Superhero á la mode d’Alain – part 2


Rezultate…să le zicem postmoderne

Dacă se aruncă în momentul de față o privire peste banda cu supereroi se va observa divorțul brusc de realitate. Orice încercări de a trata cotidianul apar ca povești despre o lume străină, ca istorisiri purtate din generație în generație, nereușind să reprezinte, sau măcar să oglindească mundanul ori socialul. Ceea ce ținând cont de punctul de plecare este ciudat și logic în același timp acele benzi reușind să dea naștere realității dorite, una care pentru narațiunile oferite este mult mai imediată, mai reală, decât cea materială.

Dar lucrurile nu au pornit de la Superman, ci într-un mod foarte potrivit, de la o pastișă a sa. Captain Marvel* este personajul în care s-a regăsit pentru prima oară supereroul modern. Parte din cauza caracterului său derivativ, parte din cauza naturii poveștilor în care era plasat. Escapismul și dorința de putere încă se regăsesc, dar rafinate, precum și dualismul identității. Familia, mai ales forme netradiționale ale ei, capătă un rol deosebit de important, iar aceasta este tema care stă acum la baza oricărei astfel de povești. Multiplicarea cu variațiuni a protagonistului iarăși găsește aici un precedent în benzile cu supereroi, luând naștere versiuni malefice, mai tinere, mai bătrâne sau chiar feminine ale acestuia. La fel și existența lumilor paralele sau transformările aproape kafkiene suferite de personaje. Toate aceste lucruri și încă pe deasupra au fost exploatate chiar cu un mai mare grad de succes după război la DC, unde nu numai identitatea personajelor, dar realitatea însăși devenea de multe ori fluidă, canonul stabilitat în prealabil era permanent prezentat din alte unghiuri, chiar demontat, iar natura fictivă a poveștilor oferite complet asumată.

Când DC a început să readucă supereroilor popularitatea pierdută după Cel de-al Doilea Război prin cele de mai sus, prin plusarea importanței universului împărțit și printr-o timidă malaxare a genurilor și esteticilor, Marvel s-a alăturat curentului. Doar că fiind în pragul falimentului artiștii, destul de puțini, și scenariștii, practic doar Stan Lee, și-au permis mult mai multe, iar experimentele lor au fost în primă fază deosebit de spectaculoase. Lăsând la o parte introducerea anxietății prin care practic s-a realizat, după cum a descris Alan Moore fenomenul, transformarea unor personaje unidimensionale în unele bidimensionale, introducerea colajului și a elementelor voit psihedelice, modurile prin care Marvel a revoluționat benzile cu supereroi țin puternic de metatextualitate, anticipând povești ce vor veni abia peste 20-30 de ani de la niște Moore sau Morrison. Practic, în primii ani, până să ajungă extrem de populare și oseificate, aproape toate titlurile cu supereroi de la această companie se aflau într-o competiție pentru a demonstra, în substrat sau chiar în text, că sunt mai reale decât celelalte publicații de pe raft, mai ales decât cele ale competitorilor. Iar apoi, când asemenea demonstrații nu-și mai aveau rostul, Marvel, în special sub Roy Thomas, a început să cimenteze mai puternic ca oricând conceptul de univers împărțit, nu numai prin facilitarea a numeroase întâlniri ale personajelor până când acestea au ajuns la ordinea zilei oferind o dimensiune în plus lumii fictive, dar și mergând până la a trasa cronologii autiste delimitând riguros acțiunile supereroilor din diferitele titluri în care apăreau, constant sau ca invitați. Iar această din urmă tendință este poate unul dintre cele mai mari defecte ale benzilor cu supereroi.

În momentul de față acest gen de bandă desenată este destul de opac, din cauza esteticii parțial discutate anterior, din cauza tendinței de a pune totul în ordine, dar și din cauză că rareori substanța unei asemenea povești rezidă efectiv în textul benzii, ci de fapt ea se găsește în relația pe care o are cu altele, în referințele făcute și tributurile aduse, în ritmurile impuse traseelor personajelor și a modurilor prin care acestea se propagă spre cele față de care sunt legate și nu în ultimul rând, în modul cum își valorifică istoria, atât publicistică, cât și narativă. Într-un fel, banda contemporană cu supereroi este asemănătoarea remixului** electronic prin fragmentarea operelor inițiale, democratizarea autorității asupra acestora și libertatea de a integra elemente disparate în întregi complet diferiți. Îi lipsește sentimentul organicului, poate chiar al autenticului, deseori vocea auctorială este bruiată, însă în schimb se oferă un caleidoscop de impresii și povești.

*Ca o curiozitate, când Alan Moore a început era contemporană a benzilor cu supereroi prin Marvel/Miracle Man, baza de la care a pornit a fost o pastișă a lui Captain Marvel.

**Ca să vă faceți o idee cu privire la amploarea pe care o are ”remixul”, aruncați un ochi pe siteul ăsta.

Superhero á la mode d’Alain – part I


Introducere

 Supereroul este în principiu un nene cu superputeri care umblă în izmene și pocnește oameni care-și văd de treaba lor. Norocul face ca acea treabă să fie, de obicei, destul de infamă. Zic în principiu pentru că nu asta vreau să tratez. Subiectul intrării de față este protagonistul benzii cu supereroi, care este un gen distinct al benzii desenate, iar respectivul personaj nu trebuie obligatoriu să umble în izmene și să pocnească oameni care își cam văd de treaba lor. La fel cum sunt chiar destule benzi cu personaje care umblă învăluite în uniforma mulată dând dovadă de puteri supraomenești, dar care se sustrag multor dintre preceptele benzii cu supereroi. Câteva exemple din fiecare categorie pentru a încheia introducerea :

  • Death Ray a lui Daniel Clowes nu este o bandă cu supereroi.
  • Câteva episoade din Sin City al lui Frank Miller se apropie puternic de a fi benzi cu supereroi, în timp ce Dark Knight Strikes Again al aceluiași Miller nu se alătură mult prea des enunțatului gen.
  • Conan așa cum a fost publicat în primii ani de către Marvel este o bandă cu supereroi. După aceea a devenit o bandă de aventuri.
  • Watchmen nu este o bandă cu supereroi.
  • Prima serie de povești cu Grendel și colecția God and the Devil sunt benzi cu supereroi.

Personaje

 Înainte de a începe listarea unor trăsături generice, trebuie să avem o discuție despre ce e acela un personaj. Anume, o componentă a textului. Ba mai mult, personajul este rezultatul textului, izvorând din narațiunea oferită, în trăsăturile și acțiunile sale reflectându-se temele pe care naratorul le valorifică, iar percepția asupra sa este strâns legată de stilul în care sunt prezentate întâmplările la care ia parte. El nu este decât o construcție perisabilă și personală, afectată de cursul narațiunii, dar care plutește deasupra lui. De aceea nu putem să considerăm personajele din benzile cu supereroi ca fiind personaje. Sau mai exact ca fiind constant aceleași personaje, sau să așteptăm de la ele această consistență, dintr-un număr chiar mare de factori. Poveștile în care sunt implicate au o lungime destul de scurtă, acestea sunt realizate de persoane diferite, în perioade diferite, sub climate culturale diferite, fiecare dintre cele menționatei contribuind la crearea a ceea ce numim personaj.

Iar ce rămâne în urmă după eliminarea cerințelor contextuale, după ignorarea manierismelor proprii autorilor variabili, nu este decât un prototip sau un arhetip. Un set de informații, de caracteristici pe care cultura populară contemporană operei să le interpreteze spre a crea un personaj nou. Ce e și mai interesant e că aceste arhetipuri nu sunt foarte multe, iar deseori se confundă. Astfel putând fi create numeroase personaje, la diferite companii, pe același tipar, dar cu mici variații. Astfel, Static Shock este Spider-Man doar că fără tragedie și african-american sau Jamie Reyes este Spider-Man doar că fără tragedie și latino, Jack-in-the-Box e Spider-Man dar adult și african-american (permutările rasiale par a fi populare) sau Supreme e Superman dar…nu, e doar Superman.

Ce au în plus aceste tipuri de personaje față de altele cu un proteism similar, cum ar fi Doctor Who, James Bond oriConan e că supereroii dețin în setul primar de trăsături și o estetică mult mai pronunțată, distinctivă, ceea ce le face mult mai ușor de procesat și ca urmare de acceptat sau disprețuit. Acesta este unul dintre motivele pentru care fanii reacționează destul de puternic la schimbările de costum. Însă după cum am spus, ”uniforma” nu este singurul lucru care face sau desface un supererou.

Purism

 Și pentru că tot am menționat costumele, nu trebuie să ne eschivăm de la un aspect important care le aduce deseori comentarii derogatorii: sunt mulate. Motivul pentru care sunt așa este destul de simplu și deloc pervers. Pe lângă faptul că se ajunge la iconografia despre care vorbeam mai devreme, astfel se poate reprezenta forma nudă, ceea ce inspiră virilitate, dar care e de asemenea ceva mai ușor de reprezentat în secvențe de acțiune.  Lâsând deoparte chestii absurde cum ar fi motivații reale, trebuie să sondăm consecințe mai adânci, altfel nu-i amuzant deloc ce facem aici.

Chiar dacă sunt mulate, ele nu relevă niciun caracter sexual, ba chiar își fac foarte bine treaba ca haine acoperind întregul corp. Explicitează implicitul și implică explicitul, transformând totul într-un coșmar freudian. Chiar și mult blamata formă a supereroinelor nu face altceva decât să le transforme în obiecte ale fanteziilor juvenile, create pentru a promite ceva incabile să ofere, în mod cert neputând să primească sau chiar să dorească, această latură a sexualității fiind complet ignorată. Deci în ciuda aparențelor, benzile cu supereroi sunt extrem de caste, curate, ”spandexul” nefiind altceva decât o peliculă care apără personajele de atingerea altor trupuri.

Iar chestia asta rămâne valabilă și în cazul luptelor. Pentru un gen în care bătaia reprezintă pâinea sa de toate zilele, când am început să citesc astfel de benzi am fost puțin surprins poate nu de raritatea cu care au loc, dar în mod cert de lipsa visceralității lor. Loviturile nu au impact, sunt uscate și lipsite de satisfacție. Ceea ce este poate foarte potrivit ținând cont de faptul că de multe ori atacurile servesc drept ”argumente” în diferite conflicte; fie ele emoționale, de clasă, politice sau ținând de alt fel de ideologie. De asemenea acest aspect sporește impresia de ireal, care paradoxal crește cu cât se caută veridicitatea. Însă fantasticul lor nu apare natural și organic ca în mitologii sau basme, ci artificial, pe întreaga construcție simțindu-se patina antropicului.

Legendele Dacilor Liberi


O chestie pe care am urcat-o acum ceva vreme pe webcomicspunctro

Venit și Legendele Dacilor Liberi – Piatra Sacră, cu întârzierea de rigoare, al cărui scenariu a fost scris de Felix Crainicu și desenată de către Mihai Grăjdeanu. Albumul de față cred că este un ”tie-in” pentru o serie mai largă de lucruri din linia legendelor dacilor liberi, publicate de editura Dacica, care nu mi-e clar dacă e doar puțin protocronistă, sau în totalitate protocronistă.

Nu cred că o să fie o intrare prea lungă pentru că nu sunt multe lucruri de spus. Este un album mic, din toate punctele de vedere. Chiar dacă i s-a făcut publicitate folosindu-se cea mai proastă pagină, tot reușește să dezamăgească în anumite aspecte.

Artistic, înafara unei palete de culori care mi s-a părut prost aleasă, a unor figuri țepene și a lipsei de stăpânire a proporțiilor n-aș spune că iese prea mult în evidență. Mi-a plăcut totuși că domnul Grăjdeanu alege o abordare mai modernă a paginii, cu panouri care compun o singură imagine, sau pagini duble, sau panouri în secvență suprapuse pe o imagine mai mare. Nu-și aveau mereu rostul artificiile astea, dar conferă benzii un dinamism care altfel ar fi fost lipsită de vlagă și chiar neplăcută. Dar, arta nu e punctul meu forte și tind să citesc niște benzi care deja nu arată foarte bine, deci probabil sunt imunizat la unele aspecte mai urâte și desensibilizat la altele mai plăcute. Menționez totuși că nu are absolut nicio treabă cu stilul Marvel.

Narativ în schimb…E un album ridicol și nu în sensul bun. Sau poate e vina modului cum a fost interpretat și ilustrat. Nu știu care a fost procesul prin care s-a creat banda. În primul rând lipsește cu desăvârșire atmosfera de legendă, acea împletire a fabulosului cu realul din care rezultă o poveste puternic simbolică și universală. Iar ținând cont de titlul benzi, e grav. Se încearcă o apropiere de universul dacilor, prin supralicitarea importanței Sfinxului și a culturii ciobănești, se prefigurează câteva elemente din mitologia dacică(de autenticitate dubioasă), ceea ce mai degrabă sapă o crevasă între cititor și acțiune. Calitatea unui basm sau a unui mit stă în atingerea unor monotipuri generale, astfel încât oricât de stranie ar fi povestea sau lumea, ceea ce se întâmplă să se simtă familiar(a se vedea Hellboy – Makoma sau Sandman #9). Iar atunci când se introduc elemente complet lipsite de verosimilitate sau de mitic, orice punte de legătură se dărâmă și banda se simte artificială. De exemplu, apare o domnișoară învelită în piele, care cutreieră plaiurile mioritice pe o motocicletă pentru a asasina un ciobănaș mesianic ce se trage din daci.

Pentru a completa totul, proza și dialogurile sună ca ceva ce am scris eu pe la 13 ani și bănuiesc că vă dați seama că n-am fost de departe cel mai prodigios scriitor. Personajele nu discută, ci mai mult exclamă sau aruncă expoziție, nu au niciun fel de personalitate înafara încadrării în categoria unor vagi stereotipuri, iar vocea naratorului nu reușete decât să inducă în eroare prin incoerență sau intrând în conflict cu ceea ce se arată pe pagină. Să nu mai spun că scenaristul cade pradă unor cuvinte cârjă deranjante(Lucia a sugerat să facem un drinking game legat de cuvântul sacru, dar tare mi-e frică să nu se termine în comă alcoolică).

Și cam atât. Poate aș mai vrea să mai zic câteva lucruri, dar mă simt prost să critic munca unor oameni. Și apoi, cine sunt eu să fac asta? Ideea e că am cumpărat o bandă și nu mi-a plăcut. Sper că am identificat câteva aspecte care ar putea fi remediate pe viitor.

P.S. : Producția de față mă face să fiu destul de îngrijorat față de rezultatele atelierului de bandă desenată susținut de domnul Grăjdeanu.

Index + O întrebare


Să fie toate la un loc:

Locul 1

All Star Superman

Locul 2

Dark Knight Returns

Locul 3

Fourth World de Kirby

(Cu personajele din Fourth World au lucrat și alții, dar puține se compară cu realizările lui  Jack Kirby)

Locul 4 

Black Orchid

Locul 5

Swamp Thing

Locul 6 

Solo #3

Locul 7

Starman

Locul 8

Green Lantern: Willworld

Locul 9

Suicide Squad

Locul 10

Hitman

Acum că am terminat topul cu benzile de la DC, am ajuns la concluzia că îmi place mult mai mult compania asta decât Marvel, aproape la fel de mult cum îmi place Dark Horse sau Oni(strict din punctul de vedere al benzilor pe care le scot). Consensul popular și critic ar fi că Marvel au mai multe serii bune și chiar dacă tind să fiu de acord, e o calitate îngrădită. Niște benzi realizate pur și simplu competent nu mi se par suficient de fascinante pentru a merita. Iar de asemenea, poveștile de la Marvel tind să fie cuprinse în serii lungi(poate chiar mai multe serii interdependente), în care conflictul se acumulează treptat, fiind necesară urmărirea lor de la început, însă dată fiind natura personajelor ele nu pot evolua decât rareori în moduri interesante, ceea ce le face și destul de plictisitoare dacă nu sunt citite la apariție.  Oamenii de la DC se fac în momentul de față responsabili de niște exemplu urâte de tot de artă secvențială, dar în același timp oferă și câteva exemple foarte frumoase și personale de povești realizate într-o bandă desenată, chiar excluzându-le pe cele de la Vertigo. Oricum, toate(Marvel și DC), sunt mai mult sau mai puțin pentru cei care pot înghiți benzile cu supereroi, cu toate clișeele lor (care mie personal nu mi se par deloc la fel de enervante ca cele din unele tipuri de manga) și sunt conștienți de motivele(istorice, economice) pentru care unele lucruri se întâmplă cum se întâmplă.

Poate o să fac și o listă cu benzile pentru începători…Evident după ce se termină bolile astea de examene.

Chiar, voi, ăștia doi trei care mă citiți, cu ce benzi ați început și cam care sunt motivele care v-au făcut să continuați. Răspundeți aici. Dacă vreți…

Top 10 Benzi de la DC – Locul 1


aici <– locul 2

All Star Superman

de Grant Morrison(scenariu) și Frank Quitley(artă)

Nu știu, mai am ce să spun despre banda asta? Poate să le zic mai bine decât am făcut-o înainte. Poate să descriu mai pe larg rolului lui Quitely. Poate să mai analizez o scenă și să explic de ce e atât de bună…Dar nu cred că mai am ce spune despre ea. Ceea ce nu înseamnă că nu se mai poate zice altceva, dar că nu mai sunt eu capabil să transpun în cuvinte experiența pe care mi-o oferă.

Styx anybody?

Ceea ce mi se pare interesant, atât la All Star Superman, cât și la Dark Knight Returns, e că ambele au fost realizate într-un punct foarte special al carierei creatorilor. Atât Morrison și Miller, dar chiar și Quitley. Separă două faze destul de diferite între ele. Morrison când a început să scrie benzi desenate a venit dinafara mediului. Citea Burroughs și Moorecock și Dick și scria piese de teatru în timp ce consuma substanțe psihotropice. Primele sale benzi au fost inspirate de filosifia orientală și diferite curente moderniste.

Diavolul e în detalii

Erau mai mult sau mai puțin outsider-art. Apoi, încetul cu încetul a început să fie cuprins de mainstream, de lumea benzilor cu supereroi, de muzica populară, de jocuri video, astfel încât ceea ce face acum este poate un pic mai subversiv, realizat cu mai mult talent și arătând mai multă încredere în ctitor decât marea majoritate a benzilor cu supereroi, însă fără a fi ceva cu adevărat bizar și inovator. Miller a avut un parcurs exact opus, pornind de la a consuma arta clasicilor de pe toate continentele, studiind-o și rafinând-o, inovând nu neapărat prin creație originală ci prin permutări stilistice. Acum în schimb, când a devenit el însuși un clasic, a ajuns să creeze lucruri bizare și polarizante care nu prea au niciun fel de corespondent în lumea benzii desenate. A ajuns într-un fel să creeze outsider-art, deși rădăcinile sale sunt prinse adânc în istorie. Și Quitley l-a asimilat pe Swan în stilul său obraznic și european, experiența marcându-i desenul într-o oarecare măsură. Iar atât All Star Superman, cât și Dark Knight Returns, sunt create în momentul când s-a trecut de la artă influențată de exterior, la artă puternic înfiptă în mediu(sau invers), reușind ceva nu chiar experimental, dar  împlinit, astfel încât să-și transceadă statutul. Iar despre asta ne vorbește All Star Superman(see what I did there?), care fel ca DKR, este o bandă completă și funcționeză pentru un spectru variat de așteptări, de la bandă de acțiune, la integrare a supereroului în mitologie sau chiar meditație asupra rolului ficțiunii.

La fel ca Dark Knight Returns o redescopăr period și chiar dacă îmi schimb părerea despre unele lucruri ale lui Morrison, nu mereu în bine, mereu aflu ceva și mai adânc și mai personal și chiar mai frumos decât știam înainte. Însă spre deosebire de Dark Knight Returns, calitățile nu-i reies din conflict(al artistului cu lumea, al artei cu proza, dar și interior narațiunii), ci dintr-o integrare holistică a vieții în artă(snobquake).

Top 10 Benzi de la DC – Locul 2


Nu știu…Chiar nu știu. Au rămas două locuri, iar pe ele trebuie să pun două dintre benzile mele preferate, de către trei dintre creatorii mei preferați, dar nu știu dacă pot să pun una deasupra celeilalte. Așa că oficial, le iubesc pe amândouă la fel de mult și le-aș apăra și lăuda până în pânzele albe, m-aș război cu troli răbufniți din cea mai neagră pucioasă și aș străpunge (verbal desigur, pentru că suntem oameni civilizați) pe orice demon nebulos care încearcă să le conteste valoarea(căci doar o asemenea creatură ar îndrăzni). Dar pentru că Segepop consideră cel puțin una dintre ele ca fiind penibilă(nu am îndrăznit să îl întreb de cealaltă), mă scoate din dilemă.

aici <– locul 3

Dark Knight Returns

de…scrie sus

Au mai rămas lucruri de spus de Dark Knight Returns? Sigur că da. Pentru o bandă atât de discutată, s-au spus suspect de puține lucruri despre ea și tocmai acele lucruri care nu o fac chiar spectaculoasă. Cu fiecare frântură de înțelegere a mediului benzii desenate pe care o capăt, crește și admirația mea pentru DKR. Pentru că este o adevărată încoronare a tot ceea ce se putea face la acea vreme cu banda desenată și încă pe atât. Stilistic, formal, conceptual, din aproape toate punctele de vedere este o bijuterie.

Are o narațiune densă, dar deloc laborioasă, cu pas susținut riguros și totuși armonic mulțumită grilei de patru pe patru panouri, care s-ar putea foarte bine să fie una dintre cele mai de succes formule structurale. Iar în umbra fiecărei afirmații bombastice, sub fiecare frază necizelată, se ascund elemente organice, naturale și idei subtile, cu atât mai mult în arta care plătește constant tribut lui Hugo Pratt, pe lângă faptul că profită din plin de descoperile stilistice ale foștilor asistenție ai lui Neal Adams (în principal Chaikin, Sienkiewicz și Miller însuși).

Să nu îi credeți pe cei care vă spun că Miller l-a transformat pe Batman într-un psihopat monoideatic. E nuanță în caracterizare și dialog, iar comportamentul personajelor reacționează la ambianță(știi, ca în realitate). Batman este un bătrân prins într-o lume ce se dărâmă în jurul său, care își vede prietenii neputincioși sau corupți, iar pe tineri lipsiți de idealuri în numele cărora să clădească o lume mai bună. Vina pentru îndobitocirea personajului cade pe umenii lui Dixon și a editorilor de la diferitele benzi din linie, care nu au înțeles motivul pentru succesul lui DKR.

Dark Knight Returns funcționează ca o deconstrucție a lui Batman prin recrearea originii supereroului, funcționează ca pur și simplu o bandă de acțiune prin ritmul imprimat fiecărei acțiuni exagerate, funcționează ca bandă cu supereroi vorbind pe larg despre ideea de moștenire, de influență și datorie, funcționează ca analiză a ideii de supererou în lumea reală mult mai bine decât o va face Watchmen vreodată(și mi-am promis că nu o să vorbesc despre asta), funcționează ca bandă de artă prin apoteozarea experimentelor din Ronin și a culorilor lui Varley.

Este întradevăr un clasic care își merită un loc de frunte în istoria întregii benzi desenate, nu numai a celei cu supereroi.

…Doar atâtea paragrage? Dar mai am poze de pus :((

locul 1 –> aici

Top 10 Benzi de la DC – locul 3


aici<–Locul 4

New Gods (și cam tot ce înseamnă Fourth World desenat de Kirby)

aproape totul de Jack Kirby(duh)

New Gods este singura bandă pre-Crisis și îmi permit să o aduc în discuție din două motive. În primul rând nu are prea multe tangențe cu universul de bază, inițial fiind propusă ca o serie de sine stătătoare și deținută de Kirby. Iar apoi, e în halul ăsta de bună încât nu îmi permit să nu o menționez, mai ales că nu cred că voi face un top similar cu benzi mai vechi de `86.

Kirby a creat limbajul benzilor cu supereroi. Panouri dinamice, perspective distorsionate, oarece exagerare a musculaturii, a mimicii și gesticii personajelor, plus perfecționarea multor elemente grafice(Kirby dots, linii de mișcare, bule de contact etc.). Însă el a mai adus ceva esteticii benzilor acestora, ceva ce s-a pierdut din stilul Marvel (și al benzilor cu supereroi în general), când s-a preferat realismul de poster al lui Frazetta adus de John Buscema, apoi cel al lui Neal Adams. Kirby s-a mai lăsat pradă unui exces artistic, dorinței de a desena din rațiuni, poate nu pur estetice, dar în niciun caz pentru a ajuta narațiunea imediată, ci pentru a-și face cunoscută viziunea asupra lumii. Și pentru că îi place cum arată.

De asemenea, după ce s-a întors din război, opera sa a avut mereu un substrat umanist. De la reinventarea benzilor romantice la începutul anilor `50 (Da. Asta s-a întâmplat.), la populrea universului Marvel cu monștri eroici, cu antagoniști ambigui și cu minorități necaricaturizate(e un lucru destul de important), până la opera de față, această tendință nu a făcut decât să crească.

Iar Kirby în epoca de bronz (anii 70-80) a adus la paroxism caracterele astea, dând naștere unor povești deosebit de personale mascate sub formula benzilor cu supereroi care totuși nu arată și nu se citesc ca nicio altă astfel de bandă, nici măcar ca cele care încearcă să le imite pentru a-i plăti tribut.

The Fourth World este tentativa oarecum reușită a lui Kirby de a fabrica o mitologie clădind un maniheism evident între două planete care-și duc răbobiul milenar și pe Pământ. Nu există decât foarte puțină ambiguitate, însă locul complexității este luat de puritate și forță. Personajele negative sunt malefice, cele bune sunt virtuoase, însă e ceva viril, satisfăcător și natural în conflictul foarte bine susținut din punct de vedere al tensiunii. Personajele negative sunt intimidante și chiar originale în trăsături, afișând fie un sadism rar întâlnit(Granny Goodnes FTW!), fie o răceală calculată care stârnește un soi de admirație. Cele pozitive au o inocență care face intrarea lor în luptă cu atât mai tristă cu cât devine mai clar că vor ieși schimbate și degradate.

Iar estetica pătrățoasă, cu personaje puternice și bizare încleștate în luptă, cu panouri mari și culori îndrăznețe și pete de cerneală, poate nu produce cele mai bune exemple de secvență din perioadă(aici tre` să te uiți la Steranko și Eisner), dar în mod cert dă naștere celor mai interesante imagini din epocă și chiar din întreaga istorie a benzii desenate. Are calități suprarealiste, presărate cu o simbolistică complexă și nu întrutotul explicată care fascinează, dar în același timp trimite la realitatea perenă și tristă pe care vrea să o captureze.

Așa vă simțiți și voi citindu-mi rândurile, nu?

Toate benzile din linia asta sunt meditații asupra războiului, asupra necesității lui și a celor prinși în el, totul redus la dimensiuni ancestrale, mitice, astfel încât mesajul să-i fie raportabil indiferent de eră. Singura problemă, în cazul meu cel puțin, e partea de scenariu realizată un pic cam brut, chiar pentru perioada în care a fost făcută. Dar asta nu poate sta în calea măreției.

Sau poate așa...

PS: Știți chestiuța aia numită Star Wars? Kirby l-a întrecut pe Lucas în câteva elemente cheie(I am your father!).

locul 2 –> aici