Ding visează de Yan Lianke


Ding visează de Yan Lianke

Nota mea: 5 din 5 stele

Cartea mi-a fost recomandată cu insistență de Luca Dinulescu. Nu degeaba a insistat, mi-ar fi părut extrem de rău, îndrăznesc să spun chiar că aș fi trăit degeaba dacă nu aș fi citit cartea lui Yan Lianke. Da, este atât de extraordinară. Și da, de aia-i super mișto să ai prieteni faini care citesc cărți faine și care știu ce să-ți recomande.

Ding e bunicul puștiului care a murit otrăvit în semn de răzbunare la adresa tatălui său, Ding Hui, un vânzător de sânge care s-a îmbogățit peste noapte. Sângele se vinde și se cumpără în sătucul Ding pe bani frumoși, oamenii începând să simtă că fac parte dintr-o comunitate, de ce nu, chiar avută. Doar că o maladie ciudată îi lovește crunt. Febra, după cum o numesc localnicii, nu e nimic altceva decât SIDA și nimicește populația cătunului. Bătrânul Ding încropește în școală un loc în care bolnavii se pot retrage, unii ca să moară, alții ca să-și poată duce în continuare, în liniște zilele pe care le mai au, câțiva pentru că sunt alungați de familiile înfricoșate de necruțătoarea boală. Bunicul Ding pare că nu este niciodată luat pe nepregătite de situațiile pe care viața i le scoate în față. Asta pentru că bunicul Ding visează, iar visele îi spun ceea ce urmează să se întâmple, însă bătrânul nu reușește tot timpul să se împotrivească destinului. În ciuda morții care bântuie pe străzile satului, a cadavrului fiului său, Ding Hui tot nu-și cere scuze comunității pentru molima pe care a abătut-o asupra sa. Nu-și cere scuze nici măcar tatălui său, iar în momentul în care oamenii încep să cadă pe capete, Ding Hui începe să facă afaceri cu sicriele de la stat pe care le împarte după cum crede de cuviință datorită poziției politice pe care o deține în zonă. Bunicul Ding vede cum satul se risipește sub ochii săi precum un fir de fum, o ultimă suflare a unor tăciuni care se sting chinuit sub un jet gros de scuipat pornit tocmai din gura fiului său. Ding, bătrânul, se stinge și el alături de Ding, satul, dar bunicul visător știe că visele sale nu se vor sfârși până când satul nu-și va primi pomana cuvenită, indiferent de forma sub care va fi livrată.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreo carte la fel de sfâșietoare precum aceasta. Când am închis romanul, am avut impresia că mi-au rămas bucăți întregi de carne lipite între filele sale. Lianke spune la sfârșitul romanului că după ce a terminat de scris cartea a izbucnit în lacrimi și nu a mai ieșit din casă vreme îndelungată, atât de mult l-a consumat povestea pe care a ales să o scrie.

Nebunia sângelui pune stăpânire pe satul Ding, iar Ding Hui care a văzut oportunitatea de a se îmbogăți este principalul dirijor al apocalipsei care urmează să se desfășoare peste comunitate. Ding Hui nu ascultă de nimeni și de nimic. Roadele cinismului său sunt banii și influența crescândă în aparatul birocratic, influență care nu face altceva decât să afunde și mai mult comunitatea într-o mocirlă în care moralitatea nu mai există. SIDA începe să facă ravagii printre săteni în urma ustensilelor nesterilizate și utilizate pentru mai mulți săteni. Oamenii încep să realizeze că Ding Hui este responsabilul pentru morțile cauzate de epidemie, bătrânul Ding încearcă să-l convingă să-și ceară scuze comunității, însă pe Ding Hui nu-l convinge nici măcar asasinarea propriului fiu să-și recunoască vina. 

Școala care este în grija bătrânului Ding ajunge să fie disputată între săteni, bătrânul Ding pierzându-și din autoritate în primul rând datorită meschinăriei fiului său. În momentul în care oamenii încep să moară pe capete, fiul bătrânului Ding face bișniță cu sicrie, vânzându-le cui vrea și la un preț foarte ridicat. Punctul culminant al decăderii lui Ding Hui este căsătorirea fiului asasinat, naratorul poveștii, cu o tânără cu probleme a unui individ foarte bogat.

În toată nebunia cauzată de Ding Hui, bătrânul Ding visează. Arhitectul viselor sale pare a fi tocmai nepotul asasinat, cu impresia asta am rămas de mai multe ori, puștiul fiind, așa cum am pomenit, naratorul întâmplărilor. Deși avertizat, bătrânul Ding nu mai poate controla distrugerile la care este supus cătunul, autoritatea sa a dispărut, oamenii sunt disperați, singurul care controlează totul este Ding Hui care continuă să calce pe cadavrea și să se îmbogățească de pe urma morților și a suferințelor semenilor săi.

Cartea este inspirată din epidemia din anii 1990 care a decimat provinica Henan din China. Yan Lianke descrie scene cutremurătoare care nu doar înfioară ci chiar scârbesc. Meschinăria, cinismul, lăcomia, cruzimea care pun stăpânire pe locuitorii sătucului Ding sunt dincolo de puterea mea de înțelegere. Sună neverosimil, însă tocmai această neverosimilitate este ceea ce face ca povestea cătunului Ding să fie, paradoxal, cât se poate de reală, înfricoșător de reală. Personajele lui Lianke nu sunt oameni extraordinari, sunt cât se poate de simpli și de banali. Societatea comunistă în care trăiesc nu se deosebește cu nimic de cea pe care am cunoscut-o și experimentat-o în Europa, indiferența conducerii față de locuitorii săi fiind cea care-i aduce, până la urmă, pe aceștia în situația de a se îmbolnăvi și muri pe capete. Lianke înfierează fără ezitare autoritățile comuniste în volumul său, senzația de rău pe care a acuzat-o scriitorul la sfârșitul romanului fiind perfect de înțeles. Mii de oameni morți, condamnați la moarte de un stat incompetent și complet iresponsabil față de deciziile pe care le ia.

Scriitura lui Lianke are o sensibilitate aparte, iar umorul la care adeseori recurge este de o finețe debordantă. Nu credeam că este posibil să zâmbești când citești o carte care descrie astfel de orori, exceptând romanele lui Vonnegut, însă Lianke reușește cumva să strecoare zâmbete. Exprimările sunt foarte bine alese și de fiecare dată își ating ținta. Liric, crud, amuzant, rece, realist, stilul adoptat în funcție de evenimente este integrat perfect în construcția propozițiilor amplificând la maxim starea sufletească pe care o transmite cititorului, nu o dată simțindu-mă de-a dreptul epuizat în urma paragrafelor parcurse. Lianke e un scriitor uriaș, un scriitor care-mi aduce aminte de marii clasici ai literaturii europene. Vorbesc la plural deoarece Lianke reușește pe alocuri să contopească voci și stiluri diferite care sună incredibil de emoționant.

De ce 5 stele: deoarece Ding visează este o capodoperă a literaturii universale.

Prezentarea editurii:

Inspirat de scandalul epidemiei de SIDA care a decimat provincia Henan în anii ’90, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, Ding Hui face avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus. Ca să spele păcatele familiei, bunicul Ding înființează un cămin pentru bolnavi, dar idilica societate care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. Între timp, Ding Hui își continuă cinic afacerile, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți. Irizată de subtilul umor negru care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai sălbatic capitalism.

 

„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“

Le Monde diplomatique

 

„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“

Chicago Tribune

Glorie târzie de Arthur Schnitzler


Glorie târzie de Arthur Schnitzler

Nota mea: 3 din 5 stele

Datorită lui Stefan Zweig și a sa Lume de ieri am pus mâna pe Glorie târzie. Recunosc că nu-mi este cunoscut niciun roman de-al lui Arthur Schnitzler deși pot spune că sunt într-o oarecare măsură un fan Schnitzler datorită Eyes Wide Shut, un film care m-a cutremurat și mi-a plăcut foarte mult, însă având în vedere că domnul Kubrick se poate îndepărta foarte mult de sursa de inspirație, încă nu știu dacă chiar sunt fascinat de autorul austriac sau de geniul regizorului.

Glorie târzie este povestea unui domn în vârstă care în tinerețe a cochetat cu poezia. La o vârstă destul de înaintată este recunoscut și racolat de un grup de tineri artiști care cred cu tărie că vocația lor este de a schimba radical arta și literatura vieneză. Tinerii par să-l adore, însă domnul Saxberger începe să aibă oarecare îndoieli. Saxberger este pus să aleagă între a-și retrăi tinerețea și a gusta din paharul cu arome înnebunitoare ale succesului și a-și accepta vârsta și  faptului că este foarte posibil să fie un poet mediocru.

Am căutat Viena lui Zweig, dar am găsit o Vienă boemă în care tinerii artiști fără talent se întâlnesc în cafenele și chefuiesc până dimineața încercând să-și găsească muzele menite să le schimbe radical existența. O Vienă necunoscută mie, o Vienă care ușor ar putea să fie acuzată de decadență și superficialitate.

Romanul lui Schnitzler nu m-a impresionat, deși se observă o sensibilitate ieșită din comun în ceea ce privește analiza psihologică a personajelor și un stil interesant de construcție și urmărire a evoluției acestora. Scriitura simplă, organizată și atentă la detalii, oferă cititorului o călătorie fascinantă în underground-ul culturii vieneze a sfârșitului de secol XVIII.

Cu o fină ironie, Schnitzler trece în revistă atât viața de noapte a boemilor vienezi cât și modul artiștilor și al connoseur-ilor într-ale literaturii care se pot găsi prin spelunci la ore mai mult sau mai puțin târzii. Un adevărat tablou vivant al culturii vieneze construit cu dragoste și empatie.

De ce 3 stele: deoarece l-am citit cu o plăcere crescândă, dat fiind că autorul m-a făcut să mă apropii de personaje și să bântui alături de acestea pe frumoasele străzi ale Vienei.

 

Prezentarea editurii:

„Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online)

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi. Satiră delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siècle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului.

„Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Al zecelea om de Graham Greene


Al zecelea om de Graham Greene

Nota mea: 4 din 5 stele

Romanul a fost scris de Graham Green în 1938, dar a fost publicat abia în 1983 deoarece scriitorul a uitat de el. Foarte bine că într-un final și-a adus aminte deoarece ar fi păgubit milioane de cititori de o poveste cât se poate de mișto.

1944. Un lagăr german pentru prizonieri de război. Conducerea decide să ucidă trei dintre cei zece prizonieri. Prizonierii primesc dreptul de a-și alege viitoarele cadavre. La tragerea la sorți, Jean-Louis Chavel pierde, prin urmare îl așteaptă execuția. Dar este laș. Și bogat. Își cedează averea celui care-i va lua locul. Fac un contract, se semnează alături de martori. Chavel scapă. După un timp, Chavel decide să-și vadă casa și se întoarce. Casa nu-i mai aparține. Familia decedatului locuiește acum în ea. Chavel nu-și asumă identitatea reală și se angajează argat. O poveste de dragoste se înfiripă între Chavel și sora omului care a fost executat în lagăr în locul său când un bărbat care se prezintă drept Jean-Louis Chavel apare la ușă.

Trăiam la un moment dat cu impresia că romanele cele mai bune sunt cele care se întind pe sute de pagini. Graham Greene e unul dintre scriitorii care m-au făcut să-mi revizuiesc această prejudecată.

Personajul lui Greene este pus într-o incomodă situație din punct de vedere moral. Mai întâi să recunoască public că este laș, ulterior să trăiască cu o conștiință încărcată cu moartea prizonierului care a acceptat lozul necâștigător pentru a oferi familiei sale un trai decent de pe urma averii sale, pentru ca într-un final, Chavel rămânând pe drumuri și fără bani, să fie nevoit să se angajeze și să trăiască ca slujitor în propria-i casă la familia decedatului. 

Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Greene nu este numai drama prin care trece personajul principal, ci modul ușor distant prin care autorul lasă cititorul să observe și să concluzioneze pe cont propriu dilema morală în care se află personajul din fața sa. Greene mi-a părut că-și asumă un rol de jurnalist, scriitura abordată fiind una destul de rece, care aduce mai degrabă a observator extern, decât a autor implicat în mod direct în relatarea unei povești tragice. 

Cu un stil tranșant, rapid și consecvent, Greene expune cititorului drama unui personaj pe care l-a format și aruncat în groapa cu lei, cel ce lecturează fiind unicul judecător al personajului.

Un roman intens și foarte bine structurat care te ține captiv vreme de câteva ceasuri în lumea mică și pe alocuri ridicolă a lui Chavel, un om care și-a păstrat existența fizică, însă care și-a pierdut sufletul.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pe cât de scurt, pe atât de puternic și palpitant.

Prezentarea editurii:

„Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru.”        (Graham Greene)

 

„Graham Greene este un scriitor cu totul aparte […]. El va rămâne în istoria literară drept cronicarul definitiv al conştiinţei şi al neliniştii existenţiale a secolului al XX-lea.”       (William Golding, Enciclopedia scriitorilor britanici)

 

„Dacă ar fi trăit să vadă cel de al Doilea Război Mondial, Edgar Allan Poe ar fi scris o astfel de carte. O intrigă palpitantă, care abordează chestiuni morale majore într-o notă minoră, aşa cum se întâmplă de obicei în povestiri […] Şi totuşi, Al zecelea om ne intrigă pentru că pune întrebări dificile despre responsabilitate, curaj, vinovăţie şi iubire, despre opţiunile posibile atunci când ne confruntăm cu răul absurd, despre virtutea care apare întotdeauna când te aştepţi mai puţin, nu pe drumul mare, ci pe căi lăturalnice.”       (People) 

Harry Potter și copilul blestemat de John Tiffany și Jack Thorne


Harry Potter și copilul blestemat de John Tiffany și Jack Thorne

Nota mea: 4 din 5 stele

Hogwarts, chiar mi-a fost dor de tine!

Harry Potter nu mai e puștiul pe care-l știam. Acum e tată a trei copii cu un loc de muncă epuizant la Ministerul Magiei. Tânărul Albus urmează să se înscrie la Hogwarts și să dea piept cu moștenirea pe care i-a lăsat-o tatăl său. Este sau nu precum Harry Potter? Ce înseamnă să fii fiul eroului cu fruntea însemnată? 

Nu mă pricep la teatru. Nu prea citesc teatru. Cartea am luat-o strict datorită faptului că e continuarea aventurilor lui Harry Potter. Dacă e o piesă bună sau nu, nu știu să vă spun, nu mă pot exprima. Cert este că mi-a plăcut povestea și m-am bucurat că am revăzut personaje vechi, dragi, personaje care mi-au adus aminte inclusiv de perioada în care eram librar la Joc Secund.

Dialogurile nu sunt foarte strălucite, personajele nu sunt măiastru executate, nici nu știu dacă e posibil așa ceva într-o piesă de teatru, cert este că aduce mai degrabă a scenariu de film, cel puțin așa mi s-a părut datorită efectelor speciale propuse în text. Am citit-o cu sufletul la gură, m-am implicat afectiv în lectură și am trăit alături de personaje. Nu am avut așteptări, prin urmare nu a avut ce să mă dezamăgească.

Nu pot să fiu extrem de critic cu volumul de față deoarece m-am implicat sentimental mult prea mult în lectură și am fost fericit ca un copil. N-am cum să nu o recomand, cu riscul de a nu mulțumi persoanele care chiar mi-ar urma sfatul, nu pot să le zic fanilor seriei să nu o citească. Ar fi păcat să ratezi o astfel de reuniune. Mai bine să-ți pară rău că ai participat decât să te gândești cum ar fi fost dacă nu ai fi rămas acasă.

De ce 4 stele: întrucât sunt fan al seriei, nu știu dacă aș mai fi acum, dacă ar fi să o recitesc, și mi-a plăcut foarte mult drumul întors către anii în care citeam cu nesaț aventurile lui Harry Potter.

Prezentarea editurii:

A OPTA POVESTE. NOUĂSPREZECE ANI MAI TÂRZIU.

Bazată pe o nouă poveste originală de J.K. Rowling, John Tiffany şi Jack Thorne, Harry Potter şi copilul blestemat este o nouă piesă semnată de Jack Thorne. Este a opta poveste din seria Harry Potter şi prima jucată oficial pe scenă. Premiera mondială a piesei a avut loc pe 30 iulie 2016, la un teatru londonez din West End. Acest volum conține scenariul repetiției cu public și ne invită să luăm parte la un nou episod din saga lui Harry Potter, a prietenilor şi familiei lui.

Pentru Harry Potter mereu a fost greu să fie el însuşi, iar acum, când lucrează până la epuizare la Ministerul Magiei, are soţie şi trei copii care merg la şcoală, nu e cu mult mai uşor. 

În timp ce Harry se războieşte cu un trecut care refuză să rămână unde îi este locul, fiul lui cel mic, Albus, luptă şi el cu greutatea unei moşteniri de familie pe care nu şi-a dorit-o niciodată. Când trecutul şi prezentul se contopesc ameninţător, şi tatăl, şi fiul descoperă un adevăr incomod: uneori întunericul vine de unde nu te aştepţi.

 

Despre autori:

J.K. Rowling este autoarea celor şapte romane din seria Harry Potter, a trei cărţi inspirate din lumea Harry Potter publicate în scopuri caritabile, precum şi a romanului pentru adulţi Moarte subită. Sub pseudonimul Robert Galbraith a scris romanele poliţiste din seria Cormoran Strike. 

J.K. Rowling debutează acum ca scenaristă şi este producătoarea filmului Animale fantastice şi unde le poți găsi, care va fi lansat în noiembrie 2016.

Jack Thorne scrie pentru teatru, film, televiziune şi radio. Este autorul pieselor Hope şi Let the Right One In, printre multe altele. Printre scenariile de film scrise de el se numără War Book şi The Scouting Book for Boys, iar pentru televiziune a scris Don’t Take My Baby, care a câştigat premiul BAFTA, The Fades şi seria This Is England. În prezent lucrează la adaptarea trilogiei lui Philip Pullman, Materiile întunecate, pentru BBC.

John Tiffany a câştigat numeroase premii pentru munca lui de regizor, atât de la teatre din West End, cât şi de pe Broadway. Printre piesele regizate de el se numără Menajeria de sticlă, Macbeth, Bacantele, Let the Right One In şiBlack Watch. Este director asociat al Teatrului Royal Court şi a fost director asociat al National Theatre of Scotland din 2005 până în 2012.

Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal


Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Nota mea: 3 din 5 stele

De Hrabal te îndrăgostești o dată. Doar o dată. Şi rămâi pe veci îndrăgostit de el.

Vremurile bune de altădată este o culegere de povestiri în care se regăsesc personajele zurlii și mucalite cu aventuri când deocheate, când incredibile, dar de fiecare dată amuzante și inedite.

Iremediabil fascinat și înamorat de cehi și Cehia, Hrabal scrie cu o înduioșătoare sensibilitate despre oamenii din jurul său, despre poporul pe care uneori pare că-l detestă din pricina tarelor și a neroziilor care-i trec prin cap, însă cumva recunoaște că tocmai pentru aceste lucruri îl iubește și mai abitir.

Nu cunosc foarte multe despre Cehia dar citind scriitori precum Jachim Topol sau Mariusz Szczygiel, cel din urmă fiind un polonez îndrăgostit de cehi și Cehia, personajele lui Hrabal mi se arată într-o altă lumină. Cehii sunt, îndrăznesc să o spun, una dintre cele mai nații din Europa, iar personajele pe care Hrabal le expune în povestirile și romanele sale nu sunt altceva decât imaginea fidelă a ceea ce înseamnă să fii ceh. Cehii nu se supără ușor, sunt dispuși să facă multe compromisuri, le place să râdă pentru că râsul le este adeseori arma supremă cu care pot combate inclusiv moartea, sunt ferm convinși că sunt cel mai ateu popor de pe pământ, legătura lor cu biserica fiind una dintre cele mai ciudate de care am auzit vreodată. Cehul trăiește viața așa cum ar trebui să o trăiască oricine: ca pe un drum lung către un implacabil sfârșit, prin urmare nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te bucuri de ea. Hrabal se bucură alături de compatrioții săi de ceea ce viața văzută din perspectiva unui ceh poate să ofere. Tragediile vor sfârși într-un acces aprig de râs deoarece altă variantă nu există.

La un moment dat Hrabal mi-a dat impresia unui gunoier al neamului cehesc întrucât ceea ce face autorul este să scormonească după tot felul de momente tragi-comice din viața unor oameni până la urmă banali, oameni pe care sigur i-am putea recunoaște printre vecinii de la bloc sau din cartier dacă i-am căuta cu tot dinadinsul.

Indiferent de e vorba despre un domn care se gândește serios la construirea epitafului care-i va sta scris pe piatra de mormânt, timp în care o admiră pofticios pe domnișoara care-i transcrie ideile; despre hangiul posesor a două pisici, ulterior abandonate, care este când cu capsa pusă și-și școate mușterii din local aproape-n șuturi, când  binedispus, iar toți mesenii se simt ca la ei acasă; despre un tânăr și o țigăncușă și a lor zburdalnică poveste de amor; despre bărbatul care cumpăra orice lucru care-i părea a avea preț de nimic; despre gurmandul devorator de salam pe care-l afuma în căcăstoarea din fundul curții, salam care niciodată nu se termina de afumat deoarece pe mâncău îl apuca pofta de salam și-l halea de fiecare dată uitând faptul că aștepta să se afume cum se cuvine; despre unchiul Adolf care ajunge într-un birt în care doi dentiști se ciondănesc și ajung să-și scoată dinții unul altuia, mai apoi și unchiului Adolf, unchi care ajunge la concluzia că e totuși bine că scandalagii nu erau jugănari.

Gunoierul Hrabal? Mai degrabă sanitarul Hrabal. Știți acel pește care stătea pe fundul acvariului și pigulea pietricelele, din când în când ieșind la suprafață ca să mai ia o gură de aer? Acesta este Hrabal. Sanitarul care strânge mizeria din urma concitadinilor săi și care ocazional ia o gură de oxigen lansând în eter prin intermediul personajelor și al povestirilor sale dioxidul de carbon pe care l-a strâns cu spor în plămâni. Fără astfel de sanitari literatura ar fi infinit mai tristă, iar istoria și popoarele de negândit mai sărace.

De ce 3 stele: deoarece Hrabal e partenerul perfect alături de care să savurezi o halbă de bere bună.

Despre alte cărți de Bohumil Hrabal:

Trenuri cu prioritate

Bambini de Praga

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Alte recenzii:

Dollo

Prezentarea editurii:

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreţi să vedeţi Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

„Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorinţe întrupate… Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor.” James Wood, London Review of Books

„Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal

Omul Ilustrat de Ray Bradbury


Omul Ilustrat de Ray Bradbury

Nota mea: 4 din 5 stele

Ray Bradbury este unul dintre cei mai fascinanți autori pe care i-am întâlnit vreodată, iar Fahrenheit 451 este una dintre cărțile pe care le-am recitit cu nespusă plăcere și de fiecare dată m-am mirat de efectul pe care l-a avut asupra mea.

În Omul Ilustrat Ray Bradbury duce mai departe obsesia sa legată de umanitate și de comportamentul omului în situații extreme. Impresia este că Bradbury destestă rasa umană și în povestirile sale oamenii sunt obsedați de distrugere, de anihilare, de violență, de moarte, de singurătate.

Tatuajele de pe vizitatorul care-l țin treaz pe narator, și cu ajutorul căruia cititorul este lansat într-o lume în care spațiul și timpul se simt de parcă ar fi lucruri materiale, nu sunt altceva decât poveștile unor oameni care caută ieșirea din labirintul în care s-au trezit prinși. Indiferent de vorbim despre un astronaut care nu-și găsește liniștea în sânul familiei și-și încalcă promisiunea de a nu mai pleca în spațiu sau despre un grup de astronauți care țin legătura doar prin radio după ce s-au lansat în spațiu după ce nava lor a fost distrusă, fiecare personaj pare să caute firul care să-l țină ancorat în realitate și care să-l ajute să înțeleagă condiția umană.

Omul Ilustrat este un etern rătăcitor, un fel de Ahașverus care fără de liniște va bate pământul în lung și-n lat și va aduna pe trupul său istorisiri pe care le va oferi spre citire oamenilor până când aceștia le vor înțelege tâlcul și-și vor stăpâni firea cea distrugătoare. Oamenii lui Bradbury trebuie să învețe să asculte, să-și înțeleagă limitele și să accepte misterul ca pe un dar, nu ca pe o țintă care trebuie atinsă.

De ce 4 stele: pentru că poveștile lui Bradbury pot fi considerate cheia către înțelegerea angoaselor și a spiritului autodistructiv care zace în om.

Alte recenzii:

Serial Readers

Ketherius

 

Prezentarea editurii:

Omul Ilustrat reunește optsprezece povești în care fantasticul și science-fictionul se împletesc cu umorul negru, fatalismul și macabrul. În deschiderea cărții, naratorul relatează prima lui întâlnire cu Omul Ilustrat – un personaj fantastic, ale cărui tatuaje prind viață atunci când sunt privite, fiecare spunând o poveste diferită. Cititorul este indirect invitat să privească imaginile și să asiste la „punerea lor în scenă“ – un pretext pentru Bradbury pentru a explora natura umanității și a relațiilor interumane în contextul abolirii barierelor temporale și spațiale. Autorul nu ezită să se amuze de personajele sale, să le arate defectele și limitele și să le demaște naivitatea.

Trezirea Leviatanului de James Corey


Trezirea Leviatanului de James Corey

Nota mea: 4 din 5 stele

Omenirea a reușit să colonizeze o parte bunicică din sistemul solar, ajungând să se ocupe mai nou cu lupte pentru apă, aer și hrană. Cu alte cuvinte, după ce ne-am întins mult mai mult decât ne era plapuma, revenim la vechile obiceiuri: dat în cap seamănului pentru ce are în grădină. Bineînțeles că lucrurile nu au cum să rămână simple, doar trăim în spațiu și pe alte planete, prin urmare se descoperă o armă biologică, un virus, lansat către Pământ de ființe inteligente necunoscute, virus care are capacitatea extraordinară de a modifica și reorganiza o întreagă rasă. De virus află o gașcă de nebuni și încearcă să-l stăpânească și să-l utilizeze în interes personal. Doar că detectivul Miller și ofițerul James Holden au alte planuri, respectiv să salveze omenirea, planuri care vor intra în contradicție totală cu ceea ce plănuiau atât extratereștrii neștiuți cât și teroriști nebuni.

Foarte, foarte, foarte faină cartea! Am citit-o în patru zile și când o luam în mână nu mă puteam dezlipi de ea! Mai degrabă adormeam cu ea în brațe decât să o pun deoparte ca să dorm. James SA Corey (Daniel Abraham + Ty Franck) reușește să scoată un prim volum din cele zece câte va număra seria Expanse și nu face absolut deloc rabat de la acțiune! De obicei volumele care încep o serie sunt luuuungi și plictisitoare, personajele abia se conturează, povestea cu greu se formează, universul în care urmează să te scufunzi se întregește cu greu etc. etc. Ei bine, în Trezirea Leviatanului lucrurile nu stau deloc așa. 

Povestea este foarte bine construită, ca un film de acțiune cu un buget uriaș, nu ești lăsat nici măcar o clipă să-ți tragi respirația, următoarea pagină ascunde o altă răsturnare de situație, un nou test dificil de trecut pentru protagoniști și o altă întâmplare complicată din care personajele nu se știe dacă scapă sau nu. 

Personajele principale, detectivul Miller și James Holden sunt foarte mișto! Detectivul este un tip autodistructiv care a făcut parte din forțele polițienești de pe Ceres, pe când Holden este un ofițer care a ajuns să-și facă veacul pe un transportor de gheață unde singura sa distracție este să combine femei. Cei doi sunt clișeul perfect care se regăsește în toate filmele americane de duzină în care un polițist super bazat, șmecher și plin de mușchi trebuie să rezolve un caz dificil alături de un partener incompetent, de obicei din afara forțelor polițienești. Dar, DAR!, Corey rupe filmul întrucât e un scriitor deștept și pune în scenă o relație antagonică perfectă dar cu rezultate pozitive, o relație dificilă dar plină de umor și constructivă, o relație între două personaje extrem de diferite, cu opinii diametral opuse legate de tipul de acțiuni care ar trebui întreprinse în diferite situații, însă cu un scop comun: acela de a salva omenirea. 

Cei doi sunt sarea și piperul cărții. Foarte fain construite personajele, dialogurile și certurile dintre aceștia sunt savuroase, cu atât mai mult cu cât Miller e foarte slobod la gură.

Romanul este spectaculos! Nu este un odisee spațială clasică, nu este nici science-fiction pretențios, este mai degrabă un thriller deștept care se petrece în spațiu și într-un timp îndepărtat. O carte care place, care prinde și care nu te lasă să respiri decât în ritmul în care respiră ea însăși: prin urmare, e cazul, cititorule, să te pregătești pentru o cursă de tip Iron-Man întrucât o să ai de tras, iar Trezirea Leviatanului alături de cei doi antrenori, Holden și Miller, nu o să te lase să iei nici măcar o pauză pentru o gură de aer.

De ce 4 stele: pentru că este un roman foarte bine construit, cu personaje mișto, cu o poveste plină de acțiune care crește și se rostogolește într-un ritm infernal. E cel mai bun „film de acțiune” pe care l-am văzut în ultimii ani!

Alte recenzii:

Fan SF

Scena 9

Serial Readers

Prezentarea editurii:

Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?

Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.

Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii.