Interviu Firesc cu Luca Dinulescu – scriitor, muzician, scenarist, skateboarder


 Eu știu despre Luca Dinulescu că a scris Sir Sugismund și Prostituția României, că a cochetat cu muzica, cu teatrul, cu televiunea și mi s-a părut că am de-a face cu o personalitate polivalentă, mereu pusă pe șotii și cu un umor aspru și nebun. Ce știe Luca Dinulescu despre Luca Dinulescu?

Exact ce ai scris mai sus. Eu am fost și sunt preocupat în continuare de un soi de formă de exprimare, hai să zicem așa, sinestezică, de aici poate senzația că mă împrăștii în prea multe direcții. Dar nu e deloc așa. Eu, spre exemplu, nu am putut face nimic serios în viață până nu am învățat un minimum de teorie muzicală, simțeam că sunt incomplet cumva, că nu înțeleg lumea. Dar asta nu schimbă faptul că scriu mai bine decât fac orice altceva, lucru de care sunt conștient. E valabil și pentru alte lucruri pe care le-am făcut și le fac în continuare. Mă completează.   

Cum a apărut în mintea colectivului care a contribuit la Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate, care i-a fost drumul până la momentul publicării și de ce tocmai bandă desenată?

La vremea respectivă exista un conglomerat de – există și azi, desigur, dar atunci erau la modă – Istorii ale literaturii, pe lângă cea a lui George Călinescu: cea a lui Nicolae Manolescu, respectiv cea a lui Alex Ștefănescu. Am zis atunci că de ce să nu producem și noi una, în care să scriem ce vrem noi. Ceea ce am și făcut. Cât despre formula benzii desenate, aici se îngemănează cumva două filoane: unul, în care eu sunt un consumator avid de bandă desenată încă de mic copil și altul în care noi am considerat această Istorie a literaturii a lui George Călinescu ceva deosebit de plictisitor, care trebuie aerisit, reîmprospătat, cumva, pentru generațiile care vin din urmă, ceea ce, iarăși, am și făcut.

Ce este Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate pentru Luca Dinulescu?

Greu de spus, după atât de mult timp, sunt totuși 11 ani de când ne-am apucat de proiect. Dar poate că cel mai bine aș putea s-o definesc ca fiind o carte perfectă prin imperfecțiunea ei. Ca un fel de Mozart la curtea regală după ce a ras vreo doi litri de palincă de bihor.    

Într-un ring de MMA, cine ar câștiga dintre Blaga și Arghezi și cine crezi că l-ar putea învinge pe Sadoveanu în afară de Luca Dinulescu?

Sadoveanu s-a învins singur în Fight Club-ul literaturii române, lansându-se într-o literatură care, în ce mă privește, nu a rezistat timpului. Cât despre Blaga, el a fost monumental, șterge pe jos lejer cu unele figuri mult mai comestibile pentru publicul larg al literaturii – sau poeziei – românești.

Știi să te dai cu skateboard-ul? Crezi că loviturile pe care le poți suferi când te dai cu skateboard-ul îți pot afecta simțul umorului și scriitura? Care-i faza cu hainele pe care le poartă Luca Dinulescu în Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate?

Eu am fost mult timp un fan al muzicii rap americane, de fapt și astăzi mai ascult unii grei din perioada respectivă, spre oroarea unora dintre intelectualii subțiri din România, care nu se pot umezi decât dacă ascultă fie așa-zisa muzică „grea”, mă refer aici la muzica cultă, pe care în mod impropriu o numim clasică, fie cad în extrema cealaltă, mergând pe niște formule de genul Florin Salam, fără să aibă însă nicio apreciere pentru ceea ce e cu adevărat muzical în demersul lui artistic, ci din pure considerente politice. De aici hainele cu pricina și de aici skateboard-ul.   

Ce premii literare ai vrea să refuzi pentru Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate?

Mi-e greu să răspund, pentru că nu știu exact care sunt premiile literare. Poate părea greu de crezut, sau nu știu cum, o ipocrizie, dar în afara unui premiu al Uniunii scriitorilor, poate, deși nu sunt sigur că există așa ceva cu adevărat, nu știu, efectiv, care sunt. Mie îmi convine însă faptul că eu – noi – am demonstrat cu această carte că se poate face ceva ce părea imposibil, în ciuda oricărui curent logic sau trend literar. Iar asta nu îți poate oferi niciun premiu. 

Cât de greu este să lucrezi în grup pentru o bandă desenată și care au fost numitorii comuni care v-au unit, până la urmă, pentru a crea și duce la bun sfârșit acest proiect?

Țin minte că a durat ceva până să asamblăm cele trei fire narative, ale fiecăruia dintre autori și că s-au consumat ceva beri în acest proces. În cele din urmă, însă, mai cu mailuri, mai cu tăieturi și decupări, am scos-o la capăt. Simplu parcă n-a fost, mai ales când a venit vorba și de desen, dar astăzi nu mai țin minte chiar tot.

Care este sfatul pe care scriitorii prezenți în Istoria Alternativă a Literaturii Române în Benzi Desenate îl transmit prezentului prin gura lui Luca Dinulescu, sfat pe care respectivii nu l-au expus în carte?

Ca lumea să iasă din cercul ei strâmt și rece de pe facebook, în care își petrece aproape tot timpul vieții în schimbul unei aprecieri false. Îmi asum ceea ce spun – aprecierea pe care o primesc unii oameni (îi văd, mi-e greu să-mi dau seama cum au decăzut în asemenea hal) nu doar că este insignifiantă în raport cu oamenii care pun, totuși, mâna pe niște cărți, în România, cât mai ales falsă. Din zecile, sutele, sau uneori poate miile de like-uri pe care le primesc, vei vedea că nu sunt în tot amalgamul ăla de avatar-uri nici măcar cinci (da, cinci!) oameni care să le intre în casă. Iar asta este, dați-mi voie, trist. Deosebit de trist.

Câte volume vor apărea, când, unde, de ce, pe cine vrei să bați cu ele, cui ai vrea să placă, pe cine ai vrea să enerveze?

Habar nu am. În momentul de față nu sunt convins că va mai exista încă unul. Vom vedea.

Cum ar vrea Luca Dinulescu să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Luca Dinulescu să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Cum ar spune și marele clasic în viață, Ciordache – altă întrebare.

Reclame

Interviu Firesc: despre secretele Țării Vampirilor cu Adina Popescu


Sursa: pagina de facebook Adina Popescu

 

 

 

1 – În primul rând, felicitări pentru câștigarea Trofeului Arthur! În al doilea rând: cine este Adina Popescu?

 

Uneori, mai ales în ultima vreme, îmi pun și eu aceeași întrebare 🙂 Și mă simt ca Alice, care trece prin diferite experiențe aiuristice, se micșorează sau crește fără măsură, rătăcește drumul, ca mai apoi să-l regăsească și, la un moment dat, are o replică (cel puțin în varianta pe vinil a poveștii, din copilăria mea): „M-am săturat să fiu ba mare, ba mică… vreau să fiu ca la început!” E un personaj care mi-e foarte drag. Dar mă simt așa și din cauza faptului că în ultimii 10-15 ani am tot trecut de la una la alta, revenind mereu, inevitabil, la scris. Asta se întâmplă pentru că în România nu-ți permiți să fii doar scriitor, să zicem, și cu atât mai puţin doar autor pentru copii (scrisul pentru copii l-am privit multă vreme ca pe un hobby). Așadar, dacă mă întrebai acum 10 ani, aș fi răspuns fără să mă gândesc prea mult că sunt jurnalistă la Dilema veche (ceea ce mai sunt și astăzi, de altfel). Însă, între timp, am lucrat și la câteva filme documentare, un pic în televiziune, am scris un „manual de șpagă”, dar și „povești adevărate”, am colaborat la reviste pentru copii, dar și la reviste de pamflet, am predat cursuri de jurnalism, am făcut și investigații serioase, dar și reportaje pe jumătate fictive. Multe dintre aceste lucruri le-am făcut doar pentru a supraviețui (financiar) și le consider acum o mare pierdere de vreme. Altele le-am făcut cu plăcere (film documentar). Însă mi-aș dori să fiu scriitor „cu normă întreagă”.

2 – Cum s-a născut O istorie secretă a Țării Vampirilor?

 

S-a născut în urmă cu mai bine de 10 ani, când citeam multe romane fantasy, abia descoperisem genul. După ce am citit toată seria Harry Potter care m-a încântat atunci, așa cum m-a fascinat și fenomenul pe care l-a generat, m-am ambiționat cumva – mi-am propus să scriu un fantasy cu personaje din mitologia românească. Ideea a fost de la bun început de recuperare/reciclare a acestor personaje și punerea lor în valoarea printr-o „teleportare” în lumea noastră contemporană. Așadar, un soi de „modernizare” și reinterpretare a basmelor clasice față de care copiii (și nu numai) au o respingere tocmai din cauza limbajului arhaic, a situațiilor în care nu se regăsesc. Basmele noastre, oricât ar fi ele de frumoase, se petrec într-o lume (fantastică) care astăzi nu mai este credibilă. Așa cum satul românesc de astăzi nu mai are nicio legătură cu satul din trecut.

Cartea s-a legat greu, am abandonat-o și am reluat-o de mai multe ori. Primele variante nu mai seamănă deloc cu ceea ce există acum. În primul rând, eu nu știam cum să scriu un roman (astfel de lucruri nu se învață la școală, cel puțin nu în România, unde nici măcar cursuri de scriere creativă nu există) și am învățat din mers și din propriile greșeli. În al doilea rând, povestea începea să se dezvolte luxuriant, erau prea multe personaje, prea multe ițe și începea să mă copleșească. Mă pierdeam în ea.  

Pagina oficiala de facebook a trilogiei: O istorie secretă a Țării Vampirilor

3 – Care este scopul acestei trilogii fantastice? Mai exact, ce urmărește autoarea Adina Popescu cu această extrem de complexă serie fantastică, care sapă atât de adânc în memoria basmului și a credințelor populare românești?

 

Deși cartea are mai multe paliere de lectură – și pentru copii, dar și pentru adulți (cu ironiile la adresa sistemului politic, de pildă, dar și multe alte parabole), cred că totul se poate reduce la ceva foarte simplu: nevoia de poveste. Nevoia de poveste autentică care există în fiecare dintre noi, indiferent de vârstă, ea nu trebuie să dispară, într-o lume prozaică, într-o societate de consum în care orice personaj cumsecade poate fi vândut la supermarket (sub formă de jucărie, bomboană etc.). Fără poveste, ne amenință pe toți Sfârșitul. De aceea trebuie să continuăm să trăim în Basm, să nu știm niciodată dacă gunoierul de pe stradă nu e cumva un căpcăun sărman de pe Tărâmul Celălalt care a migrat aici pentru că acolo murea de foame, dacă mamele noastre nu sunt cumva niște zâne sau dacă profa nesuferită de chimie nu este, de fapt, o ghionoaie etc.

 

4 – Am rămas cu impresia că sunt două  Adine care scriu cartea: o Adină care retrăiește copilăria și se transformă într-o adolescentă îndrăgostită de fanteziile din basme și o Adină matură care cerne nisipul care s-a adunat peste coperțile vechilor povești pentru a dezvălui adevărate pepite cititorului contemporan. Dacă impresia mea este adevărată,  când preia controlul Adina cea mică sau, mai exact, când o lași pe cealaltă Adină să se amestece în poveste?

 

Răspunsul se leagă foarte bine de prima întrebare 🙂 Și eu mă întreb de multe ori care din cele două Adine ia cuvântul. În Povestiri de pe Calea Moșilor a fost mai simplu – acolo s-a manifestat (aproape) doar Adina mică. Aici e mai complicat însă.

 

 5 – Ce-ți dorești să schimbe romanul tău în lumea scriitorimii românești și în mintea și sufletul cititorului neaoș?

 

Eu am vrut să scriu doar o poveste altfel. Care să se opună cumva invaziei de inorogi, gnomi, elfi, vampiri și vrăjitoare care vine din Vest. Multe dintre aceste personaje și povești funcționează pe copy/paste, însă cititorii, mai ales copiii, le preferă pentru că s-au obișnuit cu stereotipurile lor. Știu la ce să se aștepte și că totul e cu happy-end. Ei bine, avem și noi personajele noastre și le consider nedreptățite pentru că nu sunt în atenția publicului. Suferă pentru că sunt uitate, nepovestite. Și ar fi minunat – nu îndrăznesc să sper la asta – dacă personajele și poveștile noastre ar ajunge și la cei din Vest.  

 

6 – Cine este pricoliciul și de ce l-ai ales pentru a-i încredința un rol atât de important în prima parte a trilogiei tale?

 

Inițial personajul principal nu era un pricolici. Era un personaj sofisticat, inventat, artificial – un zân. Pricoliciul apărea doar ca  supporting character, în Crângul Pantofarilor, un soi de admirator secret al zânului. Un prieten a citit câteva capitole și mi-a spus „Ce tare e pricoliciul!” M-am gândit mai mult la el și mi-am dat seama că reprezintă perfect ceea ce voiam să transmit de fapt – ideea de personaj uitat, nepovestit de mult, sortit să dispară. Personajul care trebuie salvat, primind în dar o poveste. Am avut cumva dreptate, niciunul dintre copiii din școlile prin care am fost nu auzise până acum de pricolici.

Pagina oficiala de facebook a trilogiei: O istorie secretă a Țării Vampirilor

7 – Ce regizor ți-ai dori să-ți ecranizeze cartea dacă ar fi ca Hollywoodul să-ți facă o astfel de propunere?

 

De curând, am făcut un exercițiu – am recitit Hobbitul (una dintre cărțile mele preferate, o recitesc cam o dată pe an) și imediat am văzut filmele lui Peter Jackson. Umorul savuros din carte lipsește aproape cu desăvârșire în filme. În schimb, un paragraf de șase rânduri de „bătaie” se transformă într-o scenă de 10 minute de acțiune. Totul în film devine „epic”. Nu zic nici că-i bine, nici că-i rău, e pur și simplu altceva. Cred că m-ar amuza foarte tare să văd ce ar face Peter Jackson cu cartea mea 🙂 și dacă ar vedea în pricolici un soi de Gollum. Însă ca stil, cartea se aproprie mai degrabă de Guillermo del Toro și de Labirintul lui Pan.

 

8 – Ce cărți te-au inspirat decisiv în scrierea trilogiei și ce cărți ai recomanda pentru a-ți înțelege mai bine romanul și pentru a putea aprofunda scriitura?

 

În afară de Harry Potter, care m-a ambiționat, așa cum spuneam, în carte sunt strecurate mici omagii aduse unor povești sau scriitori celebri. Cred că am primit influențe, nu prea se poate altfel. De pildă, volumul doi conține chiar în primele capitole un astfel de omagiu adus Ciumei lui Camus, din nou una dintre cărțile mele preferate.

Însă cărțile pentru documentare au fost cu totul altele. În primul rând minunata „mitologie românească” a lui Marcel Olinescu, o carte interzisă în timpul comunismului, astăzi uitată. O altă mitologie a poporului român a lui Tudor Pamfile, dicționarul de mitologie generală al lui Victor Kernbach. Pentru volumele următoare, trebuie să revăd neapărat Vladimir Propp. Sunt cărți de specialitate pe care le recomand doar dacă sunteți cu adevărat interesați de așa ceva, de „ingineria” basmului și de originile poveștilor.

Pagina oficiala de facebook a trilogiei: O istorie secretă a Țării Vampirilor

9 – Din punctul meu de vedere, am avut de-a face cu o scriitură densă, complexă, plină de substanță, cu dese trimiteri subliminale la situația politică și socială a României contemporane. Cât de mult ai intervenit ulterior asupra scriiturii originale pentru a o face mai accesibilă publicului larg și care crezi că este impactul acestor mesaje ascunse asupra cititorului?

 

Am revenit de multe ori încercând să simplific textul, să renunț la paranteze, la descrieri și tot nu sunt mulțumită pe de-a întregul. Am ajuns ca în final să citesc totul cu voce tare, doar ca să mă cenzurez și să tai. Și mie mi se pare pe alocuri o scriitură densă. Pentru următoarele volume însă, mi-am propus mai mult dinamism, mai multă acțiune.

 

10 – Cum ar vrea Adina Popescu să încheie un interviu? Adică ce întrebare ar vrea Adina Popescu să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

 

Am primit o întrebare din partea unui puști de 11 ani din Râmnicu Vâlcea care m-a năucit: „Cum pot să devin și eu personaj în cartea dvs.?” Nu mă gândisem că mă va întreba un copil așa ceva.

„Și ce ai vrea să fii?” l-am întrebat la rândul meu. S-a gândit un pic. „Păi… aș vrea să fiu un zmeu!” „Nu prea poți să fii zmeu, pentru că zmeii sunt voinici și tu ești mic. Ce ai zice însă de un pui de zmeu?” A fost repede de acord. Mă voi ține de promisiune – în volumul trei va exista un pui de zmeu, fiul lui Verde Grâu, pe care o să-l cheme Florin.

 

 

Arthur

Interviu Firesc: Kim Leine


Mi-a plăcut atât de mult Profeții din Fiordul Veșniciei încât l-am și căutat pe autor și l-am rugat cu maxim tupeu să-mi acorde un interviu. Kim Leine a acceptat imediat și uite așa am onoarea de a-l găzdui pe blog. (Citește recenzia romanului aici)

Sper ca interviul să vă placă și să vă convingă, dacă mai este cazul, că Profeții din Fiordul Veșniciei chiar este o carte care merită citită.

Lectură plăcută!

1 – I don’t like the introductions of the interviews, the first question, so please feel free to say anything that comes into your head: you can present yourself, talk about you, say anything you would like to share with your readers and are seldom able to:

Kim Leine: My first novel („Kalak”, 2007) was autobiographical. I was then 45 years old, and I needed a new start in life, and to settle things in my life so far. The novel was written out of a sense of necessity. Previously I had written three books, that have never been published (and never will be, I hope), and these books were not written out of necessity but of an idea of „writing literature”. They weren’t any good. Not until I had went through a big crisis and come out of it, I found the necessity in the new novel („Kalak”), which eventually was published, and was quite successful. So the point, and the reminder to myself and anybody else, is always, when starting a new novel: Find the necessity in your project.

2 – When I was reading you novel, Prophets of Eternal Fjord I was struck by a special sensation and I remembered Mario Vargas Llosa’s beautiful novel The War of the End of the World. I found the same pleasure in your novel as I did when I was reading Llosa’s novel and I was looking for a deeper understanding of character’s psychology. Did this novel inspired you somehow?

K.L.: I haven’t read Vargas Llosa yet. I have him on my reading list. I have on my working table a huge pile of books waiting to be read. But the strange thing is that every time I take one book out of it to read, the pile gets even higher. How is that? It defies every natural law and common sense, and it’s very frustrating. But sooner or later I will get to Vargas Llosa too. Thanks for reminding me!

3 – Jean-Jacques Rousseau said: “Man was born free and he is everywhere in Chains” – and you have built your novel around this quote. Sartre said: “the Hell is Others” and Nietzsche stipulated: “whoever fights Monsters should see to it that in the process he does not become a Monster. And if you gaze long enough into an Abyss, the Abyss will gaze back into you.” Morten Falck seems like a character which went to hell, took a look in the abyss and the abyss looked back at him with burning eyes.  The big arson set him free or just his chains where hardened by the fire?

K.L. : Rousseaus sentence presents us with an impossible paradox of life: We are free, and we are in chains. At the same time! Hence the conjunction „and” and not „but”. The chains and the freedom aren’t opposites. It becomes Morten Falck’s project of life to understand the truth of this sentence, that to become a full person, he has to embrace both the chains and freedom, like we all do. I think that maybe he ends up with some sort of understanding of this fact, but that time of realization falls outside the fram of the novel, as the novel focuses on his struggle and his misconception of life, not the harmony and peace of his last years.

4 – I preffered to read your novel just in the key of Rousseau quotes but there are so many intriquing facts and problems which you came close to. How did your novel was received by the church?

K.L. : Very well. Danish priests love it. I am often being invited to do readings in churches, and even an occasional sermon speach. And I’m an atheist! This shows how wonderfully undogmatic and undprejudiced and willing to go into dialogues the Danish lutheran church is. Other religions coud learn from this. Several priests have written to me that they appreciate the novel, also for its theological matters. And even though I am an outspoken atheist, I love the church. I am very fond of the church room, how it has listened to thousands of people’s mournings and prayers and cries and joys and psalms for centuries. This is an important thing in our history and our culture. So I don’t mind to be called a „culture-christian”.

5 – It seems like you have done a lot of documentation before starting to write this novel. Was there any moment when you felt that you should throw everything away and renounce to write the story of Morten Falck? I am asking you this because it looks to me like an incredible and monotonous job which I could never have done.

K.L. : There was of course a good deal of research. But most of it I did after I wrote the first blueprint. The most important thing to do first was to establish a narrative flow. And if you have a lot of detailed academic knowledge of the things you are going to tell a story about, the telling becomes restrained and much too controlled. So I just wrote i through. And then I started to do the core research, lifting elements from the research back into the novel. I read basic Greenlandic and Danish history, historical novels of all kinds, letters and diaries by priests from their stay in Greenland and so forth. I also went to the Eternal Fjord, a real place in West Greenland, now completely desolate, where Habakuk and Maria Magdalena, the two Greenlandic Christians in the novel, had lived and where their Christian free congregation was founded. Finally I had historians to read the manuscript and correct most of the incorrectnesses. It wasn’t as big a task as it may seem, and I really enjoyed it. But after this research I had to write the novel all over again to make things right. It all took me about two years all in all.

6 – How do you think your novel fits in consumerist time? Did you targeted a certain type of readers or you just wrote what your “demon” told you?

K.L. : I just follow the white rabbit and try to oblige to the demand of the story. I don’t think of the readers when I write. But when revising it I do think of who will be reading it, and what things I have to explain, and how much I want to provoke and make people laugh and so on. I do certainly write for an audience, but the awareness of the audience comes in quite late in the writing process.

7 – If you could recommend a movie to Morten Falck, a movie that could save him from his torment, what movie would it be? And what book?

K.L. : I think that the film would be something with humour and self irony, because he is a little short of these to qualities: Life of Brian. The novel should be something from his own times, but written later, so that he can see himself from a more modern perspective: Barry Lyndon by Thackeray

8 – Morten Falck is more of a believer or is he a rationalist as he says? What do you think? What would you like your readers to think? How would you have wanted him to be and he failed you, if he did, of course?

K.L. : He is both. He is a split person. He is split between flesh and spirit, sexual desire and moral obligations, religion and science, bourgois life and savageness. This is what drives him through life, and thus through the novel.

9 – Do you think that the history is a continous repetition? If yes, how do you see Morten Falck looks and would do now, in our time, and how do you see Morten Falck in the future?

K.L. : I see Morten Falck as the birth of the modern man (with emphasis on „man”; women, through women’s liberation, had to wait another hundred years). He comes out of the dark midieval ages, leaves god behind him and thus becomes split. This is a basic condition for all modern people, so I think his type is everywhere around os today. Morten Falck is us, men and women.

10 – On my last question I prefer to let the interviewer ask a question that he would like to receive at an interview but he never gets it. Please, feel free to ask yourself the question and answer it.

K.L. : Question: Why have you written such a long novel?

Answer: I love the long epic. Most long novels are boring and plain bad, but when they are good, they are really good. And you remember them for several years, maybe all your life. I find the big epic novel so generous. It can take in all other forms – the short story, the poem, the letter, the diary, the crime story and so on. And it can do so within the frames of the very same novel. I think that is very generous, and generousity is the human quality that I appreciate the most.

Thank you very much for your time and I hope that Romanian readers will enjoy your novel as much as I did. In my opinion, as I already state it in my review, is one of the best translation that I have read this year. I really wish you to hit and to stay in many Romanian lecturing clubs and I hope we will read soon another translation of your latest novels.

Interviu Firesc cu Florin Bican


Florin Bican

1 – Eu știu despre Florin Bican că: a câștigat Trofeul Arthur pentru Reciclopedia de povești, că a scris inedita Și v-am spus povestea așa, că are un profil de facebook pe care pune constant desene care mai de care mai amuzante și că l-a pomenit Radu Paraschivescu într-un articol din Esquire citându-i câteva versuri care mi-au bântuit tinerețea. Ce știe Florin Bican despre Florin Bican?

Florin Bican știe despre Florin Bican că îl ia mereu prin surprindere – atât cu trecutul, cât și cu prezentul său. Nu știu dacă lucrurile care mi se întâmplă chiar sunt surprinzătoare sau doar am eu o capacitate ieșită din comun de a fi surprins. Mă surprinde, de pildă, că, după absolvirea facultății, am fost trei ani profesor de rusă în satul Tufa de lângă București. Că, după 2000, am fost cinci ani profesor de engleză la Munchen. Că am scris ce am scris și am tradus ce am tradus. Până la urmă și că am citit ce am citit, listele mele de lecturi constituindu-se în mod cu totul aleatoriu, mai mult prin derapaj. Până la urmă, asta știe Florin Bican despre Florin Bican – că-i place să citească, să scrie și să traducă. OK, și să pună desene amuzante pe Facebook…

2 – Eu v-am comparat cu Bill Willingham care a scos de la naftalină personajele basmelor clasice și le-a înțolit cu vorbe, probleme și aventuri conforme spiritului timpului actual. Thriller, acțiune, dramă, erotism. Toate scoase de sub bagheta vechilor povestitori pentru a fi repuse în lumina reflectoarelor moderne. Având în vedere că aproape același lucru îl faceți și dumneavoastră în Reciclopedia, aș vrea să știu dacă se simte nevoia resuscitării personajelor clasice pentru a ne întoarce mințile de adulți spre inocența copilăriei sau pentru că personajul basmului clasic este pur și simplu o sursă excelentă de inspirație și umor?

Nu cred că personajele clasice au nevoie să fie resuscitate, ci mințile noastre, supuse îndelung și fără milă unei perspective clasice sau clasicizante. Personajele clasice și poveștile lor au început prin a fi contemporane cu publicul care se bucura de ele. Însă trecerea timpului a introdus între text și cititori o distanță care a ajuns pricina unei venerații străine de spiritul textului. Dacă, inițial, publicul asculta povestea relaxat și se lăsa, catarctic, în voia trăirilor pe care i le provoca, cu timpul a ajuns să o asculte în poziția de drepți, care nu e prea prielnică trăirilor. De aceea, infuzia de contemporaneitate într-un text consacrat ne clătește percepția și ne ajută să luăm poziția „pe loc repaus”, din care vom putea gusta și varianta clasică a textului în cauză. Pentru că personajul basmului clasic este, indiscutabil, „o sursă excelentă de inspirație și umor”. Și, pe deasupra, e scutit de copyright – ca să-l citez pe Bill Willingham. À propos, mulțumesc de comparație.

3 – Vertigo vă contactează pentru că vrea să vă propună o serie de benzi desenate al cărui scenariu să fie scris de dumneavoastră. Care ar fi subiectul propus și cum l-ați prezenta în câteva propoziții?

Într-un București pleoștit de încălzirea globală își fac apariția pâlcuri de pinguini umanoizi. Aceștia produc și livrează localnicilor un nou tip de înghețată, care-i face aparent imuni la temperaturile aberante. Pinguinii sunt acceptați fără rezerve și li se permite să se stabilească în București, urmându-și nestingheriți propriul mod de viață. Li se alătură tot mai mulți pinguinii și toți continuă să producă masiv înghețată. O comercializează foarte avantajos pentru ei, ajungând rapid deținătorii principalelor mijloace de producție.

În București se construiesc primele lăcașe de cult dedicate lui Pingu I’ngu, zeitatea supremă a pinguinilor. Acestea au forma unor imense cornete de înghețată. Numărul și înălțimea lor continuă să crească, ajungând să domine complet arhitectura locală. Din vârful turnurilor răsună aproape constant chemarea la rugăciunea pinguinească: „Pinguinguinguinguuuuu”. Simultan, se raționalizează înghețata distribuită bucureștenilor.

Intrați în sevraj, bucureștenii se conformează automat condițiilor impuse de pinguini pentru a le furniza cantități minime de înghețată. Cu ajutorul liderilor politici, convertiți in corpore la pinguinism în schimbul avantajelor materiale, ocupanții construiesc gigantice instalații frigorifice, care generează temperaturi polare în tot orașul.

Treptat, pinguinii îi forțează pe localnici să adopte credința, obiceiurile și comportamentul lor, obligându-i să-și țină brațele legate pe lângă corp de la umeri până la coate și picioarele legate între ele de la șolduri până la genunchi, pentru ca mișcările lor să fie similare cu cele ale pinguinilor.

Populația semi-paralizată de frig și convertită cu forța la pinguinism este concentrată în pingulaguri – patinoare împrejmuite cu sârmă ghimpată – unde, sub supravegherea unui pinguinstitutor – un fel de profesor de pinguinologie – studiază cartea sfântă a pinguinilor, Pingua Franca.

Rebegiți de frig, leșinați de foame și cretinizați de Pingua Franca, bucureștenii se transformă încet, dar sigur, în pinguini. Extincția lor pare iminentă…

DAR în canalele care brăzdează subsolul orașului s-a refugiat un grup de rezistență condus de Mitică Popescu. Împreună cu asociații săi și cu Mița, dinamica sa parteneră, Mitică face incursiuni la suprafață pentru a recupera și reabilita victimele pinguinilor, pe care le adaugă trupelor sale de guerilă. În curând strânge o adevărată armată și o dotează cu arme cu aurolac, inventate și asamblate de el în subteran. Efectul acestora asupra pinguinilor este devastator, dar lupta lui Mitică și a Miței nu este nici ușoară nici de scurtă durată. Fiecare episod al ei va ilustra o confruntare spectaculoasă, în care ingeniozitatea, curajul și umorul autohton îi vor ajuta pe partizani să triumfe în fața fanatismului perdant al pinguinilor.

 si-v-am-spus

4 – Care este scopul și originea cărții Și v-am spus povestea așa?

Dacă prin „origine” înțelegem sursa (de inspirație), ar trebui s-o iau mai pe ocolite…

Gonzalo de Berceo, un scriitor spaniol din secolul XIII, declara, vorbind despre sursele sale de inspiraţie: „Al non escribimos sin non lo que leemos” – adică, noi nu scriem decât ceea ce citim. Cu asta voia să spună că, pentru el, singura sursă de inspiraţie valabilă era literatura. Câteva sute de ani mai târziu, mă regăsesc în aceeaşi situaţie: mă inspir în primul rând din ceea ce am citit, deşi, faţă de Berceo, am o poziţie privilegiată – am acces la încă şapte secole de literatură din care să mă inspir…

Unii vor spune, poate, că adevărata sursă de inspiraţie este Viaţa. Le voi răspunde că Viaţa însăşi copiază literatura, după cum demonstra, cu exemple convingătoare, Oscar Wilde, contrazicându-l pe Aristotel, care declarase, la rândul său, că arta imită, sau copiază, natura. Pentru mine însă literatura este viaţă, deci se poate spune că mă inspir şi din viaţă. Iar când viaţa din care te inspiri este condensată sub formă de basme, nu cred că există sursă de inspiraţie mai nutritivă…

Dar dacă inspiraţia este rezultatul unei acumulări de poveşti citite, auzite şi trăite, totul în jurul nostru e poveste: sunete, imagini, senzaţii, întâmplări. Când combinaţia de poveşti din experienţa fiecărui om ajunge la o concentraţie optimă, fiecare om devine, la rândul său, un potenţial scriitor. Asta s-a întâmplat şi cu mine. Iar de ajutat, m-au ajutat foarte mulţi oameni, în foarte multe feluri.

Dacă ai întreba, de exemplu, un pom, „Cum ţi-a venit ideea să faci mere”, cum credeți că ar răspunde? Dacă ar fi un pom onest, nu ar putea răspunde decât într-un singur fel, şi anume că, răsărind el însuşi dintr-o sămânţă de măr, n-ar fi avut cum să-i vină ideea să facă… banane. Aşa mi s-a întâmplat şi mie: formându-mă pe baza unor asemenea lecturi, nu puteam decât să scriu o asemenea carte.

Dacă aș încerca să asociez originea cărții cu un anume moment, pot spune că ideea mi-a venit, în sensul că mi-a fost oferită, la Târgul de Carte Bookfest, ediţia 2013, în timpul unei discuţii. Însă un moment de inspiraţie nu ajunge pentru o carte întreagă. El trebuie reeditat înaintea fiecărei propoziţii pe care o scrii ca să aduni acea carte. Iar de multe ori, momentul iniţial de inspiraţie este atât de ascuns într-un noian de „întâmplări”, încât nici nu-l observi.

„Scopul” cărții este încă și mai obscur – dacă va fi având vreun scop… În primul rând, scopul meu a fost să mă achit de o obligație – cea de a preda cartea la Editura Arthur. Dar acest scop s-a „ramificat” pe parcurs într-o mulțime de sub-scopuri și ultra-scopuri, ținând de fiecare frază, de fiecare capitol. Oricum, în mare, scopul meu a fost s-o termin de scris.

 

5 – Toată lumea care a îndrăznit vreodată să pășească pe tărâmuri fantastice știe că bidivii pot vorbi. Având în vedere experiența pe care ați avut-o cu aventuroșii cai care au spus povestea altfel, credeți că aceștia vorbesc doar când au ceva de spus sau au tot timpul ceva de spus și noi nu-i ascultăm cum se cuvine?

Așa cum a descoperit Gulliver în episodul final al călătoriilor sale,ajungând în țara Houyhnhnm-ilor, caii sunt înzestrați nu doar cu rațiune ci și cu darul vorbirii. Și nu numai că vorbesc tot timpul, dar tot timpul au ceva foarte interesant de spus. Deci merită ascultați cum se cuvine. După ce mi-am făcut ucenicia în grajdul lui Gulliver, am deprins limba cailor și asta m-a ajutat să pricep discursul eroilor cabalini și să-l pot reproduce, sper, convingător.

6 – Pe cine ați prefera ca studio de animație să vă ecranizeze și de ce: Pixar, Disney sau Studio Ghibli?

Indiscutabil, Studio Ghibli… Dacă va continua să producă filme și după 2015. Pentru că mi-a plăcut cum au reușit să creeze atmosfera în ecranizarea cărții lui Joan G. Robinson When Marnie Was There. Fără să fiu neapărat un fan al cărții respective.

7 – Vă rog să-mi spuneți câteva cărți pentru copii pe care ar fi indicat să le citească adulții și alte câteva pentru adulți pe care ar fi indicat să le citească copii.

În general, nu sunt pentru separarea celor două tabere în ceea ce privește lectura. Cred că e bine ca oricine să citească orice, indiferent de vârstă, pentru că fiecare vârstă permite o perspectivă unică și irepetabilă asupra unei cărți. O carte citită la vârste diferite devine cărți diferite. Dar de dragul jocului, voi încerca să întocmesc o listă de propuneri. Este, inevitabil, o listă aleatorie, subiectivă și limitată. Deci – cărți pentru copii recomandate adulților: Eleanor Estes, The Hundred Dresses (1944, SUA), Margaret Wise Brown, Goodnight Moon (1947, SUA), Fodor Sándor, Cipi, acest pitic uriaș (Csipike, a gonosz törpe, 1966, România), Tetsuko Kuroyanagi, Totto-chan, the Little Girl at the Window (窓ぎわのトットちゃん, 1981, Japonia), Stian Hole, Garmann’s Summer (Garmanns sommer, 1981, Norvegia), Werner Holzwarth (text) și Wolf Erlbruch (ilustrații), The Story of the Little Mole Who Went in Search of Whodunit (Vom kleinen Maulwurf, der wissen wollte, wer ihm auf den Kopf gemacht hat, 1989, Germania), Janne Teller, Nothing (Intet, 2000, Danemarca), Maria Parr Waffle Hearts (Vaffelhjarte, 2005, Norvegia), Shaun Tan, Tales from Outer Suburbia (2008, Australia), Wojciech Bonowicz, Tales by Nutty Teddy (Bajki Misia Fisia, 2012, Polonia). Și acum cărți pentru adulți recomandate copiilor: Giovanni Boccaccio, Decameronul (Il Decamerone, 1351, Italia), Boris Vian, Spuma zilelor (L’Écume des jours, 1947 Franța), J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară (The Catcher in the Rye, 1951, SUA), R. K. Narayan, Ghidul (The Guide, 1958, India), Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta (Мастер и Маргарuта, 1967, URSS), Richard Brautigan, Pescuitul de păstrăvi în America (Trout Fishing in America, 1967, SUA), Kurt Vonnegut, Abatorul numărul cinci (Slaughterhouse-Five, 1969, Statele Unite), Haruki Murakami, Kafka pe malul mării (海辺のカフカ, 2002, Japonia), T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară (2004, România), Petre Barbu, Blazare (2005, România).

8 – Ce visează Florin Bican când: doarme, scrie, e cu ochii deschiși, inventează versuri.

Cai verzi pe pereți – fără excepție…

9 – Care credeți că este drumul pe care autorii români care scriu literatură pentru copii și tineret ar trebui să-l urmeze astfel încât să ajungă cel mai repede la sufletul cititorilor?

În primul rând să citească „literatură pentru copii și tineret” (și nu numai). Și apoi să comunice cu copiii și tineretul respectiv ori de câte ori au ocazia, punându-se la mintea lor.

10 – Cum ar vrea Florin Bican să încheie un interviu? Adică: ce întrebare ar vrea Florin Bican să primească și rar, sau niciodată, nu primește și care este răspunsul la această întrebare?

Oferta unui răspuns „în alb” îmi amintește de răspunsul la întrebarea absolută din The Hitchikers Guide to the Galaxy, pe care cel mai avansat computer al omenirii îl pritocise ani de zile. Când a venit cu răspunsul – „patruzeci și doi” – programatorii și-au dat seama că fără întrebare, răspunsul e inutil. Și s-au apucat degrabă să construiască un computer și mai pricopsit, care să le calculeze întrebarea pentru acel răspuns…

În cazul de față mi-aș dori o întrebare finală la care să pot răspunde citând unul dintre pasajele dragi mie din Biblie… Deoarece nu mă simt în stare s-o formulez, presupun că mi-ați pus-o deja și, mulțumindu-vă pentru generozitatea de mă fi lăsat să-mi aleg întrebarea, vin cu citatul: „Și Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbați atenieni, în toate vă văd că sunteți foarte evlavioși. Căci străbătând cetatea voastră și privind locurile voastre de închinare, am aflat și un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiți, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului și al pământului, nu locuiește în temple făcute de mâini, nici nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viața și suflare și toate. Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată fața pământului, așezând vremile cele de mai înainte rânduite și hotarele locuirii lor, ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi și L-ar găsi, deși nu e departe de fiecare dintre noi. Căci în El trăim și ne mișcam și suntem, precum au zis și unii dintre poeții voștri: căci ai Lui neam și suntem”. (Faptele apostolilor, cap. 17: 22-28) Sublinierea îmi aparține…