Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate de Luca Dinulescu, Răzvan Bică, Dragoș Schenkel, Grăjdeanu Mihai Ionuț


Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate de Luca DinulescuRăzvan BicăDragoș SchenkelGrăjdeanu Mihai Ionuț

Nota mea: 4 din 5 stele

Ce faci când dispare istoria literaturii? În cazul nostru, istoria literaturii românești?

Lași naibii berile pe care le bei, țigările pe care le fumezi, timpul pe care-l arzi aiurea și frunzele pe care le faci salată pentru oricine vrea să le mănânce și pornești în căutarea ei, normal!

Exact asta au făcut Luca Dinulescu, Răvan Bică și Dragoș Schenkel, trei bravi tineri scriitori contemporani, fără fobii la vedere, cu sete de aventură și glorie aducătoare de femei frumoase.

Drumul e lung și tare ar vrea tinerii aventurieri să fie și ușor, doar că scriitorii care, cu sau fără vrerea lor, au făcut posibilă istoria literaturii române au un rol important în furtul acesteia, fapt pe care hobbiții neaoși îl vor învăța pe propriile spinări. 

Pe motor, skateboard sau pe banalul cal, Luca, Răzvan și Dragoș își vor începe sfânta misiune de recuperare a istoriei literaturii române îndrumați de bagheta magului George Călinescu. Ce s-a întâmplat, nici măcar Chuck Norris, Urmuz, Harms, Lenin sau Picasso n-ar fi prevăzut sau imaginat. Prin urmare, bombe și papuci, sutiene și cărămizi, lovituri de karate și copii care fierb în mămăligă, pâlnii și stamați e posibil să se întâlnească în cea mai explozivă, critică, absurdă, nebună și halucinantă recuperare a unei istorii literare furate vreodată.

Nu avea cum să nu-mi placă această carte. Nu doar pentru că-mi este Luca Dinulescu prieten, ci pentru că am văzut-o dinainte să apară, o știam și am citit-o de dinainte de a îndrăzni editura Univers să o publice și m-a impresionat suficient cât să-l susțin și să-l încurajez pe Luca să nu abandoneze ideea de a o publica. Am citit-o pe bucăți, pe sărite, pe laptop-uri diferite când și când, motivele fiind HDD-urile care picau precum guvernele lui Dragnea din ultima perioadă, însă de la prima privire mi-am spus că e o idee OAU! care trebuie împărtășită cu lumea întreagă.

Pentru mine IALRBD este o nebunie a tinereții. Patru minți fără odihnă și fără frică și-au pus imaginața la treabă și au trimis-o într-un galop de sănătate pe coclaurii literaturii românești de dincolo și de dincoace de mormânt. Sarcastici, tăioși, aprigi și tupeiști, așa cum doar tinerii însetați de întâlniri cu spâni și inele fermecate care te fac invizibil pot fi, Luca, Răzvan, Dragoș și Mihai și-au suflecat mânecile și s-au pus pe confecționat una dintre cele mai originale critici la adresa literaturii contemporane. Pentru că, până la urmă, despre asta este vorba în IALRBD dincolo de glumele, ironiile și caraghioslâcurile cu care este împodobită cartea.

Din punctul meu de vedere este un act de inconștiență să scrii o astfel de carte, un act de inconștiență totală este să o faci și bandă desenată cu o grafică deloc ușor de digerat, dar mie tocmai genul acesta de proiecte îmi plac deoarece sunt precum acele pietre ascuțite al căror vârf abia îl vezi în mijlocul râului rece și rapid care te duce cu viteză către o cascadă ucigătoare, pietre de care te agăți cu disperare și care-ți salvează într-un final viața. Nu știu dacă autorii au avut ședințe de spiritism care să-i ajute să scrie această carte, cert este că m-a încercat senzația că numele mari ale literaturii române se uită printre filele tomurilor lor pe rafturile librăriilor care acum găzduiesc epigonii acestora.

Vă recomand din toată inima cartea deoarece cred că este foarte posibil să vă placă și să așteptați cu nerăbdare volumul 2.

De ce 4 stele: pentru că dacă americanii au The Expendables, noi avem Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate.

Prezentarea editurii:

O bandă desenată de un umor nebun, care pleacă de la premisa dispariției paginilor cu marii clasici din Istoria literaturii române a lui George Călinescu. Disperați de faptul că se află în compania unor mediocrități, marii scriitori evadează din pagini și se ascund, iar recuperarea lor cade în sarcina a trei tineri scriitori contemporani.  Luca Dinulescu, Dragoș Shenkel și Răzvan Bica pleacă în căutarea operelor literare românești dispărute parcă din senin, lăsând în urmă  mediocritatea literaturii autohtone.
Din Bucureștiul zilelelor noastre, cei trei pășesc într-o altă dimensiune și, sub îndrumarea lui George Călinescu, încearcă să-i găsească pe autorii furtului odios și să afle motivul acestora.
Prinși în acest mister, cei trei devin adevărați detectivi   și se întâlnesc cu marii scriitori  printre care: Eminescu, Blaga, Cantemir, Cioran, Eliade, Caragiale sau Ion Creangă. Dar apar în benzile desenate și scriitori contemporani precum Mircea Cărtărescu și criticul Nicolae Manolescu.

Anunțuri

Cea mai mișto lansare (de carte, nu de rachete) din istorie e la Timișoara!


Vino la lansare și poți câștiga unul dintre cele trei exemplare ale cărții cu autograful autorului!

Dă un share pe facebook la eveniment, fă un print screen la postare ca să nu te credem pe cuvânt, te prezinți la lansare cu hainele bune de duminică și cu vreo doi sau trei prieteni, te înscrii la tombola din timpul evenimentului și poți câștiga un exemplar din Istoria alternativă a literaturii române în benzi desenate cu autograful lui Luca Dinulescu special personalizat pentru tine!

Vineri, 16.02.2018, ora 18.00, Librăria Cartea de nisip

 

 

Editura Litera va publica cărțile câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură din acest an


Editura Litera va publica cărțile câștigătoarei Premiului Nobel pentru Literatură din acest an

 

Svetlana Alexievici, scriitoarea și jurnalista din Belarus, care, la 67 de ani, a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 2015 pentru „scrierile sale polifonice, un monument dedicat suferinţei şi curajului în zilele noastre”, va fi tradusă și publicată de Editura Litera.

Cele trei cărți de proză care vor apărea în anul 2016 sunt Zinky Boys: Soviet Voices from the Afghanistan War, War’s Unwomanly Face și Last Witnesses: the Book of Unchildlike Stories.

Între 1979 și 1989, trupele sotinereții și umanității a altor câtorva mii. Zinky Boys (1989) prezintă mărturiile emoționante ale soldaților, mamelor, soțiilor și prietenelor implicate în acest război crud, ale cărui efecte se simt încă și azi.

War’s Unwomanly Face (1985) cuprinde confesiunile a 200 de tinere care visau să ajungă mirese, dar care în schimb au devenit soldați în Al Doilea Război Mondial, în anul 1941. Svetlana Alexievici a lucrat patru ani la această carte, timp în care a vizitat peste 100 de localități pentru a înregistra poveștile veteranelor de război. Presa sovietică a descris volumul ca pe „un reportaj viu al unor evenimente demult trecute, care au influențat destinul națiunii în întregul ei”.

The Last Witnesses: the Book of Unchildlike Stories (1985) pune laolaltă amintirile unor oameni care erau copii în timpul celei de-a doua conflagrații mondiale. Văzut prin ochii copiilor și mamelor, războiul dezvăluie o nouă lume a emoțiilor. Din pricina acestei cărți, Alexievici a fost acuzată de oficiali de „pacifism și portretizare lipsită de eroism a femeii sovietice”.

Svetlana Alexievici a fost implicată în realizarea mai multor filme documentare, a participat la mai multe expoziții și a scris trei piese de teatru. Cărțile scrise de ea au fost publicate în 19 țări, iar unele au fost, de asemenea, ecranizate, puse în scenă sau pe muzică.

Textele ei, recunoscute pentru stilul literar polifonic, care propune un colaj atent de voci umane, au primit diverse premii internaționale, printre care Premiul Kurt Tuch din partea PEN Clubului suedez (1996), Premiul Triumph pentru Artă și Literatură Rusă (1997), Premiul pentru Carte de la Leipzig pentru armonie europeană (1998), Premiul Témoin du Monde (Martor al lumii) din partea Radio France Internationale (1999), Premiul special al Fundației Friederich Ebert pentru cea mai bună carte politică și Premiul pentru pace Erich Maria Remarque (2001).

Svetlana Alexievici este a doua scriitoare distinsă cu Premiul Nobel pentru Literatură publicată la Editura Litera, după Alice Munro, câștigătoarea din 2013. Titlurile scriitoarei Alice Munro sunt:  Prea multă fericire, Fugara, Ură, prietenie, dragoste, căsătorie, Dragă viață.

Mânie și timp – Peter Sloterdijk


My rating: 4 of 5 stars 

Am făcut cunoștință cu filosofia și stilul lui Peter Sloterdijk pe băncile facultății, când mi-a ajuns pe mână Critica rațiunii cinice. Pe atunci am tras concluzia că este singurul filosof contemporan care-și ridică scriitura și modul de exprimare la nivelul lui Voltaire. Am citit și recent tradusa Mânie și timp și ideea expusă mai sus rămâne în picioare.

 

Sloterdijk nu e un filosof foarte comod. Nu ezită să demaște impostura când o vede și nici teoriile și pe autorii ce o iau pe arătură. Nu este deloc un filosof care să se mulțumească cu vorbitul despre alții, așa cum și declară în paginile volumului prezentat aici, pentru a-și păstra confortul și pentru a evita eventuale dezbateri mai mult sau mai puțin agresive.

 

În Mânie și timp, Sloterdijk își permite să interpreteze o anumită latură a evoluției umane luând drept punct de referință pornirile pătimașe care ne fac să fim eroi, revoluționari, antrepenori de succes sau decisivi pentru istoria omenirii, analiza filosofului plecând de la primul vers din Iliada:

 

Cântă zeiță, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul…

 

Însă nu e doar simpla mânie care-l conduce pe Ahile în lupte și în fapte nemaiîntâlnite de vitejie. Thymos-ul este „organul” din pieptul eroilor și al oamenilor în care iau naștere puternicele porniri pătimașe (…) – el (thymos-ul) desemnează focarul de excitare al sinelui mândru și, totodată, „simțul” receptiv prin care li se comunică muritorilor apelurile zeilor. Însușirea suplimentară sau „accesorie” a pornirilor din thymos explică, de altfel, absența atât de stranie pentru moderni, a unei instanțe de înfrânare a afectelor în rândul personajelor homerice. Eroul este, așa-zicând, un profet căruia-i revine sarcina de a actualiza pe loc mesajul propriei forțe.

 

Prin urmare, pornirile pătimașe, instinctuale sunt, de fapt, mesaje de instigare la acțiune pe care zeii le transmit oamenilor pentru a lua decizii mai mult sau mai puțin radicale și care au menirea de a-i transforma și marca drept decisivi pe planșa de șah a istoriei.

 

După ce explică cât se poate de clar punctele de pornire ale perspectivei sale filosofice, Sloterdijk enumeră câteva exemple de mânie în exercițiu precum și câteva caractere și modul acestora de exprimare când thymos-ul este prezent. Exercițiul thymos-ului, „întâmplarea” mâniei în sufletul eroului este foarte savuros prezentată de filosof: „Și s-a-ntețit grozav mânia lui Ahile” Defularea thymotică directă reprezintă o versiune a prezentului împlinit. Mânioșii, ca și fericiții, nu numără orele.”

 

Bineînțeles că mâniosul nu este un individ anistoric, o jivină care nu reușește să conștientizeze timpul altfel decât prin explozia thymotică care-l stăpânește. Eroul trăitor de thymos este capabil de a-și face rezerve de mânie pentru a urmări răzbunarea, pentru a-și urmări scopul propus în momentul în care a simțit ghesul thymosului, sau pentru a-și plăti onorabil ieșirile, stăpânit fiind de mânie, făcând prezentă o anumită ”onoare a criminalului” (Schiller).

 

De la zei, filosoful ajunge la Zeu, urmărind evoluția umanității care ajunge monoteistă, însă la fel de încredințată că demiurgul, chiar de e doar unul, este tot atât de mânios ca și ei. Sloterdijk trece în revistă câțiva psalmi imprecatorii, adevărate discursuri ale urii evreiești, psalmi care, așa cum dezvoltă filosoful, au un rol mai degrabă propagandistic și militant care funcționează ca bănci ale urii și mâniei pentru momentele de răzvrătire, revoluții care vor urma pentru eliberarea ultimă.

 

Prefer să trec cât se poate de repede prin și de acest capitol deoarece, deși deosebit de interesant și amuzant, ce m-a fascinat cu adevărat la perspectiva filosofică pe care o prezintă Sloterdijk este viziunea sa asupra relației dintre curentele politice de stânga și thymosul în exercițiu.

 

Sloterdijk este categoric un anticomunist convins și lucrul acesta se vede cât se poate de clar în critica pe care o adresează respectivului curent de gândire. Lenin, Stalin, Mao, chiar și Ceaușescu, nimeni nu scapă de anatema thymosului întunecat. Bineînțeles că și revoluționarii, „împrumutații” băncilor care strâng ură și mânie pentru a-și exercita revoluția pe care o visată pentru a prelua puterea, sunt mânioşi şi-şi plătesc dobânzile aferente fără de care următorii paşi nu ar fi posibili. Băncile mâniei care au fost curentele politice revoluționare ale secolului XX sunt adevărate stupuri ce formează războinici după ce i-au recrutat din rândurile populației nemulțumite de condițiile de trai. Prezentarea unui țap ispășitor, iluzia unei vieți fabuloase pe care doar deținătorii justei mânii o pot oferi, exploatarea diferențelor dintre straturile sociale existente, dorințele și visele celor mai puțini avuți și norocoși sunt ingredientele secrete care fac ca o bancă a mâniei să prospere și să-și dezvolte puterea și influența. Nu e neapărată nevoie ca băncile mâniei să fie uriașe, e suficient să aibă foarte multe sucursale mici, așa cum, de exemplu, a avut mișcarea de gherilă a lui Mao, pentru a putea prelua la un moment dat puterea. Mânia nu trebuie să cuprindă un întreg popor. Este suficient ca thymosul să fie în exercițiu în câteva suflete care se hrănesc cu mânia prezentă în jurul lor pentru a se organiza și porni motorul ce le va duce mișcarea în pragul revoluției și, mai apoi, la putere.

 

Aș mai avea multe de povestit, despre iluzia câștigului ușor care a venit odată cu instaurarea fantomei capitalismului în țările proaspăt ieșite din comunism sub imaginea frumosului tropăit al afacerilor de tip Caritas, dar nu vreau să mă trezesc că vorbesc singur așa cum se întâmplă când am prea multe beri la bord.

 

Concluzia cititorului este că volumul merită atenție din partea oricărei persoane care vrea să-și pună intelectul puțin la lucru mai ales dacă are câteva cunoștințe de istorie a secolului XX și de o oarecare înțelegere a fenomenului religios. Altminteri Sloterdijk s-ar putea să-ți pară că bate câmpii într-un mare stil.

 

Concluzia celui care a terminat filosofie și acuză ceva urme de gândire ușor critică, este că Sloterdijk s-a lansat într-o dezbatere care propune o viziune cel puțin interesantă, nu neapărat revoluționară, dar incitantă prin prezentare. În stilul lui Voltaire, cu ușoare implicații de ordin moral precum Nietzsche obișnuia să monteze prin denunțurile la adresa gândirii și comportamentului omului modern, Sloterdijk reușește să se infiltreze și să ajungă ușor incomod în coastele filosofilor contemporani, filosofi mai ocupați cu studiul gândirii critice de până la ei fără a-și mai pune problema criticii la ei înșiși prin simplul fapt că viața și dragostea de înțelepciune a atins o oarecare relaxare indecentă prin întinderea pe divanul conformismului și al toleranței care bântuie contemporaneitatea. Sloterdijk are teren de manevră pentru că are foarte mult spațiu la dispoziție pentru a și-l construi ceea ce-l face predispus la exagerări. Nefiind recunoscut drept unul dintre gânditorii care să ardă la foc mic, Sloterdijk își dezvoltă în foarte multe direcții eseul și riscă să nu spună suficient. Amestecul unor simțăminte omenești care cad pradă unui modus vivendi impus de un sistem politic care-și trage seva dintr-o teorie economică ce funcționează doar pentru că sistemele alternative s-au dovedit imposibil de aplicat, precum și perspectiva psiho-socială care pendulează foucaltian de-a lungul secolelor, par cât se poate de juste și deosebit de ademenitoare (și, trebuie să recunosc, teoria îmi pare cât se poate de acceptabilă), însă, specific oricui filosof, Sloterdijk ajunge la concluzia că deține grăuntele de adevăr, o fărâmă de piatră filosofală, care-i permite să vadă în viitor. Luat de valul propriei teorii Sloterdijk se lansează în câteva observații care ajung să pară ușor exagerate tocmai prin prisma celor enunțate de el în capitolele anterioare. Deși mă declar fascinat de ideile lui Sloterdijk și recunosc că le voi folosi în discuții când voi avea ocazia, nu sunt deloc de acord cu concluziile sale și nici cu anumite momente pe care acesta le-a parcurs de-a lungul construcției eseului Mânie și timp, unul dintre motive fiind că nu a reușit să observe niciun pattern în comportamentul omului de-a lungul istoriei, nicio reîntoarcere la un punct zero, deși istoria ni le arată, ci lasă impresia că thymosul se presupune a se cumula întru explozie până când, la un moment dat, se va stinge total. Momentul stingerii totale fiind, de exemplu, prezentul pe care-l trăim acum datorită societății care ne adoarme mânia, care ne face să avem impresia că nu mai tânjim la nimic, că nu mai dorim revoluție, ci doar o viață tihnită. O iluzie pe care omenirea a mai trăit-o și în care a crezut chiar și când juca cu tălpile încinse pe podeaua pătrunsă de focurile iadului.

 

De ce 4 stele: pentru că Sloterdijk este unul dintre cei mai inventivi și neobosiți filosofi ai secolului XXI, un gânditor care încă îndrăznește să-și pună întrebări cu privire la natura omului și care nu încetează în a folosi puterea umorului în construcția teoriilor filosofice. O carte care merită, trebuie, se cere citită de orice persoană care vrea să creadă că vede cu un ochi critic atât ceea ce înseamnă viața contemporană cât și recentele curente politice care și-au lăsat urduroasa și sângeroasa amprentă asupra umanității.