Valetul de pică de Joyce Carol Oates


Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Nota mea: 4 din 5 stele

Andrew J. Rush a atins nivelul la care orice scriitor visează. Romanele sale polițiste au succes atât la public cât și la critici, vinde milioane de exemplare, iar banii nu mai sunt o problemă pentru el. Însă Rush are un secret întunecat, numele acestuia este Jack of Spades, un pseudonim sub care semnează romane morbide, violente și masochiste care și ele se bucură de succes la public, deși diferența dintre Rush și Jack e uriașă, atât la nivelul scriiturii, cât și al temelor abordate. În momentul în care fiica sa descoperă un roman de-al lui Jack of Spades și începe să pună întrebări care-l încurcă pe Rush, se trezește și cu o citație în care este acuzat de plagiat de către o doamnă în vârstă. Rush nu se pierde neapărat cu firea, dar Jack of Spades începe să-și facă auzită vocea întunecată, iar tonul său nu este deloc unul care să-l liniștească pe Andrew J. Rush. Jack of Spades pare că vrea să preia controlul…

Joyce Carol Oates este una dintre scriitoarele mele favorite. Am descoperit-o cu Femeia, victimă a speciei? o colecție de povestiri care m-au șocat și cutremurat. De atunci am fost fascinat de imaginația și scriitura lui Oates.

Subiectul pe care îl atacă în romanul de față este unul cel puțin sensibil pentru scriitorii de succes. T. S. Eliot, de exemplu, spunea poeții imaturi imită, poeții maturi fură; poeții slabi modifică tot ce iau, în timp ce poeții buni transformă totul în ceva și mai bun. De-a lungul timpului mulți scriitori au avut probleme cu acuzațiile de plagiat, marea majoritate a plângerilor neavând câștig de cauză, însă cert este că frica de a fi acuzat de plagiat și un eventual proces câștigat de cel care a depus plângerea ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul unei cariere.

Personajul lui Oates mi-a adus aminte de Thad Beaumont a lui Stephen King deși trebuie să recunosc că Rush pare să fie mult mai deranjat la cap. Obsesiile lui Rush sunt bine și adânc ascunse, lăsându-și partea întunecată să iasă uneori la iveală pentru a scrie cărți înfiorătoare care-i fac plăcere și pe care Rush le savurează. În momentul în care Rush primește citația legată de plagiat, Jack of Spades începe să preia controlul încetul cu încetul asupra vieții sale. Rush se pare că-i este dator lui Jack cu viața pe care o are, prin urmare Jack este singurul care este în stare să rezolve probleme complicate precum cea a acuzației de plagiat, problemă care se rezolvă fără să faci apel la jumătăți de măsură. 

Oates scrie cu nerv, cu o forță fabuloasă care te tințuiește de fotoliu și te face să tresari la fiecare pagină dată. Cu măiestrie și cu o inteligență morbidă, autoarea-și construiește cu deosebită atenție pânza de păianjen în care-și prinde cititorii, neoferind nici o șansă de scăpare. Alert și bine proporționat, romanul Valetul de pică e o bijuterie a noir-ului contemporan.

De ce 4 stele: pentru că nu m-a lăsat nici măcar o clipă ca să-mi trag respirația.

 

Prezentarea editurii:

Andrew J. Rush a atins acel tip de succes de critică şi comercial la care majoritatea scriitorilor îndrăznesc doar să viseze: are un agent şi un editor în New York, iar cele douăzeci şi opt de romane poliţiste ale sale s-au vândut în milioane de exemplare. Dar Rush ascunde un secret întunecat. Sub pseudonimul „Jack of Spades” – Valetul de Pică –, el scrie o altă serie de romane noir, thrillere violente, lugubre, masochiste. Când fiica lui găseşte una dintre aceste cărţi, ea începe să pună întrebări. Între timp, Rush primeşte o citaţie în instanţă de la o femeie care îl acuză că i-a plagiat propriile scrieri. Astfel, reputaţia, cariera şi viaţa sa de familie sunt ameninţate, iar în mintea lui începe să audă vocea sarcastică a lui Jack of Spades.

„Exact atunci când crezi că ai înţeles totul, Joyce Carol Oates te uimeşte încă o dată. Şi o face în stil mare.” New York Times Book Review

Numită de John Updike „cea mai importantă scriitoare din America”, Joyce Carol Oates a primit sau a fost nominalizată la cele mai mari premii literare: National Book Award, Pulitzer Prize, PEN/Faulkner Award, James Tait Black Memorial Prize, Prix Femina Étranger.

Ding visează de Yan Lianke


Ding visează de Yan Lianke

Nota mea: 5 din 5 stele

Cartea mi-a fost recomandată cu insistență de Luca Dinulescu. Nu degeaba a insistat, mi-ar fi părut extrem de rău, îndrăznesc să spun chiar că aș fi trăit degeaba dacă nu aș fi citit cartea lui Yan Lianke. Da, este atât de extraordinară. Și da, de aia-i super mișto să ai prieteni faini care citesc cărți faine și care știu ce să-ți recomande.

Ding e bunicul puștiului care a murit otrăvit în semn de răzbunare la adresa tatălui său, Ding Hui, un vânzător de sânge care s-a îmbogățit peste noapte. Sângele se vinde și se cumpără în sătucul Ding pe bani frumoși, oamenii începând să simtă că fac parte dintr-o comunitate, de ce nu, chiar avută. Doar că o maladie ciudată îi lovește crunt. Febra, după cum o numesc localnicii, nu e nimic altceva decât SIDA și nimicește populația cătunului. Bătrânul Ding încropește în școală un loc în care bolnavii se pot retrage, unii ca să moară, alții ca să-și poată duce în continuare, în liniște zilele pe care le mai au, câțiva pentru că sunt alungați de familiile înfricoșate de necruțătoarea boală. Bunicul Ding pare că nu este niciodată luat pe nepregătite de situațiile pe care viața i le scoate în față. Asta pentru că bunicul Ding visează, iar visele îi spun ceea ce urmează să se întâmple, însă bătrânul nu reușește tot timpul să se împotrivească destinului. În ciuda morții care bântuie pe străzile satului, a cadavrului fiului său, Ding Hui tot nu-și cere scuze comunității pentru molima pe care a abătut-o asupra sa. Nu-și cere scuze nici măcar tatălui său, iar în momentul în care oamenii încep să cadă pe capete, Ding Hui începe să facă afaceri cu sicriele de la stat pe care le împarte după cum crede de cuviință datorită poziției politice pe care o deține în zonă. Bunicul Ding vede cum satul se risipește sub ochii săi precum un fir de fum, o ultimă suflare a unor tăciuni care se sting chinuit sub un jet gros de scuipat pornit tocmai din gura fiului său. Ding, bătrânul, se stinge și el alături de Ding, satul, dar bunicul visător știe că visele sale nu se vor sfârși până când satul nu-și va primi pomana cuvenită, indiferent de forma sub care va fi livrată.

Nu-mi aduc aminte să fi citit vreo carte la fel de sfâșietoare precum aceasta. Când am închis romanul, am avut impresia că mi-au rămas bucăți întregi de carne lipite între filele sale. Lianke spune la sfârșitul romanului că după ce a terminat de scris cartea a izbucnit în lacrimi și nu a mai ieșit din casă vreme îndelungată, atât de mult l-a consumat povestea pe care a ales să o scrie.

Nebunia sângelui pune stăpânire pe satul Ding, iar Ding Hui care a văzut oportunitatea de a se îmbogăți este principalul dirijor al apocalipsei care urmează să se desfășoare peste comunitate. Ding Hui nu ascultă de nimeni și de nimic. Roadele cinismului său sunt banii și influența crescândă în aparatul birocratic, influență care nu face altceva decât să afunde și mai mult comunitatea într-o mocirlă în care moralitatea nu mai există. SIDA începe să facă ravagii printre săteni în urma ustensilelor nesterilizate și utilizate pentru mai mulți săteni. Oamenii încep să realizeze că Ding Hui este responsabilul pentru morțile cauzate de epidemie, bătrânul Ding încearcă să-l convingă să-și ceară scuze comunității, însă pe Ding Hui nu-l convinge nici măcar asasinarea propriului fiu să-și recunoască vina. 

Școala care este în grija bătrânului Ding ajunge să fie disputată între săteni, bătrânul Ding pierzându-și din autoritate în primul rând datorită meschinăriei fiului său. În momentul în care oamenii încep să moară pe capete, fiul bătrânului Ding face bișniță cu sicrie, vânzându-le cui vrea și la un preț foarte ridicat. Punctul culminant al decăderii lui Ding Hui este căsătorirea fiului asasinat, naratorul poveștii, cu o tânără cu probleme a unui individ foarte bogat.

În toată nebunia cauzată de Ding Hui, bătrânul Ding visează. Arhitectul viselor sale pare a fi tocmai nepotul asasinat, cu impresia asta am rămas de mai multe ori, puștiul fiind, așa cum am pomenit, naratorul întâmplărilor. Deși avertizat, bătrânul Ding nu mai poate controla distrugerile la care este supus cătunul, autoritatea sa a dispărut, oamenii sunt disperați, singurul care controlează totul este Ding Hui care continuă să calce pe cadavrea și să se îmbogățească de pe urma morților și a suferințelor semenilor săi.

Cartea este inspirată din epidemia din anii 1990 care a decimat provinica Henan din China. Yan Lianke descrie scene cutremurătoare care nu doar înfioară ci chiar scârbesc. Meschinăria, cinismul, lăcomia, cruzimea care pun stăpânire pe locuitorii sătucului Ding sunt dincolo de puterea mea de înțelegere. Sună neverosimil, însă tocmai această neverosimilitate este ceea ce face ca povestea cătunului Ding să fie, paradoxal, cât se poate de reală, înfricoșător de reală. Personajele lui Lianke nu sunt oameni extraordinari, sunt cât se poate de simpli și de banali. Societatea comunistă în care trăiesc nu se deosebește cu nimic de cea pe care am cunoscut-o și experimentat-o în Europa, indiferența conducerii față de locuitorii săi fiind cea care-i aduce, până la urmă, pe aceștia în situația de a se îmbolnăvi și muri pe capete. Lianke înfierează fără ezitare autoritățile comuniste în volumul său, senzația de rău pe care a acuzat-o scriitorul la sfârșitul romanului fiind perfect de înțeles. Mii de oameni morți, condamnați la moarte de un stat incompetent și complet iresponsabil față de deciziile pe care le ia.

Scriitura lui Lianke are o sensibilitate aparte, iar umorul la care adeseori recurge este de o finețe debordantă. Nu credeam că este posibil să zâmbești când citești o carte care descrie astfel de orori, exceptând romanele lui Vonnegut, însă Lianke reușește cumva să strecoare zâmbete. Exprimările sunt foarte bine alese și de fiecare dată își ating ținta. Liric, crud, amuzant, rece, realist, stilul adoptat în funcție de evenimente este integrat perfect în construcția propozițiilor amplificând la maxim starea sufletească pe care o transmite cititorului, nu o dată simțindu-mă de-a dreptul epuizat în urma paragrafelor parcurse. Lianke e un scriitor uriaș, un scriitor care-mi aduce aminte de marii clasici ai literaturii europene. Vorbesc la plural deoarece Lianke reușește pe alocuri să contopească voci și stiluri diferite care sună incredibil de emoționant.

De ce 5 stele: deoarece Ding visează este o capodoperă a literaturii universale.

Prezentarea editurii:

Inspirat de scandalul epidemiei de SIDA care a decimat provincia Henan în anii ’90, romanul lui Yan Lianke spune povestea ignorantului sătuc Ding, care își plătește scump patima de înavuțire. Netulburat nici măcar de moartea propriului fiu, Ding Hui face avere cumpărând sânge de la săteni și transmițându-le necruțătorul virus. Ca să spele păcatele familiei, bunicul Ding înființează un cămin pentru bolnavi, dar idilica societate care se înjgheabă aici cade în curând pradă lăcomiei, vanității și rivalităților meschine. Între timp, Ding Hui își continuă cinic afacerile, vânzând sicrie la suprapreț și aranjând căsătorii între morți. Irizată de subtilul umor negru care l-a făcut celebru pe Yan Lianke, povestea sătucului Ding arată cum bizarele idealuri comuniste ascund adeseori sub masca lor patimile celui mai sălbatic capitalism.

 

„Yan Lianke este neegalat în talentul cu care își scrie romanele de critică socială, deopotrivă sumbre și pline de umor.“

Le Monde diplomatique

 

„Unul dintre cele mai controversate genii satirice ale Chinei de astăzi.“

Chicago Tribune

Glorie târzie de Arthur Schnitzler


Glorie târzie de Arthur Schnitzler

Nota mea: 3 din 5 stele

Datorită lui Stefan Zweig și a sa Lume de ieri am pus mâna pe Glorie târzie. Recunosc că nu-mi este cunoscut niciun roman de-al lui Arthur Schnitzler deși pot spune că sunt într-o oarecare măsură un fan Schnitzler datorită Eyes Wide Shut, un film care m-a cutremurat și mi-a plăcut foarte mult, însă având în vedere că domnul Kubrick se poate îndepărta foarte mult de sursa de inspirație, încă nu știu dacă chiar sunt fascinat de autorul austriac sau de geniul regizorului.

Glorie târzie este povestea unui domn în vârstă care în tinerețe a cochetat cu poezia. La o vârstă destul de înaintată este recunoscut și racolat de un grup de tineri artiști care cred cu tărie că vocația lor este de a schimba radical arta și literatura vieneză. Tinerii par să-l adore, însă domnul Saxberger începe să aibă oarecare îndoieli. Saxberger este pus să aleagă între a-și retrăi tinerețea și a gusta din paharul cu arome înnebunitoare ale succesului și a-și accepta vârsta și  faptului că este foarte posibil să fie un poet mediocru.

Am căutat Viena lui Zweig, dar am găsit o Vienă boemă în care tinerii artiști fără talent se întâlnesc în cafenele și chefuiesc până dimineața încercând să-și găsească muzele menite să le schimbe radical existența. O Vienă necunoscută mie, o Vienă care ușor ar putea să fie acuzată de decadență și superficialitate.

Romanul lui Schnitzler nu m-a impresionat, deși se observă o sensibilitate ieșită din comun în ceea ce privește analiza psihologică a personajelor și un stil interesant de construcție și urmărire a evoluției acestora. Scriitura simplă, organizată și atentă la detalii, oferă cititorului o călătorie fascinantă în underground-ul culturii vieneze a sfârșitului de secol XVIII.

Cu o fină ironie, Schnitzler trece în revistă atât viața de noapte a boemilor vienezi cât și modul artiștilor și al connoseur-ilor într-ale literaturii care se pot găsi prin spelunci la ore mai mult sau mai puțin târzii. Un adevărat tablou vivant al culturii vieneze construit cu dragoste și empatie.

De ce 3 stele: deoarece l-am citit cu o plăcere crescândă, dat fiind că autorul m-a făcut să mă apropii de personaje și să bântui alături de acestea pe frumoasele străzi ale Vienei.

 

Prezentarea editurii:

„Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online)

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi. Satiră delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siècle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului.

„Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Al zecelea om de Graham Greene


Al zecelea om de Graham Greene

Nota mea: 4 din 5 stele

Romanul a fost scris de Graham Green în 1938, dar a fost publicat abia în 1983 deoarece scriitorul a uitat de el. Foarte bine că într-un final și-a adus aminte deoarece ar fi păgubit milioane de cititori de o poveste cât se poate de mișto.

1944. Un lagăr german pentru prizonieri de război. Conducerea decide să ucidă trei dintre cei zece prizonieri. Prizonierii primesc dreptul de a-și alege viitoarele cadavre. La tragerea la sorți, Jean-Louis Chavel pierde, prin urmare îl așteaptă execuția. Dar este laș. Și bogat. Își cedează averea celui care-i va lua locul. Fac un contract, se semnează alături de martori. Chavel scapă. După un timp, Chavel decide să-și vadă casa și se întoarce. Casa nu-i mai aparține. Familia decedatului locuiește acum în ea. Chavel nu-și asumă identitatea reală și se angajează argat. O poveste de dragoste se înfiripă între Chavel și sora omului care a fost executat în lagăr în locul său când un bărbat care se prezintă drept Jean-Louis Chavel apare la ușă.

Trăiam la un moment dat cu impresia că romanele cele mai bune sunt cele care se întind pe sute de pagini. Graham Greene e unul dintre scriitorii care m-au făcut să-mi revizuiesc această prejudecată.

Personajul lui Greene este pus într-o incomodă situație din punct de vedere moral. Mai întâi să recunoască public că este laș, ulterior să trăiască cu o conștiință încărcată cu moartea prizonierului care a acceptat lozul necâștigător pentru a oferi familiei sale un trai decent de pe urma averii sale, pentru ca într-un final, Chavel rămânând pe drumuri și fără bani, să fie nevoit să se angajeze și să trăiască ca slujitor în propria-i casă la familia decedatului. 

Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Greene nu este numai drama prin care trece personajul principal, ci modul ușor distant prin care autorul lasă cititorul să observe și să concluzioneze pe cont propriu dilema morală în care se află personajul din fața sa. Greene mi-a părut că-și asumă un rol de jurnalist, scriitura abordată fiind una destul de rece, care aduce mai degrabă a observator extern, decât a autor implicat în mod direct în relatarea unei povești tragice. 

Cu un stil tranșant, rapid și consecvent, Greene expune cititorului drama unui personaj pe care l-a format și aruncat în groapa cu lei, cel ce lecturează fiind unicul judecător al personajului.

Un roman intens și foarte bine structurat care te ține captiv vreme de câteva ceasuri în lumea mică și pe alocuri ridicolă a lui Chavel, un om care și-a păstrat existența fizică, însă care și-a pierdut sufletul.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pe cât de scurt, pe atât de puternic și palpitant.

Prezentarea editurii:

„Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru.”        (Graham Greene)

 

„Graham Greene este un scriitor cu totul aparte […]. El va rămâne în istoria literară drept cronicarul definitiv al conştiinţei şi al neliniştii existenţiale a secolului al XX-lea.”       (William Golding, Enciclopedia scriitorilor britanici)

 

„Dacă ar fi trăit să vadă cel de al Doilea Război Mondial, Edgar Allan Poe ar fi scris o astfel de carte. O intrigă palpitantă, care abordează chestiuni morale majore într-o notă minoră, aşa cum se întâmplă de obicei în povestiri […] Şi totuşi, Al zecelea om ne intrigă pentru că pune întrebări dificile despre responsabilitate, curaj, vinovăţie şi iubire, despre opţiunile posibile atunci când ne confruntăm cu răul absurd, despre virtutea care apare întotdeauna când te aştepţi mai puţin, nu pe drumul mare, ci pe căi lăturalnice.”       (People)