Glorie târzie de Arthur Schnitzler


Glorie târzie de Arthur Schnitzler

Nota mea: 3 din 5 stele

Datorită lui Stefan Zweig și a sa Lume de ieri am pus mâna pe Glorie târzie. Recunosc că nu-mi este cunoscut niciun roman de-al lui Arthur Schnitzler deși pot spune că sunt într-o oarecare măsură un fan Schnitzler datorită Eyes Wide Shut, un film care m-a cutremurat și mi-a plăcut foarte mult, însă având în vedere că domnul Kubrick se poate îndepărta foarte mult de sursa de inspirație, încă nu știu dacă chiar sunt fascinat de autorul austriac sau de geniul regizorului.

Glorie târzie este povestea unui domn în vârstă care în tinerețe a cochetat cu poezia. La o vârstă destul de înaintată este recunoscut și racolat de un grup de tineri artiști care cred cu tărie că vocația lor este de a schimba radical arta și literatura vieneză. Tinerii par să-l adore, însă domnul Saxberger începe să aibă oarecare îndoieli. Saxberger este pus să aleagă între a-și retrăi tinerețea și a gusta din paharul cu arome înnebunitoare ale succesului și a-și accepta vârsta și  faptului că este foarte posibil să fie un poet mediocru.

Am căutat Viena lui Zweig, dar am găsit o Vienă boemă în care tinerii artiști fără talent se întâlnesc în cafenele și chefuiesc până dimineața încercând să-și găsească muzele menite să le schimbe radical existența. O Vienă necunoscută mie, o Vienă care ușor ar putea să fie acuzată de decadență și superficialitate.

Romanul lui Schnitzler nu m-a impresionat, deși se observă o sensibilitate ieșită din comun în ceea ce privește analiza psihologică a personajelor și un stil interesant de construcție și urmărire a evoluției acestora. Scriitura simplă, organizată și atentă la detalii, oferă cititorului o călătorie fascinantă în underground-ul culturii vieneze a sfârșitului de secol XVIII.

Cu o fină ironie, Schnitzler trece în revistă atât viața de noapte a boemilor vienezi cât și modul artiștilor și al connoseur-ilor într-ale literaturii care se pot găsi prin spelunci la ore mai mult sau mai puțin târzii. Un adevărat tablou vivant al culturii vieneze construit cu dragoste și empatie.

De ce 3 stele: deoarece l-am citit cu o plăcere crescândă, dat fiind că autorul m-a făcut să mă apropii de personaje și să bântui alături de acestea pe frumoasele străzi ale Vienei.

 

Prezentarea editurii:

„Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online)

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi. Satiră delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siècle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului.

„Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan


În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan

Nota mea:  4 din 5 stele 

Robert D. Kaplan a ajuns prima dată în România în 1973 pe când era într-un tur al Europei de Est, însă, așa cum chiar el specifică, din acea primă vizită nu s-a ales nimic demn de semnalat. Nu și-a făcut prieteni la momentul respectiv și a observat că România este o țară săracă comparativ cu celelalte țări comuniste vizitate printre care Bulgaria și Ungaria și inaccesibilă vizitatorului occidental. Întors în Israel și inspirat de Skilling, Kaplan decide să se întoarcă în estul Europei și să afle mai multe despre țările comuniste ascunse de Cortina de Fier.

În 1981 Kaplan poposește din nou în România unde simte paranoia și isteria regimului comunist. Informațiile cu privire la viața din România și le ia de la diplomații occidentali, românii ferindu-se să discute cu un jurnalist străin, în vreme ce oficialii făceau apel la limba de lemn specifică propagandei comuniste pentru a prezenta situația dezastruoasă în care se afla țara. Securitatea, după cum observa Kaplan, părea să fie peste tot. Însă datorită vizitei în România din acel an 1981 Kaplan spune că a realizat că aceasta este țara care-i va oferi cheia necesară pentru a descifra Balcanii, o obsesie jurnalistică din tinerețe care l-a apropiat în cele din urmă de țara noastră.

Kaplan a revenit în România trei decenii mai târziu, în 2013 și în 2014, ani în care reușește să se întâlnească cu diferite personalități culturale și politice și în care se va aventura pe plaiurile mioritice pentru a se bucura de priveliștile sălbatice și de arhitectura din marile orașe românești.

Este o adevărată plăcere să călătorești în timp alături de Kaplan. Alături de el am reușit, cumva, să-mi dau seama de cât de mult a evoluat această țară. Ca și locuitor al României recunosc că am observat destul de greu schimbările majore prin care am trecut în ultimii douăzeci și cinci de ani, însă cu ajutorul lui Kaplan am reușit să-mi dau seama că România s-a schimbat și s-a schimbat în bine. Poate mai greu decât alte țări, poate că încă nu am reușit să ne dezbărăm în totalitate de mizerabila moștenire ruso-comunistă dar am reușit să surprindem pozitiv un jurnalist străin care ne-a vizitat de-a lungul a patru decenii.

În umbra Europei este o combinație de jurnal de călătorie cu studiu istoric al României, în special, și al Balcanilor în genere. Fascinat de arhitectura din urbele românești precum și de zonele oarecum sălbatice din România, Kaplan călătorește și încearcă să înțeleagă spiritul românesc într-un mod didactic, făcând apel atât la cărțile pe care le-a citit cât și la discuțiile pe care le-a avut cu diferite personalități. Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Traian Băsescu, Victor Ponta etc. sunt doar câteva exemple dintre numele pe care Kaplan le întâlnește și care-l ajută în a înțelege România contemporană.

Istoria României văzută de călătorul Kaplan nu se termină cu România comunistă și nici nu începe cu România de sub mareșalul Antonescu. Kaplan călătorește mai departe în timp pe măsură ce se pierde în peisajele strălucitoare și preistorice, după cum chiar el le descrie, care-l duc cu gândul tocmai la Țara Vlahilor, așa cum era denumit pământul românesc de germani, reiterând drumul către România Mare din cele mai vechi timpuri. Fără să se piardă în detalii sau evenimente istorice, Kaplan așterne pe hârtie impresii și gânduri în încercare de a înțelege această țară străină de care s-a atașat.

Kaplan nu judecă, Kaplan încearcă să înțeleagă și tocmai acest lucru mi-a plăcut enorm la cartea pe care am citit-o. Indiferent de este vorba despre naționalismul lui Eliade sau naționalismul comunist, despre perioada neagră de tranziție sau vremurile în care Țara Românească cădea pradă diferiților invadatori, Kaplan cercetează cu un ochi curios și dornic de a afla mai multe. Fascinat de geografia și oamenii din România, Kaplan oferă cititorului șansa de a-și vedea țara din perspectiva unui intelectual însetat de cunoaștere și respectuos la adresa istoriei zbuciumate a unei țări în căutarea identității.

De ce 4 stele: întrucât este un jurnal de călătorie, dar nu doar un jurnal de călătorie, cât jurnalul unui istoric îndrăgostit de istoria unei națiuni care a supraviețuit în umbra vechiului continent, o țară prinsă mai mereu la mijloc când vine vorba de interesul marilor puteri sau de războaiele de cucerire, o țară care s-a format târziu și care încă se află în căutarea identității de sine deși a fost mai mereu marcată de un spirit naționalist aprig. Deși ar putea să o prezinte drept o ciudățenie a naturii, a geografiei și a politicii, Kaplan preferă să privească obiectiv și să vadă în România o națiune care s-a zbătut de-a lungul istoriei să supraviețuiască indiferent de jocurile care s-au făcut în preajma ei.

Prezentarea editurii:

Robert D. Kaplan, autor a şaisprezece cărţi de politică externă şi de călătorii, a fost inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“ întocmit de revista Foreign Policy.

Robert D. Kaplan a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală. Vizitele care au urmat, în anii ’80, în anii ’90 şi, mai recent, în 2013 şi 2014, au fost marcate de dialoguri revelatoare cu personalităţi precum Neagu Djuvara ori Horia-Roman Patapievici şi de lectura unor cărţi fundamentale din şi despre cultura română, prin intermediul cărora i-a cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Cărtărescu. Aceste întâlniri sunt completate, în ţesătura complexă a cărţii, de analiza fină a vieţii de zi cu zi, surprinsă în scene cu aer cinematografic, pe al căror fundal se proiecteazã fie sordide oraşe de provincie uitate de vreme, fie splendorile arhitectonice din Braşov, Iaşi sau Bucureşti.

În umbra Europei este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică — opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să-şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, dar şi de la atenta analiză a unor ţări vecine, precum Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece sau Holocaustul. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru — punct de întâlnire între marile imperii — şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

Tâlcul tuturor faptelor: povestiri hasidice de S.Y. Agnon


Tâlcul tuturor faptelor: povestiri hasidice de S.Y. Agnon

My rating:  4 of 5 stars 

Agnon e un vrăjitor. Am deschis cartea la întâmplare și m-a vrăjit din doar câteva propoziții și nu am mai putut să o las din mână.

S.Y. Agnon a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1966, premiu împărțit cu Nelly Sachs, o poetă germană care a scris poeme despre Holocaust.

Juriul a justificat astfel acordarea premiului pentru Agnon: for his profoundly characteristic narrative art with motifs from the life of the Jewish people.

Nelly Sachs a primit următoarea justificare: for her outstanding lyrical and dramatic writing, which interprets Israel’s destiny with touching strength.

Nu am citit, din păcate, poemele scrise de Sachs (dar a intrat pe lista mea de de-citit), însă am impresia că cei doi chiar fac un cuplu literar minunat și cred că nu degeaba și-au unit destinele literare împărțind acest premiu.

Hasidismul este o sectă a religiei iudaice. Nu am de gând să intru în foarte multe detalii, doar am să vă spun că tatăl hasidismului este considerat Israel ben Eliezer, curentul s-a dezvoltat foarte mult în secolul XVIII răspândindu-se în Europa de Est după ce a fost pus în practică mai întâi în vestul Ucrainei. Hasidismul își învață adepții despre imanența lui Dumnezeu în univers, despre cât este de importantă comuniunea cu El tot timpul, despre dedicația și devotarea cultului și practicii religioase și despre dimensiunea spirituală a corporalității și actelor mundane.

M-am interesat despre hasidism după ce am citit prima povestire din volum deoarece, dincolo de bucuria pe care o oferă lectura, nu prea am reușit să înțeleg mare lucru din ceea ce Agnon dorea, de fapt, să comunice cititorului. Volumul de față conține șapte povestiri, una mai frumoasă ca cealaltă, și adevărul este că sunt greu de pătruns de către un goi ca mine, însă frumusețea scriiturii este universală și poate să fie înțeleasă și apreciată de orice om de pe pământ, indiferent de religie, cultură, culoarea pielii sau nație. Agnon reușește să spargă toate barierele pe care oamenii au adesea impresia că-i despart.

Prima povestire, cea care mi-a și mers la suflet, normal, este despre un tânăr evreu din Vaslui care este trimis la Iași pentru a-l cunoaște și a-l asculta pe cantorul Hemdat care va rosti rugăciunile de Yom Kippur. Agnon scrie foarte frumos despre Vaslui. Nu știu dacă a trăit acolo, cât a stat, dacă a stat, dar în foarte puține cuvinte lasă impresia că Vasluiul are un loc special în sufletul său.

Agnon scrie cursiv, lin, cu un umor aparte care te face să te îndrăgostești de el. Agnon parcă este lângă tine și-ți povestește, parcă-l auzi, textul pe care-l parcurgi transformându-se în cuvinte pe care le percepi undeva în minte ca și cum ar fi rostite de cineva. Tehnica adoptată de Agnon este deosebit de interesantă și cu un efect năucitor asupra mea.

Am ieșit în stradă și am dat peste un om care nu suferea de nici unul dintre beteșugurile pomenite mai înainte și l-am întrebat. Mi-a spus: Mergi încotro ți-arată nasu până ce ajungi la corturile țiganilor și de acolo la târgul cailor și de acolo la târgul olarilor. La doi pași de-acolo, în fața lui, și nu în spatele lui, e un palat de dregători, aceea e casa lui Michael Daniel. Lângă ea, în spatele ei, nu în fața ei, pe partea stângă ai să vezi multe frestre, acelea sunt ferestrele Hotelului Petersburg pe care renegatul, blestemat fie-i numele, l-a clădit din banii lui. Ia-o de-acolo la dreapta și ai să dai de douăzeci de biserici, dacă nu-s douăzeci, nu-i nici una, strecoară-te acolo, și aclo prietenii mei au să-ți spună unde se află Hemdat. Doar ai întrebat de Hemdat. Nu? Nu-i așa, amice?

Am mers încotro îmi arăta nasul și n-am ajuns la nici unul dintre locurile despre care îmi vorbise. Am întrebat mai mulți trecători. Unii mi-au răspuns în același fel și alții mi-au răspuns în alt fel. Și ca să ajung la locul pe care-l căutam și să nu greșesc mi-au dat un sfat și mi-au spus: Așa cum m-ai întrebat pe mine, așa întreabă-i și pe alții. M-am adunat și am mers pe drumurile pe care mi le-au arătat, și la fiecare pas trebuia să zăbovesc din pricina trăsurilor și a cailor, fiindcă felul oamenilor din Iași e să aibă multe trăsuri și mulți cai, așa încât orașul ăsta e murdar ca altă-aia. Unii merg cu trăsura încoace, alții merg cu trăsura încolo, și omul trebuie să-și potrivească mintea după mintea cailor, ca dobitoacele să nu-i fărâme creierii.

Îmi mutasem de-acum gândul de la locul unde doream să ajung, ca și cum n-aș fi venit încoace decât ca să mă feresc de trăsuri și de cai. (…)

După ce și-a declamat poezia până la capăt și-a mișcat sprâncenele stufoase către mine și m-a privit peste măsură de drăgăstos. Am spus: Ar putea domnul să-mi spună unde se află Hemdat? M-a bătut pe umăr și mi-a spus: Cutărică drăgulică, nu-ți sunt rob, nu-mi ești stăpân, însă ești scump ochilor mei și nespus te prețuiesc, vorbele n-am să mi le opresc, și-am să-ți mai grăiesc. Nici dacă ai mațe de fier și măruntaie de aramă nu căta ajutor stând în calea tuturor, fiindcă droșcarii, îngeri răufăcători, șed falnici pe bancheta lor, și biciul le e ca o spadă, și cu fiecare lovitură jap-jap te plesnesc, și caii blestemați gonesc și gonesc, de sânge însetați, și deodată, din senin, când te-aștepți mai puțin, nici nu știi când, iată-te la pământ, și iată-te înnămolit în borâtură și noroi, și nădejdile toate iată-ți-le spulberate. Ferice de cel ce scapă nevătămat, de copitele cailor necălcat, nezdrobit, și de biciul droșcarului neșfichiuit, și chiar dacă mațele tale sunt de fier și ciolanele de aramă, ia-o, nenică, la fugă și, grabnic-grabnic, scapă-ți sufletul de copite și viața de harapnic.

Nu știu cum sună în original, nici nu cred că am să știu vreodată, însă sunt fragmente întregi, precum cel de sus, care parcă au fost gândite să fie citite, rostite și ascultate-n limba română. Traducătorul cred că a fost atins de geniul lui Agnon…

Toate povestirile lui Agnon sunt despre învățați care studiază Tora, care-și duc viața în spiritul cuvântului sfânt, care-l interpretează și-l explică cuvioșilor astfel încât să le ofere acestora soluții la problemele pe care comunitatea le întâmpină. Așa cum spuneam, e greu de înțeles profunzimea și trăirile spirituale și religioase specifice hasidismului, însă bucuria lecturii nu este întinată câtuși de puțin.

O recomandare care vine de la sine și am certitudinea că majoritatea celor care se vor încumeta la citirea acestei cărți, nu vor regreta absolut deloc.

De ce 4 stele: pentru că e ca și cum ai asculta povești la gura sobei, povești spuse de bătrâni care miros a fum de țigară fără filtru, a lemn ars și a rășină proaspătă, a toate anotimpurile adunate la un loc, a liniște…

Prezentarea editurii:

Poporul evreu şi-a învelit dintotdeauna înţelepciunea în pânza literară a istorisirii pilduitoare, pe care a purtat-o cu sine în pribegie ca pe-o boccea indispensabilă drumului. Shmuel Yosef Agnon continuă meşteşugul povestitorilor din neamul lui Israel, rămânând totodată puternic ancorat în spiritul secolului XX. În povestirile sale, chibzuinţa arhaică se întretaie cu satirizarea unor moravuri anacronice, nostalgia după shtetlul natal e dublată de ironii fine faţă de naivitatea obştii – totul într-o lume imprevizibilă, ale cărei convenţii cotidiene pot fi răsturnate în orice moment de întâmplări suprarealiste.

„M-am străduit vreme de mulţi ani să mă eliberez de umbra lui Agnon… Trebuia să ies de sub influenţa sarcasmului şi inteligenţei lui, a simbolismului lui baroc, a enigmaticelor lui jocuri labirintice, a dublelor lui sensuri şi a trucurilor lui literare complicate şi erudite.“ (Amos OZ)

„Ce minunat ar fi fost să învăţ înţelepciunea la picioarele lui Agnon…“ (Saul BELLOW)

„În scrisul dumneavoastră se reface vechea unitate dintre literatură şi ştiinţă, aşa cum o înţelegea Antichitatea. Într-una dintre povestiri spuneţi că unii le vor citi ca pe nişte basme, alţii le vor citi ca să înţeleagă şi să înveţe. Această mare cronică a spiritului şi vieţii poporului evreu are aşadar un mesaj complex: pentru istoric e un document nepreţuit, pentru filozof e o sursă de inspiraţie, pentru cei care nu pot trăi fără literatură este un nesecat izvor de bogăţii.“ (Din Laudatio rostită la decernarea Premiului Nobel pentru literatură)

Prima oară omul citeşte şi pricepe. A doua oară citeşte şi se minunează: Mă amăgeam atunci când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse şi nu înţelege ce înţelesese, şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uită de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Dumnezeu, atunci începe să priceapă. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit


Occidentalimsul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit

My rating:  3 of 5 stars 

În cartea lui Buruma și a lui Margalit occidentalismul se confundă cu modernitatea. Mai simplu, toți cei care detestă și luptă împotriva occidentalismului, luptă pentru conservarea tradiției. 

Nu-mi este foarte clar de ce Buruma și Margalit au luat decizia de a confunda aceste două concepte, dar o fac. Probabil pentru că este mai ușor să-ți susții un punct de vedere fără să lași impresia că arunci vreo anatemă, vezi cuvântul de început de pe coperta doi a ediției de la Humanitas, și să încerci să scrii un eseu care să ajute la lupta oarbă împotriva terorismului care a început să reprezinte începutul de secol XXI. Aș vrea să fiu de acord cu cei doi autori, chiar îmi doresc acest lucru, dar nu pot. Motivul fiind acela că într-o perioadă în care imperialismul își spune din nou cuvântul, să lași să zburde ideea cum că Occidentul deține secretul bunăstării, al păcii și al vieții culturale și științifice sănătoase mi se pare extrem de periculos. Este foarte ușor să ne uităm în trecut și să tragem concluzii pro-occidentalism. Să spunem că Marx a fost anti-capitalist, Hitler anti-intelectuali, două valori definitorii pentru modernitate și Occident și să tragi concluzia, greșită, că cine este împotriva Vestului este împotriva evoluției și a modernității.

Deranjant este și faptul că tot ce ține de modernism la cei doi autori pleacă din Vest. Estul nu există. Estul nu a avut idei revoluționare care să ajute lumea să fie unde este acum. Estul nu a ajutat modernitatea cu nimic. Cel puțin asta reiese din eseul celor doi care nu amintesc nici măcar în treacăt despre vreun eveniment definitoriu pentru modernitate care să fi plecat din Est. Nici de la orientali. Deși originează occidentalismul în Europa, cei doi îl mută o dată cu trecerea timpului în America. Exemplele de anti-occidentalism pe care le dau sunt grăitoare și în interesul celor doi autori. Cât de greu este să-ți construiești un discurs care condamnă, fără a o face fățiș, în momentul în care acuzații cheie sunt naționalismul japonez, slavofilismul, vestofixierea lui Farid, regimul lui Qutb sau sau atacurile teroriste Al-Qaeda?

Ideea cea mai interesantă lansată de Buruma, nu știu de ce mă îndoiesc că este a lui Margalit, este că anti-occidentalismul are rădăcini în romanticismul german și-l leagă de Fichte, Schelling și Herder. Din păcate nu o detaliază suficient de mult, fapt ce mi-ar fi plăcut strict pentru că ar fi deschis foarte multe subiecte de discuție cel puțin online. Așa cum observa și un cititor pe goodreads, cei doi autori nu dezvoltă acest aspect, simpla sa enunțare e considerată a fi suficientă pentru a le susține ideea. Din păcate nu este așa. Romanticismul la nivel mondial a însemnat o condamnare a rațiunii care are întâietate în fața spiritualității, a ridicării împotriva voinței lui dumnezeu și a mercantilității din ce în ce în mai accentuate de care societatea dădea dovadă. Prin urmare, exemplul lui Buruma nu este suficient și ajunge să fie destul de sec, de aici și ideea că nu ar fi stricat puțină dezvoltare a subiectului, poate autorul a prins un filon la care nimeni nu s-a gândit.

Așa cum observă și această recenzie din The Guardian, impresia cu care am rămas după ce am citit cartea celor doi este că Occidentul este pus abuziv împotriva Orientului, cel dintâi aproape că ajunge la un moment dat să se confunde cu cel din urmă. Deși încearcă să fie echilibrați, autorii se lansează într-o tiradă care ajunge să sune a discurs politic, mai degrabă, decât a eseu filosofic. Margalit cred că a avut un cuvânt greu de spus în această direcție. 

Întrebarea care m-a măcinat după ce am citit cartea a fost: oare ce au urmărit cei doi autori? Buruma în cărțile pe care le-am citit încearcă să desfacă ițele istoriei și să ofere puncte de vedere insuficient dezvoltate sau chiar ignorate până la el. Margalit, însă, pentru mine e necunoscut. Ce vrea? Și de ce-mi lasă impresia că ar confunda Israelul cu America? E ceva mai mult, e o intenție ascunsă a lui Margalit în scrierea acestui eseu? Bănuiesc, fără să pot oferi dovezi, că da. Israelul, această oază occidentală în deșertul cultural al orientului, este bastionul sfânt al modernității care trebuie apărat cu orice preț în fața hoardelor barbare anti-vest care de-a lungul timpului s-au luptat cu ideea de modernizare, cu cultura occidentală, cu economia și societatea propuse de capitalism. Cu gândul ăsta am rămas în minte după ce am terminat cartea.

Nu este un eseu slab, ba dimpotrivă, însă poate să cadă mult prea ușor în direcția unui manifest, indiferent de cât de mult și-au dat interesul cei doi autori să nu pară că-i așa. Până la urmă, adevărul nu este deținut nici de Occident, nici de Orient, iar când ambele „isme” urlă că-l dețin, restul umanității este la un pas de colaps. În cartea celor doi, Occidentul urlă mai tare. 

De ce 3 stele: pentru că e un eseu interesant, cu multe informații despre dușmanii Occidentului, care însă evită să arate că, până la urmă, Occidentul are și el problemele sale, probleme suficient de evidente care să permită dușmanilor să-și procure muniție în discursurile urii care sunt îndreptate împotriva lui. Poate că autorii ar trebui să arunce un ochi pe cartea lui Bloom, Criza spiritului american și să revină asupra eseului.

Prezentarea editurii:

„Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismul reia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.

Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.

 

 

Scrisoare către tata de Franz Kafka


Scrisoare către tata de Franz Kafka

My rating:  3 of 5 stars 

Oare dacă nu era Kafka autorul acestei scrisori, mai consideram această epistolă una cu o mare valoare literară?

Aceasta este întrebarea care m-a frământat pe măsură ce citeam paginile dedicat lui Herman Kafka de către fiul său, Franz Kafka, autorul unor romane (Metamorfoza, Procesul, Castelul) devenite punct de referință ale literaturii.

Dacă nu simțeam legăturile fine cu opera autorului, trimiterile subtile către povestirile sale, poate că nu rezonam atât de profund cu ceea ce Franz Kafka a dorit să-i comunice tatălui său. În scrisoare parcă-l îndeamnă pe acesta să-i citească și cărțile, poate, poate o să înțeleagă și el, în sfârșit, suferința pe care i-a pricinuit-o părintele în tinerețe.

Scrisoarea este cea a unui fiu extrem de supărat pe faptul că nu s-a simțit niciodată acceptat în sânul familiei de către tatăl său. Cu un tată precum Herman, probabil că mulți alți tineri ar fi scris o scrisoare cam în același ton cu care s-a adresat Franz Kafka propriului tată. Bineînțeles că Franz are o sensibilitate aparte, sensibilitate pe care sute, mii de alți fii probabil că nu ar ști cum să o interpreteze și să o aștearnă pe hârtie. Franz Kafka denunță autoritatea tatălui care l-a făcut să-și piardă capacitatea de a comunica. Autorul ceh declară că simte „apăsarea generală a fricii, a slăbiciunii, a disprețului față de mine însumi” cu privire la toate acțiunile pe care le-a întreprins vreodată, însă la momentul scrierii epistolei era măcinat de cele două căsătorii ratate pentru care nu a primit binecuvântarea tatălui. Din scrisoare se pare că Franz Kafka se luptă cu fiecare reproș pe care l-a primit vreodată de la tatăl său, încercând să-l demonteze pentru a-i arăta acestuia că a greșit, că agresivitatea sa nu a fost mereu justificată, că dominația pe care o exercita față de angajați nu era necesară și față de el, deoarece fiul îl respecta deja. Fiul se luptă nu doar cu relația cu tatăl său, cu acțiunile acestuia împotriva sa, ci chiar cu ceea ce este ca adult. Franz Kafka se simte incomplet, are nevoie de confirmări, se simte pierdut și fără de busolă și cu un strigăt disperat se adresează tatălui său în speranța că acesta-i va răspunde cu sfaturi, cu înțelegere, cu acceptarea a ceea ce a devenit. Măcar prin faptul că este de acord că căsătoria sa…

Da, scrisoarea are valoare literară, nici nu avea cum să fie altfel, deoarece Franz Kafka scrie așa cum și-a scris și poveștile: cu atenție, cu suflet, cu grijă la ceea ce are de comunicat destinatarului. Însă, dacă nu am fi avut exercițiul prozei kafkiene, ni s-ar mai fi părut extraordinară această scrisoare? Încă nu am reușit să-mi răspund la această întrebare… deși răspunsul pare să pândească de undeva din întuneric și nu este deloc unul pe care aș vrea să-l aud… Cu atât mai mult cu cât Franz Kafka este unul dintre autorii mei favoriți din toate timpurile…

De ce 3 stele: pentru că…. Kafka, frate! Serios vorbind, Scrisoare către tata este una dintre epistolele care ni-l pot descoperi pe Franz Kafka cel de dincolo de cărțile pe care le-am citit. O epistolă pe care cred că o vor savura inclusiv cei care nu iubesc acest gen, eu mă număr printre ei, indiferent de sunt atrași de Franz Kafka sau nu.

Prezentarea editurii:

Una dintre cele mai importante scrieri autobiografice ale lui Franz Kafka este Scrisoare către tata, care se adaugă Jurnalului 1910–1923 şi volumelor de corespondenţă. Paginile adresate tatălui, Hermann Kafka, sunt scrise în 1919, după ultima încercare eşuată a lui Franz de a se căsători. „Eternul fiu“, cum l-a numit unul dintre comentatori pe Franz Kafka, se războieşte o viaţă întreagă cu tatăl său. Cu toate acestea, cititorul are senzaţia că fiul luptă fără să vrea împotriva lui însuşi, doar ca să nu-l vadă pe tată, pe tatăl mitic, pierzând.

„Literatura universală datorează tatălui unele din cele mai frumoase pagini, iar scrisoarea lui Kafka este una dintre ele. Chiar dacă, aşa cum se întâmplă adesea cu corespondenţa, ea nu conţine nici cea mai mică intenţie literară. În cazul lui Franz Kafka, literatura câştigă întotdeauna în faţa vieţii.“ (Ioana PÂRVULESCU)

„Era oare un martir sau era doar neîndemânatic? E un scriitor genial, dar n-are încredere în ce scrie. E conştient de valoarea lui, dar de o modestie nimicitoare. Femeile îl adoră, dar se înfăşoară în iubiri nefericite, în care, în loc de bucurie, nu găseşte decât umilinţe. Apreciază viaţa, se poate spune că e un hedonist şi totuşi duce o existenţă de ascet. Singuratic din fire, vrea mereu să se însoare. Face gimnastică, grădinărie, ca să-şi întreţină sănătatea, doarme iarna cu fereastra deschisă, merge mult pe jos, înoată, dar e atins de timpuriu de o boală mortală. Destin emoţionant. Personajul Kafka, poate mai mult decât opera lui, ne va chinui tot timpul şi mă întreb dacă nu cumva aici se află adevărata lui moştenire.“ (Imre KERTESZ, laureat al Premiului Nobel pentru literatură)

„Kafka ne scrutează viaţa cotidiană cu o minuţiozitate pe care această viaţă n-o suportă. Starea de luciditate extremă pe care o trezeşte în noi viziunea lui seamănă până la confuzie cu un coşmar.“ (Denis de ROUGEMONT)

2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal


2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

My rating:  1 of 5 stars 

Am început să scriu articolul pe când eram la București, respectiv acum două săptămâni. La București m-am întâlnit cu Ema Cojocaru, Constantin Piștea, Laura Câlțea și Matei Sâmihăian, oameni foarte faini cu care am băut o bere, am vorbit despre cărți și nu numai. Am plecat la București cu un geamantan plin de cărți, cărți pe care vroiam să le citesc și cărți pe care le-am citit și despre care vroiam să scriu. Nu am scris nimic, motivul fiind că m-a cuprins febra serialelor și am început să mă uit la Game of Thrones, The Walking Dead, South Park și Dexter. Prin urmare, nopțile în camera de hotel m-au găsit uitându-mă ca tâmpul la seriale. N-am citit, n-am scris nimic. Dar, din fericire, delegația mea în capitală a fost foarte plăcută datorită faptului că am stat cu oamenii mai sus amintiți. M-am întors acasă, a mai trecut o săptămână, tot nu am scris nimic, deși am o mulțime de cărți care așteaptă să apară pe blog. Îi tot spuneam Emei că plec la hotel și că am să scriu, aceasta era intenția mea, însă să stau și să mă uit la TWD era mult mai la îndemână. Cred că ar cam fi cazul să nu mă mai las pe tânjeală și să pun nițel osul la treabă…

Nu pot să-mi dau seama ce este mai dezamăgitor: o carte pe care abia o așteptai ca să o citești și care se dovedește a fi proastă, o carte care reia anumite idei dintr-o altă carte care ți-a plăcut foarte mult și o face prost sau o carte super aclamată de public care se dovedește a fi o dezamăgire totală.

Trei cărți m-au făcut să-mi fie foarte greu să mă apuc de scris articole pe blog: Scrisoare către tata de Franz Kafka, 2084 de Boualem Sansal și Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr. De ce? Deoarece toate cele trei cărți au fost o dezamăgire, una mai cruntă decât cealaltă. Astfel mi-a pierit tot cheful de scris despre cărțile pe care le-am citit, deși, din fericire, ulterior am citit câteva cărți foarte, foarte faine.

Boualem Sansal a primit Marele Premiu al Academiei Franceze pentru 2084. Sfârșitul lumii. Nu pricep de ce. În primul rând scriitura extrem de pretențioasă și exprimările acestea ultra prețioase te îndepărtează de carte. Sansal încearcă din răsputeri să impresioneze, să construiască ceva fascinant, ceva care să zguduie lumea din temelii și acest lucru se vede de la o poștă. 

În al doilea rând, Sansal se dă de ceasul morții să explice distopia din mintea lui, distopie haotică, fără nici un pic de contur, o lume imaginară în care cuvântul de ordine este totalitarism religios însă fără nici o urmă de vlagă, de putere, de concizie.

Las să vă explice autorul, de fapt, că el e cel mai în măsură:

pag. 77:

Core, alcătuit din doi mockbiști și un agent al Aparatului, era condus de un rector care făcea parte dintre Onorabilii Dreptei Frății, persoană ce superviza domeniul de activitate sau regiunea respectivă. Unul dintre cele mai importante comitete era acela care evalua personalul din administrație. În capitală, se bucura de o aură specială și de o foarte bună organizare, animând un șir nesfârșit de subcomitete, care își multiplicau activitatea prin diferitele servicii și cartiere ale orașului. Acestea erau cunoscute prin codurile care li se atribuiseră. Cel care activa în cartierul lui Ati, S21, în sudul Qodsabadului, era cunoscut și drept Comitetul S21. Avea reputația de a fi inflexibil, dar și de infailibil de corect. Președintele lui era bătrânul Hua, rectorul emerit. În tinerețe, fusese un celebru luptător pentru credință.

Cu doar o pagină mai înainte am fost bombardat cu o serie de denumiri și funcții, pasajul de mai sus punându-mi, de fapt, capac și m-a trimis afară la o țigară înjurând în barbă. De ce și de unde obsesia asta pentru a descrie birocrația statului totalitarist pe care Sansal o imaginează? Crede că în asta constă puterea unui roman distopic? Păi dacă s-a declarat fan Orwell, nu era de la sine înțeles că a și priceput cum se scrie o distopie de succes care să intre în istorie? Dorința de a impresiona a lui Sansal este de-a dreptul înduioșătoare. 

Sansal își face singur viața grea. Pur și simplu cărămizile pe care le așează pentru a construi edificul 2084 sunt de foarte proastă calitate.

pag. 20:

Pasiunea pentru pelerinaj era întreținută de necontenite campanii care foloseau reclame, predici, serbări populare, concursuri și diferite manipulări, toate instrumentate de atotputernicul Minister al Sacrificiilor și Pelerinajelor. O familie străveche, preasfântă și mult iubită de Abi, deținea monopolul Treieratului, musim, pe care îl exercita în spiritul dreptății, cum stă bine religiei, „Nici prea puțin, nici destul” fiind deviza sa comercială, cunoscută până și de copii. Și alte profesii gravitau în jurul sacrificiilor și pelerinajelor și tot atâtea familii nobile se străduiau să le ofere cele mai bune condiții. În Abistan nu exista o altă economie în afara celei religioase.

Deși suntem puși în temă cu ceea ce înseamnă organizarea statului totalitar religios și avem o mulțime de informații cu care suntem mitraliați, informatorul îndrăgostit de detalii plictisitoare omite numele familiei străvechi iubite de Abi și atât de importante în mecanismul Treieratului. Sloganul „Nici prea puțin, nici destul” este precum talanga legată de gâtul vacii care te anunță aproximativ exact locul unde paște vita. Faptul că deviza este cunoscută până și de copii ne dezvăluie că respectivii copii nu au deficiențe de auz și au capacitate de memorare, lucru decisiv pentru o societate precum cea din Abistan. Foarte multe profesii gravitau în jurul sacrificiilor și pelerinajelor, însă acest lucru nu este chiar atât de important pentru a înțelege mecanismul de funcționare a sistemului, e suficient că s-a specificat că-s multe.

Pe de o parte avem o obsesie legată de detaliile birocratice ale sistemului, detalii care niciodată nu sunt suficient de dezvoltate, iar pe de altă parte avem o sumedenie de informații, aruncate de-a valma în cârca cititorului, fără cap și fără coadă. Sansal se pierde pe undeva pe drum, probabil că nu a avut niciodată răbdarea necesară să revină asupra manuscrisului pentru a face puțină ordine și lumină în ceea ce i-a trecut prin minte. Nu-l condamn, pot să înțeleg că s-a plictisit și el.

Pe pagina imediat următoare ne este explicat faptul că există o căsuță unde marele Abi a văzut lumina zilei,  căsuță care se tot mută la fiecare unsprezece ani pentru a face dreptate celor șaizeci de provincii ale Abistanului. Mutarea căsuței se planifica cu mulți ani înainte (cu cât de mulți înainte de cei unșpe sau cu cât de mulți înainte de cei unșpe și cât de importantă este această cifră unșpe în Cabala aceasta a cifrelor șaizeci și unșpe, de fapt? nu de alta dar o astfel de informație chiar este de interes pentru un cititor fascinat de lumea lui Sansal) și, deși mutarea era prinsă de cel puțin șapte, opt ori într-o viață de un credincios, nimeni nu se prindea niciodată, chiar dacă toată lumea avea o astfel de colibă în casă, fie din carton, fie din porțelan și, teoretic, ar fi și trebuit să știe cam pe unde-i locată șandramaua, nimeni nu s-a prins niciodată de șmenurile puse la cale de ștabii din Abistan. Sansal cred că are o părere foarte proastă despre credincioși, în special și despre cititorii săi, în general, dacă nu s-a gândit puțin mai mult la acest aspect al povestioarei sale.

Mi-a plăcut foarte mult următorul pasaj: infamul ce mâzgălise fusese descoperit și executat pe loc, împreună cu toată familia și cu toți prietenii, numele fiindu-le șterse din registrele stării civile încă de la cea dintâi generație.

Este foarte la îndemână să înțelegi această frază: infamul a fost prins, i s-a accesat contul de facebook, pe loc, i-au aflat familia și prietenii și, tot pe loc, l-au executat pe acesta alături de familie și prietenii pe care i-au identificat foarte ușor și foarte repede. Faptul că i-au șters din registrele stării civile încă de la prima generație, înseamnă că familia infamului și prietenii săi erau chiar ei prima generație (sau poate nu avea decât doi prieteni și aceștia erau cel mai probabil abandonați la naștere și nu le erau cunoscuți părinții), altminteri, nu știu cam câți Abistanezi ar mai fi rămas în viață având în vedere amplitudinea vendettei puse la cale de stat. E prea târziu să mă apuc de calcule, dar cred că ar suna interesant dacă ar fi să luăm la puricat să zicem doișpe familii și vreo patru, cinci holtei cu al lor arbore genealogic cu tot.

La o lectură atentă, lectură la care nu îndrăznesc să invit pe nimeni,  un cititor cu mintea creață și total iresponsabil față de viața sa socială, ar putea ajunge la concluzia că ambițiile lui Sansal sunt mai mari decât 1984 al lui Orwell și că bate chiar către Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Ati e ftizic și se drege la un sanatoriu dubios, plin de morți, pe un munte, munte pe care șede și cugetă la regimul care-i conduce țara. Și trece în revistă, ca tot omul, întreg sistemul, că doar ce să facă și el ca tot bolândul pe patul de spital? Ati este o combinație dintre Hans Castorp și Settembrini, Sansal reușind să-i amestece pe amândoi într-un singur personaj cu ajutorul divagațiilor pe marginea statului totalitarist din Absurdistan. Și astfel am ajuns și eu să înțeleg de ce Sansal a primit prestigiosul premiu al Academiei: pentru că țintește sus, iar profunzimea, dacă e suficient de „profundă și bine dosită, poate să ofere oricui motivații suficiente pentru a-l ridica în slăvi pe respectivul păstrător al acesteia.

Nu am reușit să înțeleg de ce planurile de lectură sunt atât de haotice. Când Ati, când statul, când despre stat, când despre religie, când despre birocrație, când despre societatea din Absurdistan. Am pus-o pe seama faptului că autorul chiar nu a știut cu ce să înceapă și cu ce să termine și nici până în ziua de azi nu cred că a știut ce a vrut el să scrie de fapt.

De ce 1 stea: pentru că mai mult, din păcate, Sansal nu a putut…

PS: oare cei care i-au acordat premiul, chiar au citit cartea asta? Sau i l-au acordat din oficiu?

Prezentarea editurii:

Deținător al unui număr impresionant de premii literare, atât franceze, cât și internaționale, scriitorul algerian Boualem Sansal este, în mod cert, una dintre vocile majore ale literaturii contemporane. Romanul său 2084. Sfârșitul lumii, tradus în 25 de țări, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015 și a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de către revistaLire.

În Abistan, într-un sanatoriu izolat de pe muntele Oua, Ati, bolnav de tuberculoză, primește îngrijiri. Se va vindeca, însă se va întoarce acasă tulburat după experiența călătoriei și după întâlnirea cu arheologul Nas. De la acesta află un secret ciudat, care aruncă îndoiala asupra versiunii oficiale a istoriei regimului. Într-un imperiu care se bazează pe amnezie și pe supunerea totală față de Yölah, Ati simte cum se naște sentimentul libertății. Gândul că ar putea exista o Frontieră care-l desparte de altfel de oameni nu-i dă pace. Prin intermediul lui Toz descoperi rămășițele unei civilizații, iar neliniștea prinde rădăcini și mai adânci în mintea sa – a existat sau există încă o altă lume în afara Abistanului?

„Fabulă, parabolă, pamflet, roman total al unei dictaturi fără Istorie, 2084 își înmărmurește cititorii. La 66 de ani, pentru Boualem Sansal a tăcea înseamnă «o formă de sinucidere». Dovada este această fabulă orwelliană și apocaliptică despre viitorul unei dictaturi religioase. […] Bine ați venit în Abistan, imperiul cu 60 de provincii condus de profetul Abi, devotatul trimis al lui Yölah, încă de la sfârșitul marelui și sângerosului război sfânt, câștigat de adepții «unei forme grav degenerate a unei religii sclipitoare » și care a transformat «bieți credincioși inutili în glorioși și profitabili martiri». Ascultare, supunere, amnezie, supraveghere, răbdare, ignoranță, justiție expeditivă – toate acestea dau ritmul vieții de zi cu zi al locuitorilor Abistanului.“ (Marianne Payot, L’Express)

Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr


Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr

My rating:  1 of 5 stars 

Aveam articol scris deja pentru ziua de azi, articol despre cartea lui Boualem Sansal, 2084, însă o recenzie pe care am citit-o acum câteva zeci de minute m-a inflamat atât de tare încât bine după miezul nopții stau cu ochii în laptop, bat din palme ca apucatul fleoșcâind țânțari și fumez ca un turc cu ochii cât cepele ca să-mi exprim părerea de cititor ofticat cu privire la Toate cărțile pe care nu le putem citi din cauza unora precum Doerr  Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr.

În primul rând dați-mi voie să-i bănuiesc pe cei care acordă Premiul Pulitzer că nu citesc cărțile pe care le premiază. Sau, dacă le citesc, găsesc pur și simplu cuvintele și frazele care sună total anapoda sau informațiile incorecte istoric total irelevante. Important este să stai cu șervețele de hârtie la îndemână când citești o astfel de carte, în genul onaniștilor obsedați de site-urile care îndeamnă la utilizarea în exces a amintitelor șervețele.

Discutam cu Ema acum vreo două săptămâni la o bere despre cartea asta. I-am spus că mi s-a părut că e o porcărie, o lălăială plictisitoare și prost scrisă, menită să facă cititorul să bocească și să-l distragă astfel de la faptul că e un roman slab. I-am spus că abuzul de metafore din carte e peste limita bunului simț și că majoritatea sunt de-a dreptul idioate. Nu i-am spus că mi-a adus aminte de Hoțul de cărți pentru că abia acum mi-a picat fisa că seamănă foarte mult cu acea tâmpenie răscolitoare. Doerr practică și el un șantaj sentimental care adeseori mi-a dat senzația că mi-a băgat două degete răuvoitoare pe gât pentru a-mi provoca deșertarea stomacului. Ema nu m-a crezut când i-am recitat din memorie o serie de metafore de tristă exprimare și, ulterior, am discutat telefonic, eu cu traducerea, ea cu originalul și ne-am convins că nu traducătorul este de vină pentru metaforele idioate, ci doar scriitorul.

După ce mi-a picat prima dată fisa că Doerr o arde aiurea pe tarla am început să citesc cu mult mai multă atenție perorațiile dumnealui: 

pag. 107:

Ouăle au gust de nori. De aur tors.

Pot să înțeleg comparația cu norii, dar aur tors??? Aur tors? Fire de aur? Știu că unii bucătari practică foițele de aur ca să dea un gust special supelor, foiță pe care o rad frumos în fața clientului, dar aur tors? De ce în numele sfintei metafore ar încerca cineva vreodată să mănânce aur tors??? Era o tortură în evul mediu în care se turna aur încins pe gâtul nefericiților. Și nu, nu era un tratament pentru gurmanzi, era așa cum am spus o tortură, respectiv o execuție!

pag: 111:

Lamele de soare sunt suspendate în zbor pe fuselajul avionului.

Lame de soare, zici? Bună asta, ia un Pulitzer!

pag. 112:

De unde se aude vuietul ăsta surd? Lume strânsă? Sau tot marea?

No comment. Tocmai ce mi-am resetat sinapsele ca să pot scrie mai departe.

pag. 114:

Vânt – imediat, strălucitor, dulce, sărat, radios.

Doerr e clar că nu are proprietatea cuvintelor! Cum se poate să te numești scriitor dacă tu nu ai proprietatea cuvintelor și le trântești la nimereală, doar-doar or nimeri cumva?

Un bonus, în original, de la Ema: A cookbook lies facedown in her path like a shotgunned bird.

Și favorita mea:

pag. 129:

Taică-su spune că au niște arme lucioase de parcă n-ar fi tras niciodată cu ele. Spune că au cizme curate și uniforme impecabile. Spune că arată ca și cum abia ar fi coborât din vagoane de tren cu aer condiționat.

Culmea, exact în perioada în care citeam cartea lui Doerr nu știu ce m-a lovit de m-am interesat de istoria aerului condiționat și m-a pleznit comparația tatălui lui Marie-Laure care, chiar dacă era super citit și la curent cu tehnologia, tot nu prea aveam cum să-și dea seama în 1941 cum stă treaba cu aerul condiționat. De ce? În primul rând, primele teste pentru introducerea aerelor condiționate în trenuri s-a făcut în 1930 de către Baltimore & Ohio Railroad (Doerr e din Ohio, s-o fi simțit dator să zică ceva de bine de statul său, știu eu). Chesapeake & Ohio Railroad trei ani mai târziu introduc pentru prima dată aerul condiționat în trenurile de noapte. Patru ani mai târziu,  United Air Lines, introduc aerul condiționat în avioanele lor care ofereau curse „three miles a minute”. Abia din 1947 aparatele de aer condiționat au început să fie produse în masă și să fie introduse în mașini, trenuri, avioane și să fie disponibile și pentru consumatorul casnic, deși în 1965 abia 10% din casele americanilor aveau un astfel de dispozitiv. Pentru mai multe informații, accesați SLATE și Great Achievements.

Filmele lui Doerr legate de aerul condiționat continuă și în alte pagini, nu am chef să le caut acum.

Prin urmare, s-a declanșat alarma în capul meu începând cu pagina 107, am citit cu o atenție ridicată următoarele câteva zeci de pagini, mi-a crescut tensiunea, după care am început să o citesc cu viteza cu care avionul celor de la United Air Lines își ducea pasagerii la Washington de la New York. Și tot nu mi-a plăcut cartea. Personajele sunt slab construite, iar trăirile pe care aceștia le acuză chiar și în cele mai banale situații dau senzația că avem de-a face cu niște oameni cu probleme psihice. Alternanța planurilor de lectură dintre cele două personaje este deconcertantă și nu are absolut nici o legătură de cele mai multe ori cu evoluția narațiunii întregi a romanului. E un artificiu menit să distragă atenția cititorului pentru a nu-l plictisi. Temporal, acțiunile nu pușcă de nici o culoare, deși Doerr încearcă să ne convingă că nu-i așa. 

Poate juriul care dă Pulitzer-ul nu citește cărțile cu atenție. Sau poate primesc bani. Altminteri nu pot să pricep extazul în fața cărții lui Doerr care este o carte de duzină care zgârie pe creier cu exprimările sale nefericite într-un mod extrem de agresiv. OK, poate cuiva i-a plăcut povestea, dar povestea, într-o carte, nu este alcătuită din propoziții? Or, dacă propozițiile sunt idioate, cum și unde mai găsești povestea?

Doerr este un adevărat mitralior de metafore care mai de care mai nefericite, un bombardier de metafore și comparații care suprasaturează mintea și colonul. Poate că acest gen de literatură poate să fie gustat, categoric face parte din main-stream, dar de aici până la a-l ridica în slăvi pentru calitatea literară e drum lung.

De ce 1 stea: pentru că suferă toate cărțile pe care nu ajungem să le citim din cauza celor 474 de pagini pe care le are Toată lumina pe care nu o putem vedea datorită tuturor reflectoarelor care sunt ațintite pe ea.

Prezentarea editurii:

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.