Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Nota mea: 4 din 5 stele

Monstruos volumul lui Hastings, fost corespondent al BBC și redactor-șef la The Daily Thelegraph. Aproape 900 de pagini are lucrarea pe care Hastings a dedicat-o celui de-al doilea război mondial culegând din jurnalele, scrisorile și declarațiile oamenilor care au trăit conflagrația care a cuprins aproape întreg mapamondul. Nu se citește deloc ușor și nici dintr-o singură suflare. Ai nevoie de moment de respiro, de pauze ca să poți să te apuci de următorul capitol, întrucât mărturiile pe care le adună Hastings sunt zguduitoare și transportă cititorul direct în tranșee, la bordul avioanelor de luptă sau a bombardierelor, în pântecul submarinelor sau al tancurilor, printre ruinele marelor orașe ale lumii, în smârcuri bântuite de țânțari sau câmpii în care până și Moartea e înghețată.

Hastings își duce cititorul din Europa în Africa, din bătăliile aeriene și navale din Asia în stepele înghețate din Rusia, de fiecare dată oferind celor care și-au scris gândurile ocazia de a fi auziți de milioane de oameni la zeci de ani de la războiul care a curmat 60 de milioane de vieți.

Personal nu mi-au plăcut niciodată cărțile care redau luptele navale sau aeriene deoarece mi s-au părut întotdeauna plictisitoare. Hastings are zeci de pagini dedicate acestor confruntări, însă a reușit să nu mă plictisească în ciuda detaliilor cu privire la tipul de armament, echipament și mașinării utilizate, a planurilor gândite și a rezultatului practic, motivul fiind acela că soldații sau civilii care era prinși în aceste lupte se fac auziți. Senzația constantă este că ești acolo, că auzi, că vezi, că simți. În Iadul dezlănțuit războiul, ca în nici o altă carte de istorie despre război, ororile acestuia se simt aievea. Nu sunt cifre și relatări seci, ci oameni care suferă, care trăiesc, care mor, care speră, care cred, care au existat, care sunt mai mult decât o înșiruire de nume și o serie de cifre trecute sec negru pe alb.

Dincolo de efortul deloc de neglijat al lui Hastings de a strânge atâtea sute de mărturii, din punctul de vedere al unei lucrări de istorie, cartea acestuia lasă de dorit. Lasă deoparte momente importante din conflict (Monte Cassino, anexarea Sudetenland etc.), iar unele observații sunt de-a dreptul ilare (Hitler ar fi împușcat-o pe Eva Braun după care s-a sinucis). Aceste aspecte m-au făcut să mă îndoiesc de natura științifică a cărții lui Hastings, iar multe dintre evenimentele pe care acesta le descrie ajungând să pară necredibile. Nu știu înțeleg motivele din spatele acestor invenții ale lui Hastings însă cert este că taie din calitatea tomului de a fi unul acurat informațional.

Dincolo de asta, la fel cum observa și un alt cititor pe goodreads, nu am înțeles de ce Hastings a simțit nevoia printre scrisori și jurnale să strecoare fragmente din Suita franceză și Viață și destin. Până la urmă, cele două titluri menționate sunt ficțiune, chiar dacă scrisă de contemporani cu războiul, tot ficțiune rămâne. La fel de ușor putea să citeze din Sven Hassel și Norman Mailer, Cei goi și cei morți fiind un excelent roman de război.

Dincolo de aceste neajunsuri, volumul lui Hastings este unul care merită citit, dar citit cu atenție deoarece derapajele autorului sunt destul de dese și deranjante, iar evenimentele pe care le revocă necesită verificare prin surse științifice. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a ridicat în slăvi armata britanică pe care o consideră una anti-beligerantă în condițiile în care soldații imperiului britanic a participat la nenumărate masacre și teatre de război fără menajamente până la momentul celui de-al doilea război mondial.

De ce 4 stele: 

Nota nu este neapărat pentru Hastings cât pentru toți cei care se regăsesc cu amintirile lor în paginile cărții care poartă semnătura lui Max Hastings.

Descrierea editurii:

„Aceasta este, înainte de toate, o carte despre experienţa umană”, avertizează Max Hastings în introducerea impunătoarei sale lucrări dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Este descrisă mai ales experiența a milioane de indivizi, soldați din prima linie sau civili, mânați de nevoia de a supraviețui într-o lume devastată de violență și groază. Apelând la numeroase mărturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins întreaga planetă începând cu invazia Poloniei și până în momentul lansării bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Cititorului i se oferă o amplă imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute în zonele de război din China și India. În cele din urmă, pe lângă faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „cum a fost al Doilea Război Mondial?”, istoricul britanic ne propune să cugetăm la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizații de rezistență au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influență reală au exercitat SUA și Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine să-i atribuim meritul de a-l fi înfrânt pe Hitler și nazismul?

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

Nota mea: 3 din 5 stele

Mă așteptam să citesc o carte dedicată exclusiv anului 1924 sau a anilor pe care Hitler i-a petrecut în închisoarea din Landesberg după puciuș eșuat, însă autorul se ocupă foarte mult de perioada de dinainte ca Hitler să intre în NSDAP și, mai ales, de perioada în care acesta începe să-și croiască drumul către vârful partidului. O atenție deosebită este acordată pregătirii și a desfășurării puciului,  astfel că mai bine de jumătate carte este despre Hitler de dinainte de 1924. 

Nu a fost neapărat o dezamăgire, doar că îmi doream să cunosc în detaliu ce s-a întâmplat în perioada sa de prizonierat, cum a lucrat la carte, cu cine s-a consultat, ce s-a întâmplat în cel mai amănunt în celula sa de la Landesberg. Este adevărat că Range oferă multe detalii, mai degrabă picanterii care, după cum am observat, nu lipsesc din aproape nici o carte despre liderul nazist de parcă acest gen de observații l-ar face pe acesta și acoliții săi mai puțini oameni adevărați și mai degrabă ciudățenii ale naturii. Detaliile oferite de Range sunt interesante întrucât trece în revistă vizitele pe care Hitler le primea, programul acestuia, meniul, discuțiile politice, însă și felul în care membrii naziști erau tratați preferențial, bucurându-se de muzică, băutură și petreceri sub atenta oblăduire a Führer-ului. 

Nu am foarte multe de spus despre volum, îl recomand celor împătimiți de studiul perioadei și a personalității lui Hitler, întrucât este o lectură ușurică, o cărțulie subțirică și destul de interesantă care oferă o oarecare lumină asupra perioadei petrecute de Hitler la închisoare.

Dar dacă vrei să înțelegi cum Hitler a ajuns la putere și modul în care s-a construit Mein Kampf-ul în mintea lui, recomand biografia scrisă de Ian Kershaw, singura biografie a lui Hitler pe care am citit-o și mi s-a părut că a tratat cu profunzime și rigurozitate fiecare aspect al personalității acestuia.

De ce 3 stele:

Pentru că se ocupă prea puțin de efectiva ședere a lui Hitler în închisoare deși titlul tocmai asta promite.

Prezentarea editurii:

Înainte de venirea la putere a lui Hitler în Germania, a existat un an 1924. Acesta a fost anul transformării finale a lui Hitler în autoproclamatul salvator și în conducătorul infailibil care avea să interpreteze și să distorsioneze tradițiile istorice germane pentru a-și susține viziunea asupra celui de-al Treilea Reich.
Tot ce va urma – adunările și revoltele, punerea în practică a unei idei malefice catastrofale – se va cristaliza într-un singur an definitoriu. 1924 a fost anul pe care Hitler și l-a petrecut departe de societate, în închisoare, înconjurat de ceilalți conspiratori, autori ai eșuatului Puci de la berarie. A fost un an în care a citit și a scris mult, un an al discursurilor în sala de judecată și al unui proces pentru trădare, un an de plimbări prin curtea închisorii, declamându-și ideologia, în timp ce lucra cu înfrigurare la cartea care avea să-i devină manifest: Mein Kampf.
Peter Ross Range s-a bucurat de o carieră deosebită ca scriitor și editor, iar activitatea lui l-a purtat pe tot globul. În plus față de meseria sa de scriitor freelancer, a fost corespondentul revistei Time în Germania și Vietnam, în anii 1960 și 1970, și a servit ulterior drept corespondent la Casa Albă și corespondent diplomatic pentru US News & World Report. Actualmente, este editor al revistei politice Blueprint.

Flamurile negre: Ascensiunea ISIS de Joby Warrick

Flamurile negre: Ascensiunea ISIS de Joby Warrick

Nota mea: 5 din 5 stele

Foarte tare cartea!

Asta am zis când am terminat-o de citit, prin urmare cred că e potrivit să încep articolul folosind aceleași cuvinte.

Warrick pleacă de la eliberarea lui al-Zarkawi și continuă cu ambițiile acestuia în realizarea ISIS. În paralel, Warrick povestește și despre „ajutorul” dat în formarea actualului ISIS odată cu invazia americană în Irak în 2003. Volumul urmărește evoluția lui al-Zarkawi, planurile acestuia de dezvoltare și creștere a ISIS, filosofia din spatele acțiunilor teroriștilor, precum și uciderea acestuia în 2006 și terminând cu analiza războiului civil din Siria care a permis ISIS să pună în aplicare visul lui al-Zarkawi de a constitui califatul islamic.

Joby Warrick scrie foarte fain, se vede că e jurnalist cu ani grei de experiență în spate, iar felul în care și-a organizat informațiile pentru a construi cartea m-a făcut să-l apreciez și mai mult. Subiect interesant, scrisă bine, informațiile care l-au ajutat pe Warrick să scrie volumul sunt adunate prin accesul la surse de la nivel înalt din cadrul CIA și din cadrul serviciilor secrete locale.

Warrick oferă cititorului detalii despre reacții internaționale cu privire la evoluția ISIS și intențiile lui al-Zarkawi, alături de informații despre operațiuni secrete de anvergură care dau cărții un aer binevenit de thriller. Cartea se citește foarte ușor și oferă o privire de ansamblu, care mie îmi lipsea, cu privire la modul în care ISIS a apărut și a ajuns să proclame existența califatului islamic.

Este adevărat că Warrick pare puțin părtinitor în direcția CIA, dar pe mine nu m-a deranjat acest aspect, întrucât m-a interesat în primul rând să înțeleg ascensiunea lui al-Zarkawi și modul în care a reușit acesta să crească și să transforme ISIS într-o adevărată forță militară.

Din păcate felul în care cartea este prezentă în România lasă de dorit. Respectiv coperta nu este deloc atractivă, iar blurburul cred că putea să fie mai fericit ales. Cred că Black Button Books a scos o carte cu potențial de bestseller pentru publicul din România însă nu a reușit să fructifice, în primul rând vizual, acest lucru. Cert este că le doresc mult noroc și la cât mai multe cărți cel puțin la fel de faine precum aceasta!

De ce 5 stele: pentru că este extrem de utilă pentru a înțelege ascensiunea ISIS – exact cum spune și titlul 🙂 

Prezentarea editurii:

Câştigătoare a premiului Pulitzer 2016 pentru nonfiction, Flamurile Negre: ascensiunea ISIS a fost considerată cea mai bună carte a anului 2015 de către The New York Times, The Washington Post, People Magazine, San Francisco Chronicle, Kansas City Star şi Kirkus Reviews.

Într-o relatare dinamică şi dramatică, reporterul Joby Warrick, câştigătorul premiului Pulitzer, dezvăluie felul în care acţiunile militanţilor islamişti din spatele ISIS au luat naştere într-o închisoare izolată din Iordania şi s-au răspândit cu ajutorul involuntar a doi preşedinţi americani. Bazându-se pe accesul la surse unice la nivel înalt din CIA şi din serviciile secrete iordaniene, Warrick completează puzzle-ul, moment cu moment, cu detalii operaţionale, perspective ale diplomaților și spionilor, generalilor și șefilor de stat, dintre care mulți au prevăzut o amenințare mai mare decât al-Qaeda și au încercat cu disperare să o oprească. Flamurile negre este o relatare istorică, genială şi definitivă, care expune ramificaţiile celei mai periculoase ameninţări teroriste de astăzi.

Despre autor: 

Joby Warrick este câştigătorul a două premii Pulitzer, primul pentru jurnalism în 1996 şi al doilea pentru nonfiction în 2016 pentru Flamurile negre: ascensiunea ISIS. Autor al bestsellerului publicat în 2011, The Triple Agent, Joby Warrick scrie pentru The Washington Post din 1996 despre Orientul Mijlociu, diplomaţie şi securitate naţională.

A fost corespondent UPI în Europa de Est şi a colaborat cu publicaţii ca Philadelphia Inquirer și Delaware County Daily Times.

„Reporter la The Washington Post şi autor al bestsellerului din 2011 The Triple Agent, Joby Warrick are un dar pentru a construi relatări cu o energie şi detalii de romancier şi în acest volum creează cel mai revelator portret al lui Abu Musab Al-Zarqawi, fondatorul organizaţiei care va deveni Statul Islamic (cunoscut şi ca ISIS)… Pentru cititorii interesaţi de rădăcinile Statului Islamic şi geniul malefic al fondatorului său, nu există o carte mai bună cu care să înceapă.”

Michiko Kakutani, The New York Times

„Cartea lui Warrick este probabil cea mai detaliată şi nuanţată relatare a formării şi ascensiunii ISIS publicată până acum. Flamurile negre e plină de personalităţi, dar păstrează și un focus atent pe arcul larg al istoriei.”

Boston Globe

„Warrick construiește diagrama ascensiunii lui Zarqawi de la un huligan iordanian împătimit al băuturii la unul dintre cei mai brutali jihadişti din lume. Demonstrează cât de mult îi datorează lui Zarqawi militanţii Statului Islamic: nu doar ideologia, ci chiar culoarea uniformelor pe care prizonierii le poartă în execuţiile filmate. Militanţii ISIS, explică una dintre sursele lui Warrick, sunt «copiii lui Zarqawi».”

The New Yorker

„Joby Warrick construiește Flamurile negre cu măiestria unui spion, mintea unui reporter de de investigații și cu talentul unui romancier”, spune Dana Priest, reporter Washington Postpremiată de două ori cu Pulitzer. Arareori o carte cu un subiect atât de vast și complex clarifică lucrurile cu atâta ușurință.

Black Button

Puncte de presiune de George Friedman

Puncte de presiune de George Friedman

Nota mea: 2 din 5 stele

M-am apucat de cartea lui Friedman pe tren, mergeam către București și Friedman a ajuns la mine în bagaj pentru că era la îndemână pe masa din bucătărie.

Pe măsură ce înaintam în lectură, Friedman a reușit să-mi lase impresia unui individ plin de prejudecăți care nu prea are treabă cu nici un subiect dintre cele pe care și le-a propus să le analizeze în cartea de față. În afară de faptul că este un evreu ungur care a fugit din Europa în vremea celui de-al doilea război mondial, Friedman nu are aproape nici o treabă cu ceea ce mai înseamnă Europa. 

Nu am înțeles ce a vrut să facă în Puncte de presiune. Vrea să fie şi istoric, şi futurolog, şi analist geopolitic, totul amestecat într-o ciorbă care ajunge să plictisească cu atât mai mult cu cât autorul începe să îndruge verzi și uscate dovedind că ceea ce-și propune îi depășește atât inteligența cât și cunoștințele.

Friedman și-a propus ca în câteva zeci de pagini să treacă prin 500 de ani de istorie a continentului european considerând astfel că este suficient pentru a-și permite să fie lovit de o serie de revelații cu privire la apariția unor conflicte în Europa. O tentativă puerilă încă din start.

Dincolo de problemele de construcție ale cărții, Friedman abuzează de stilul oratoric manipulator și plin de idei conspiraționiste demne de siteuri și reviste pe care paranoicii le adoră.

E plictisitor, exprimările pe care le vrea inteligente sunt nefericite, nu reușește să se concentreze pe temele propuse și de multe ori vorbește de parcă e un bătrân ramolit care a uitat povestea pe care o spunea.

„Catolicismul era, în același timp, accesibil și foarte misterios, așa cum sunt toate modurile serioase de gândire” – nu, nu e de pe TNR, e din cartea lui Friedman.

Friedman mai departe nu face altceva decât să tragă concluziile că, dacă ceva s-a întâmplat în Europa, dacă au fost unele conflicte armate, atunci acestea categoric se vor repeta și utilizează în interesul argumentului său cartea lui Norman Angell, Iluzia cea mare, în care autorul spune că în Europa nu se mai poate întâmpla vreun război datorită relațiilor care există între națiuni și legăturilor strânse între investiții și comerț dintre acestea. La fel de ușor putea utiliza și mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade, îl ajuta la fel de mult ca să tragă concluziile cu privire la exploziile punctelor de presiune pe care Friedman le citește atât de bine.

Pe scurt, teoria lui Friedman este una cât se poate de simplă și banală: dacă iei istoria Europei și analizezi modul în care s-au format statele din Europa actuală și adaugi câteva observații cu privire la cele două războaie mondiale, atunci poți identifica punctele de presiune care pot porni un nou război distrugător, acesta însemnând sfârșitul vechiului continent.

Revelator, de-a dreptul.

Ce-i scapă lui Friedman este că din Texas, SUA, e greu să-ți dai seama ce mai este în sufletul europenilor, cu atât mai greu cu cât ai în spate și amintirile, peste care nu prea poți să treci, pe care tatăl tău ți le-a lăsat moștenire – un evreu ungur care a reușit cu multe sacrificii să-și salveze familia din ghearele mașinăriei naziste de exterminare.

De ce 2 stele: din punctul meu de vedere cartea lui Friedman este o încercare infantilă de citire a viitorului Europei din poziția unui arhivar îngropat până peste cap în hârțogării. I-aș fi dat o singură stea, studiul său mi se pare total irelevant, iar argumentele sale sunt de cele mai multe ori exagerate și stupide, însă am aflat despre o carte din care a citat un paragraf, carte pe care sper să o găsesc și să o citesc: E un pod pe Drina de Ivo Andrici.

Prezentarea editurii:

Cu o precizie remarcabilă, George Friedman a prognozat tendințe viitoare în politica, tehnologia, cultura și demografia globală. În Puncte de presiune, Friedman se concentrează asupra Europei – centrul cultural și de putere al lumii în ultimele cinci secole… până acum. Analizând cele mai instabile, imprevizibile și fascinante linii de graniță ale Europei și Rusiei – și liniile de falie care au existat vreme de secole și care au fost motivul a numeroase războaie catastrofale – Friedman scoate în evidență, într-o modalitate inedită, punctele de presiune care au început din nou să cedeze. Uniunea Europeană de astăzi a fost construită în mare parte pentru a reduce la minimum tensiunile geopolitice care au sfâșiat continentul de-a lungul istoriei. După cum demonstrează Friedman, folosindu-se de o bogată analiză istorică și culturală, acest model a început să își arate limitele. Puncte de presiune relatează istoria vie a Europei și explică, cu multă claritate, care sunt cele mai volatile regiuni ale acesteia: teritoriul agitat și mereu în schimbare dintre Occident și Rusia (o zonă mare care include, în prezent, Ucraina, Belarus și Lituania); vechea linie de graniță dintre Germania și Franța și zona Mediteranei, care este leagănul iudaismului și al creștinismului și care a devenit un centru al vieții islamice.

Din paginile scrise de Friedman se desprinde o imagine clară a regiunilor și țărilor, iar istoria începe să se contureze precis. Puncte de presiune este o analiză cuprinzătoare a Europei moderne, a trecutului său remarcabil și a faliilor care s-au trezit la viață și care vor fi fundamentale în viitorul apropiat. Aceasta este cea mai oportună și, până la urmă, cea mai fascinantă carte a lui Friedman.

„… în preajma lui George Friedman, există mereu tentația de a-l confunda cu un glob de cristal, capabil să îți arate viitorul.“ — The New York Times Magazine

„Friedman descrie în culori vii o regiune unde amintirile sunt vechi, vulnerabilitățile omniprezente și amenințările apar rapid și pe neașteptate…“ — Publishers Weekly

„Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri și de astăzi