Glorie târzie de Arthur Schnitzler


Glorie târzie de Arthur Schnitzler

Nota mea: 3 din 5 stele

Datorită lui Stefan Zweig și a sa Lume de ieri am pus mâna pe Glorie târzie. Recunosc că nu-mi este cunoscut niciun roman de-al lui Arthur Schnitzler deși pot spune că sunt într-o oarecare măsură un fan Schnitzler datorită Eyes Wide Shut, un film care m-a cutremurat și mi-a plăcut foarte mult, însă având în vedere că domnul Kubrick se poate îndepărta foarte mult de sursa de inspirație, încă nu știu dacă chiar sunt fascinat de autorul austriac sau de geniul regizorului.

Glorie târzie este povestea unui domn în vârstă care în tinerețe a cochetat cu poezia. La o vârstă destul de înaintată este recunoscut și racolat de un grup de tineri artiști care cred cu tărie că vocația lor este de a schimba radical arta și literatura vieneză. Tinerii par să-l adore, însă domnul Saxberger începe să aibă oarecare îndoieli. Saxberger este pus să aleagă între a-și retrăi tinerețea și a gusta din paharul cu arome înnebunitoare ale succesului și a-și accepta vârsta și  faptului că este foarte posibil să fie un poet mediocru.

Am căutat Viena lui Zweig, dar am găsit o Vienă boemă în care tinerii artiști fără talent se întâlnesc în cafenele și chefuiesc până dimineața încercând să-și găsească muzele menite să le schimbe radical existența. O Vienă necunoscută mie, o Vienă care ușor ar putea să fie acuzată de decadență și superficialitate.

Romanul lui Schnitzler nu m-a impresionat, deși se observă o sensibilitate ieșită din comun în ceea ce privește analiza psihologică a personajelor și un stil interesant de construcție și urmărire a evoluției acestora. Scriitura simplă, organizată și atentă la detalii, oferă cititorului o călătorie fascinantă în underground-ul culturii vieneze a sfârșitului de secol XVIII.

Cu o fină ironie, Schnitzler trece în revistă atât viața de noapte a boemilor vienezi cât și modul artiștilor și al connoseur-ilor într-ale literaturii care se pot găsi prin spelunci la ore mai mult sau mai puțin târzii. Un adevărat tablou vivant al culturii vieneze construit cu dragoste și empatie.

De ce 3 stele: deoarece l-am citit cu o plăcere crescândă, dat fiind că autorul m-a făcut să mă apropii de personaje și să bântui alături de acestea pe frumoasele străzi ale Vienei.

 

Prezentarea editurii:

„Un eveniment pentru orice împătimit de literatură: în Glorie târzie, Arthur Schnitzler se dovedește pentru prima dată un maestru al demascării psihologice.“ (Spiegel Online)

Concepută în 1894, nuvela timpurie a lui Arthur Schnitzler a văzut lumina tiparului abia în 2014, după ce a zăcut în uitare zeci de ani în arhiva postumă a autorului, păstrată la Cambridge. Publicarea originalului german inedit a reprezentat un eveniment editorial intens discutat și a fost urmată rapid de traduceri în numeroase limbi. Satiră delicioasă a boemei literare și totodată evocare sensibilă a Vienei fin-de-siècle, Glorie târzie arată deja acel amestec inconfundabil de umor și melancolie, de frivolitate și gravitate cu care scriitorul austriac va cuceri cititorii din întreaga lume. La Schnitzler, simțul fin pentru mișcările delicate ale sufletului și observația subtilă a mediului social sunt învăluite în ușurința jucăușă a stilului.

„Ceea ce ne învață acest text vechi de 120 de ani… este o atitudine ironică față de propria persoană și față de lume. Asta face dintr-o nuvelă descinsă din modernitatea vieneză un text modern de astăzi.“ (Frankfurter Allgemeine Zeitung)

Anunțuri

În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan


În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan

Nota mea:  4 din 5 stele 

Robert D. Kaplan a ajuns prima dată în România în 1973 pe când era într-un tur al Europei de Est, însă, așa cum chiar el specifică, din acea primă vizită nu s-a ales nimic demn de semnalat. Nu și-a făcut prieteni la momentul respectiv și a observat că România este o țară săracă comparativ cu celelalte țări comuniste vizitate printre care Bulgaria și Ungaria și inaccesibilă vizitatorului occidental. Întors în Israel și inspirat de Skilling, Kaplan decide să se întoarcă în estul Europei și să afle mai multe despre țările comuniste ascunse de Cortina de Fier.

În 1981 Kaplan poposește din nou în România unde simte paranoia și isteria regimului comunist. Informațiile cu privire la viața din România și le ia de la diplomații occidentali, românii ferindu-se să discute cu un jurnalist străin, în vreme ce oficialii făceau apel la limba de lemn specifică propagandei comuniste pentru a prezenta situația dezastruoasă în care se afla țara. Securitatea, după cum observa Kaplan, părea să fie peste tot. Însă datorită vizitei în România din acel an 1981 Kaplan spune că a realizat că aceasta este țara care-i va oferi cheia necesară pentru a descifra Balcanii, o obsesie jurnalistică din tinerețe care l-a apropiat în cele din urmă de țara noastră.

Kaplan a revenit în România trei decenii mai târziu, în 2013 și în 2014, ani în care reușește să se întâlnească cu diferite personalități culturale și politice și în care se va aventura pe plaiurile mioritice pentru a se bucura de priveliștile sălbatice și de arhitectura din marile orașe românești.

Este o adevărată plăcere să călătorești în timp alături de Kaplan. Alături de el am reușit, cumva, să-mi dau seama de cât de mult a evoluat această țară. Ca și locuitor al României recunosc că am observat destul de greu schimbările majore prin care am trecut în ultimii douăzeci și cinci de ani, însă cu ajutorul lui Kaplan am reușit să-mi dau seama că România s-a schimbat și s-a schimbat în bine. Poate mai greu decât alte țări, poate că încă nu am reușit să ne dezbărăm în totalitate de mizerabila moștenire ruso-comunistă dar am reușit să surprindem pozitiv un jurnalist străin care ne-a vizitat de-a lungul a patru decenii.

În umbra Europei este o combinație de jurnal de călătorie cu studiu istoric al României, în special, și al Balcanilor în genere. Fascinat de arhitectura din urbele românești precum și de zonele oarecum sălbatice din România, Kaplan călătorește și încearcă să înțeleagă spiritul românesc într-un mod didactic, făcând apel atât la cărțile pe care le-a citit cât și la discuțiile pe care le-a avut cu diferite personalități. Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Traian Băsescu, Victor Ponta etc. sunt doar câteva exemple dintre numele pe care Kaplan le întâlnește și care-l ajută în a înțelege România contemporană.

Istoria României văzută de călătorul Kaplan nu se termină cu România comunistă și nici nu începe cu România de sub mareșalul Antonescu. Kaplan călătorește mai departe în timp pe măsură ce se pierde în peisajele strălucitoare și preistorice, după cum chiar el le descrie, care-l duc cu gândul tocmai la Țara Vlahilor, așa cum era denumit pământul românesc de germani, reiterând drumul către România Mare din cele mai vechi timpuri. Fără să se piardă în detalii sau evenimente istorice, Kaplan așterne pe hârtie impresii și gânduri în încercare de a înțelege această țară străină de care s-a atașat.

Kaplan nu judecă, Kaplan încearcă să înțeleagă și tocmai acest lucru mi-a plăcut enorm la cartea pe care am citit-o. Indiferent de este vorba despre naționalismul lui Eliade sau naționalismul comunist, despre perioada neagră de tranziție sau vremurile în care Țara Românească cădea pradă diferiților invadatori, Kaplan cercetează cu un ochi curios și dornic de a afla mai multe. Fascinat de geografia și oamenii din România, Kaplan oferă cititorului șansa de a-și vedea țara din perspectiva unui intelectual însetat de cunoaștere și respectuos la adresa istoriei zbuciumate a unei țări în căutarea identității.

De ce 4 stele: întrucât este un jurnal de călătorie, dar nu doar un jurnal de călătorie, cât jurnalul unui istoric îndrăgostit de istoria unei națiuni care a supraviețuit în umbra vechiului continent, o țară prinsă mai mereu la mijloc când vine vorba de interesul marilor puteri sau de războaiele de cucerire, o țară care s-a format târziu și care încă se află în căutarea identității de sine deși a fost mai mereu marcată de un spirit naționalist aprig. Deși ar putea să o prezinte drept o ciudățenie a naturii, a geografiei și a politicii, Kaplan preferă să privească obiectiv și să vadă în România o națiune care s-a zbătut de-a lungul istoriei să supraviețuiască indiferent de jocurile care s-au făcut în preajma ei.

Prezentarea editurii:

Robert D. Kaplan, autor a şaisprezece cărţi de politică externă şi de călătorii, a fost inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“ întocmit de revista Foreign Policy.

Robert D. Kaplan a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală. Vizitele care au urmat, în anii ’80, în anii ’90 şi, mai recent, în 2013 şi 2014, au fost marcate de dialoguri revelatoare cu personalităţi precum Neagu Djuvara ori Horia-Roman Patapievici şi de lectura unor cărţi fundamentale din şi despre cultura română, prin intermediul cărora i-a cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Cărtărescu. Aceste întâlniri sunt completate, în ţesătura complexă a cărţii, de analiza fină a vieţii de zi cu zi, surprinsă în scene cu aer cinematografic, pe al căror fundal se proiecteazã fie sordide oraşe de provincie uitate de vreme, fie splendorile arhitectonice din Braşov, Iaşi sau Bucureşti.

În umbra Europei este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică — opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să-şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, dar şi de la atenta analiză a unor ţări vecine, precum Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece sau Holocaustul. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru — punct de întâlnire între marile imperii — şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.

Tâlcul tuturor faptelor: povestiri hasidice de S.Y. Agnon


Tâlcul tuturor faptelor: povestiri hasidice de S.Y. Agnon

My rating:  4 of 5 stars 

Agnon e un vrăjitor. Am deschis cartea la întâmplare și m-a vrăjit din doar câteva propoziții și nu am mai putut să o las din mână.

S.Y. Agnon a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1966, premiu împărțit cu Nelly Sachs, o poetă germană care a scris poeme despre Holocaust.

Juriul a justificat astfel acordarea premiului pentru Agnon: for his profoundly characteristic narrative art with motifs from the life of the Jewish people.

Nelly Sachs a primit următoarea justificare: for her outstanding lyrical and dramatic writing, which interprets Israel’s destiny with touching strength.

Nu am citit, din păcate, poemele scrise de Sachs (dar a intrat pe lista mea de de-citit), însă am impresia că cei doi chiar fac un cuplu literar minunat și cred că nu degeaba și-au unit destinele literare împărțind acest premiu.

Hasidismul este o sectă a religiei iudaice. Nu am de gând să intru în foarte multe detalii, doar am să vă spun că tatăl hasidismului este considerat Israel ben Eliezer, curentul s-a dezvoltat foarte mult în secolul XVIII răspândindu-se în Europa de Est după ce a fost pus în practică mai întâi în vestul Ucrainei. Hasidismul își învață adepții despre imanența lui Dumnezeu în univers, despre cât este de importantă comuniunea cu El tot timpul, despre dedicația și devotarea cultului și practicii religioase și despre dimensiunea spirituală a corporalității și actelor mundane.

M-am interesat despre hasidism după ce am citit prima povestire din volum deoarece, dincolo de bucuria pe care o oferă lectura, nu prea am reușit să înțeleg mare lucru din ceea ce Agnon dorea, de fapt, să comunice cititorului. Volumul de față conține șapte povestiri, una mai frumoasă ca cealaltă, și adevărul este că sunt greu de pătruns de către un goi ca mine, însă frumusețea scriiturii este universală și poate să fie înțeleasă și apreciată de orice om de pe pământ, indiferent de religie, cultură, culoarea pielii sau nație. Agnon reușește să spargă toate barierele pe care oamenii au adesea impresia că-i despart.

Prima povestire, cea care mi-a și mers la suflet, normal, este despre un tânăr evreu din Vaslui care este trimis la Iași pentru a-l cunoaște și a-l asculta pe cantorul Hemdat care va rosti rugăciunile de Yom Kippur. Agnon scrie foarte frumos despre Vaslui. Nu știu dacă a trăit acolo, cât a stat, dacă a stat, dar în foarte puține cuvinte lasă impresia că Vasluiul are un loc special în sufletul său.

Agnon scrie cursiv, lin, cu un umor aparte care te face să te îndrăgostești de el. Agnon parcă este lângă tine și-ți povestește, parcă-l auzi, textul pe care-l parcurgi transformându-se în cuvinte pe care le percepi undeva în minte ca și cum ar fi rostite de cineva. Tehnica adoptată de Agnon este deosebit de interesantă și cu un efect năucitor asupra mea.

Am ieșit în stradă și am dat peste un om care nu suferea de nici unul dintre beteșugurile pomenite mai înainte și l-am întrebat. Mi-a spus: Mergi încotro ți-arată nasu până ce ajungi la corturile țiganilor și de acolo la târgul cailor și de acolo la târgul olarilor. La doi pași de-acolo, în fața lui, și nu în spatele lui, e un palat de dregători, aceea e casa lui Michael Daniel. Lângă ea, în spatele ei, nu în fața ei, pe partea stângă ai să vezi multe frestre, acelea sunt ferestrele Hotelului Petersburg pe care renegatul, blestemat fie-i numele, l-a clădit din banii lui. Ia-o de-acolo la dreapta și ai să dai de douăzeci de biserici, dacă nu-s douăzeci, nu-i nici una, strecoară-te acolo, și aclo prietenii mei au să-ți spună unde se află Hemdat. Doar ai întrebat de Hemdat. Nu? Nu-i așa, amice?

Am mers încotro îmi arăta nasul și n-am ajuns la nici unul dintre locurile despre care îmi vorbise. Am întrebat mai mulți trecători. Unii mi-au răspuns în același fel și alții mi-au răspuns în alt fel. Și ca să ajung la locul pe care-l căutam și să nu greșesc mi-au dat un sfat și mi-au spus: Așa cum m-ai întrebat pe mine, așa întreabă-i și pe alții. M-am adunat și am mers pe drumurile pe care mi le-au arătat, și la fiecare pas trebuia să zăbovesc din pricina trăsurilor și a cailor, fiindcă felul oamenilor din Iași e să aibă multe trăsuri și mulți cai, așa încât orașul ăsta e murdar ca altă-aia. Unii merg cu trăsura încoace, alții merg cu trăsura încolo, și omul trebuie să-și potrivească mintea după mintea cailor, ca dobitoacele să nu-i fărâme creierii.

Îmi mutasem de-acum gândul de la locul unde doream să ajung, ca și cum n-aș fi venit încoace decât ca să mă feresc de trăsuri și de cai. (…)

După ce și-a declamat poezia până la capăt și-a mișcat sprâncenele stufoase către mine și m-a privit peste măsură de drăgăstos. Am spus: Ar putea domnul să-mi spună unde se află Hemdat? M-a bătut pe umăr și mi-a spus: Cutărică drăgulică, nu-ți sunt rob, nu-mi ești stăpân, însă ești scump ochilor mei și nespus te prețuiesc, vorbele n-am să mi le opresc, și-am să-ți mai grăiesc. Nici dacă ai mațe de fier și măruntaie de aramă nu căta ajutor stând în calea tuturor, fiindcă droșcarii, îngeri răufăcători, șed falnici pe bancheta lor, și biciul le e ca o spadă, și cu fiecare lovitură jap-jap te plesnesc, și caii blestemați gonesc și gonesc, de sânge însetați, și deodată, din senin, când te-aștepți mai puțin, nici nu știi când, iată-te la pământ, și iată-te înnămolit în borâtură și noroi, și nădejdile toate iată-ți-le spulberate. Ferice de cel ce scapă nevătămat, de copitele cailor necălcat, nezdrobit, și de biciul droșcarului neșfichiuit, și chiar dacă mațele tale sunt de fier și ciolanele de aramă, ia-o, nenică, la fugă și, grabnic-grabnic, scapă-ți sufletul de copite și viața de harapnic.

Nu știu cum sună în original, nici nu cred că am să știu vreodată, însă sunt fragmente întregi, precum cel de sus, care parcă au fost gândite să fie citite, rostite și ascultate-n limba română. Traducătorul cred că a fost atins de geniul lui Agnon…

Toate povestirile lui Agnon sunt despre învățați care studiază Tora, care-și duc viața în spiritul cuvântului sfânt, care-l interpretează și-l explică cuvioșilor astfel încât să le ofere acestora soluții la problemele pe care comunitatea le întâmpină. Așa cum spuneam, e greu de înțeles profunzimea și trăirile spirituale și religioase specifice hasidismului, însă bucuria lecturii nu este întinată câtuși de puțin.

O recomandare care vine de la sine și am certitudinea că majoritatea celor care se vor încumeta la citirea acestei cărți, nu vor regreta absolut deloc.

De ce 4 stele: pentru că e ca și cum ai asculta povești la gura sobei, povești spuse de bătrâni care miros a fum de țigară fără filtru, a lemn ars și a rășină proaspătă, a toate anotimpurile adunate la un loc, a liniște…

Prezentarea editurii:

Poporul evreu şi-a învelit dintotdeauna înţelepciunea în pânza literară a istorisirii pilduitoare, pe care a purtat-o cu sine în pribegie ca pe-o boccea indispensabilă drumului. Shmuel Yosef Agnon continuă meşteşugul povestitorilor din neamul lui Israel, rămânând totodată puternic ancorat în spiritul secolului XX. În povestirile sale, chibzuinţa arhaică se întretaie cu satirizarea unor moravuri anacronice, nostalgia după shtetlul natal e dublată de ironii fine faţă de naivitatea obştii – totul într-o lume imprevizibilă, ale cărei convenţii cotidiene pot fi răsturnate în orice moment de întâmplări suprarealiste.

„M-am străduit vreme de mulţi ani să mă eliberez de umbra lui Agnon… Trebuia să ies de sub influenţa sarcasmului şi inteligenţei lui, a simbolismului lui baroc, a enigmaticelor lui jocuri labirintice, a dublelor lui sensuri şi a trucurilor lui literare complicate şi erudite.“ (Amos OZ)

„Ce minunat ar fi fost să învăţ înţelepciunea la picioarele lui Agnon…“ (Saul BELLOW)

„În scrisul dumneavoastră se reface vechea unitate dintre literatură şi ştiinţă, aşa cum o înţelegea Antichitatea. Într-una dintre povestiri spuneţi că unii le vor citi ca pe nişte basme, alţii le vor citi ca să înţeleagă şi să înveţe. Această mare cronică a spiritului şi vieţii poporului evreu are aşadar un mesaj complex: pentru istoric e un document nepreţuit, pentru filozof e o sursă de inspiraţie, pentru cei care nu pot trăi fără literatură este un nesecat izvor de bogăţii.“ (Din Laudatio rostită la decernarea Premiului Nobel pentru literatură)

Prima oară omul citeşte şi pricepe. A doua oară citeşte şi se minunează: Mă amăgeam atunci când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse şi nu înţelege ce înţelesese, şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uită de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Dumnezeu, atunci începe să priceapă. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.

Occidentalismul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit


Occidentalimsul. Războiul împotriva Occidentului de Ian Buruma și Avishai Margalit

My rating:  3 of 5 stars 

În cartea lui Buruma și a lui Margalit occidentalismul se confundă cu modernitatea. Mai simplu, toți cei care detestă și luptă împotriva occidentalismului, luptă pentru conservarea tradiției. 

Nu-mi este foarte clar de ce Buruma și Margalit au luat decizia de a confunda aceste două concepte, dar o fac. Probabil pentru că este mai ușor să-ți susții un punct de vedere fără să lași impresia că arunci vreo anatemă, vezi cuvântul de început de pe coperta doi a ediției de la Humanitas, și să încerci să scrii un eseu care să ajute la lupta oarbă împotriva terorismului care a început să reprezinte începutul de secol XXI. Aș vrea să fiu de acord cu cei doi autori, chiar îmi doresc acest lucru, dar nu pot. Motivul fiind acela că într-o perioadă în care imperialismul își spune din nou cuvântul, să lași să zburde ideea cum că Occidentul deține secretul bunăstării, al păcii și al vieții culturale și științifice sănătoase mi se pare extrem de periculos. Este foarte ușor să ne uităm în trecut și să tragem concluzii pro-occidentalism. Să spunem că Marx a fost anti-capitalist, Hitler anti-intelectuali, două valori definitorii pentru modernitate și Occident și să tragi concluzia, greșită, că cine este împotriva Vestului este împotriva evoluției și a modernității.

Deranjant este și faptul că tot ce ține de modernism la cei doi autori pleacă din Vest. Estul nu există. Estul nu a avut idei revoluționare care să ajute lumea să fie unde este acum. Estul nu a ajutat modernitatea cu nimic. Cel puțin asta reiese din eseul celor doi care nu amintesc nici măcar în treacăt despre vreun eveniment definitoriu pentru modernitate care să fi plecat din Est. Nici de la orientali. Deși originează occidentalismul în Europa, cei doi îl mută o dată cu trecerea timpului în America. Exemplele de anti-occidentalism pe care le dau sunt grăitoare și în interesul celor doi autori. Cât de greu este să-ți construiești un discurs care condamnă, fără a o face fățiș, în momentul în care acuzații cheie sunt naționalismul japonez, slavofilismul, vestofixierea lui Farid, regimul lui Qutb sau sau atacurile teroriste Al-Qaeda?

Ideea cea mai interesantă lansată de Buruma, nu știu de ce mă îndoiesc că este a lui Margalit, este că anti-occidentalismul are rădăcini în romanticismul german și-l leagă de Fichte, Schelling și Herder. Din păcate nu o detaliază suficient de mult, fapt ce mi-ar fi plăcut strict pentru că ar fi deschis foarte multe subiecte de discuție cel puțin online. Așa cum observa și un cititor pe goodreads, cei doi autori nu dezvoltă acest aspect, simpla sa enunțare e considerată a fi suficientă pentru a le susține ideea. Din păcate nu este așa. Romanticismul la nivel mondial a însemnat o condamnare a rațiunii care are întâietate în fața spiritualității, a ridicării împotriva voinței lui dumnezeu și a mercantilității din ce în ce în mai accentuate de care societatea dădea dovadă. Prin urmare, exemplul lui Buruma nu este suficient și ajunge să fie destul de sec, de aici și ideea că nu ar fi stricat puțină dezvoltare a subiectului, poate autorul a prins un filon la care nimeni nu s-a gândit.

Așa cum observă și această recenzie din The Guardian, impresia cu care am rămas după ce am citit cartea celor doi este că Occidentul este pus abuziv împotriva Orientului, cel dintâi aproape că ajunge la un moment dat să se confunde cu cel din urmă. Deși încearcă să fie echilibrați, autorii se lansează într-o tiradă care ajunge să sune a discurs politic, mai degrabă, decât a eseu filosofic. Margalit cred că a avut un cuvânt greu de spus în această direcție. 

Întrebarea care m-a măcinat după ce am citit cartea a fost: oare ce au urmărit cei doi autori? Buruma în cărțile pe care le-am citit încearcă să desfacă ițele istoriei și să ofere puncte de vedere insuficient dezvoltate sau chiar ignorate până la el. Margalit, însă, pentru mine e necunoscut. Ce vrea? Și de ce-mi lasă impresia că ar confunda Israelul cu America? E ceva mai mult, e o intenție ascunsă a lui Margalit în scrierea acestui eseu? Bănuiesc, fără să pot oferi dovezi, că da. Israelul, această oază occidentală în deșertul cultural al orientului, este bastionul sfânt al modernității care trebuie apărat cu orice preț în fața hoardelor barbare anti-vest care de-a lungul timpului s-au luptat cu ideea de modernizare, cu cultura occidentală, cu economia și societatea propuse de capitalism. Cu gândul ăsta am rămas în minte după ce am terminat cartea.

Nu este un eseu slab, ba dimpotrivă, însă poate să cadă mult prea ușor în direcția unui manifest, indiferent de cât de mult și-au dat interesul cei doi autori să nu pară că-i așa. Până la urmă, adevărul nu este deținut nici de Occident, nici de Orient, iar când ambele „isme” urlă că-l dețin, restul umanității este la un pas de colaps. În cartea celor doi, Occidentul urlă mai tare. 

De ce 3 stele: pentru că e un eseu interesant, cu multe informații despre dușmanii Occidentului, care însă evită să arate că, până la urmă, Occidentul are și el problemele sale, probleme suficient de evidente care să permită dușmanilor să-și procure muniție în discursurile urii care sunt îndreptate împotriva lui. Poate că autorii ar trebui să arunce un ochi pe cartea lui Bloom, Criza spiritului american și să revină asupra eseului.

Prezentarea editurii:

„Ceea ce am numit noi «occidentalism» este portretul dezumanizant pe care i-l fac Vestului adversarii lui. În cartea de faţă, intenţionăm să analizăm acest set de prejudecăţi şi să-i urmărim rădăcinile culturale.“
Precizarea e oportună, câtă vreme prima accepţie a cuvântului „occidentalism“ e pozitivă şi declanşează mai degrabă admiraţie decât ostilitate. Prin cartea lor, Ian Buruma şi Avishai Margalit răspund, după mai bine de douăzeci şi cinci de ani, Orientalismului lui Edward Said, în care erau prezentate mecanismele prin care gândirea occidentală denigra şi diaboliza lumea Estului. Occidentalismul reia povestea raporturilor dintre Est şi Vest, dar de data asta unghiul de vedere se schimbă. E tot o carte despre stereotipiile, fantasmele şi construcţiile urii. Numai că acum ţinta este Vestul, în care adversarii văd o lume a răului, lipsită de suflet, vibraţie şi viziune. O lume egoistă şi mercantilă, cosmopolită şi uscată, unde iluminarea spirituală şi autenticitatea morală nu se (mai) găsesc. Buruma şi Margalit iau în discuţie argumentele invocate de cei care detestă Occidentul şi analizează urmările pe care le poate avea cocteilul de intoleranţă, prejudecată, fanatism şi reacredinţă în articularea unor idei, atitudini şi acţiuni.

Aversiunea sau chiar ura faţă de Occident nu sunt probleme grave în sine. Occidentalismul devine periculos abia când este cuplat la puterea politică. Atunci când sursa puterii politice este şi unica sursă de adevăr, avem de-a face cu o dictatură. Iar când ideologia dictaturii este ura faţă de Occident, ideile devin mortale.

Acolo unde libertatea politică, religioasă şi de gândire s-a stabilit deja, ea trebuie apărată de duşmanii ei, cu forţa dacă este nevoie, dar şi cu convingere. În cartea de faţă nu am spus o poveste maniheistă despre două civilizaţii beligerante. Dimpotrivă, am vorbit despre contaminarea bilaterală, despre răspândirea ideilor rele. Acelaşi lucru ni se poate întâmpla şi acum, dacă vom cădea în capcana de-a răspunde cu aceeaşi monedă, de a reacţiona la islamism cu propriile noastre forme de intoleranţă.