Versetele satanice – Salman Rushdie


Am citit Verstele satanice ale lui Salman Rushdie în paralel cu Coranul şi pot să spun acum, după ce le-am terminat, că nu mă miră absolut deloc condamnarea la moarte ce i-a adus faima şi renumele mondial scriitorului de origine indiană. De ce? Pentru că tot ce spune Rushdie în carte este cât se poate de condamnabil, cu atât mai mult cu cât nu este nimic ieşit din comun şi exagerat. Rushdie nu inventează, nu ponegreşte, nu aruncă cu tomate în marii cântăreţi de pe scena lumii în care religia şi Marele Păpuşar îşi joacă rolurile şi-şi cântă ariile cu frică de fiasco, ci doar subliniază slăbiciunea piesei şi interpretarea îndoielnică. Nu contează că nu este o operă literară de nivelul Copiilor din miez de noapte sau Pământului de sub tălpile ei, nu contează pentru că nici Stultifera Navis, nici Candide, nici Elogiul nebuniei nu sunt opere literare de nivelul lui Ulise, a lui Război şi pace sau la nivelul din Crimă şi pedeapsă, ceea ce contează este ceea ce zugrăvesc, societatea pe care o închid în pagini, pagini care vor dăinui pentru totdeauna şi astfel strănepoţii vor putea judeca păcatele strămoşilor şi, eventual, nu le vor mai repeta.

După cum spuneam, literar, Versetele nu mi s-a părut o carte foarte bună, însă ca şi înţelegere a unui neam, a unui mod de a gândi, a felului de trăi şi simţi a unui imigrant, este genială. Pe măsură ce pătrundeam în lumea creată de Rushdie îmi făceam însemnări într-un carneţel (pe care la momentul la care scriu recenzia nu-l găsesc) şi începeam să înţeleg frustrările şi fricile lui Saladin Chamcha şi Gibreel Farishta, cei doi ciudaţi căzători din ceruri de la începutul romanului.

Întrebări au început să curgă în timp ce personajele îşi povesteau viaţa şi, încetul cu încetul, am început să încheg trăsăturile celor doi zburători. Poate că înseamnă mult, însă atât Gibreel cât şi Saladin îmi par a fi India, însă nu India ţara, ci oamenii ei. Oare pentru Saladin, fost Salahuddin, prin plecarea lui în Anglia şi întreruperea relaţiei cu tatăl său pe care-l vede asupritor şi răzbunător, precum şi împrumutarea vocii sale diferitelor personaje de “vodevil radiofonic”, voce care este considerată drept un dar dumnezeiesc, oare această nerecunoaştere a familiei şi a moştenirii să însemne ruperea de Mama India? Oare dorinţa de a cuceri Londra şi de a reuşi în fosta ţară asupritoare este o răbufnire freudiană faţă de Mama India?

Oare fuga lui Gibreel înseamnă întoarcerea la starea umană, stare pe care a pierdut-o de-a lungul personajelor divine pe care le-a întruchipat? Oare poporul îl mai vedea pe Gibreel de după masca lui Ganesh, sau zeităţile au început să-i sugă viaţa şi vlaga lui Farsihta?

Oare Saladin şi Gibreel fug de ei însuşi sau de ce le face pământul unde s-au născut? Oare fug sau sunt alungaţi?

Dacă Saladin ia o cale a suferinţei şi a unei penitenţe carnale, Gibreel arde încet în focul rece al realităţii, purtând aripi de arhanghel şi croind istoria, vorbind vorbe pe care nu vrea să le rostească. Saladin devine un diavol, diavol în care toţi imigranţii îşi pun speranţe că va opri violenţele rasiste de pe tărâmul englezesc, însă diavolul, deşi poate fi animat de intenţii glorificatoare, nu este decât un om pierdut între două lumi: reală şi fantastică. Saladin cel transformat îşi caută răzbunarea, dar nu pentru că a fost ridicat ca un emigrant ilegal şi bătut ca un fugitiv, nu pentru că nevasta sa nu vrea să audă că este în viaţă şi îşi continuă viaţa cu amantul ei, nu pentru că şi-a pierdut cariera şi averea, tot ce vrea Saladin este ca Gibreel cel superficial şi mascat să revină odată pentru totdeauna cu picioarele pe pământ şi să simtă rostul lumii, durerea şi deznădejdea.

Gibreel este animat de fantastic, de vis. Gibreel este pierdut în senzualitatea cearceafurilor pe care le împarte cu Allie şi a visurilor care-l năpădesc. Gibreel dă impresia că nu s-a rupt niciodată de peliculele care l-au consacrat şi încă mai joacă rolurile cu care s-a obişnuit, doar că, de data aceasta, totul pare a se petrece ca la carte, iar Gibreel arhanghelul, intermediarul, pare a fi un biet pion într-un joc complicat de şah la care maestrul de ceremonii este însuşi Mahound.

În visele lui Gibreel se întâmplă lucrurile care i-au adus condamnarea la moarte lui Rushdie:

–          apariţia versetelor care recunoşteau trei zeiţe pentru ca mai apoi să fie retractate de profet şi considerate satanice;

–          modificarea de către un scrib a revelaţiilor;

–          doisprezece curve care se consideră soţiile profetului şi critica la politica sexuală a acestuia;

–          critica imamului exilat la adresa istoriei.

Visele lui Gibreel sunt cântecul de lebădă al islamului, după umila mea părere. Visele blasfemiatoare sunt adevărate incantaţii ale neamului pierdut, uitat, neglijat, părăsit, ale unui neam lăsat sterp de visuri şi dorinţe. Persecuții şi violenţe, ură şi deznădejde, dezrădăcinare şi absenţă, pierderea identităţii umane şi neînţelegerea haosului şi a volburii care este viaţa modernă creează toate aceste blasfemii cu efect de incantaţie demonică şi vrăjitoarească, incantaţii care nu sunt altceva decât doleanţe ce se pot rosti doar în vis.

Romanul lui Salman Rushdie îmi pare a fi un strigăt la luptă, un strigăt la trezire, un strigăt la trăirea fantasticului presupus de viaţa însăşi nu de viaţa propovăduită alambicat şi amestecat de un timp mult prea trecut, un timp care nici măcar trecut nu-şi mai permite să fie, ci poate doar fantasmagorie.

Personajele lui Rushdie se luptă, se zbat, se macină între fantastic şi real, la fel cum îmi pare că o fac şi credincioşii care nu ştiu cum să aleagă şi când între credinţă şi realitate, între lege şi Lege, între Dumnezeu şi Om, între a fi şi a deveni.

Finalul cărţii aproape că nu mai contează. Nu mai contează că Gibreel se pierde în fantasmele lui şi ajunge să se creadă cu adevărat arhanghel, nu contează nici mizeria în care este îndoliată Anglia, mizerie cu care Rushdie nu încetează nicio clipă să creeze, nici că Saladin redevine Salahuddin, deşi a fost un adevărat demon la un moment dat pentru Gibreel Farishta (un alter ego mai uman şi, astfel, autodestructiv?), nici că se întoarce în India şi se împacă cu tatăl său pe moarte şi reporneşte povestea de dragoste crezută pierdută, nu contează nici că primeşte mântuirea şi binecuvântarea Mamei India, nu mai contează pentru că, deşi demonic şi violent, Salahuddin este singurul personaj din carte ce şi-a păstrat chiar şi metamorfozat sentimentele umane şi nu a uitat nici măcar pentru o clipă că este sortit pieirii pentru simplul motiv că este carne şi oase.

Recomand Versetele satanice nu pentru că este bine scrisă sau ca şi exerciţiu literar, ci pentru durerea, pasiunea şi umanitatea din ea.

Deşi o clasez în topul personal după Copiii din miez de noapte şi Pământul de sub tălpile ei, Versetele este un must read dacă nu chiar un must have pentru simplul motiv că ceva o să se petreacă în mintea ta după ce o să o citeşti şi că poate-poate şi copiii tăi o vor citi la un moment dat. Le-ai face, cred, un serviciu.

Anunțuri

2 gânduri despre „Versetele satanice – Salman Rushdie

  1. E adevarat ca pentru islamici Coranul are o importanta mai mare decat poate pentru un crestin Biblia,insa e puntin cam exagerata aceasta recompensa pusa pe capul scriitorului.Daca ar fi sa acuzam cate un scriitor pentru lucrurile scrise inseamna ca si Dan Brown ar fi trebuit vanat de mai marii Vaticanului pentru lucrurile scrise…nu e de ici de colo sa spui ca Iisus a avut o relatie cu Maria Magdalena.Despre carte pot spune ca e ok,insa preferata mea ramane ‘Pamantul de sub talpile ei’.

    • Impresia cu care am ramas eu este accea ca Rushdie nu face altceva decat sa dea glas mai multor banuieli ca sa spun asa ale drept credinciosilor in legatura cu Coranul. Acesta este si motivul pentru care s-a pus aceasta recompensa imensa pe capul lui.
      Plus ca discutiile se duc pe marginea distrugerii unor simboluri religioase, ori nu numai islamistii striga la Rushdie ci si ortodocsii, catolicii si altii.
      Ori faptul ca orice religie se cladeste si rezista doar pe niste simboluri si vine cineva si le cioparteste metodic, nu cu suspans si melodrama, asta ar trebui sa spuna destul de mult despre frica prelatilor legata de Rushdie si literatura sa.
      Ciocanul loveste direct in vintrele tuturor religiilor si de acolo si recompensa, parerea mea.
      Cat despre Dan Brown, mi se pare o comparatie putin cam simplista, fara suparare, deoarece cartea sa nu este decat un succes comercial pe cand a lui Rushdie cred ca isi va castiga in timp un loc in literatura de calitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s