Metro 2033 de Dmitry Glukhovsky

Metro 2033 de Dmitry Glukhovsky

Nota mea: 5 din 5 stele

Artiom primește misiunea de a livra un mesaj care ar putea salva omenirea care supraviețuiește pitită în subteranele pe unde altădată circulau metrourile, luptându-se cu Întunecații, ființe apocaliptice care dețin supremația la suprafață. Aventura lui Artiom este una plină de neprevăzut care-l va duce departe în adâncurile întunericului din liniile și stațiile metroului, întuneric care, va descoperi, nu îneacă doar subteranul ci și sufletul oamenilor.

Spectaculos roman! Extraordinar de bine scris cu o atmosferă atât de apăsătoare încât te face să dormi cu lumina aprinsă! Nu sunt claustrofob și nici de frică de întuneric nu sufăr, însă Glukhovsky a reușit cumva să mă facă să simt fiorul claustrofobiei, ca să nu mai zic că de-a lungul lecturii, când intram într-o cameră unde nu era aprinsă lumina întindeam mâinile ferm convins că am să mă lovesc de pereții care împrejmuiesc liniile de metrou pe care rătăcea, eu alături de el, Artiom. Da, atât de bine este construită atmosfera din subteranele întunecoase post apocaliptice ale metroului moscovit.

Pentru mine Metro 2033 a fost un adevărat page turner. Nu e plin de acțiune așa cum ai crede, ba dimpotrivă. E un roman de atmosferă, atmosferă grea, apăsătoare, un roman în care lucruri așteaptă din umbră momentul oportun pentru a se ivi și întâmpla. Răbdarea cititorului va fi răsplătită, zic eu, dar și pusă la încercare.

Povestea evoluează relativ încet, majoritatea timpului sunt discuții între personaje despre viața din metrou, despre politică, filosofie, viață, libertate, frică, viitor. Ei bine, mie mi-au plăcut aceste lungi discuții, discuții care adeseori devin monologuri despre condiția omului post nuclear obligat să trăiască ascuns în creierii pământului. Epopeea lui Artiom este una dialectică, în primul rând, atât în sensul marxist al cuvântului cât și în sensul cu care a fost utilizat în filosofia antică și medievală. În întuneric, Artiom cunoaște oameni. Oameni foarte diferiți care-și pot justifica fără probleme modul de viață, ideile politice, religia și filosofia. Niciodată nu știi care este adevărul întrucât, în întuneric, oricine poate avea dreptate. Artiom este un fel de culegător, un enciclopedist trimis pe teren în căutarea umanității, finalitatea cercetărilor sale fiind neclară, deși promisiunea salvării semenilor săi fiind cea care-l ține pe șine și-l împinge să meargă mai departe.

Artiom este un personaj de basm. Artiom este cel ales, iar destinul veghează îndeaproape asupra sa, intervenind de fiecare dată când e cazul pentru a-l ajuta să-și îndeplinească misiunea. Autorul nu ezită să-l salveze pe Artiom din situații periculoase făcând apel la deus ex machina de fiecare dată când are ocazia. Saga lui Artiom este evanghelia omului post nuclear. Istoria vieții subpământene a Fiului Omului și cum acesta încearcă să-și salveze semenii, indiferent de moralitatea și credința lor.

Discuțiile pe marginea romanului lui Glukhovsky sunt numeroase și extrem de interesante, toate datorându-se talentului extraordinar al autorului de a atinge foarte multe aspecte, în relativ puține pagini, ale problemelor filosofice, religioase, morale, politice etc. cu care umanitatea post nucleară s-ar putea confrunta.

Nu am cum să nu vorbesc și despre jocurile care s-au făcut după roman, jocuri pe consolă și PC care sunt printre puținele care sunt cel puțin la fel de bune precum cărțile care le-au inspirat. Atmosfera apăsătoare este redată excelent în toată seria Metro, acțiunea, deoarece seria este un FPS, fiind cea care aduce un plus față de carte universului. Modul în care 4A Games au dezvoltat jocul, alături de Glukhovsky care a și fost cooptat ca scenarist, este o adevărată desfătare pentru orice gamer, indiferent de a citit cartea originală sau nu. Eu mai întâi am jucat jocurile, mai apoi am citit cartea, iar experiența lecturii m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai mult de universul imaginat de Glukhovsky. Din punctul meu de vedere jocurile și cartea nu ar trebui despărțite și ar trebui încercate deopotrivă pentru a simți cu adevărat puterea imaginației pe care o are Dmitry Glukhovsky.

PS: neapărat de citit și banda desenată Metro Last Light: The Gospel According to Artyom întrucât aruncă puțină lumină cu privire la sfârșitul cărții Metro 2033 și pare că pregătește Metro 2034.

De ce 5 stele: deoarece este o carte colosală, inteligentă, sumbră și tenebroasă despre cum ar putea arăta omenirea post nucleară.

Prezentarea editurii:

În anul 2033, supraviețuitorii unui război atomic planetar încearcă să-și continue existența sub pământ, în stațiile de metrou din Moscova, unde pericole nebănuite îi așteaptă la tot pasul. În lupta cu Întunecații – creaturi misterioase care trăiesc la suprafață și care coboară în adâncuri în căutarea oamenilor –, Artiom, personajul central al cărții, trece prin experiențe care îi demonstrează că cel mai mare pericol pentru om rămân tot oamenii. Metro 2033 este un roman apocaliptic ce clădește un univers de coșmar pe ruinele lumii imperfecte a zilelor noastre.

„Metro 2033 nu este doar o călătorie presărată cu întâmplări ieșite din comun, ci este o incursiune în psihicul uman, o călătorie ce explorează cele mai adânc înrădăcinate frici ale omului.“ Fantasy Book Review

 

 

Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain

Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain

Nota mea: 5 din 5 stele

Am o apetență deosebită pentru cărțile interzise. Le vânez și, după ce le prind, sfârșesc prin a mă îndrăgosti de ele, deși nu o dată m-am întrebat de ce au fost considerate atât de periculoase încât să merite distincția de a fi interzise. Culmea, cărțile cu adevărat periculoase, gen Biblia și alte cărți creatoare de zombificați, nu prea au parte de acest tratament deosebit de simpatic. Poate că bestseller-urile all-time nu mai au voie să fie interzise…

Pe scurt:

Frank Chambers, un vagabond, este angajat de Nick „Grecul” Papadakis ca să-i fie de ajutor la treburile pe care le are la benzinărie și restaurantul său. Cora, soția lui Nick, e sătulă de căsnicie, apariția lui Frank aducându-i aminte că există viață și sex și dincolo de patul conjugal. Cei doi ajung la concluzia că se iubesc suficient de mult cât să-și permită să trăiască restul vieții în închisoare, viața de apoi în focurile veșnice, și să-l ucidă pe Nick pentru a fi fericiți cât i-o ține timpul până când se vor plictisi unul de celălalt. Zis și făcut. Crapă capul grecului, doar că grecul, tare de cap, nu moare și cei doi se trezesc într-o situație care pare fără de ieșire.

Ei bine, dacă romanele noir ar fi toate la fel de concise, alerte, cu personaje credibile, deși neverosimil de demente, cu o scriitură care știe cum să profite de momentele cheie, dar fără să ignore evoluția și tensiunea constant crescânde ale narațiunii, atunci nu cred că aș mai citi altceva. 

Datorită lui M. Cain am ajuns la concluzia că romanele polițiste/noir sunt adeseori inutil de lungi, indiferent de subiect. Dacă stai puțin să te gândești, ai putea fără absolut nici o problemă să condensezi un astfel de roman care are 600-700 de pagini, în maxim 200 și ai putea avea surpriza că tocmai ce ai oferit omenirii o capodoperă. Tot M. Cain mi-a arătat că niciodată nu-i suficient sex, chiar dacă fără foarte multe detalii, ci doar să se știe că-i sex nebun, și violență, un roman noir, nu are voie să se denumească roman noir.

În nici măcar 150 de pagini, M. Cain reușește să scrie unul dintre cele mai spectaculoase romane polițiste pe care l-am citit vreodată, indiferent că vorbim de maeștrii ai literaturii precum Graham Greene sau Joyce Carol Oates sau de zăpăciți care încearcă cu disperare să evite joburile de casieri și insistă să scrie cărți proaste, M. Cain dă o lecție usturătoare tuturor celor care uită că o poveste bună, foarte bună, nu trebuie să se întindă pe sute de pagini.

De ce 5 stele: pentru că e genială!

Prezentarea editurii:

Interzis în Boston la momentul apariţiei din cauza mixului de violenţă şi erotism, Poştaşul sună întotdeauna de două ori este un clasic al romanului noir, care l-a transformat pe James M. Cain într-unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii de acest gen. Povestea de dragoste dintre un vagabond şi o femeie căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubeşte ia o turnură neaşteptată în momentul în care cei doi hotărăsc că sunt capabili de orice pentru a fi împreună. Stilul concis, dialogurile vii, personajele puternice şi atmosfera plină de suspans fac din acest thriller psihologic un adevărat page-turner.

 

„O poveste bună, intensă, violentă.“

Dashiell Hammett

Nu fac nici un efort să fiu dur, sau cinic, sau înfiorător, sau în vreun alt fel în care se spune că sunt. Eu doar încerc să scriu aşa cum ar scrie personajul, având mereu în minte faptul că omul de rând are o vioiciune a limbajului dincolo de orice aş putea eu inventa.“

 

James M. Cain

Furia Roșie de Pierce Brown

Furia Roșie de Pierce Brown
My rating: 4 of 5 stars

Darrow e un Roșu. Un Sondor al Iadului. El ajută ca viața pe Marte să fie posibilă. El și mulți alți Roșii care mor de foame, mor muncind, mor pentru a oferi viață fără să știe că mor pentru o minciună. Când Eo, tânăra lui soție, este spânzurată și el o ajută să-și dea mai repede ultima suflare, Furia izbucnește în el. Și izbucnește cu atât forță încât întreg Marte se va cutremura.

Un roman care m-a țintuit în canapea vreme de câteva ore bune. S-a făcut ora cinci dimineața și eu nu puteam să las cartea din mână. Eram cu ochii cât cepele, capul îmi vâjâia, dar tot nu-mi venea să o închid. Un puseu de adrenalină mă ținea treaz și captivat de aventurile lui Darrow.

Se pare că unii autori reușesc să fie foarte buni de la început. Pierce Brown este unul dintre ei. Furia Roșie este romanul său de debut, un debut fulminant având în vedere că a ajuns pe locul 20 în lista de bestseller-uri a New York Times. Am citit cartea pentru că nu aveam altceva la îndemână, deși nu era în capul listei de cărți pe care vroiam să le citesc și nu mi-a părut rău nici măcar o secundă. Sunt într-o perioadă în care prefer să mă afund în cărți fantasy sau sf. Cred că mă încearcă o ușoară depresie și simt nevoia intensă de a mă îndepărta de tot ceea ce-mi aduce aminte de realitate. Prin urmare, romanele în genul celui scris de Pierce Brown este o adevărată binecuvântare.

Agresiv, sângeros, furios, ireverențios, nebunesc, romanul lui Brown este un adevărat tsunami care te lovește cu forță și te lasă înghețat, dar cu un rânjet tembel scrijelit pe mutră.

Scriitura nu e spectaculoasă, nici măcar nu cauți așa ceva într-un roman de genul, însă este foarte bine coordonată astfel încât majoritatea propozițiilor să construiască o atmosferă apăsătoare plină de furie, regret și dorință de răzbunare. Mai că ajungi să respiri în același ritm cu Darrow. Brown încearcă pe ici-colo să mai filosofeze puțin, însă o lasă baltă repede pentru că nu despre asta vrea să scrie. Brown scrie despre forța furibundă a tinereții care știe să pună mâna pe ceea ce vrea deoarece nu cunoaște frica de moarte, de necunoscut, de înfrângere. Marii revoluționari își împlinesc revoluțiile la maturitate. Darrow nu pierde timpul. El când o să fie matur s-ar putea să fie deja mort, revoluția nu poate aștepta.

Mi-a plăcut utopia marțiană imaginată de Brown. Mi-ar fi plăcut și mai mult dacă o dezvolta cu ceva detalii în plus, deși nu pot să-l condamn pentru că s-a concentrat pe acțiune în loc să ofere spațiu societății gândite, deoarece atunci nu ar mai fi avut atât de mult succes. Un alt lucru care mi-a plăcut la Brown a fost că nu a pus accent pe poveștile sforăitoare și melodramatice de dragoste care bântuie cărțile dedicate adolescenților. Brown este un fel de Tarantino al genului young adult. Bum, trosc, pleosc! Sânge, înjurături, oase rupte, oameni care par importanți mor în două secunde! Așa da! Cum să nu-mi placă? Nu știu de unde s-a inspirat Brown dar și-a ales foarte bine autorii care l-au condus spre această poveste. Sigur s-a inspirat de undeva pentru că povestea este prea bine așezată, prea bine construită și evoluează mult prea antrenant și cu sens. 

Am vorbit mai sus de scriitură și mi-am dat seama că nu am specificat un lucru extrem de important al acesteia: Brown nu pierde timpul. El are o poveste de spus și o face cu o degajare extraordinară fără să risipească multe cuvinte, fără construcții frazale sforăitoare, fără să facă apel la lirisme de doi lei sau dialoguri absurde menite să arate nu știu ce suferință idioată a vreunui personaj de doi lei. Brown parcă e în transă. Transă care atrage cititorul și care nu-l lasă până nu termină cartea. După care vine crunta perioadă în care trebuie să faci față sevrajului care o să te țină până la momentul în care o să apară următorul volum.

De ce 4 stele: pentru că este o carte care distrează, care te surprinde, care te ține cu ochii căscați și te face să dai pagină după pagină cu disperarea cu care înecatul se agață de un colac de salvare apărut din senin. 

Prezentarea editurii:

În viitor, populaţia lumii e împărţită în clase având funcţii strict și clar definite, iar fiecărei clase îi corespunde câte o culoare. Darrow e un Roşu şi un Sondor al Iadului care lucrează în adâncul minelor de pe Marte pentru a face suprafaţa planetei locuibilă. La fel ca toţi cei din neamul lui, trudeşte din greu pentru a oferi un viitor mai bun generaţiilor următoare. Darrow va descoperi însă destul de repede că umanitatea ajunsese demult să populeze planeta Marte, iar cei ca el sunt ţinuţi drept sclavi de o clasă conducătoare decadentă, cea Aurie. Singurul mod în care se poate face dreptate în această societate abuzivă este ca Darrow să se infiltreze în mijlocul Auriilor, devenind unul dintre ei. 

„Ender, Katniss și acum Darrow.” Scott Sigler

„O poveste gata să fie preluată de Hollywood, plină de acțiune și de emoție.” Publishers Weekly

„Bine ritmat, captivant, excelent scris – genul de roman pe care nu poți să-l lași jos. Abia aștept următorul volum.” Terry Brooks

 

Marțianul de Andy Weir

Marțianul de Andy Weir

My rating:  4 of 5 stars 

Sunt destul de mulți răutăcioși care se iau de cartea lui Andy Weir pe nedrept, zic eu. Mie mi-a plăcut foarte mult, atât de mult încât am încercat și un mic experiment: am împrumutat cartea unei persoane care nu are nici în clin nici în mânecă cu SF-ul. Persoana respectivă a citit-o pe nerăsuflate și mi-a zis că o carte atât de faină și de intensă nu a mai citit de mult. Mi-a fost frică că detaliile o vor speria. Dimpotrivă! A găsit stilul lui Weir cât se poate de prietenesc și nonșalant, ba chiar a bucurat-o abundența de detalii științifice. Dacă volumul lui Weir poate să fie savurat și de alte persoane care nu citesc doar SF însemnă că a reușit să scrie o carte care excepțională, care trece dincolo de barierele unui singur gen = QED, buei hater-ilor!

Dar hai să vă spun despre ce este vorba: Mark Watney face parte din echipajul Ares 3 care are drept misiune explorarea planetei Marte la nivelul solului timp de două luni. O furtună de nisip dă peste cap misiunea și membrii echipajului părăsesc în grabă planeta lăsându-l în urmă pe Mark pe care l-au crezut mort după ce o pală de vânt l-a aruncat departe de ei. Mark supraviețuiește și începe să-și planifice existența pe Marte pentru a rezista până când NASA îl va observa. Sau până când o să reușească să comunice, cumva, cu Pământul.

Romanul e foarte antrenant deși majoritatea timpului cititorul nu are altceva de făcut decât să-l asculte pe Mark cum mai dă peste o problemă, cum o rezolvă, cum perorează cu privire la soluțiile sale, monologuri lungi în care Mark își dă în stambă cu lux de amănunte cunoștințele sale de chimist și nu numai. Este adevărat că umorul lui lasă de dorit, însă acest lucru nu este un motiv să nu-ți placă de marțian pentru că nici nu ai avea de ce să ai pretenția să fie un entertainer, asta dacă ești un cititor cu picioarele pe sol – tot ce vrei de la el e să supraviețuiască condițiilor nepământene. 

Mai multă lume s-a declarat nemulțumită, ultragiată chiar, de faptul că Mark a reușit să cultive cartofi pe Marte și că detaliile pe care acesta le dă cu privire la cultura sa de tuberculi nu au nici o treabă cu realitate. Mnoh, ca să vezi ce probleme au unii. Nu faptul că un individ este pierdut pe Marte și că reușește să supraviețuiască unor condiții extreme timp de aproape doi ani, ci faptul că pune de o cultură de cartofi li se pare exagerat! Băi, dați-vă doo palme și un șpiț în ceafă și veniți-vă-n fire! E o fantezie literară! E un science-fiction! Noroc că Jules Vernes nu și-o scris cărțile în era internetului că era făcut pilaf pe toate blogurile si siturile de specialitate – nu-mi merg ghilimele pe tastatură așa că vă rog să citiți cu glas tare și voce ironică cuvântul specialitate.

O singură critică mi se pare adecvată în contextul Marțianului și are legătură cu faptul că Mark nu-și pierde mințile în cei doi ani în care stă singur cuc pe Marte. Este adevărat că o poți lua razna foarte ușor când ești singur atâta timp, însă astronauții sunt antrenați să trăiască în spații mici, ușor claustrofobice, în condiții nu tocmai de dorit și visat și  reușeșc să nu-și omoare coechipierul/coechipierii în anii cât stau doar ei în navele care zburdă prin spațiu. Păi, sincer acum, ce om întreg la cap ar putea suporta zeci de zile aceeași persoană fără posibilitatea de a scăpa de ea pentru câteva minute, să vorbească cu altcineva etc.? Până și de persoana iubită ți se ia și vrei o pauză după doar câteva zile și vorbim despre o persoană cu care poți să faci sex, care-ți face poftele și care te face să te simți important! După părerea mea dacă poți rezista în același spațiu închis câteva luni bune de zile cu mirosul, glumele și toanele unor străini, sigur poți să faci față mental unei perioade îndelungate de singurătate.

E adevărat că Mark nu dă semne că este un tip ușor handicapat emoțional și afectiv dar, revin, acest handicap este de fapt o abilitate care se educă pentru a putea practica o astfel de profesie.

Scriitura e surprinzător de OK. Având în vedere pregătirea lui Weir îi chiar excelentă! Nu mă așteptam ca un IT-ist (a se citi programator) să fie atât de expresiv și talentat în a construi o poveste utilizând alt limbaj decât cel binar. Umorul nu-l dă afară din casă însă capacitatea de a construi un text plin de detalii științifice astfel încât să nu plictisească, ba dimpotrivă, este o abilitate pe care cred că doar profesorii universitari o mai au și pe care o folosesc doar atunci când nu sunt foarte plictisiți de ceea ce fac. 

Povestea nu este doar a lui Mark care așteaptă să fie salvat pe Marte în timp ce cultivă cartofi, autorul aruncă-n focul narațiunii atât sediul NASA care fierbe căutând soluții ca să-l salveze pe astronaut și care înjgheabă tot felul de comunicate de presă și misiuni periculoase, cât și echipajul de pe Ares 3 care se trezește pus în fața unui moment extrem de delicat în clipa în care află că Mark trăiește.

Deci, avem poveste faină, scriitură excelentă, personaje plăcute, o narațiune dacă nu palpitantă măcar inteligentă și plină de informații interesante, prin urmare, dragă cititorule, ai în față o carte pe care nu ai cum și de ce să o ratezi! Dincolo de orice observații mai mult sau mai puțin răutăcioase din partea a diferiți ingineri, cosmonauți și fani SF oficial ofticați, Marțianul chiar merită citită și este, categoric, unul dintre cele mai bune romane traduse în limba română în anul 2015!

De ce 4 stele: ar fi fost 5 stele dacă Andy Weir nu ar fi încercat atât de mult să-l facă amuzant pe Mark. Glumele ca nuca-n perete nu doar că pot strica cheful la o petrecere, dar îți pot și aduce o stea în minus pe goodreads chiar dacă ai scris o carte care, zice eu, o să ajungă cât de curând un clasic al genului.

Prezentarea editurii:

Membrii echipajului Ares 3 ajung pe Marte pentru o misiune programată să dureze două luni, dar o furtună puternică le dă planurile peste cap și sunt nevoiți să părăsească planeta după doar câteva zile. Însă numai cinci dintre cei șase membri ai echipajului se vor lansa spre Pământ. Mark Watney, pe care ceilalți îl cred mort, rămâne singur, cu resurse limitate de apă și de hrană. Și astfel pornește într-o uimitoare cursă pentru supraviețuire, reușind să facă ceea ce nimeni până atunci nu ar fi crezut că este posibil pe o planetă fără viață. Inteligența și umorul, stăpânirea de sine și ingeniozitatea îl vor ajuta pe Watney să facă față rând pe rând problemelor aparent insurmontabile. Dar va reuși el să se întoarcă teafăr pe Pământ? Și de unde îi poate veni salvarea?