Legendele Dacilor Liberi


O chestie pe care am urcat-o acum ceva vreme pe webcomicspunctro

Venit și Legendele Dacilor Liberi – Piatra Sacră, cu întârzierea de rigoare, al cărui scenariu a fost scris de Felix Crainicu și desenată de către Mihai Grăjdeanu. Albumul de față cred că este un ”tie-in” pentru o serie mai largă de lucruri din linia legendelor dacilor liberi, publicate de editura Dacica, care nu mi-e clar dacă e doar puțin protocronistă, sau în totalitate protocronistă.

Nu cred că o să fie o intrare prea lungă pentru că nu sunt multe lucruri de spus. Este un album mic, din toate punctele de vedere. Chiar dacă i s-a făcut publicitate folosindu-se cea mai proastă pagină, tot reușește să dezamăgească în anumite aspecte.

Artistic, înafara unei palete de culori care mi s-a părut prost aleasă, a unor figuri țepene și a lipsei de stăpânire a proporțiilor n-aș spune că iese prea mult în evidență. Mi-a plăcut totuși că domnul Grăjdeanu alege o abordare mai modernă a paginii, cu panouri care compun o singură imagine, sau pagini duble, sau panouri în secvență suprapuse pe o imagine mai mare. Nu-și aveau mereu rostul artificiile astea, dar conferă benzii un dinamism care altfel ar fi fost lipsită de vlagă și chiar neplăcută. Dar, arta nu e punctul meu forte și tind să citesc niște benzi care deja nu arată foarte bine, deci probabil sunt imunizat la unele aspecte mai urâte și desensibilizat la altele mai plăcute. Menționez totuși că nu are absolut nicio treabă cu stilul Marvel.

Narativ în schimb…E un album ridicol și nu în sensul bun. Sau poate e vina modului cum a fost interpretat și ilustrat. Nu știu care a fost procesul prin care s-a creat banda. În primul rând lipsește cu desăvârșire atmosfera de legendă, acea împletire a fabulosului cu realul din care rezultă o poveste puternic simbolică și universală. Iar ținând cont de titlul benzi, e grav. Se încearcă o apropiere de universul dacilor, prin supralicitarea importanței Sfinxului și a culturii ciobănești, se prefigurează câteva elemente din mitologia dacică(de autenticitate dubioasă), ceea ce mai degrabă sapă o crevasă între cititor și acțiune. Calitatea unui basm sau a unui mit stă în atingerea unor monotipuri generale, astfel încât oricât de stranie ar fi povestea sau lumea, ceea ce se întâmplă să se simtă familiar(a se vedea Hellboy – Makoma sau Sandman #9). Iar atunci când se introduc elemente complet lipsite de verosimilitate sau de mitic, orice punte de legătură se dărâmă și banda se simte artificială. De exemplu, apare o domnișoară învelită în piele, care cutreieră plaiurile mioritice pe o motocicletă pentru a asasina un ciobănaș mesianic ce se trage din daci.

Pentru a completa totul, proza și dialogurile sună ca ceva ce am scris eu pe la 13 ani și bănuiesc că vă dați seama că n-am fost de departe cel mai prodigios scriitor. Personajele nu discută, ci mai mult exclamă sau aruncă expoziție, nu au niciun fel de personalitate înafara încadrării în categoria unor vagi stereotipuri, iar vocea naratorului nu reușete decât să inducă în eroare prin incoerență sau intrând în conflict cu ceea ce se arată pe pagină. Să nu mai spun că scenaristul cade pradă unor cuvinte cârjă deranjante(Lucia a sugerat să facem un drinking game legat de cuvântul sacru, dar tare mi-e frică să nu se termine în comă alcoolică).

Și cam atât. Poate aș mai vrea să mai zic câteva lucruri, dar mă simt prost să critic munca unor oameni. Și apoi, cine sunt eu să fac asta? Ideea e că am cumpărat o bandă și nu mi-a plăcut. Sper că am identificat câteva aspecte care ar putea fi remediate pe viitor.

P.S. : Producția de față mă face să fiu destul de îngrijorat față de rezultatele atelierului de bandă desenată susținut de domnul Grăjdeanu.

Despre benzi desenate si denumirile lor – Partea I


Poate că structuralismul este răsuflat, însă pentru mine încă sunt importante ierarhizările și clasificările, iar în parte consider că numele și limbajul influențează  chiar dacă nu obiectul în sine, ci modul cum ne raportăm la el, ceea ce e aproape la fel de important, mai ales atunci când vorbim despre cultură. De aceea m-am hotărât să pun la cale un îndreptare de terminologie a benzii desenate pentru că de multe ori mi se pare că oamenii nu vorbesc aceași limbă când vine vorba de așa ceva. Este deschis modificărilor, rolul său nefiind de a-mi impune propriile mele opinii.

Pornind general avem termenii de comic(strip), manga, BD(bande-dessinée), și bandă desenată. Ajungem imediat la motivul separării ultimelor două. Toate denumesc în mare același lucru, cu toate că mulți din otaku refuză vehemet să recunoască că manga ar fi bandă desenată, din rațiuni pe care nu le înțeleg și nu s-au obosit să mi le explice. Cu toate acestea, primele trei sunt specifice marilor culturi ale benzii desenate: cea anglofonă, cea niponă și cea central-europeană. Iar în ciuda mediul comun peste care s-au dezolvat, au apărut în cadrul lor și diferență care le despart. Pornind de la formatul în care sunt tipărite, la mijloacele de publicare, perioada serializării ajungând la stiluri artistice și sedimentarea unor norme sau genuri complet diferite. Asta nu înseamnă că nu există benzi care să nu fie blocate în stereotipiile țării de origine, din contra. Iar cu cât ne apropiem de era curentă, cu atât găsim mai multe, până când o asemenea încadrare devine un non-sens. În principiu, dacă nu vorbim despre ceva în context istoric atunci termenul de bandă desenată este cel potrivit.*

Tema textului de față este constituită din denumirile care mă jenează și asupra cărora vreau să arunc ceva lumină.

  • Comix este un termen cu care am mari probleme pentru că l-am întâlnit utilizat în necunoștiință de cauză. A pornit prin a descrie benzile din alternativă americană a anilor 60, aproape în exclusivitate pornografice și reprezintă abrevierea sintagmei ”comical mix”. A rămas în alternativă, cu toate că aceasta a suferit metamorfozări devenind mai literară, iar în publicații este folosit cu o doză de ironie. Însă este foarte util pentru a le diferenția de ”comics”, considerate pentru copii sau categorii sociale inadaptate și văzute drept benzi puerile, lipsite de virtuți artistice. Chiar și formal, cele două cuvinte sunt reprezentative. Comic este un cuvânt rotund, greoi, echilibrat, la o literă distanță de a fi un palindrom, pe când comix este tăios și iute. Acum mi se pare un termen al cărui sens s-a diluat până la risipire, dar în cazul în care se vrea a fi folosit, măcar să fie asociat unor benzi în alb și negru, cu linie narativă atrofiată, care face din plin uz de sexualitate și violență reprezentată caricatural. Preferabil provenite din Statele Unite. Preferabil publicate din buzunarul artistului. Preferabil xeroxate. Preferabil…

    În Angry Youth Comix Johnny Ryan, la fel ca Petter Bagge în Hate, lasă a înflori influențele comixurilor originale, însă tocmai faptul că dezvoltă conștient o estetică le desparte de benzile care i-au inspirat. Deasemenea, aceste benzi realizează locul în care se găsesc, ca lucrări culturale, vorbind în final mai mult despre banda desenată și în realitate doar osmotic despre societate. Ceea ce este antitetic comixurilor oricât de mult ar încerca să se apropie de acestea.

  • Alt termen anglofon cu care nu mă înțeleg bine e cel de ”graphic novel”. Rădăcinile lui sunt mai vechi, dar a început să fie folosit în accepțiunea modernă spre sfârșitul anilor 70 și începutul anilor 80 de către diferiți creatori care vroiau să se îndepărteze de benzile cu supereroi sau de ”the funnies”, stripurile din ziare. Spre deosebire de creatorii de comix, pionerii romanului grafic erau artiști consacrați, unii dintre ei cu rădăcini în primele perioade ale benzii americane. De aceea nu e de mirare că Marvel, DC și nu numai, au capitalizat repede noua formă de bandă desenată(impropriu, pentru că nici nu a avut timp să-și găsească o formă distinctă). Acum aș dori să clarific și clasific benzile aruncate în categoria asta.

    În anii 80 DC și Marvel au început să experimenteze cu formatul benzilor publicate pentru a profita de magazinele specializate, de librării și de publicul nou pe care l-ar putea atrage. Nu cred că trebuie explicat cum diferă benzile astea de cele imaginate de Steranko, Eisner sau Kane.

Deseori găsim la capitolul benzi desenate colecțiile unor benzi continue, care deja se găsesc în formă serializată. Aceste colecții pot fi comparate cu sezoanele unui serial de televiziune, sau cu romanele individuale din cadrul unei serii(ca în Dark Tower, Discworld, Dune, dar în general mai puțin de sinestătătoare), evident fiecare media are particularitățile sale în ceea ce privește metodele de expunere a narațiunii și chiar cantitatea ei. În funcție de tipul colecției ele pot apărea la mai puțin de jumătate de an, sau la ani buni după tipărirea benzilor colectate, având rol arhivar. Rolul acestor albume variază, dar în principal facilitează colecționarea unor povești deja existente în altă formă. Deși vânzările acestor colecții devin din ce în ce mai substanțiale, ajungând în librării, sau putând fi comandate din regiuni care nu ar avea în mod normal acces la asemenea benzi(cum am fi noi, de exemplu), materialul colecționat poartă în general rigorile formei serializate.

Sandman, te iubesc, dar roman grafic tu nu ești. Și e ok.

Seriile limitate, fie ele mini sau maxi-serii, sunt iarăși considerate  graphic novels. Unele, cum ar fi Watchmen, All Star Superman, Ronin, și anumite Love And Rockets despre care nu mi-e foarte clar care e treaba cu ele, pot înțelege de ce, pentru că arată multe dintre caracteristicele romanelor grafice autentice pe care le voi enunța în paragraful următor. Altele însă, reprezintă doar moduri de a compartimentaliza o poveste continuă, nefiind altceva decât ceea ce am descris mai sus. Dark Horse face treaba asta cu Hellboy și B.P.R.D(nu că nu ar fi serii foarte bune).

Cu foarte puține excepții, Hellboy și B.P.R.D. trebuie citit într-o ordine clară. Ceea ce e valabil și pentru benzile altor personaje de la Dark Horse, care în ciuda lipsei unei narațiuni coerente, își poartă caracterizările de la o mini-serie la alta.

Romanele grafice care fac cinste numelui sunt benzi create de o singură persoană, sau în cazul unei colaborări în care viziunea unuia dintre colaboratori, în general a scenaristului, este dominantă(cum ar fi From Hell sau diferitele American Splendor). Chiar dacă sunt publicate inițial serializat ele sunt concepute mai mult sau mai puțin cu o eventuală unificare în minte, lucru nu foarte diferit de istoria romanelor literare. De asemenea au tendința să fie benzi pure, iar în momentul în care abordează un gen, o fac cu originalitate și intensitate astfel încât se disting puternic de alte lucrări care abordează teme și estetici similare.

Blankets este o poveste sinceră, în spatele căreia se află o voce unică. Este publicată dintr-o bucată. Textul este indivizibil de elementele pictoriale, devenind el însuși un element grafic important, dând naștere unei armonii care propulsează povestea mai puternic decât ar putea desenul sau proza luate separat. Cred că este printre cele mai pure exemple pentru ceea ce consider a fi roman grafic. Și totuși nu se descrie ca atare pentru că termenul a devenit deosebit de antipatic multor critici și creatori. În parte din cauza vidului de semnificație pe care îl poartă.

Iar distribuitorii și librăriile tind să mai descrie drept graphic novels și colecțiile de manga sau albumele de BD, care nu prea s-ar supune descrierii de mai sus. E de înțeles, dat fiind faptul că până la urmă toate cele menționate sunt cărțulii cu benzi desenate în ele, dar nu trebuie confundată această măsură luată pentru evitare derutării cumpărătorului, cu o clasificare riguroasă. Volumul 5 din Y: The Last Man nu are absolut nicio legătură cu I Never Liked You.

Altă problemă pe care o am cu termenul ăsta este faptul că supune banda desenată altei arte. Cel puțin până când termenul de roman iese din conștiința critică și populară ca aparținând literaturii. De asemenea aș prefera evitarea termenului de nuvelă grafică, dacă nu se descrie banda drept graphic novella. Recunosc, poate sunt mizantrop, dar primul gând pe care îl am când cineva îmi spune de așa ceva e că nu știe să traducă corect. Iar criteriile după care facem diferența dintre un roman și o nuvelă nu se pot aplica  prea bine în cazul acesta.

Partea a doua, aici

*Aici nici eu nu sunt foarte convins de necesitatea divorțării celor două denumiri, însă simt că trebuie făcută distincția dintre o denumire generală a mediului și banda franco-belgiană. Iar în pe motiv de duble standarde, cred că bedeistis(bdistic?) ar fi un adjectiv/adverb bun.

10 benzi de la Marvel care nu sug epic – 10


Ca să îmi fac treaba grea m-am limitat doar la seriile sau miniseriile care fac sau au făcut parte din continuitate, din linia de bază. Adică nu Max, nu Epic, nu Icon, nu Ultimate/Ultimate Comics(dar oricum nu aș fi pus nimic de acolo) și nu benzi pur și simplu publicate de Marvel, cum ar fi Conan sau Akira. Mi-ar fi făcut treaba mult prea ușoară. Trebuie totuși să menționez câteva benzi care s-ar fi găsit aici în lipsa restricțiilor: Criminal, Elektra Assassin, Powers, Marshal Law, PunisherMax de Ennis, Omega The Unknown. Cele prezente sunt majoritatea din anii 2000, decada cu care sunt cel mai familiarizat.

 

Wolverine – Weapon X/Wolverine

scrisă de Jason Aaron și desenată de mai mulți artiști.

Îl urăsc pe Wolverine. Îl urăsc din tot sufletul, iar dacă ura mea ar fi mai mare, mi s-ar scurge prin pori sânge negru ce s-ar așeza în simboluri arcane pe mormanul de benzi corporatiste și i-ar chema pe vechii zei din adâncuri să se înfrupte din colțul acesta de univers, iar când în urma lor nu va mai fi rămas decât dulcea lipsă de Wolverine voi putea din nou să refac lumea. După chipul și asemănarea mea. Cu burtică.

Și probabil de aceea mi-a plăcut surprinzător de mult Wolverine scris de Jason Aaron. În mod normal Wolverine mi se pare un personaj incredibil de artificial. Nu este nimic autentic în poza aia de Clint Eastwood. Este doar un amalgam de caracteristici considerate interesante învelite într-o mochetă. Iar apoi a venit Jason Aaron și a subvertit fiecare clișeu care îmbolnăvea orice poveste prin care se împleticea canadianul bețiv cu gheare și demoni interiori.

Știți cum se tot spune că Wolverine e cea mai de temut mașină de ucis? Iată că nu e. Uneori trebuie să fugă, uneori inamicii sunt mai inteligenți decât el, mai puternici, mai rapizi, mai bine antrenați, uneori trebuie să trișeze și doar norocul chior îl salvează. Știți cum e un singuratic și toate persoanele de care se atașează pățesc ceva tragic? Da…de aia e în aproape toate echipele din lume și în orice oraș se duce are un pat cald asigurat. Iar în cazul în care nu poate fi demontat stereotipul, îl ridiculizează, scăzându-i importanța, în mod bizar amplificând efectul pe care îl are în cadrul poveștilor.

Care povești sunt construite de la personaje în sus. Nimic care să rivalizeze ambiguitatea și complexitatea morală din Scalped, dar ceva, ceva din veridicitatea celor din celelalte benzi ale lui Aaron se păstrează și aici. Iar astfel, oricât de bizară ajunge acțiunea, și atinge niște culmi morrisoniene, mereu afectează pe cineva cu care cititorul a empatizat în prealabil.

A, să nu uit. Wolverine îl înjunghie pe Satana cu o sabie mare! Și după aia se cațară afară din iad.

Următoarea pe listă.

Iancu Jianu(Căpitan virilitate) – Part II


Partea întâi, aici.

Și poate nu mi-aș face griji de așa ceva, dacă partea de grafică și-ar face treaba. Pe salonbd.ro se laudă detaliul vestimentar și arhitectural reprezentat în bandă, minioțizitatea cu care s-a documentat creatorul pentru a transpune cititorul în România secolului XIX. Ceea ce chiar dacă am avea o arhitectură plină de detalii și o vestimentație complexă, dacă societatea românească a vremii și-ar fi permis excese baroce demne de imortalizat, faptul că cea mai mare parte a benzii are loc în mediul rural sau forestier anulează aproape tot efortul depus în documentare.

Iar o alegere deloc inspirată a modului cum să fie detaliate personajele și locațiile nu ajută deloc. Înafara unor linii mult prea subțiri grafismul nu e rău per se. Anatomia e corectă, personajele nu se mișcă rigid, poate exagerat uneori. Însă faptul că s-a optat pentru utilizarea mult mai pronunțată a culorii, în special pentru a completa desenul, nu ajută deloc aspectului benzii. Contururile mult prea firave parcă lasă să se scurgă ceea ce ar trebui să cuprindă și fac ca prim-planul și decorul să se contopească în ceva deloc plăcut. Rănile, petele nu au deloc fizicalitate, nu par a face parte din desen ci adăugate după tipărire cu un marker. Dă un puternic aer de neprofesionalism benzii pentru că scot cititorul din experiență obligându-l să asimileze informație imprecisă.

Amplasarea panourilor și alegerea scenelor îmi aduce cam mult cu înșiruirea unor cadre de film, în special numărul ridicat de panouri prim-plan-față sau gros-plan-față, care exagerează inutil încărcătura replicilor, uneori până la ridicol. Mie mi se pare că aduce cam mult cu un storyboard, artistului parcă fiindu-i frică nu numai să iasă din panouri, ori să abandoneze forma clasică, dar și să lucreze cu pagina, cu spațiul gol, cu diferite contururi de panouri, sau cu lipsa acestora. Este un întreg vocabular de care se lipsește alegând abordarea asta. Recunosc, este o apreciere subiectivă asta și sunt multe benzi care îmi plac foarte mult fără să evadeze din forma clasică a benzii, dar dat fiind subiectul, cred că ar fi ajutat, mai ales pentru a arăta de ce e povestea spusă sub forma unei benzi desenate și nu a unui film sau chiar a unui roman.

Am vorbit mai demult despre lettering și importanța lui. Într-o bandă desenată, cuvântul scris nu este cuvântul dintr-o carte. Aici, cuvântul este un element grafic, poate chiar mai mult decât lingvistic, iar forma sa este crucială nu numai esteticii benzii, dar și semnificației celor spuse. De aceea letteri/designeri precum Workman sau Todd Klein pot vinde o bandă. De aceea nu pot înțelege de ce s-a optat pentru Comic Sans ca font. E o formă urâtă și complet neserioasă pentru litere. Iar pe lângă asta, nici forma baloanelor nu e mai reușită, deloc lucrată, deloc optimizată, ele sunt trântite în pagină aproape fără nicio retușare și m-aș hazarda să zic că fără a fi gândite. Nu par atinse de o mână umană, sunt artificiale și reci, făcând în final să pară cuvintele scoase de personaje ca fiind rostite de niște actori proști.


Acum, spre final, vreau să vorbesc despre un aspect care a oripilat o serie de cititori. În cuprinsul benzii au loc trei scene erotice. TREI. Și apar sfârcuri. Pentru că după cum știm, sexul a fost inventat de hipioți în anii 60, acest lucru nu poate fi numit decât obscen. După mine asta este cea mai importantă caracterizare care se aduce personajului. Mai deranjant din punctul ăsta de vedere, moralmente, a fost faptul că fiecare personaj feminin a fost desenat cu un decolteu enorm ce dezvăluia foarte lesne câte o pereche de nuri de mărimi impresionante. Parcă nu e foarte istoric. Mă rog, o fi o exagerare menită să sugereze condiția femeii în acea perioadă.

În încheiere trebuie să îmi sintentizez opinia nu foarte favorabilă lăsată de bandă. Are un aspect neprofesional, o poveste derivativă și nu a fost foarte distractivă, mai ales că ăsta este scopul ei ultim. Mă rog, am un coleg care a apreciat-o, dar omul râde la Garfield, deci părerile sale nu sunt de luat în seamă în ceea ce privește mediul ăsta. Păcat. Totuși, e mult mai greu să faci așa ceva decât pare, iar efortul și inițiativa trebuiesc apreciate.

Iancu Jianu – Part I


Am primit în sfârșit albumul de bandă desenată românească Iancu Jianu, creat de Vali Ivan și publicat de Cartoon Press. Cam la trei săptămâni după ce am dat comanda. E varianta a cărei copertă nu e cartonată, pentru că sunt un zgârciob. Nu-mi dau seama dacă miroase în vreun fel pentru că am nasul înfundat. Știu că pentru unii asta este o parte importantă a experienței.
Iancu Jinu este o bandă desenată ce a fost inițial serializată în Jurnalul de Duminică, o pagină pe săptămână din câte înțeleg. Ținând că e realizat de un singur om și fără o armată de asistenți în spate, nu e ceva chiar impresionant, dar totuși e ceva demn de luat în seamă. Este prezentată drept o bandă istorică bazată pe romanul „Haiducul„ de Bucura Dumbravă. Chiar istorică nu-mi pare a fi, pentru că acțiunea este puternic romantizată, dar are loc în spațiul românesc, în timpul domniei fanariote, ceea ce mi se pare destul de interesant.

În mod paradoxal capitolul pentru care aveam cele mai mici așteptări, scriitura, este cel mai bun. Povestea este cumințică și nu foarte originală, dar ținând cont că a fost scrisă acum o sută de ani pot să trec asta cu vederea. Protagonistul este un tânăr boier care nemaiputând suferi abuzurile domnitorului din Fanar devine haiduc și se apucă de pedepsit nelegiuirile celor din poziții de putere, fie că sunt dregători sau chiar slujitori ai Domnului. Cucerește câteva inimi și intră în patul diferitelor femei care-i trec prin viață. La un moment-dat ajunge în ocnă, de unde evadează nu foarte greu profitând de beția și dorința de desfrâu a temnicerilor săi.

Spre finalul carierei sale de haiduc, Iancu este trădat, iar pentru a fi salvat de la execuția publică o domniță căreia oricum îi furase afecțiunea acceptă să îl ia de bărbat. Per total e o poveste normală de capă și spadă cu personaje simpliste și cu întorsăturile de situație obligatorii, dar nu foarte fericit realizate. Mai ales nu într-o colecție a cărei parcurgere cere în jur de zece-cincisprezece minute. Totuși, bănuiesc că fanii romanelor lui Dumas ar aprecia ceea ce se realizează aici.

Dialogul, deși nici el nu e foarte bine executat, pare că reproduce conversații între ființe umane, chiar dacă scrierea dialectică devine obositoare după o vreme. Mă așteptam să fie mai expozitiv, mai exclamatoriu, în orice caz mai forțat, cum am văzut prin destul de multe benzi europene recente. Că o fi rupt direct din carte, că o fi meritul domnului Ivan, asta nu știu sigur, dar partea de text e succintă și aproape eficientă. Totuși, cauza pasului foarte alert conversații sunt întrerupte la mijloc, iar multe tranziții între scene au loc foarte brusc. De obicei nu mă deranjează, dacă ați citit ceva de Morrison știți că se poate și mai rău, dar sunt locuri unde într-adevăr se putea face altfel și mult mai bine.

Ce fumează domnii în narghilea?

Iar apoi, sabia asta poate tăia pe ambele părți. Mă deranjează în benzile fantasy/sf prea multă expoziție, mai ales când iese din gura personajelor, pentru că anulează tocmai ceea ce mă atrage la gen: faptul că îmi acționează imaginația. Când povestea are loc într-un cadru real, astfel de eforturi din partea cititorului nu sunt indicate, iar informațiile oferite în banda de față sunt de-a dreptul minimale. Fac observația asta pentru viitor, în cazul de față publicul țintă fiind evident cel român, dar dacă se vrea o penetrare a pieței europene, trebuie oferite mai multe informații pentru cititorii care nu sunt familiarizați cu istoria României.

Partea a doua, aici.

Shigurui – Partea a doua


Partea I, aici.

Shigurui mi se pare un pic diferită de alte manga celebre pentru brutalitatea lor și nu din cauză e un studiu al esteticii violenței, așa cum afirmă. Din contra. Nu găsesc nimic estetic în cele prezentate, nimic care să îmi stârnească interesul pentru acțiune. Iar spre deosebire de altele, precum Berserk, personajele implicate nu au niciun fel de nuanțare, chiar sunt mult mai sumar caracterizare, deci nu prea îmi pasă de ceea ce li se întâmplă. Însă mi se pare clar că Takayuki Yamaguchi are o fascinație pentru corpul uman. Nici nu cred că e sadism, pentru că asta implică suferință, iar personajele sunt dubios de stoice chiar și în fața celor aprige pedepse primite.

La început m-am gândit că poate domnul Takayuki se mândrește cu talentul său în desen anatomic și vrea să ne impresioneze cu ale sale cunoștiințe de construcție a corpului omenesc. Dar cred că situația alta e, fiindcă dânsul perseverează chiar și la mult timp după ce ne-am fi format o părere despre stilul său de a desena forma umană. Eu cred, și nici mie nu-mi plac că citesc intenție auctorială, că artistul este sincer fascinat de trup, de musculatura sa, de modul cum clivează oasele în încheieturi și cum se așează mușchii unii pe alții. Iar doar să-l reprezinte nu îi este destul. Trebuie să îl desfacă și despice și studieze pentru a-și satisface curiozitățile, iar ce loc mai bun să facă asta decât într-o bandă desenată în care niște bărbați vântură săbii ascuțite unii în fața altora.

Pe lângă faptul că mi se pare un pic sinistră atitudinea asta(pe care nu o condamn pentru că s-a putea să fie doar o proiecție și să nu pot fi mai departe de adevăr) mă deranjează faptul că îmbracă totul într-o mantie de realism și fapt istoric chiar bine documentat, permanent susținând implicit veridicitatea celor ce ne sunt arătate. Cât o fi meritul lui Yamaguchi, cât al lui Norio Nanjo, autorul romanului ce a servit drept bază benzii, asta nu pot să spun. Însă de la incipit, până probabil la sfârșit, ne sunt servite atât prin casete de text cât și episoade informative, detalii despre diferite obiceiuri, evenimente și instituții. Să nu mai spun de stilul arhitectural și vestimentar, care din vasta mea cultură referitoare la Japonia medievală(adică wikipedia și câteva filme de Kurosawa) pare mai aproape de ce s-ar fi găsit prin secolul XVII decât ceea ce se arată prin multe lucrări ce au loc în aceeași perioadă. Iar contaminând asta cu tehnici de luptă inventate, realizări supraomenești și personaje reale hiperbolizate, nu mă ajută deloc să îmi suspend neîncredera.

Totuși ceva a făcut bine pentru mine seria asta: m-a ajutat să apreciez mult mai mult benzile lui Ennis.

PS: Sunt curios ce popularitate are printre fătucile morbie de pe Deviant Art.