocantă prin onestitatea ei brutală. Este o reconstituire tulburătoare și de neuitat a realității și absurdității războiului.

„Cu un stil și o pasiune singulare, adoptând o viziune tragică susținută de inteligență politică, [Aleksievici] prezintă acest război ca pe o experiență omniprezentă și profund personală…” — The New Yorker

Cărțile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi și în 47 de țări.

Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureați sau nominalizați ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de „clasici”. Ficțiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărți pe care abia aștepți să le citești.

 

În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan


În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan

Nota mea:  4 din 5 stele 

Robert D. Kaplan a ajuns prima dată în România în 1973 pe când era într-un tur al Europei de Est, însă, așa cum chiar el specifică, din acea primă vizită nu s-a ales nimic demn de semnalat. Nu și-a făcut prieteni la momentul respectiv și a observat că România este o țară săracă comparativ cu celelalte țări comuniste vizitate printre care Bulgaria și Ungaria și inaccesibilă vizitatorului occidental. Întors în Israel și inspirat de Skilling, Kaplan decide să se întoarcă în estul Europei și să afle mai multe despre țările comuniste ascunse de Cortina de Fier.

În 1981 Kaplan poposește din nou în România unde simte paranoia și isteria regimului comunist. Informațiile cu privire la viața din România și le ia de la diplomații occidentali, românii ferindu-se să discute cu un jurnalist străin, în vreme ce oficialii făceau apel la limba de lemn specifică propagandei comuniste pentru a prezenta situația dezastruoasă în care se afla țara. Securitatea, după cum observa Kaplan, părea să fie peste tot. Însă datorită vizitei în România din acel an 1981 Kaplan spune că a realizat că aceasta este țara care-i va oferi cheia necesară pentru a descifra Balcanii, o obsesie jurnalistică din tinerețe care l-a apropiat în cele din urmă de țara noastră.

Kaplan a revenit în România trei decenii mai târziu, în 2013 și în 2014, ani în care reușește să se întâlnească cu diferite personalități culturale și politice și în care se va aventura pe plaiurile mioritice pentru a se bucura de priveliștile sălbatice și de arhitectura din marile orașe românești.

Este o adevărată plăcere să călătorești în timp alături de Kaplan. Alături de el am reușit, cumva, să-mi dau seama de cât de mult a evoluat această țară. Ca și locuitor al României recunosc că am observat destul de greu schimbările majore prin care am trecut în ultimii douăzeci și cinci de ani, însă cu ajutorul lui Kaplan am reușit să-mi dau seama că România s-a schimbat și s-a schimbat în bine. Poate mai greu decât alte țări, poate că încă nu am reușit să ne dezbărăm în totalitate de mizerabila moștenire ruso-comunistă dar am reușit să surprindem pozitiv un jurnalist străin care ne-a vizitat de-a lungul a patru decenii.

În umbra Europei este o combinație de jurnal de călătorie cu studiu istoric al României, în special, și al Balcanilor în genere. Fascinat de arhitectura din urbele românești precum și de zonele oarecum sălbatice din România, Kaplan călătorește și încearcă să înțeleagă spiritul românesc într-un mod didactic, făcând apel atât la cărțile pe care le-a citit cât și la discuțiile pe care le-a avut cu diferite personalități. Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Traian Băsescu, Victor Ponta etc. sunt doar câteva exemple dintre numele pe care Kaplan le întâlnește și care-l ajută în a înțelege România contemporană.

Istoria României văzută de călătorul Kaplan nu se termină cu România comunistă și nici nu începe cu România de sub mareșalul Antonescu. Kaplan călătorește mai departe în timp pe măsură ce se pierde în peisajele strălucitoare și preistorice, după cum chiar el le descrie, care-l duc cu gândul tocmai la Țara Vlahilor, așa cum era denumit pământul românesc de germani, reiterând drumul către România Mare din cele mai vechi timpuri. Fără să se piardă în detalii sau evenimente istorice, Kaplan așterne pe hârtie impresii și gânduri în încercare de a înțelege această țară străină de care s-a atașat.

Kaplan nu judecă, Kaplan încearcă să înțeleagă și tocmai acest lucru mi-a plăcut enorm la cartea pe care am citit-o. Indiferent de este vorba despre naționalismul lui Eliade sau naționalismul comunist, despre perioada neagră de tranziție sau vremurile în care Țara Românească cădea pradă diferiților invadatori, Kaplan cercetează cu un ochi curios și dornic de a afla mai multe. Fascinat de geografia și oamenii din România, Kaplan oferă cititorului șansa de a-și vedea țara din perspectiva unui intelectual însetat de cunoaștere și respectuos la adresa istoriei zbuciumate a unei țări în căutarea identității.

De ce 4 stele: întrucât este un jurnal de călătorie, dar nu doar un jurnal de călătorie, cât jurnalul unui istoric îndrăgostit de istoria unei națiuni care a supraviețuit în umbra vechiului continent, o țară prinsă mai mereu la mijloc când vine vorba de interesul marilor puteri sau de războaiele de cucerire, o țară care s-a format târziu și care încă se află în căutarea identității de sine deși a fost mai mereu marcată de un spirit naționalist aprig. Deși ar putea să o prezinte drept o ciudățenie a naturii, a geografiei și a politicii, Kaplan preferă să privească obiectiv și să vadă în România o națiune care s-a zbătut de-a lungul istoriei să supraviețuiască indiferent de jocurile care s-au făcut în preajma ei.

Prezentarea editurii:

Robert D. Kaplan, autor a şaisprezece cărţi de politică externă şi de călătorii, a fost inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“ întocmit de revista Foreign Policy.

Robert D. Kaplan a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală. Vizitele care au urmat, în anii ’80, în anii ’90 şi, mai recent, în 2013 şi 2014, au fost marcate de dialoguri revelatoare cu personalităţi precum Neagu Djuvara ori Horia-Roman Patapievici şi de lectura unor cărţi fundamentale din şi despre cultura română, prin intermediul cărora i-a cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Cărtărescu. Aceste întâlniri sunt completate, în ţesătura complexă a cărţii, de analiza fină a vieţii de zi cu zi, surprinsă în scene cu aer cinematografic, pe al căror fundal se proiecteazã fie sordide oraşe de provincie uitate de vreme, fie splendorile arhitectonice din Braşov, Iaşi sau Bucureşti.

În umbra Europei este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică — opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să-şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, dar şi de la atenta analiză a unor ţări vecine, precum Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece sau Holocaustul. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru — punct de întâlnire între marile imperii — şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt


Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt

My rating:  4 of 5 stars 

Nu am foarte multe lucruri de spus despre lucrarea de față, deoarece cei interesați de subiect deja au pus ochii pe ea, iar cei care nu sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial sau de personalitățile naziste, sigur vor ignora volumul.

Ceea ce vreau neapărat să spun este că Wildt și cu Himmler fac o treabă extraordinară în această carte. Aproape fiecare epistolă schimbată între cei doi soți este însoțită de explicații cu privire la evenimentele care se petreceau în respectiva perioadă pentru o înțelegere mai bună a comunicării dintre aceștia. 

Majoritatea scrisorilor sunt banale și  vorbesc mai mult despre chestiuni de organizare a gospodăriei, despre familie sau întâlniri cu prietenii. Faptul că monstrul Himmler a avut o familie și că pare să fie un om normal, banal chiar, așa cum apare din scrisorile sale, nu este deloc surprinzător. Majoritatea, dacă nu chiar toți naziștii au fost niște indivizi banali, dar fanatici care în momentul în care au văzut că dețin puterea absolută și-au dat frâu liber viselor demente care le guvernau fanteziile menite a rămâne fantezii dacă istoria nu juca o astfel de festă umanității și nu îi punea în fruntea Germaniei.

Himmler din scrisori e Himmler din cărțile de istorie. Organizat, muncitor, dedicat partidului, parșiv (și-a înșelat soția, pe Magda, cea cu care schimbă scrisorile din carte) și obsedat de putere. Partea interesantă vine atunci când Himmler care tocmai ce a participat sau ordonat un măcel, îi scrie soției sale cât se poate de calm și liniștit despre cât de banală îi este munca și cât de obosit este și o întreabă de fata lor și dacă a primit cadourile pe care le-a trimis. Acest sânge rece m-a făcut, din nou, să mă înfior când mă gândesc la Himmler…

De ce 4 stele: deoarece cred că este un document extrem de important pentru cei pasionați de personalitățile naziste, Himmler făcând parte din elita de lideri ai NSDAP. O lucrare interesantă care oferă, datorită notelor inserate la sfârșitul scrisorilor, o privire de ansamblu oricărui cititor, indiferent de cât de familiar este cu viața și activitatea lui Heinrich Himmler.

Prezentarea editurii:

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit


Occidentalimsul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit

My rating:  3 of 5 stars 

În cartea lui Buruma și a lui Margalit occidentalismul se confundă cu modernitatea. Mai simplu, toți cei care detestă și luptă împotriva occidentalismului, luptă pentru conservarea tradiției. 

Nu-mi este foarte clar de ce Buruma și Margalit au luat decizia de a confunda aceste două concepte, dar o fac. Probabil pentru că este mai ușor să-ți susții un punct de vedere fără să lași impresia că arunci vreo anatemă, vezi cuvântul de început de pe coperta doi a ediției de la Humanitas, și să încerci să scrii un eseu care să ajute la lupta oarbă împotriva terorismului care a început să reprezinte începutul de secol XXI. Aș vrea să fiu de acord cu cei doi autori, chiar îmi doresc acest lucru, dar nu pot. Motivul fiind acela că într-o perioadă în care imperialismul își spune din nou cuvântul, să lași să zburde ideea cum că Occidentul deține secretul bunăstării, al păcii și al vieții culturale și științifice sănătoase mi se pare extrem de periculos. Este foarte ușor să ne uităm în trecut și să tragem concluzii pro-occidentalism. Să spunem că Marx a fost anti-capitalist, Hitler anti-intelectuali, două valori definitorii pentru modernitate și Occident și să tragi concluzia, greșită, că cine este împotriva Vestului este împotriva evoluției și a modernității.

Deranjant este și faptul că tot ce ține de modernism la cei doi autori pleacă din Vest. Estul nu există. Estul nu a avut idei revoluționare care să ajute lumea să fie unde este acum. Estul nu a ajutat modernitatea cu nimic. Cel puțin asta reiese din eseul celor doi care nu amintesc nici măcar în treacăt despre vreun eveniment definitoriu pentru modernitate care să fi plecat din Est. Nici de la orientali. Deși originează occidentalismul în Europa, cei doi îl mută o dată cu trecerea timpului în America. Exemplele de anti-occidentalism pe care le dau sunt grăitoare și în interesul celor doi autori. Cât de greu este să-ți construiești un discurs care condamnă, fără a o face fățiș, în momentul în care acuzații cheie sunt naționalismul japonez, slavofilismul, vestofixierea lui Farid, regimul lui Qutb sau sau atacurile teroriste Al-Qaeda?

Ideea cea mai interesantă lansată de Buruma, nu știu de ce mă îndoiesc că este a lui Margalit, este că anti-occidentalismul are rădăcini în romanticismul german și-l leagă de Fichte, Schelling și Herder. Din păcate nu o detaliază suficient de mult, fapt ce mi-ar fi plăcut strict pentru că ar fi deschis foarte multe subiecte de discuție cel puțin online. Așa cum observa și un cititor pe goodreads, cei doi autori nu dezvoltă acest aspect, simpla sa enunțare e considerată a fi suficientă pentru a le susține ideea. Din păcate nu este așa. Romanticismul la nivel mondial a însemnat o condamnare a rațiunii care are întâietate în fața spiritualității, a ridicării împotriva voinței lui dumnezeu și a mercantilității din ce în ce în mai accentuate de care societatea dădea dovadă. Prin urmare, exemplul lui Buruma nu este suficient și ajunge să fie destul de sec, de aici și ideea că nu ar fi stricat puțină dezvoltare a subiectului, poate autorul a prins un filon la care nimeni nu s-a gândit.

Așa cum observă și această recenzie din The Guardian, impresia cu care am rămas după ce am citit cartea celor doi este că Occidentul este pus abuziv împotriva Orientului, cel dintâi aproape că ajunge la un moment dat să se confunde cu cel din urmă. Deși încearcă să fie echilibrați, autorii se lansează într-o tiradă care ajunge să sune a discurs politic, mai degrabă, decât a eseu filosofic. Margalit cred că a avut un cuvânt greu de spus în această direcție. 

Întrebarea care m-a măcinat după ce am citit cartea a fost: oare ce au urmărit cei doi autori? Buruma în cărțile pe care le-am citit încearcă să desfacă ițele istoriei și să ofere puncte de vedere insuficient dezvoltate sau chiar ignorate până la el. Margalit, însă, pentru mine e necunoscut. Ce vrea? Și de ce-mi lasă impresia că ar confunda Israelul cu America? E ceva mai mult, e o intenție ascunsă a lui Margalit în scrierea acestui eseu? Bănuiesc, fără să pot oferi dovezi, că da. Israelul, această oază occidentală în deșertul cultural al orientului, este bastionul sfânt al modernității care trebuie apărat cu orice preț în fața hoardelor barbare anti-vest care de-a lungul timpului s-au luptat cu ideea de modernizare, cu cultura occidentală, cu economia și societatea propuse de capitalism. Cu gândul ăsta am rămas în minte după ce am terminat cartea.

Nu este un eseu slab, ba dimpotrivă, însă poate să cadă mult prea ușor în direcția unui manifest, indiferent de cât de mult și-au dat interesul cei doi autori să nu pară că-i așa. Până la urmă, adevărul nu este deținut nici de Occident, nici de Orient, iar când ambele „isme” urlă că-l dețin, restul umanității este la un pas de colaps. În cartea celor doi, Occidentul urlă mai tare. 

De ce 3 stele: pentru că e un eseu interesant, cu multe informații despre dușmanii Occidentului, care însă evită să arate că, până la urmă, Occidentul are și el problemele sale, probleme suficient de evidente care să permită dușmanilor să-și procure muniție în discursurile urii care sunt îndreptate împotriva lui. Poate că autorii ar trebui să arunce un ochi pe cartea lui Bloom, Criza spiritului american și să revină asupra eseului.

Prezentarea editurii:

„Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismul reia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.

Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.