Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain


Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain

Nota mea: 5 din 5 stele

Am o apetență deosebită pentru cărțile interzise. Le vânez și, după ce le prind, sfârșesc prin a mă îndrăgosti de ele, deși nu o dată m-am întrebat de ce au fost considerate atât de periculoase încât să merite distincția de a fi interzise. Culmea, cărțile cu adevărat periculoase, gen Biblia și alte cărți creatoare de zombificați, nu prea au parte de acest tratament deosebit de simpatic. Poate că bestseller-urile all-time nu mai au voie să fie interzise…

Pe scurt:

Frank Chambers, un vagabond, este angajat de Nick „Grecul” Papadakis ca să-i fie de ajutor la treburile pe care le are la benzinărie și restaurantul său. Cora, soția lui Nick, e sătulă de căsnicie, apariția lui Frank aducându-i aminte că există viață și sex și dincolo de patul conjugal. Cei doi ajung la concluzia că se iubesc suficient de mult cât să-și permită să trăiască restul vieții în închisoare, viața de apoi în focurile veșnice, și să-l ucidă pe Nick pentru a fi fericiți cât i-o ține timpul până când se vor plictisi unul de celălalt. Zis și făcut. Crapă capul grecului, doar că grecul, tare de cap, nu moare și cei doi se trezesc într-o situație care pare fără de ieșire.

Ei bine, dacă romanele noir ar fi toate la fel de concise, alerte, cu personaje credibile, deși neverosimil de demente, cu o scriitură care știe cum să profite de momentele cheie, dar fără să ignore evoluția și tensiunea constant crescânde ale narațiunii, atunci nu cred că aș mai citi altceva. 

Datorită lui M. Cain am ajuns la concluzia că romanele polițiste/noir sunt adeseori inutil de lungi, indiferent de subiect. Dacă stai puțin să te gândești, ai putea fără absolut nici o problemă să condensezi un astfel de roman care are 600-700 de pagini, în maxim 200 și ai putea avea surpriza că tocmai ce ai oferit omenirii o capodoperă. Tot M. Cain mi-a arătat că niciodată nu-i suficient sex, chiar dacă fără foarte multe detalii, ci doar să se știe că-i sex nebun, și violență, un roman noir, nu are voie să se denumească roman noir.

În nici măcar 150 de pagini, M. Cain reușește să scrie unul dintre cele mai spectaculoase romane polițiste pe care l-am citit vreodată, indiferent că vorbim de maeștrii ai literaturii precum Graham Greene sau Joyce Carol Oates sau de zăpăciți care încearcă cu disperare să evite joburile de casieri și insistă să scrie cărți proaste, M. Cain dă o lecție usturătoare tuturor celor care uită că o poveste bună, foarte bună, nu trebuie să se întindă pe sute de pagini.

De ce 5 stele: pentru că e genială!

Prezentarea editurii:

Interzis în Boston la momentul apariţiei din cauza mixului de violenţă şi erotism, Poştaşul sună întotdeauna de două ori este un clasic al romanului noir, care l-a transformat pe James M. Cain într-unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii de acest gen. Povestea de dragoste dintre un vagabond şi o femeie căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubeşte ia o turnură neaşteptată în momentul în care cei doi hotărăsc că sunt capabili de orice pentru a fi împreună. Stilul concis, dialogurile vii, personajele puternice şi atmosfera plină de suspans fac din acest thriller psihologic un adevărat page-turner.

 

„O poveste bună, intensă, violentă.“

Dashiell Hammett

Nu fac nici un efort să fiu dur, sau cinic, sau înfiorător, sau în vreun alt fel în care se spune că sunt. Eu doar încerc să scriu aşa cum ar scrie personajul, având mereu în minte faptul că omul de rând are o vioiciune a limbajului dincolo de orice aş putea eu inventa.“

 

James M. Cain

Furia Roșie de Pierce Brown


Furia Roșie de Pierce Brown
My rating: 4 of 5 stars

Darrow e un Roșu. Un Sondor al Iadului. El ajută ca viața pe Marte să fie posibilă. El și mulți alți Roșii care mor de foame, mor muncind, mor pentru a oferi viață fără să știe că mor pentru o minciună. Când Eo, tânăra lui soție, este spânzurată și el o ajută să-și dea mai repede ultima suflare, Furia izbucnește în el. Și izbucnește cu atât forță încât întreg Marte se va cutremura.

Un roman care m-a țintuit în canapea vreme de câteva ore bune. S-a făcut ora cinci dimineața și eu nu puteam să las cartea din mână. Eram cu ochii cât cepele, capul îmi vâjâia, dar tot nu-mi venea să o închid. Un puseu de adrenalină mă ținea treaz și captivat de aventurile lui Darrow.

Se pare că unii autori reușesc să fie foarte buni de la început. Pierce Brown este unul dintre ei. Furia Roșie este romanul său de debut, un debut fulminant având în vedere că a ajuns pe locul 20 în lista de bestseller-uri a New York Times. Am citit cartea pentru că nu aveam altceva la îndemână, deși nu era în capul listei de cărți pe care vroiam să le citesc și nu mi-a părut rău nici măcar o secundă. Sunt într-o perioadă în care prefer să mă afund în cărți fantasy sau sf. Cred că mă încearcă o ușoară depresie și simt nevoia intensă de a mă îndepărta de tot ceea ce-mi aduce aminte de realitate. Prin urmare, romanele în genul celui scris de Pierce Brown este o adevărată binecuvântare.

Agresiv, sângeros, furios, ireverențios, nebunesc, romanul lui Brown este un adevărat tsunami care te lovește cu forță și te lasă înghețat, dar cu un rânjet tembel scrijelit pe mutră.

Scriitura nu e spectaculoasă, nici măcar nu cauți așa ceva într-un roman de genul, însă este foarte bine coordonată astfel încât majoritatea propozițiilor să construiască o atmosferă apăsătoare plină de furie, regret și dorință de răzbunare. Mai că ajungi să respiri în același ritm cu Darrow. Brown încearcă pe ici-colo să mai filosofeze puțin, însă o lasă baltă repede pentru că nu despre asta vrea să scrie. Brown scrie despre forța furibundă a tinereții care știe să pună mâna pe ceea ce vrea deoarece nu cunoaște frica de moarte, de necunoscut, de înfrângere. Marii revoluționari își împlinesc revoluțiile la maturitate. Darrow nu pierde timpul. El când o să fie matur s-ar putea să fie deja mort, revoluția nu poate aștepta.

Mi-a plăcut utopia marțiană imaginată de Brown. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă o dezvolta cu ceva detalii în plus, deși nu pot să-l condamn pentru că s-a concentrat pe acțiune în loc să ofere spațiu societății gândite, deoarece atunci nu ar mai fi avut atât de mult succes. Un alt lucru care mi-a plăcut la Brown a fost că nu a pus accent pe poveștile sforăitoare și melodramatice de dragoste care bântuie cărțile dedicate adolescenților. Brown este un fel de Tarantino al genului young adult. Bum, trosc, pleosc! Sânge, înjurături, oase rupte, oameni care par importanți mor în două secunde! Așa da! Cum să nu-mi placă? Nu știu de unde s-a inspirat Brown dar și-a ales foarte bine autorii care l-au condus spre această poveste. Sigur s-a inspirat de undeva pentru că povestea este prea bine așezată, prea bine construită și evoluează mult prea antrenant și cu sens. 

Am vorbit mai sus de scriitură și mi-am dat seama că nu am specificat un lucru extrem de important al acesteia: Brown nu pierde timpul. El are o poveste de spus și o face cu o degajare extraordinară fără să risipească multe cuvinte, fără construcții frazale sforăitoare, fără să facă apel la lirisme de doi lei sau dialoguri absurde menite să arate nu știu ce suferință idioată a vreunui personaj de doi lei. Brown parcă e în transă. Transă care atrage cititorul și care nu-l lasă până nu termină cartea. După care vine crunta perioadă în care trebuie să faci față sevrajului care o să te țină până la momentul în care o să apară următorul volum.

De ce 4 stele: pentru că este o carte care distrează, care te surprinde, care te ține cu ochii căscați și te face să dai pagină după pagină cu disperarea cu care înecatul se agață de un colac de salvare apărut din senin. 

Prezentarea editurii:

În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei. 

„Ender, Katniss și acum Darrow.” Scott Sigler

„O poveste gata să fie preluată de Hollywood, plină de acțiune și de emoție.” Publishers Weekly

„Bine ritmat, captivant, excelent scris – genul de roman pe care nu poți să-l lași jos. Abia aștept următorul volum.” Terry Brooks

 

Marțianul de Andy Weir


Marțianul de Andy Weir

My rating:  4 of 5 stars 

Sunt destul de mulți răutăcioși care se iau de cartea lui Andy Weir pe nedrept, zic eu. Mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât am încercat și un mic experiment: am împrumutat cartea unei persoane care nu are nici în clin nici în mânecă cu SF-ul. Persoana respectivă a citit-o pe nerăsuflate și mi-a zis că o carte atât de faină și de intensă nu a mai citit de mult. Mi-a fost frică că detaliile o vor speria. Dimpotrivă! A găsit stilul lui Weir cât se poate de prietenesc și nonșalant, ba chiar a bucurat-o abundența de detalii științifice. Dacă volumul lui Weir poate să fie savurat și de alte persoane care nu citesc doar SF însemnă că a reușit să scrie o carte care excepțională, care trece dincolo de barierele unui singur gen = QED, buei hater-ilor!

Dar hai să vă spun despre ce este vorba: Mark Watney face parte din echipajul Ares 3 care are drept misiune explorarea planetei Marte la nivelul solului timp de două luni. O furtună de nisip dă peste cap misiunea și membrii echipajului părăsesc în grabă planeta lăsându-l în urmă pe Mark pe care l-au crezut mort după ce o pală de vânt l-a aruncat departe de ei. Mark supraviețuiește și începe să-și planifice existența pe Marte pentru a rezista până când NASA îl va observa. Sau până când o să reușească să comunice, cumva, cu Pământul.

Romanul e foarte antrenant deși majoritatea timpului cititorul nu are altceva de făcut decât să-l asculte pe Mark cum mai dă peste o problemă, cum o rezolvă, cum perorează cu privire la soluțiile sale, monologuri lungi în care Mark își dă în stambă cu lux de amănunte cunoștințele sale de chimist și nu numai. Este adevărat că umorul lui lasă de dorit, însă acest lucru nu este un motiv să nu-ți placă de marțian pentru că nici nu ai avea de ce să ai pretenția să fie un entertainer, asta dacă ești un cititor cu picioarele pe sol – tot ce vrei de la el e să supraviețuiască condițiilor nepământene. 

Mai multă lume s-a declarat nemulțumită, ultragiată chiar, de faptul că Mark a reușit să cultive cartofi pe Marte și că detaliile pe care acesta le dă cu privire la cultura sa de tuberculi nu au nici o treabă cu realitate. Mnoh, ca să vezi ce probleme au unii. Nu faptul că un individ este pierdut pe Marte și că reușește să supraviețuiască unor condiții extreme timp de aproape doi ani, ci faptul că pune de o cultură de cartofi li se pare exagerat! Băi, dați-vă doo palme și un șpiț în ceafă și veniți-vă-n fire! E o fantezie literară! E un science-fiction! Noroc că Jules Vernes nu și-o scris cărțile în era internetului că era făcut pilaf pe toate blogurile si siturile de specialitate – nu-mi merg ghilimele pe tastatură așa că vă rog să citiți cu glas tare și voce ironică cuvântul specialitate.

O singură critică mi se pare adecvată în contextul Marțianului și are legătură cu faptul că Mark nu-și pierde mințile în cei doi ani în care stă singur cuc pe Marte. Este adevărat că o poți lua razna foarte ușor când ești singur atâta timp, însă astronauții sunt antrenați să trăiască în spații mici, ușor claustrofobice, în condiții nu tocmai de dorit și visat și  reușeșc să nu-și omoare coechipierul/coechipierii în anii cât stau doar ei în navele care zburdă prin spațiu. Păi, sincer acum, ce om întreg la cap ar putea suporta zeci de zile aceeași persoană fără posibilitatea de a scăpa de ea pentru câteva minute, să vorbească cu altcineva etc.? Până și de persoana iubită ți se ia și vrei o pauză după doar câteva zile și vorbim despre o persoană cu care poți să faci sex, care-ți face poftele și care te face să te simți important! După părerea mea dacă poți rezista în același spațiu închis câteva luni bune de zile cu mirosul, glumele și toanele unor străini, sigur poți să faci față mental unei perioade îndelungate de singurătate.

E adevărat că Mark nu dă semne că este un tip ușor handicapat emoțional și afectiv dar, revin, acest handicap este de fapt o abilitate care se educă pentru a putea practica o astfel de profesie.

Scriitura e surprinzător de OK. Având în vedere pregătirea lui Weir îi chiar excelentă! Nu mă așteptam ca un IT-ist (a se citi programator) să fie atât de expresiv și talentat în a construi o poveste utilizând alt limbaj decât cel binar. Umorul nu-l dă afară din casă însă capacitatea de a construi un text plin de detalii științifice astfel încât să nu plictisească, ba dimpotrivă, este o abilitate pe care cred că doar profesorii universitari o mai au și pe care o folosesc doar atunci când nu sunt foarte plictisiți de ceea ce fac. 

Povestea nu este doar a lui Mark care așteaptă să fie salvat pe Marte în timp ce cultivă cartofi, autorul aruncă-n focul narațiunii atât sediul NASA care fierbe căutând soluții ca să-l salveze pe astronaut și care înjgheabă tot felul de comunicate de presă și misiuni periculoase, cât și echipajul de pe Ares 3 care se trezește pus în fața unui moment extrem de delicat în clipa în care află că Mark trăiește.

Deci, avem poveste faină, scriitură excelentă, personaje plăcute, o narațiune dacă nu palpitantă măcar inteligentă și plină de informații interesante, prin urmare, dragă cititorule, ai în față o carte pe care nu ai cum și de ce să o ratezi! Dincolo de orice observații mai mult sau mai puțin răutăcioase din partea a diferiți ingineri, cosmonauți și fani SF oficial ofticați, Marțianul chiar merită citită și este, categoric, unul dintre cele mai bune romane traduse în limba română în anul 2015!

De ce 4 stele: ar fi fost 5 stele dacă Andy Weir nu ar fi încercat atât de mult să-l facă amuzant pe Mark. Glumele ca nuca-n perete nu doar că pot strica cheful la o petrecere, dar îți pot și aduce o stea în minus pe goodreads chiar dacă ai scris o carte care, zice eu, o să ajungă cât de curând un clasic al genului.

Prezentarea editurii:

Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană. Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile. Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?

Seria Sprawl (#2): Contele Zero de William Gibson


My rating:  3 of 5 stars 

Citit Neuromantul, am luat o pauză de hidratare și revigorare mentală, după care m-am apucat de al doilea roman din seria Sprawl a maestrului Gibson.

Prezentarea editurii:

Contele Zero, cel de-al doilea volum al seriei, ne introduce într-o noua dimensiune, aproape mistică, a reţelei virtuale, „impregnate” acum de o inteligentă artificială omniprezentă şi omnişcientă, care se adresează oamenilor prin intermediul spiritelor voodoo.
La rândul său, lumea reală devine teren de luptă pentru două companii multinaţionale care încearcă să obţină controlul deplin asupra unei tehnologii revoluţionare – un program informatic diseminat în implanturi cerebrale şi în colaje artistice misterioase.
Vor putea fi oare conciliate la final aceste două universuri de imaginea arhetipală a fecioarei salvatoare, umane şi în acelasi timp supraumane, deopotrivă un produs al naturii biologice şi al ingineriei cibernetice?

Mai pe larg: Contele Zero e povestea unei spargeri. Îl avem pe Turner, un bad-ass din ăla pe care doar Chuck Norris l-ar putea juca în filme dacă ar arăta și vorbi ca Arnold, pe Contele Zero care este un fel de Case din Neuromantul, și pe Marly, o gagicuță care se ocupă cu analiza, evaluarea și vânzarea operelor de artă din viitor. Toți trei sunt conectați, doar că nu o știu încă.

Lumea inventată de Gibson e spectaculoasă. Bogătani care se transformă în entități tehnologice și care-și asumă rolul de „îngeri”, adică intermediari, între dumnezeu și oamenii normali, AI-uri care fac jocurile corporațiilor și se folosesc de slăbiciunile oamenilor pentru a-i controla făcând apel la magie neagră (voodoo, de fapt, în carte), tot universul imaginat de Gibson este îngrozitor și fascinant deopotrivă, o lume la care visezi și de care-ți este frică în egală măsură.

Da, imaginația lui Gibson este extraordinară. Din păcate scriitura este marea piatră de moară care atârnă de gâtul cărții…

Infernal de greu se citește. Mi-am tot chinuit creierii și memoria ca să-mi aduc aminte când am citit ultima dată o proză atât de fracturată. Și Joyce te forța să te întorci și să recitești paragrafe întregi dar măcar la el știai că o să trebuiască să faci asta dacă vrei să înțelegi mesajul ascuns în compoziția frazelor. Gibson parcă uită să scrie propozițiile care formează acțiunile personajelor. Sare de la o întâmplare la alta, dialogurile sunt neterminate, personajele schimbă subiectul din senin, fără nici un anunț prealabil. Dialogurile m-au făcut să mă simt de parcă aș vorbi cu Elena care citește o carte în timp ce urmăresc o emisiune la televizor și Elena îmi pune întrebări când din cartea pe care o citește, când referitoare la ce se întâmplă la TV și niciodată nu așteaptă să termin de dat explicațiile că ea a și schimbat subiectul – nu-i prea ușor și nici tot timpul plăcut. Nu o dată am fost nevoit să reiau un capitol întreg pentru că nu am înțeles ce dumnezeu am citit și ce s-a întâmplat de fapt.

De ce 3 stele: pentru că lumea imagianată de Gibson merită descoperită, însă îți trebuie foarte multă răbdare pentru că altfel sunt sigur că nu vei trece nici măcar de prima sută de pagini a cărții.

Bookfest 2015 – Paladin: Ultimul polițist de Ben H. Winters


Ultimul polițist de Ben H. Winters

Notă: 3 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Ce rost mai are să rezolvi crime când oricum toată lumea va muri? Detectivul Hank Palace se confruntă cu această întrebare din momentul în care ciocnirea Pământului cu un asteroid devine iminentă.

Ultimul poliţist înfăţişează în culori terifiant de veridice atmosfera preapocaliptică din Statele Unite: economia se prăbuşeşte, recoltele zac pe câmpuri, lăcaşurile de cult sunt supraaglomerate, iar majoritatea oamenilor îşi părăsesc slujbele. Însă Hank Palace rămâne la datorie, anchetând un caz de spânzurare dintr-un oraş în care sinuciderile sunt la ordinea zilei. Aici însă pare să fie vorba despre cu totul altceva…

Sincer să fiu, nu am reușit să înțeleg personajul Hank Palace. Adică, pe bune acum, toată lumea se duce naibii dar tu-ți bați capul cu o sinucidere care pare să fie crimă doar în baza a două indicii care trezesc în tine anumite bănuieli mai degrabă instinctuale. Cum poți să înțelegi așa ceva?

Dar asta nu înseamnă absolut deloc că nu mi-a plăcut personajul Hank Palace. Fără a considera că exagerez, deși o fac puțin, Palace are o ușoară aură dostoievskiană datorită travaliului și dedicației sale pentru muncă și dreptate chiar dacă apocalipsa bate la ușă. Palace trebuie să facă față atât batjocurii colegilor de la lucru care râd de el că investighează o sinucidere clară, cât și unui sistem prăbușit care nu te mai poate ajuta în muncă decât dacă intervii direct, te milogești sau faci concesii care mai de care mai ciudate.

Evoluția investigației lui Palace nu este fenomenală, Winters nu reinventează sau revoluționează un gen literar, dar este pure entertainment. Adrenalină curată. Ceea ce este de dorit și așteptat când iei o astfel de carte în mână. Până la urmă, dacă nici melanjul ăsta de genuri literare nu te ține în priză, atunci ce ar mai putea să o facă?

Winters scrie bine, ajutat, sunt sigur, și de traducătorul Dan Doboș și știe cum să dezvolte o poveste astfel încât să nu-ți dai seama că orele trec, că se face dimineață, că-ți pică ochii-n gură de somn, dar tot nu-ți vine să lași cartea din mână și mai dai măcar încă o pagină până cazi răpus ca un soldat aruncat în prima linie a frontului.

Eu cel puțin m-am trezit că este ora 4 dimineața și că citeam absorbit de mai bine de 5 ore. Nu am lăsat cartea din mână nici când am fost la baie, nici când am mâncat, nici când am ieșit afară la țigară. M-a captivat și m-a prins în totalitate. La ora 4 am lăsat cartea cu părere de rău și am ascuns-o sub pat ca să nu o mai iau în mână. Primul lucru când m-am trezit a fost să o scot de unde am pitit-o și am luat-o cu mine la cafea. Cafeaua am terminat-o după ce am terminat cartea și nu am reușit să fumez nici măcar o țigară ca lumea pentru că eram prea absorbit de carte, scrumul atârnând de chiștoc exact ca-n pozele alea de rău augur la adresa erecției.

De ce 3 stele: pentru că povestea este palpitantă și plină de acțiune, însă personajul Hank Palace suferă la capitolul dezvoltare. Dacă Winters i-ar fi acordat puțin mai multă atenție cred că i-aș fi acordat chiar 5 stele doar pentru că a reușit să mă captiveze în modul în care a făcut-o.

Bookfest 2015 – Paladin: Parcul Gorki de Martin Cruz Smith


Parcul Gorki de Martin Cruz Smith

Notă: 4 din 5 stele

Prezentarea editorului:

O triplă crimă are loc într-un parc de distracţii din Moscova, iar cadavrele îngheţate sunt găsite în zăpadă, fără degete şi cu feţele mutilate.

Anchetatorul Arkadi Renko porneşte în căutarea unui foarte bogat (şi lipsit de scrupule) traficant de blănuri pentru demascarea căruia va înfrunta deopotrivă KGB-ul, FBI-ul şi poliţia new-yorkeză, iar viaţa îi va fi mereu pusă în pericol. Şi asta nu este tot: Renko se îndrăgosteşte de o frumoasă disidentă, pentru care este gata să rişte totul.

Arkadi ar cam vrea să scape de caz și să i-l arunce maiorului Pribluda de la KGB în cârcă. Se pare că sunt implicați ceva străini, or, asta nu ține deloc de competența unui investigator din cadrul Miliției. Însă Pribluda nu vrea nicicum să preia cazul, pare chiar el a fi implicat, ceea ce-l face pe Arkadi să-și dorească și mai mult să-l facă pe maior să-l preia. Lucrurile însă se complică extrem de mult când Arkadi este atacat în parcul Gorki de un individ masiv care se demonstrează a fi un polițist american care, culmea, nu prea pare că are ceva de-a face cu cazul celor trei morți. Și totul o ia razna definitiv când Arkadi descoperă că sunt implicați oameni influenți și sume foarte mari de bani care circulă prin mâinile unor procurori sau angajați KGB.

Foarte faină cartea. Povestea lui Arkadi se dezvoltă rapid, alert și nu te lasă nicio clipă să-ți tragi respirația. Se descoperă elemente cheie care-l ajută pe Arkadi să evolueze în ancheta sa, noi personaje apar, lucrurile se complică și devin din ce în ce mai grave și periculoase, iar când totul pare că s-a rezolvat o altă răsturnare de situație te dă peste cap.

Arkadi este genul de personaj care poate foarte ușor a fi luat drept model de către cititori. Inteligent, hotărât, puternic, un bărbat adevărat. Bineînțeles că șarmul său crește exponențial având în vedere personajele cu care se întâlnește de-a lungul poveștii și care nu are cum să nu impresioneze și să nu facă o figură de succes. Însă Arkadi nu este excepțional doar datorită antitezei sau conjuncturii. Arkadi este excepțional și prin faptul că este un ușor antierou pentru că este un comunist convins. Își face treaba cum se cuvine, nu dintr-o convingere neapărat polițienească cât pentru că, deși nu este un membru de partid care să exceleze în practica politică, Rusia comunistă cu morala și legile ei îi priesc. Se simte ca peștele în apă în comunism. Felul său de a vorbi uneori este parcă rupt din cărțile de propagandă. Modul de a-și justifica unele acțiuni de-a lungul anchetei au specific de milițian moscovit. Pentru țară, ăsta este motto-ul lui Arkadi, chiar dacă nu-i atât de evident din capul locului.

Smith cunoaște, se pare, Rusia comunistă destul de bine și, având în vedere că am citit ceva cărți și eu despre Rusia post Lenin şi Stalin, îmi permit să spun că lumea din cartea lui Smith este cât se poate de veridică. Deși putea exagera anumite trăsături și acțiuni pentru a-și exploata tema, Smith preferă să rămână decent și să-și păstreze cursul povestirii, asta nereducând cu nimic aplombul narațiunii sau evoluția povestirii. Ba dimpotrivă, tensiunea crește odată cu fiecare pagină.

Un singur lucru îi pot reproșa lui Smith: faptul că a făcut ca ultimele 200 de pagini să fie incredibil de greu de citit. Acțiunea trenează, Arkadi pare cumva neverosimil, răsturnările de situație parcă prea repezite în ciuda faptului că evenimentele se tărâsc de la un moment la altul. Nu știu ce s-a întâmplat cu Smith în aceste ultime zeci de pagini dar parcă nu-i mai ieșea nimic. Nu i-a dat de furcă, totuși, logica povestirii, cât capacitatea de a se păstra conectat la firul poveștii. Acuz, de fapt, o oarecare stare de plictis sau incertitudine care l-a cuprins pe Smith și care a făcut ca sfârșitul aventurii lui Arkadi să se transforme dintr-un roman polițist cu puternice implicații politice și acțiuni de spionaj într-o melodramă ușurică și lacrimogenă.

Una peste alta, Parcul Gorki este genul de carte pe care trebuie să o iei cu tine în vacanță pentru că se cere citită și savurată pe plajă. Alături de Ultimul polițist. Un duo care te va distra cu siguranță.

De ce 4 stele: pentru că este o poveste palpitantă, bine scrisă și cu un personaj care s-ar putea lua la trântă cu James Bond într-o seară geroasă de iarnă rusească după ce ambii au consumat măcar jumătate de litru de votcă.

Bookfest 2015 Paladin: Fata înecându-se de Caitlín R. Kiernan


Fata înecându-se de Caitlín R. Kiernan

Notă: 3 din 5 stele

Imp e schizofrenică. Bunica și mama ei au fost la fel. E conștientă că e schizofrenică și apelează cu încredere la psihologul ei. Însă, într-o noapte o întâlnește pe stradă pe Eva Canning. Goală. Înfrigurată. Pierdută. Imp o ia la ea acasă. Și când se uită mai atent la ea i se pare că seamănă cu fata din tabloul care-i bântuie amintirile din copilărie: Fată înecându-se. Încetul cu încetul Imp pierde contactul cu realitatea și lumea obscură, dementă și înfiorătoare a poveștilor din Evul Mediu și imaginația unui pictor preiau controlul asupra tinerei.

Kiernan scrie cel puțin interesant. Nu am putut să nu observ o ușoară fascinație față de Joyce, poate pentru că e irlandeză?. Nu e ușor să fii obsedat de Joyce, e infinit mai greu să vrei să fii ca el. Kiernan încearcă. Pe alocuri îi reușește deși stilul lui Joyce nu prea poate să se potrivească unei narațiuni care are cap și coadă ca la carte. De aceea Kiernan fracturează povestirea creând un haos bine organizat în care-și aruncă personajul.

Din păcate nu a reușit să mă convingă de schizofrenia lui Imp. Mai degrabă m-a lăsat să cred că Imp este o scriitoare aspirantă care profită de aventurile extravagante prin care a trecut ca să pună pe hârtie un tom în care horror-ul se amestecă cu fantasy-ul. De ce nu convinge? Pentru că volumul este mult prea bine organizată. Pentru că totul se leagă, deși impresia care se dorește să se lase este că nimic nu ar trebuie să se lege, și pentru că Imp este filosoafă, poetă, liricomană, fascinată de combinații complicate de cuvinte menite să dezvolte discuții după ce sunt citite, nu să-l facă pe cel ce citește să înțeleagă personajul. S-ar putea să existe o scuză cum că volumul de față nu ar fi menit să fie dat spre citire cuiva vreodată și este, de fapt, un jurnal. Însă cine-și exprimă cu atâta patos și lirism trăirile, cu atâta detașare și profesionalism crizele extreme prin care trece dacă ar fi pentru el însuși? Ei bine, eu nu reușesc să cred personajul Imp. Faine ocolișuri, dar nu prea eficiente.

Ok, scriitura nu e proastă, doar că ratează de puțin tonul și genul povestirii. Forță și talent are Kiernan cât cuprinde. Doar că și-a propus puțin cam prea mult pentru volumul de față.

Imp este un personaj ciudat, controversat, cult, pierdut între realitate și fantezie, un personaj cum marea literatură este obișnuită să adăpostească. Însă nu e credibilă întrutotul. Nu am reușit să înțeleg nici acele adnotări în care apare vocea lui Imp (India Morgan Phelps numele real al personajului este vocea rațiunii, cea care scrie cartea, de fapt) și o îndeamnă pe India să nu mai mintă și să scrie, să continue să scrie. Nu am realizat ca vreodată Imp să fie alta decât India pentru ca astfel Imp cel ce ajută la scris să-și justifice intervențiile.

Povestea este încâlcită rău de tot și nu mai știi când este realitate, când nebunie, când fantezie, când vis, când imaginația lui Imp, când amintiri. Variantele sunt interesante, sunt fain de citit și suprinzătoare. Nu-ți dau fiori de groază dar te lasă cu un ușor disconfort mental după ce le citești. De aici și marele talent al lui Kiernan: capacitatea de a te pune în situații nu foarte confortabile când îi citești proza.

De ce 3 stele: pentru că deși textul oferă satisfacție cititorului, povestea este atât de încârligată și trunchiată încât mai că-ți trebuie notițe ca să-nțelegi care mai e treaba. Păcat, Kiernan are talent și are o forță scriitoricească cum rar întâlnești. O fi de vină berea irlandeză tare.