2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal


2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

My rating:  1 of 5 stars 

Am început să scriu articolul pe când eram la București, respectiv acum două săptămâni. La București m-am întâlnit cu Ema Cojocaru, Constantin Piștea, Laura Câlțea și Matei Sâmihăian, oameni foarte faini cu care am băut o bere, am vorbit despre cărți și nu numai. Am plecat la București cu un geamantan plin de cărți, cărți pe care vroiam să le citesc și cărți pe care le-am citit și despre care vroiam să scriu. Nu am scris nimic, motivul fiind că m-a cuprins febra serialelor și am început să mă uit la Game of Thrones, The Walking Dead, South Park și Dexter. Prin urmare, nopțile în camera de hotel m-au găsit uitându-mă ca tâmpul la seriale. N-am citit, n-am scris nimic. Dar, din fericire, delegația mea în capitală a fost foarte plăcută datorită faptului că am stat cu oamenii mai sus amintiți. M-am întors acasă, a mai trecut o săptămână, tot nu am scris nimic, deși am o mulțime de cărți care așteaptă să apară pe blog. Îi tot spuneam Emei că plec la hotel și că am să scriu, aceasta era intenția mea, însă să stau și să mă uit la TWD era mult mai la îndemână. Cred că ar cam fi cazul să nu mă mai las pe tânjeală și să pun nițel osul la treabă…

Nu pot să-mi dau seama ce este mai dezamăgitor: o carte pe care abia o așteptai ca să o citești și care se dovedește a fi proastă, o carte care reia anumite idei dintr-o altă carte care ți-a plăcut foarte mult și o face prost sau o carte super aclamată de public care se dovedește a fi o dezamăgire totală.

Trei cărți m-au făcut să-mi fie foarte greu să mă apuc de scris articole pe blog: Scrisoare către tata de Franz Kafka, 2084 de Boualem Sansal și Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr. De ce? Deoarece toate cele trei cărți au fost o dezamăgire, una mai cruntă decât cealaltă. Astfel mi-a pierit tot cheful de scris despre cărțile pe care le-am citit, deși, din fericire, ulterior am citit câteva cărți foarte, foarte faine.

Boualem Sansal a primit Marele Premiu al Academiei Franceze pentru 2084. Sfârșitul lumii. Nu pricep de ce. În primul rând scriitura extrem de pretențioasă și exprimările acestea ultra prețioase te îndepărtează de carte. Sansal încearcă din răsputeri să impresioneze, să construiască ceva fascinant, ceva care să zguduie lumea din temelii și acest lucru se vede de la o poștă. 

În al doilea rând, Sansal se dă de ceasul morții să explice distopia din mintea lui, distopie haotică, fără nici un pic de contur, o lume imaginară în care cuvântul de ordine este totalitarism religios însă fără nici o urmă de vlagă, de putere, de concizie.

Las să vă explice autorul, de fapt, că el e cel mai în măsură:

pag. 77:

Core, alcătuit din doi mockbiști și un agent al Aparatului, era condus de un rector care făcea parte dintre Onorabilii Dreptei Frății, persoană ce superviza domeniul de activitate sau regiunea respectivă. Unul dintre cele mai importante comitete era acela care evalua personalul din administrație. În capitală, se bucura de o aură specială și de o foarte bună organizare, animând un șir nesfârșit de subcomitete, care își multiplicau activitatea prin diferitele servicii și cartiere ale orașului. Acestea erau cunoscute prin codurile care li se atribuiseră. Cel care activa în cartierul lui Ati, S21, în sudul Qodsabadului, era cunoscut și drept Comitetul S21. Avea reputația de a fi inflexibil, dar și de infailibil de corect. Președintele lui era bătrânul Hua, rectorul emerit. În tinerețe, fusese un celebru luptător pentru credință.

Cu doar o pagină mai înainte am fost bombardat cu o serie de denumiri și funcții, pasajul de mai sus punându-mi, de fapt, capac și m-a trimis afară la o țigară înjurând în barbă. De ce și de unde obsesia asta pentru a descrie birocrația statului totalitarist pe care Sansal o imaginează? Crede că în asta constă puterea unui roman distopic? Păi dacă s-a declarat fan Orwell, nu era de la sine înțeles că a și priceput cum se scrie o distopie de succes care să intre în istorie? Dorința de a impresiona a lui Sansal este de-a dreptul înduioșătoare. 

Sansal își face singur viața grea. Pur și simplu cărămizile pe care le așează pentru a construi edificul 2084 sunt de foarte proastă calitate.

pag. 20:

Pasiunea pentru pelerinaj era întreținută de necontenite campanii care foloseau reclame, predici, serbări populare, concursuri și diferite manipulări, toate instrumentate de atotputernicul Minister al Sacrificiilor și Pelerinajelor. O familie străveche, preasfântă și mult iubită de Abi, deținea monopolul Treieratului, musim, pe care îl exercita în spiritul dreptății, cum stă bine religiei, „Nici prea puțin, nici destul” fiind deviza sa comercială, cunoscută până și de copii. Și alte profesii gravitau în jurul sacrificiilor și pelerinajelor și tot atâtea familii nobile se străduiau să le ofere cele mai bune condiții. În Abistan nu exista o altă economie în afara celei religioase.

Deși suntem puși în temă cu ceea ce înseamnă organizarea statului totalitar religios și avem o mulțime de informații cu care suntem mitraliați, informatorul îndrăgostit de detalii plictisitoare omite numele familiei străvechi iubite de Abi și atât de importante în mecanismul Treieratului. Sloganul „Nici prea puțin, nici destul” este precum talanga legată de gâtul vacii care te anunță aproximativ exact locul unde paște vita. Faptul că deviza este cunoscută până și de copii ne dezvăluie că respectivii copii nu au deficiențe de auz și au capacitate de memorare, lucru decisiv pentru o societate precum cea din Abistan. Foarte multe profesii gravitau în jurul sacrificiilor și pelerinajelor, însă acest lucru nu este chiar atât de important pentru a înțelege mecanismul de funcționare a sistemului, e suficient că s-a specificat că-s multe.

Pe de o parte avem o obsesie legată de detaliile birocratice ale sistemului, detalii care niciodată nu sunt suficient de dezvoltate, iar pe de altă parte avem o sumedenie de informații, aruncate de-a valma în cârca cititorului, fără cap și fără coadă. Sansal se pierde pe undeva pe drum, probabil că nu a avut niciodată răbdarea necesară să revină asupra manuscrisului pentru a face puțină ordine și lumină în ceea ce i-a trecut prin minte. Nu-l condamn, pot să înțeleg că s-a plictisit și el.

Pe pagina imediat următoare ne este explicat faptul că există o căsuță unde marele Abi a văzut lumina zilei,  căsuță care se tot mută la fiecare unsprezece ani pentru a face dreptate celor șaizeci de provincii ale Abistanului. Mutarea căsuței se planifica cu mulți ani înainte (cu cât de mulți înainte de cei unșpe sau cu cât de mulți înainte de cei unșpe și cât de importantă este această cifră unșpe în Cabala aceasta a cifrelor șaizeci și unșpe, de fapt? nu de alta dar o astfel de informație chiar este de interes pentru un cititor fascinat de lumea lui Sansal) și, deși mutarea era prinsă de cel puțin șapte, opt ori într-o viață de un credincios, nimeni nu se prindea niciodată, chiar dacă toată lumea avea o astfel de colibă în casă, fie din carton, fie din porțelan și, teoretic, ar fi și trebuit să știe cam pe unde-i locată șandramaua, nimeni nu s-a prins niciodată de șmenurile puse la cale de ștabii din Abistan. Sansal cred că are o părere foarte proastă despre credincioși, în special și despre cititorii săi, în general, dacă nu s-a gândit puțin mai mult la acest aspect al povestioarei sale.

Mi-a plăcut foarte mult următorul pasaj: infamul ce mâzgălise fusese descoperit și executat pe loc, împreună cu toată familia și cu toți prietenii, numele fiindu-le șterse din registrele stării civile încă de la cea dintâi generație.

Este foarte la îndemână să înțelegi această frază: infamul a fost prins, i s-a accesat contul de facebook, pe loc, i-au aflat familia și prietenii și, tot pe loc, l-au executat pe acesta alături de familie și prietenii pe care i-au identificat foarte ușor și foarte repede. Faptul că i-au șters din registrele stării civile încă de la prima generație, înseamnă că familia infamului și prietenii săi erau chiar ei prima generație (sau poate nu avea decât doi prieteni și aceștia erau cel mai probabil abandonați la naștere și nu le erau cunoscuți părinții), altminteri, nu știu cam câți Abistanezi ar mai fi rămas în viață având în vedere amplitudinea vendettei puse la cale de stat. E prea târziu să mă apuc de calcule, dar cred că ar suna interesant dacă ar fi să luăm la puricat să zicem doișpe familii și vreo patru, cinci holtei cu al lor arbore genealogic cu tot.

La o lectură atentă, lectură la care nu îndrăznesc să invit pe nimeni,  un cititor cu mintea creață și total iresponsabil față de viața sa socială, ar putea ajunge la concluzia că ambițiile lui Sansal sunt mai mari decât 1984 al lui Orwell și că bate chiar către Muntele vrăjit al lui Thomas Mann. Ati e ftizic și se drege la un sanatoriu dubios, plin de morți, pe un munte, munte pe care șede și cugetă la regimul care-i conduce țara. Și trece în revistă, ca tot omul, întreg sistemul, că doar ce să facă și el ca tot bolândul pe patul de spital? Ati este o combinație dintre Hans Castorp și Settembrini, Sansal reușind să-i amestece pe amândoi într-un singur personaj cu ajutorul divagațiilor pe marginea statului totalitarist din Absurdistan. Și astfel am ajuns și eu să înțeleg de ce Sansal a primit prestigiosul premiu al Academiei: pentru că țintește sus, iar profunzimea, dacă e suficient de „profundă și bine dosită, poate să ofere oricui motivații suficiente pentru a-l ridica în slăvi pe respectivul păstrător al acesteia.

Nu am reușit să înțeleg de ce planurile de lectură sunt atât de haotice. Când Ati, când statul, când despre stat, când despre religie, când despre birocrație, când despre societatea din Absurdistan. Am pus-o pe seama faptului că autorul chiar nu a știut cu ce să înceapă și cu ce să termine și nici până în ziua de azi nu cred că a știut ce a vrut el să scrie de fapt.

De ce 1 stea: pentru că mai mult, din păcate, Sansal nu a putut…

PS: oare cei care i-au acordat premiul, chiar au citit cartea asta? Sau i l-au acordat din oficiu?

Prezentarea editurii:

Deținător al unui număr impresionant de premii literare, atât franceze, cât și internaționale, scriitorul algerian Boualem Sansal este, în mod cert, una dintre vocile majore ale literaturii contemporane. Romanul său 2084. Sfârșitul lumii, tradus în 25 de țări, a primit Marele Premiu al Academiei Franceze în 2015 și a fost desemnat drept cea mai bună carte a anului de către revistaLire.

În Abistan, într-un sanatoriu izolat de pe muntele Oua, Ati, bolnav de tuberculoză, primește îngrijiri. Se va vindeca, însă se va întoarce acasă tulburat după experiența călătoriei și după întâlnirea cu arheologul Nas. De la acesta află un secret ciudat, care aruncă îndoiala asupra versiunii oficiale a istoriei regimului. Într-un imperiu care se bazează pe amnezie și pe supunerea totală față de Yölah, Ati simte cum se naște sentimentul libertății. Gândul că ar putea exista o Frontieră care-l desparte de altfel de oameni nu-i dă pace. Prin intermediul lui Toz descoperi rămășițele unei civilizații, iar neliniștea prinde rădăcini și mai adânci în mintea sa – a existat sau există încă o altă lume în afara Abistanului?

„Fabulă, parabolă, pamflet, roman total al unei dictaturi fără Istorie, 2084 își înmărmurește cititorii. La 66 de ani, pentru Boualem Sansal a tăcea înseamnă «o formă de sinucidere». Dovada este această fabulă orwelliană și apocaliptică despre viitorul unei dictaturi religioase. […] Bine ați venit în Abistan, imperiul cu 60 de provincii condus de profetul Abi, devotatul trimis al lui Yölah, încă de la sfârșitul marelui și sângerosului război sfânt, câștigat de adepții «unei forme grav degenerate a unei religii sclipitoare » și care a transformat «bieți credincioși inutili în glorioși și profitabili martiri». Ascultare, supunere, amnezie, supraveghere, răbdare, ignoranță, justiție expeditivă – toate acestea dau ritmul vieții de zi cu zi al locuitorilor Abistanului.“ (Marianne Payot, L’Express)

Un gând despre „2084. Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

  1. Parca eu în prima parte a articolului: nu stiu de ce am devenit atît de lenesa la citit în ultima vreme, în contextul în care nici macar nu am scuza urmaririi de seriale😀.
    În alta ordine de idei, nu auzisem de Boualem Sansal da’ vad ca n-am pierdut nimic. În schimb, voiam de mult sa citesc scrisorile lui Kafka, sper sa nu fiu la fel de dezamagita🙂.

    Super recenzia, asa-mi plac comentariile negative cu argumente bine sustinute!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s