Al zecelea om de Graham Greene


Al zecelea om de Graham Greene

Nota mea: 4 din 5 stele

Romanul a fost scris de Graham Green în 1938, dar a fost publicat abia în 1983 deoarece scriitorul a uitat de el. Foarte bine că într-un final și-a adus aminte deoarece ar fi păgubit milioane de cititori de o poveste cât se poate de mișto.

1944. Un lagăr german pentru prizonieri de război. Conducerea decide să ucidă trei dintre cei zece prizonieri. Prizonierii primesc dreptul de a-și alege viitoarele cadavre. La tragerea la sorți, Jean-Louis Chavel pierde, prin urmare îl așteaptă execuția. Dar este laș. Și bogat. Își cedează averea celui care-i va lua locul. Fac un contract, se semnează alături de martori. Chavel scapă. După un timp, Chavel decide să-și vadă casa și se întoarce. Casa nu-i mai aparține. Familia decedatului locuiește acum în ea. Chavel nu-și asumă identitatea reală și se angajează argat. O poveste de dragoste se înfiripă între Chavel și sora omului care a fost executat în lagăr în locul său când un bărbat care se prezintă drept Jean-Louis Chavel apare la ușă.

Trăiam la un moment dat cu impresia că romanele cele mai bune sunt cele care se întind pe sute de pagini. Graham Greene e unul dintre scriitorii care m-au făcut să-mi revizuiesc această prejudecată.

Personajul lui Greene este pus într-o incomodă situație din punct de vedere moral. Mai întâi să recunoască public că este laș, ulterior să trăiască cu o conștiință încărcată cu moartea prizonierului care a acceptat lozul necâștigător pentru a oferi familiei sale un trai decent de pe urma averii sale, pentru ca într-un final, Chavel rămânând pe drumuri și fără bani, să fie nevoit să se angajeze și să trăiască ca slujitor în propria-i casă la familia decedatului. 

Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Greene nu este numai drama prin care trece personajul principal, ci modul ușor distant prin care autorul lasă cititorul să observe și să concluzioneze pe cont propriu dilema morală în care se află personajul din fața sa. Greene mi-a părut că-și asumă un rol de jurnalist, scriitura abordată fiind una destul de rece, care aduce mai degrabă a observator extern, decât a autor implicat în mod direct în relatarea unei povești tragice. 

Cu un stil tranșant, rapid și consecvent, Greene expune cititorului drama unui personaj pe care l-a format și aruncat în groapa cu lei, cel ce lecturează fiind unicul judecător al personajului.

Un roman intens și foarte bine structurat care te ține captiv vreme de câteva ceasuri în lumea mică și pe alocuri ridicolă a lui Chavel, un om care și-a păstrat existența fizică, însă care și-a pierdut sufletul.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pe cât de scurt, pe atât de puternic și palpitant.

Prezentarea editurii:

„Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru.”        (Graham Greene)

 

„Graham Greene este un scriitor cu totul aparte […]. El va rămâne în istoria literară drept cronicarul definitiv al conştiinţei şi al neliniştii existenţiale a secolului al XX-lea.”       (William Golding, Enciclopedia scriitorilor britanici)

 

„Dacă ar fi trăit să vadă cel de al Doilea Război Mondial, Edgar Allan Poe ar fi scris o astfel de carte. O intrigă palpitantă, care abordează chestiuni morale majore într-o notă minoră, aşa cum se întâmplă de obicei în povestiri […] Şi totuşi, Al zecelea om ne intrigă pentru că pune întrebări dificile despre responsabilitate, curaj, vinovăţie şi iubire, despre opţiunile posibile atunci când ne confruntăm cu răul absurd, despre virtutea care apare întotdeauna când te aştepţi mai puţin, nu pe drumul mare, ci pe căi lăturalnice.”       (People) 

Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer


Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer

Nota mea: 5 din 5 stele

Panama Papers sunt o serie de documente ale cabinetului de avocatură Mossack Fonseca, un cabinet de avocatură care se ocupă cu spălarea de bani, printre altele, pentru dictatori, criminali, directori generali a unor corporații, oameni politici etc. 

Panama Papers sunt cea mai mare scurgere de informații și asta nu pentru că o spune Snowden ci pentru că documetele livrate măsoară 2,6 terabytes. 

Nu am de gând să intru în detalii și întrebări legate de interesul acestui John Doe, de faptul că George Soros este în spatele ICIJ, respectiv o susține cu bani și faptul că ICIJ a decis să-i ajute pe cei doi jurnaliști germani să-și organizeze și finalizeze investigația și că umbra lui Soros plutește cumva deasupra paginilor acestei cărți etc.

Vreau să spun câteva vorbe strict despre carte, respectiv cât de faină-i toată investigația asta a Obermayer-ilor. De mult nu am mai citit un thriller atât de palpitant, atât de complex și cu atât de multe ramificații. Strict ca roman de spionaj, aventură, thriller, Panama Papers este genial! Te ține cu sufletul la gură! 

Băieții chiar au reușit să scoată o carte care se poate citi de către oricine și poate să ia din ea ce vrea și ce-i trebuie. Informațiile despre diferiți demnitari și oameni influenți cu privire la modul de a face banii dispăruți astfel încât să nu bată la ochi averile lor sunt pentru mine deosebit de interesante și palpitante. Modul în care se fac aceste matrapazlâcuri, care nu sunt neapărat ilegale, cu băieții la Mossack Fonseca care pot să fie acuzați de prostie, nu neapărat de rea-voință, pentru că așa cum susțin jurnaliștii, nu au verificat, de fapt, informațiile pe care le-au primit de la clienți este cu adevărat un subiect demn de un scenariu pentru un serial de succes!

În fine, sistemul o dată demascat, dacă chiar este demascat, oferă muritorului de rând două opțiuni mari și late: să urască și mai mult șmecherii care-s putred de bogați și deși au de unde, tot nu-și plătesc taxele dar asta să nu-l facă să se gândească la un linșaj public; sau să-i admire și mai mult pentru tupeul de care dau dovadă și să-i voteze, susțină și mai abitir decât înainte.

E o carte foarte faină care merită citită, indiferent de învățămintele și concluziile pe care alegi să le tragi. Până la urmă, e vorba de perspectivă.

De ce 5 stele: pentru că e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta. 

Prezentarea editurii:

Inegalitatea de venituri este una dintre problemele definitorii ale vremurilor noastre. Ne afectează pe toţi, din lumea întreagă. Dezbaterea despre creşterea sa bruscă s-a dezlănţuit de mulţi ani, iar politicienii, oamenii de ştiinţă şi activiştii sunt neputincioşi în a opri acest fenomen, în ciuda numeroaselor discursuri, a analizelor statistice, a câtorva proteste firave şi a dezvăluirilor ocazionale. Totuşi, o întrebare rămâne: de ce? Şi de ce acum? Documentele Panama furnizează un răspuns convingător la aceste întrebări: corupţia masivă, generalizată. Şi nu este o coincidenţă că răspunsul vine de la o firmă de avocatură. […] Impactul colectiv al acestor eşecuri [al băncilor, al autorităţilor de reglementare financiară şi fiscale, al instanţelor judecătoreşti, al instituţiilor media, al profesiunilor juridice] este o eroziune completă a standardelor etice, care conduce în cele din urmă la un nou sistem pe care continuăm să îl numim capitalism, dar care este echivalent cu sclavia economică. În acest sistem – sistemul nostru –, sclavii nu ştiu care le este statutul, nici cine le sunt stăpânii, care există într-o lume aparte, unde lanţurile intangibile sunt ascunse cu grijă într-un maldăr de limbaj judecătoresc inaccesibil. Oribila dimensiune a pagubelor aduse lumii ar trebui să ne trezească pe toţi. Dar atunci când e nevoie ca un avertizor de integritate să dea alarma, este un motiv de şi mai mare îngrijorare. Este un semnal că sistemele de verificare şi echilibru ale democraţiei au dat greş, că prăbuşirea este sistemică şi că instabilitatea gravă ar putea fi chiar după colţ. Aşa că acum este timpul pentru a acţiona cu adevărat, iar acest lucru începe prin a pune întrebări. – Din manifestul lui John Doe

„Dezvăluiri din interior despre cum guverne, corporaţii şi grupuri de crimă organizată au folosit lumea secretă a jurisdicţiilor offshore pentru a se implica în fraude şi furturi sistematice. Povestea aproape perfectă pentru secolul XXI – eşecul democraţiei, triumful puterii comerciale şi lăcomie, lăcomie, lăcomie.” – The Guardian

New Yorkul de altădată de Edith Wharton


New Yorkul de altădată de Edith Wharton

Nota mea: 5 din 5 stele

Urăsc panseurile de doi bani care sunt folosite și răsfolosite, însă am să utilizez și eu unul adaptându-l la situația actuală cu privire la cărțile premiate cu Pulitzer, tocmai în spiritul scriiturii promovate în rândurile romanelor câștigătoare: Nici Pulitzer-ul nu mai e ce a fost. Cartea lui Edith Wharton stă dovadă.

Patru decade, patru povestiri din citadela americană New York, acest leagăn al civilizației și mofturilor americane high-class din secolul XIX. 

Fapt de zi înșelător (anii patruzeci) are drept subiect relația dintre un tată cu porniri extravagante și care visează la pereți împodobiți cu picturi europene semnate de pictori renumiți și fiul său ascultător care pleacă pe vechiul continent în căutarea acestora. Fiul, spre deosebire de tată, începe să guste arta pentru că începe să o cunoască și să o simtă, îndepărtându-se astfel de snobismul care-l reprezintă pe părintele său și societatea americană, venind acasă cu o serie de picturi italiene timpurii. Fapt care-i atrage dezmoștenirea.

Fata bătrână (anii cincizeci) ne face cunoștință cu doamna Delia Ralston care o ajută pe Charlotte Lovell să trăiască alături de fiica sa din flori. Însă rezultatul acestui gest plin de bune intenții este unul dezastruos…

Revelație (anii șaizeci) îl prezintă pe Hayley Delane și căsnicia sa nefericită alături de ușuratica sa doamnă Leila. Tânărul care povestește poartă un respect nemăsurat pentru bătrânul Delane în ciuda acțiunilor criticate de societate pe care Hayley le întreprinde adeseori. 

Ziua de anul nou (anii șaptezeci) o prezintă cititorului pe doamna Lizzie Hazeldean care este bănuită de societatea new yorkeză de adulter în momentul în care este zărită ieșind la brațul lui Henry Prest. Bănuielile sunt susținute și de faptul că soțul lui Lizzie este grav bolnav, iar averea acestora se micșorează pe zi ce trece. Lizzie nu infirmă, nici nu confirmă respectivele bănuieli, iar Henry Prest este pe cale să descopere un adevăr șocant cu privire la relația sa cu Lizzie.

Pentru a fi un scriitor care merită să rămână în istoria literaturii și numele căruia să se potrivească ca o mănușă unui premiu prestigios precum Pulitzer, atunci trebuie să fii capabil să strângi în paginile cărților tale mici bucăți de timp și de oameni astfel încât cititorii tăi să simtă că trăiesc efectiv alături de poveștile pe care le oferi. Wharton nu doar că face acest lucru, însă talentul ei o ajută să exprime într-un mod sarcastic și cu o asprime (după cum bine observa Irving Howe) neîndurătoare, tarele unei societăți în schimbare care refuză să se desprindă de vechile obiceiuri, insistând să copieze și să continue legi morale nescrise care nu se mai pot aplica în prezentul pe care par că-l detestă prin simplul fapt că distrugerea barierelor sociale și dintre sexe le arată unor familii înstărite că prezentul e al celor activi, educați și doritori de succes.

„New Yorkul de altădată al anilor cincizeci era dominat de câteva familii, care dădeau tonul cu un aer de naturalețe și opulență. Una dintre acestea era familia Ralston.

Englezii voinici și olandezii roșcovani și zdraveni se contopiseră, și se formase astfel o societate prosperă, prudentă și totuși risipitoare. A face lucrurile la scară mare devenise un principiu fundamental al acestei lumi precaute, ridicată pe averile bancherilor, ale comercianților de mărfuri indiene, ale constructorilor de vase și ale negustorilor ce aprovizionau vasele. Acei oameni bine hrăniți, cu mișcări domoale – care păreau enervanți și apatici în ochii europenilor doar fiindcă o climă capricioasă îi ușurase de câteva kilograme de prisos și le încercase nervii ceva mai mult – trăiau într-o dulce monotonie, al cărei echilibru de suprafață nu era niciodată tulburat de vreo dramă, ea consumându-se în tăcere, din când în când, undeva în străfunduri. Sufletele sensibile erau în acele vremuri asemenea unei claviaturi în surdină, pe care Soarta cânta fără să se audă vreun sunet.

Această societate compactă, construită din blocuri de piatră bine unite între ele, era dominată în mare măsură de familia Ralston și de ramificațiile ei.”

Astfel se deschide povestirea Fata bătrână, o povestire în care o doamnă Ralston intervine abrupt în viața unei tinere mame, oferindu-i șansa să trăiască lângă fetița ei și luându-i deopotrivă dreptul a fi mama copiliței. În doar câteva fraze Wharton reușește să prindă într-un mod de-a dreptul spectaculos modul în care familiile avute decid să intervină și să conducă nu doar orașul și afacerile acestuia, cât și viața personală de familie a unor locuitori. 

Afacerile, banii și faima se confundă cu viața de familie. Totul este dictat de interes, de respect, de opiniile celorlalți, de ceea ce se vede la suprafață, de ceea ce trebuie să se vadă la suprafață. Deciziile se iau în funcție de rezultatul pozitiv pe care societatea sau partenerii de afaceri îl vor percepe, restul e irelevant.

Wharton nu ezită să critice într-un mod nu foarte elegant metehnele vremurilor și ale familiilor sus puse. Nu ezită să spună povești care e foarte posibil să se fi întâmplat dat fiind modul de existență și filosofia high-class-ului din New York. Tocmai aceste povești atât de fin legate de o filosofie de viață vulgară și lipsită de umanitate o fac pe Wharton să fie vocea sufletelor îngenuncheate și reduse la tăcere de către bărbați influenți și incapabili de a vedea în familia lor altceva decât pârghii menite a le ține afacerile și renumele în zona de confort, cu femei care se transformă în tirani datorită puterii pe care bărbații lor o au, exercitându-și forțele prin bârfe și intervenții malițioase la balurile pe care le organizează și la care participă mai ales pentru a-și țese intrigile vulgare.

De ce 5 stele: Voltaire a oferit Candide. Erasmus a dat Elogiul nebuniei. Într-un alt ton, dar cu același scop, Edith Wharton predă literaturii New Yorkul de altădată

Prezentarea editurii:

Cele patru nuvele care alcătuiesc acest volum, scrise de autoarea romanului distins cu Premiul Pulitzer Vârsta inocenței, au acțiunea plasată în New Yorkul anilor ’40, ’50, ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, fiecare dintre ele abordând teme cum ar fi infidelitatea, ilegitimitatea, gelozia, sistemul de clasă, precum și starea femeii în societate. Fapt de zi înșelător descrie relația furtunoasă dintre un tată dominator și fiul său; în Fata bătrână, fiica nelegitimă a unei tinere femei este adoptată de cea mai bună prietenă a ei – cu rezultate devastatoare; Revelație prezintă reabilitarea morală a unui tânăr, care este „declanșată” de întâlnire întâmplătoare cu Walt Whitman; iar Ziua de Anul Nou este o poveste despre o femeie căsătorită suspectată de adulter. New Yorkul de altădată este Edith Wharton la superlativ.

„Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți – iar Edith Wharton este unul dintre ei.”

Gore Vidal

„Adevărul e că nici un romancier al vremii noastre […] nu a fost atât de neîndurător, atât de sarcastic, atât de aspru, cum a fost Edith Wharton când a atacat vulgaritatea și eșecurile societății noastre.”

Irving Howe

Clasici Litera pune laolaltă scriitori ale căror opere reprezintă modele de perfecțiune ale tradiției literare. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din literatura lumii – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

Elizabeth a dispărut de Emma Healey


Elizabeth a dispărut de Emma Healey

Nota mea: 3 din 5 stele

Premiul Costa pentru mine este o necunoscută, însă dacă și celelalte cărți premiate sunt apropiate de calitatea romanului de debut al Emmei Healey, atunci este un premiu literar pe care am să încerc să-l urmăresc, cu atât mai mult cu cât am pe listă și Viață după viață care a primit de asemenea acest premiu.

Maud are 82 de ani și suferă de demență senilă. Viața ei este construită din bilețele pe care și le scrie singură sau care sunt lăsate de infirmiera și de fiica ei. În viața lui Maud, clipa este cea care contează, întrucât dacă nu o înregistrează pentru a o raporta lui Maud cea de mai târziu, momentul prin care tocmai a trecut este sortit uitării. Trecând prin multitudinea de bilețele, Maud începe să bănuiască că s-a întâmplat ceva cu prietena ei, Elizabeth, însă nimeni nu o ajută cu nici o informație. Astfel, bătrâna începe o muncă detectivistică care o va ajuta să înțeleagă dispariția surorii ei, Sukey, dispariție care s-a petrecut în 1946. Maud pornește o anchetă care o va purta din prezent în trecut și care-i va oferi o descoperire tulburătoare…

Pentru un roman de debut, Elizabeth a dispărut e destul de bun. Dacă luăm în calcul și complexitatea poveștii și a structurii psihologice dificile pe care Healey a propus-o personajului principal, atunci romanul chiar e bunicel. Thriller, dramă psihologică, roman polițist, puțin horror, toate fac din romanul lui Healey o ciorbă interesantă și sățioasă.

Recunosc că subiectul bolilor de acest fel îmi este necunoscut. Nu am citit nici o carte până acum despre un astfel de subiect, am văzut și eu Still Alice, mi-a plăcut, cred că este făcut bine și povestea e foarte bine pusă în practică de o Julianne Moore într-o mare formă. Dar de citit, nu am citit nimic.

Prin urmare pentru mine cartea a fost ok, cred că reușește să surprindă destul de bine angoasele unui om care se luptă cu o astfel de boală, mai ales că ești obligat să trăiești citind bilețele pe care tot tu le-ai scris, să accepți fără întrebări interdicțiile pe care le găsești pe tot felul de aparate electrocasnice și mâncăruri etc. Maud îmi pare veridică în exprimările trăirilor ei. 

Din punctul de vedere al construcției romanului este adevărat că pe alocuri este destul de dificil de urmărit avînd două fire narative, Maud cea din tinerețe care încearcă să dea de urma surorii dispărute și Maud cea din prezent care o caută pe Elizabeth, uneori te simți și tu la fel de pierdut ca și Maud și simți nevoia să te întorci o pagină sau două ca să nu pierzi firul. Dar și asta mi s-a părut interesant și sper că autoarea a dorit ca cititorul să încerce alături de personaj măcar puțin chinurile unei astfel de boli.

Scriitura nu este spectaculoasă, dar nici nu chinuie, se vede că s-au urmat cursuri de scriere creativă ca la majoritatea scriitorilor care s-au decis să scrie în urma unor astfel de cursuri, însă nu deranjează foarte tare.

Ideea e interesantă, personajul e bine construit și conturat, narațiunea, deși uneori se poticnește pe alocuri, este destul de cursivă și alertă oferind cititorului momente de acalmie urmate de ruperi de ritm care nu-l lasă să lâncească. 

De ce 3 stele: deoarece este un roman de debut care anunță un posibil scriitor interesant, un autor curajos care a atacat încă de la începutul carierei sale un subiect dificil cu un personaj complex și care reușește să ducă la bun sfârșit sarcina pe care și-a luat-o.

Prezentarea editurii:

 Roman de suspans și psihologic sofisticat și, în același timp, meditație sfâșietor de onestă asupra memoriei, identității și îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenței senile și care începe o căutare disperată pentru a-și găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani și va avea consecințe cutremurătoare.

     Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor că Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită.

     Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată – cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial.

     În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în căutarea ei. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?

„O poveste captivantă de viață. O istorie extraordinară despre o tragedie obișnuită.” – Independent

„… o scriitură detectivistică palpitantă și, în același timp, o descriere zguduitoare a suferinței mentale. Și totuși mai expresivă și mai amuzantă decât te-ai aștepta.” – Observer

„Un roman de debut fascinant.” – New York Times

Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng


Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng

Nota mea:  4 din 5 stele 

În momentul în care am în față o carte care este recomandată de Amazon sau mai știu eu care alt site comercial, automat mă gândesc că este ceva dubios la el și că s-ar putea să nu am în față un roman foarte bun.

Am luat cartea în mână mai mult din comoditate deoarece nu aveam altceva la îndemână la ora târzie la care tocmai ce terminasem Umilirea publică… a lui Ronson, Tot ce nu ți-am spus fiind chiar deasupra teancului imens de cărți pe care le-am trecute cu eticheta de „de citit”. Nu au trecut foarte multe pagini și mi-am dat seama că am în față o mică bijuterie.

Marilyn și James Lee: un cuplu interrasial, el chinez, ea americancă, își întemeiază o familie într-un orășel din statul Ohio. Sunt anii ’70, cuplurile interrasiale nu sunt bine văzute, populația predominantă în Middlewood este caucaziană, o familie formată dintr-un chinez și o americancă, chinezul fiind, culmea, profesor de istorie, nu este foarte bine văzută de concetățenii din Middlewood. Dar Marilyn și James vor trece peste asta. Sau nu… Marilyn vroia să devină medic dar a ajuns o soție și gospodină, exact așa cum și-a dorit mama ei, fapt pentru care Marilyn nu a iertat-o niciodată. James a suferit tot timpul pentru că nu a avut prieteni, pentru că era chinez, pentru că nu se putea integra și nu vrea sub nici o formă ca fiica sa să pățească la fel.

Au trei copii: Nathan este cel mai mare. Este sârguincios, inteligent și are planuri mari de viitor. Însă este în umbra Lydiei. Lydia este cel de-al doilea copil al familiei și în ea și-au pus cei doi părinți toate speranțele că visele lor neîmplinite vor deveni realitate prin frumoasa lor fiică. Marilyn își dorește ca Lydia să devină medic, iar James vrea ca fiica sa să fie cât mai populară. Hannah este mezina familiei și este copilul cel mai ignorat deși are nevoie de cea mai multă atenție și afecțiune din partea adulților. Tânjind după afecțiune și grijă, Hannah realizează care sunt jocurile în familie și se retrage într-o cochilie de unde urmărește și înțelege problemele pe care familia Lee le are, însă pe care le ignoră dat fiind faptul că se lansează furibund în crearea unui copil care ca adult va reprezenta tot ceea ce părinții nu au reușit să fie.

Când Lydia moare, familia Lee se vede pusă față în față cu deciziile eronate luate cu privire la educația copiilor, cu egoismul de care au dat dovadă de-a lungul timpului și cu faptul că sunt, în esență, distanțați și singuri deși sunt în familie, Lydia părând a fi fost liantul din sânul lor. Astfel începe o căutare a identității familială, a relațiilor dintre soț și soție, dintre părinți și copii, o încercare de acceptare a prezentului prin explicarea și înțelegerea momentelor de cumpănă din trecutul celor doi adulți.

În momentul în care citesc o poveste în genul celei spuse de Celeste Ng nu vreau să fiu bombardat cu metafore, nu vreau să mi se smulgă suspine cu orice preț, deoarece tragismul poveștii este adeseori suficient să te sensibilizeze. Contrar modei, Celeste nu se lansează în constructe lingvistice lirice care să frizeze absurdul ci redă cât se poate de simplu și la obiect o poveste despre nenorocirea unei familii. Ce-i extraordinar la Celeste, fapt pe care l-am apreciat întotdeauna la scriitorii clasici, este faptul că pune accent pe poveste, pe întâmplare, pe personaje și pe atmosferă. Celeste Ng nu cerșește lacrimile cititorului, un mod facil de altfel de a-ți atrage atenția publicului și de a te transforma într-un scriitor adulat peste noapte, ea preferă să construiască o scenă, o recuzită, un set de personaje, o atmosferă, un univers paralel în care vizitatorul/cititorul este liber să-și identifice de unul singur sentimentele și să le dea frâu liber sau nu. Nu mi-a sfâșiat inima, probabil recenzentul de la Los Angeles Time este mai sensibil decât mine, dar categoric am trăit și simțit tragedia familiei Lee la o intensitate ridicată datorită modului economicos, subtil și foarte bine concentrat al autoarei de a scrie povestea acestora.

Subiectul ales de Celeste Ng este unul destul de sensibil. Cei doi părinți fac o alegere, respectiv o aleg pe Lydia să reprezinte toate visele pe care aceștia le-au avut în tinerețe despre ei înșiși, vise care nu au devenit realitate. Prin Lydia, cei doi adulți văd șansa de a trece peste eșecurile lor forțând-o pe această să devină un fel de surogat al lor. Mama o vrea medic, iar tata o vrea sufletul petrecerilor. Lydia le joacă jocul nu doar pentru că se bucură de atenția acestora ci și pentru că, marcată de fuga mamei sale din sânul familie pe când era mai mică, și-a propus să nu o dezamăgească niciodată pe Marilyn pentru ca aceasta să nu o mai părăsească. Lydia își asumă rolul de receptacol al viselor, însă nu poate duce la bun sfârșit sarcina la care s-a înhămat deoarece ea nu este persoana pe care părinții săi se străduiesc să o construiască. Lydia pune mască peste mască și se transformă într-un adolescent pe care nici măcar ea nu-l recunoaște, clacând în momentul în care realizează că jocul făcut de părinții ei a mers mult prea departe și pentru mulți prea mulți ani, că deciziile din viața ei nu-i aparțin, că Lydia nu este Lydia ci Marilyn și James, că ieșirea din adolescență și examenele finale sunt pasul final către o viață și o persoană care nu o reprezintă.

Ceilalți doi copii, Nathan și Hannah sunt ignorați cu brio de cei doi părinți. Situația acestora în familie este una ingrată, respectiv pentru a nu claca și ei, se bucură de iubirea pe care o primește Lydia de parcă ei ar fi subiectul principal și destinatarii atenției și ai iubirii pe care o oferă părinții surorii lor. Încetul cu încetul Nathan se îndepărtează de familie, iar Hannah din ascunzișurile sale este singura care înțelege drama prin care trece familia sa.

Celeste Ng reușește o bijuterie literară. Personaje foarte bine conturate și dezvoltate care-și găsesc perfect rolul într-o poveste dramatică plină de suspans. Grija deosebită pentru psihologia personajelor, pentru efectul acțiunilor și evenimentelor asupra lor, precum și atenția pe care autoarea o oferă rolului pe care fiecare personaj în parte îl are atât în legătură cu sine însuși cât și cu ceilalți sunt aproape de perfecțiune. Scriitura este simplă, clară, cursivă, fără înflorituri inutile, Celeste Ng utilizând exact cuvintele necesare pentru a descrie povestea astfel încât cititorul să se bucure fără a fi forțat sau ironizat de ceea ce povestitorul îi pune în față.

O lectură deosebită pe care o recomand cu plăcere.

De ce 4 stele: deoarece este un roman bine scris, inteligent și grijuliu cu personajele sale, un roman apăsător și intens care oferă o poveste complexă și o atmosferă care lasă cititorul să trăiască singur, neforțat, drama narațiunii care se desfășoară în fața ochilor săi. 

Prezentarea editurii:

„Lydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta.“

Lydia este copilul favorit al lui Marilyn și al lui James Lee; o fată care a moștenit ochii albaștri luminoși ai mamei și părul negru întunecat al tatălui. Părinții ei sunt hotărâți ca Lydia să realizeze visurile pe care ei nu au putut să și le împlinească – Marilyn își dorește ca fiica ei să devină medic, mai degrabă decât o gospodină; James vrea ca Lydia să fie populară la școală, o fată cu o viață socială bogată și aflată în centrul tuturor petrecerilor. Dar Lydia este supusă unor mari presiuni, care nu au nimic de-a face cu viața într-un orășel din Ohio, în anii ’70. Tatăl ei este un american născut din prima generație de imigranți chinezi, iar etnia lui, și a ei, îi face să fie remarcați oriunde. Când trupul neînsuflețit al Lydiei este găsit în lacul din localitate, James este consumat de vinovăție și pornește pe un drum nesăbuit care i-ar putea distruge căsnicia. Marilyn, devastată și răzbunătoare, este hotărâtă să facă pe cineva răspunzător, cu orice preț. Fratele mai mare al Lydiei, Nathan, este convins că Jack, băiatul rău din vecini, este implicat într-un fel. Însă cea mai tânără membră a familiei – Hannah – este cea care observă mult mai mult decât poate vedea oricine și ar putea fi singura care știe ce s-a întâmplat cu adevărat.

„Excelent… un debut desăvârșit… îți sfâşie inima… Tot ce nu ți-am spus este un roman antrenant ce aruncă o lumină puternică asupra secretelor care au ținut o familie de americani împreună și care, în cele din urmă, sfârșesc prin a o destrăma.“

Los Angeles Times

„Ng se mișcă cu grație înainte și înapoi în timp, după tragedie și în trecutul îndepărtat, precum și în conștiința fiecărui membru al familiei, creând o serie de mistere și revelații care conduc la întrebarea inițială: ce s-a întâmplat cu Lydia?“

Los Angeles Review of Books

Cypherpunks de Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmerman


Cypherpunks de Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmerman

Nota mea:  3 din 5 stele 

Motto-ul lui Julian Assange: Confidențialitate pentru cei slabi, transparență pentru cei puternici.

Cypherpunk: activiștii cypherpunk militează pentru folosirea criptografiei și a unor metode similare pentru a efectua schimbări de natură socială sau politică. Fondată la începutul anilor ’90, această mișcare a avut activitatea cea mai intensă în perioada „războaielor criptografice” din anii ’90 și în urma „primăverii internetului” din 2011. Termenul cypherpunk, derivat din (criptograficul) cipher și punk, a fost introdus în Oxford English Dictionary în 2006. – pag 29, Cypherpunks. Libertatea și viitorul internetului

Julian Assange este cu adevărat o personalitate și un produs al secolului XXI. Assange este fondatorul Wikileaks, o companie non-profit care se ocupă cu publicarea de informații guvernamentale secrete, de la documente până la fișere media, sursele fiind păstrate anonime.

Wikileaks a publicat cunoscutele Warlogs din Afganistan și Iraq și tot Wikileaks a făcut publice mai multe fișiere cu privire la tratamentul pe care-l primeau deținuții de la Guantamo. Publicațiile lor au făcut furori la nivel mondial și au fost preluate de presa internațională.

Guvernul Statelor Unite a demarat o anchetă penală împotriva Wikileaks și a lui Julian Assange, cel din urmă fiind acuzat inclusiv de spionaj, acțiune care cade sub incidența Legii Spionajului din 1917. În decembrie 2010 unii politicieni din guvernul Statelor Unite au cerut chiar asasinarea lui Assange, acesta fiind considerat un „terorist high-tech”. Pentagonul a format o echipă de 120 de persoane care sub acronimul WTF (Wikileaks Task Force) se ocupă cu „luarea de măsuri” împotriva Wikileaks. Tot în decembrie 2010, guvernul SUA a cerut furnizorilor de servicii de internet să sisteze serviciile către wikileaks.org. Amazon a răspuns prompt și a scos de pe serverele sale site-ul, iar o zi mai târziu (02.12.2010) serviciul DNS pentru wikileaks.org nu mai era funcțional. Un astfel de proces de cenzură agresiv și categoric al unei publicații jurnalistice este fără precedent. 

Pe lângă cenzura propriu-zisă, guvernul SUA a instaurat o așa zisă „blocadă bancară” asa însemnând că au supus instituții bancare precum VISA, Mastercard, PayPal și Bank of America la presiuni neoficiale, presiuni care au dus către sistarea de către sus numitele instituții a tuturor transferurilor bancare, donațiilor și a oricărui tip de serviciu financiar către conturile asociate Wikileaks. 

De asemenea guvernul SUA a mai cerut Twitter să predea arhivele de comunicare electronică pe care le dețineau anumiți utilizatori asociați cu Wikileaks. Twitter și-a anunțat utilizatorii, pe când Google care a primit aceeași somație, nu a făcut nici o declarație publică cu privire la un eventual răspuns negativ sau pozitiv la somație și nici nu și-a anunțat utilizatorii cu privire la respectiva somație. Conform „ordinului 2703(d)” guvernul Statelor Unite își oferă autoritatea de a forța predarea arhivelor de comunicație electronică fără a fi necesară aprobarea unui judecător. Datorită acestei legi guvernul a găsit o cale să ocolească protecția pe care o oferă Cel de-al Patrulea Amendament împotriva percheziției și confiscării arbitrare.

Așa cum spuneam, Julian Assange este un produs al secolului XXI, un secol în care comunicarea se realizează incredibil de facil la nivel mondial. Fără Wikileaks și fără scurgerile de informații pe care acesta le-a publicat, omul de rând nu ar fi luat vreodată la cunoștință despre abuzurile din închisorile americane sau despre așa zisele pierderi colaterale din teatrele de război unde americanii activau, pierderi cu care armata și guvernul american erau oarecum de acord.

La momentul publicării cărții, Assange încă se afla în arest la domiciliu în Anglia așteptând rezultatul procesului în urma căruia se va decide eventuala sa extrădare.

Alături de Assange se adună o serie de cunoștințe care, asemenea fondatorului Wikileaks, luptă pentru libertatea internetului și pentru confidențialitatea utilizatorului de internet. 

Cartea este de fapt transcrierea unui dialog purtat între cei patru cu privire la libertatea și viitorul internetului, așa cum precizează și titlul. Vorbesc despre importanța păstrării confidențialității utilizatorilor de către siteurile de socializare, despre militarizarea și intensificarea supravegherii spațiului cibernetic, despre spionajul sectorului privat, despre combaterea supravegherii totale prin criptografie dat fiind că în contemporaneitate nu se mai poate renunța la modul de comunicare propus de telefonie și internet, despre cum instituții financiare decid să facă jocul guvernelor care intervin și fac neoficial presiuni care duc la blocarea de conturi sau tranzacții către diferite site-uri libere și despre cât de importantă este existența unei monede on-line care să nu poată fi urmărită nici de guverne, nici de instituții bancare. 

La un moment dat am început să am senzația că urmăresc o discuție între patru indivizi paranoici, obsedați de teorii ale conspirației, însă având în vedere că unii dintre ei au experimentat întâlniri inopinate pe aeroporturi cu agenți FBI care i-au ținut câteva ore la interogatorii care nu aveau cum să ducă la vreun rezultat și au făcut astfel ca respectivii să piardă avionul către destinație, am ajuns să-i înțeleg și să mă gândesc că în toată paranoia care transpare din vorbele lor e foarte mult adevăr. Cei patru oameni al căror nume apare pe coperta cărții sunt oameni urmăriți, monitorizați, supuși unor presiuni constante din partea guvernului Statelor Unite nu doar datorită legăturilor pe care le au cu Assange cât și datorită activităților pe care le au cu privire la lupta pentru menținerea unui internet liber, pentru eforturile pe care le fac pentru a păstra informațiile utilizatorilor secrete și pentru pașii concreți în direcția oferirii de servicii și aparate telefonice criptate care să nu poată fi urmărite de instituțiile guvernamentale.

Pot părea anarhiști, pot părea rebeli, pot părea activiști paranoici sau revoluționari idealiști, însă este cert că denunțurile pe care le fac cu privire la implicarea guvernului în intimitatea individului și la conlucrarea între instituții financiare, furnizori de servicii precum site-uri de socializare sau furnizorii de servicii de internet sau stocare de date și instituții guvernamentale care urmăresc nu doar supravegherea utilizatorului de internet cât și subjugarea acestuia, sunt cu adevărat un semnal de alarmă. Cei patru propun și soluții, unele de-a dreptul fanteziste din punctul meu de vedere, chiar dacă se face apel la Drepturile Omului, întrucât, dacă furnizorul de servicii nu anunță utilizatorul că a oferit informații guvernului cu privire la activitatea sa, utilizatorul nu poate da în judecată guvernul. Cert este că mai ales deținătorii rețelelor de socializare sau firmele care oferă servicii de mail sau care stochează date personale ar trebui să-și revizuiască într-un mod aparte colaborarea cu utilizatorul astfel încât nici o instituție guvernamentală să nu poată accesa informații personale fără ca utilizatorul să fie informat. Măcar atât să se întâmple și atunci ar fi un câștig.

Bineînțeles că m-am gândit și eu la modul în care teroriștii ar trebui să fie monitorizați fără că aceștia să știe, încălcarea intimității acestora fiind într-o oarecare măsură un pas obligatoriu în vederea prevenirii unor atentate sângeroase, însă cât de departe se poate merge, astfel încât să nu fie prea departe, și cât de multă putere și libertate de mișcare în vederea supravegherii ar trebui să primească instituțiile guvernamentale astfel încât să nu încalce dreptul la intimitate al utilizatorului de internet, încă nu mi-am dat seama și nici Assange și prietenii lui nu mi-au răspuns… 

Cât are voie statul să se implice în supravegherea internetului?

Ce mai înseamnă intimitate pe internet cât timp utilizatorul oferă de bunăvoie o multitudine de informație cu privire la viața sa?

Acestea sunt doar două întrebări la care cei patru participanți la discuție încearcă să răspundă. Cât de bine au reușit să răspundă cred că rămâne la latitudinea fiecărui cititor să decidă.

De ce 3 stele: pentru că este o lectură interesantă, o discuție aprinsă între patru minți care gândesc și trăiesc în spiritul secolului XXI, un secol în care comunicarea nu cunoaște limite.

Prezentarea editurii:

Apeluri telefonice, SMS-uri, chat-uri, căutări pe Google, fotografii pe Facebook: ne comunicăm în fiecare clipă informațiile personale privind locurile în care suntem, opiniile, obiceiurile, fricile sau gândurile noastre, fără a ne face griji privitor la ce se va întâmpla cu acestea. Dar se pare că internetul, gândit ca un formidabil mijloc de emancipare, e pe cale să devină cel mai eficient instrument de control imaginat vreodată. Toate aceste informații pe care cu atâta ușurință le împărtășim sunt înregistrate, stocate și pot fi cu ușurință analizate și exploatate de către agenții de spionaj extrem de complexe și de aliații lor reprezentați de corporații transnaționale. Aceasta este teama lui Julian Assange și a prietenilor lui, gânditori și activiști rebeli din prima linie a bătăliei pentru cyberspaţiu, care militează pentru un internet liber. Discuția lor ne deschide ochii asupra amenințărilor actuale la adresa libertăților noastre politice și individuale.

„O explicație clară a modului în care controlul exercitat de către corporații și guverne asupra internetului reprezintă o amenințare la adresa libertății noastre și a democrației.“ — Oliver Stone

JULIAN ASSANGE este redactorul-șef al WikiLeaks, distins cu premiul „Noile Media“ al Amnesty International (2009), premiul fundației Sydney pentru pace (2011), premiul „Walkley“ pentru jurnalism (2011) și premiul „Martha Gellhorn“ (2011). Este creatorul a numeroase proiecte de software inspirate de filosofia cypherpunk, inclusiv al sistemului de fișiere Rubberhose pentru criptare și al codului original pentru WikiLeaks. A mai publicat cartea „Underground“ (împreună cu Suelette Dreyfus, 2012), o istorie a mișcării internaționale a hackerilor.

„Viața cetății este într-o dinamică complexă, iar pentru o bună funcționare a acesteia e nevoie de cetățeni bine informați. «Polis» aduce laolaltă cele mai bune cărți de științe politice și sociale, care configurează modele societale viabile și repere pentru toți cei interesați de bunul mers al societății în care trăiesc.“ — Cristian Pîrvulescu

Lupta mea – Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit de Karl Ove Knausgård


Lupta mea – Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit de Karl Ove Knausgård

My rating:  4 of 5 stars 

Sunt un om cu obsesii. De Knausgard am devenit obsedat încă de dinainte să știu cu ce ar trebui să se mănânce noua obsesie, datorită unor prieteni din străinătate de pe goodreads care discutau aprins volumele scriitorului norvegian. O dată cu traducerea primului volum, obsesia mea a început să prindă contur, iar cu cel de-al doilea a început să se umple de culoare așa cum se umple un tatuaj căruia tocmai ce i s-au trasat liniile de demarcație și care așteaptă cuminte să se materializeze pe piele.

De ce obsesie? De ce Knausgard? Knausgard întrucât discuțiile născute în jurul cărților sale sunt fascinante cu atât mai mult cu cât toată lumea se plânge de plictiseala pe care o oferă lecturarea lor. Obsesie deoarece Knausgard chiar se citește greu și este plictisitor și apăsător și chinuitor, mai ales când se întinde pe zeci, pe zeci de pagini cu descrierea unei banale întâlniri între prieteni de familie.

Dacă în primul volum l-am cunoscut pe adolescentul Knausgard și problematica sa relație cu tatăl, precum și reacția la moartea acestuia, de data aceasta scriitorul povestește despre iubirea sa pentru Linda, mama copiilor săi, și despre viața de familie.

Banal. Ăsta este cuvântul de ordine în cel de-al doilea volum al lui Knausgard. Are o căsătorie care se duce de răpă după care-și face bagajele și pleacă în Stockholm unde o reîntâlnește pe Linda, de care se îndrăgostește a doua oară și cu care întemeiează o familie. Povestea de dragoste este intensă, pasională, ca toate poveștile de dragoste la început. O dată cu apariția copiilor apar și disensiuni în cuplu, lipsa timpului liber devine o problemă, faptul că trebuie să ai grijă constantă de copil te transformă într-un fel de pustnic antisocial.

Și de atunci de ce a iscat volumul atâtea discuții? În primul rând banalul vieții de cuplu este sondat de Knausgard până-n cele mai mici detalii. Momentele de nefericire sunt deosebit de intense, firea aplecată înspre melodramă a lui Knausgard simțindu-se din plin. Knausgard e actorul principal în propria piesă de teatru, o piesă tragică, plină de suferință, o piesă de teatru care nu ratează nimic, nici o clipă, nici un moment de tristețe astfel încât Knausgard să iasă la rampă. În al doilea rând, autorul nu iartă nici o persoană cu care a intrat în contact și o despuie în fața cititorilor săi prin propria-i subiectivitate, procedeu care nu este neapărat corect față de cei amintiți în volum. În al treilea rând dorința disperată de a scrie a lui Knausgard este trâmbițată de-a lungul volumului, dorință aproape bolnavă care-l face să-și abandoneze familia care tocmai ce a primit în sânul ei un nou născut. Și o abandonează timp de câteva luni pentru a scrie. Din fericire, romanul publicat are succes, justificând într-o oarecare măsură abandonul.

Chiar în seara în care scriu acest articol, respectiv cea de dinaintea publicării, discutam cu Ema Cojocaru despre Knausgard. Ema a spus că acesta e un narcisist egoist. Eu am adăugat că este un narcisist egoist crud care jertfește intimitate apropiaților pe rugul literaturii sale. Knausgard este crud pentru că subiectivitatea sa este evidentă în intepretarea acțiunilor cunoscuților săi și aceștia nu au drept la replică. Este crud pentru că soția sa, Linda, pare un fel de anexă nefericită a tragediei prin care autorul trece, ajutându-l pe acesta uneori să se simtă și mai mizerabil. Însă aceasta este doar o față a monedei, Linda nu poate răspunde acuzațiilor sau observațiilor pe care le face acesta. Narcisist? Cât cuprinde. Lumea se învârte în jurul său, dacă nu ar fi fost astfel, care era rostul să mai scrie Min Kamp? Egoist? Până-n cer și-napoi. 

Și totuși Knausgard scrie bine și mă subjugă. Deși se pierde în detalii, Knausgard prinde, întrucât reușește să surprindă aproape perfect viața celor pe care-i predă în mâinile avide ale cititorului. Nu o dată m-a încercat senzația că sunt un adevărat voyeur pe măsură ce citeam și cred că tocmai pe asta a marșat Knausgard și acesta este și unul dintre motivele pentru care cărțile sale se bucură de succes: a reușit să satisfacă setea de voyeurism a modernității, sete care se stinge de cele mai multe ori cu reality-show-uri scabroase care atrag până și cele mai indiferente sau luminate minți. Iar dacă reality-show-urile nu sunt pe placul oricui, atunci există Knausgard.

De ce 4 stele: pentru că Knausgard știe să scrie despre nimic și banal într-un mod suficient de atrăgător încât să nu-ți mai pese că citești despre nimic și că-n față ai chiar banalul cu care te lupți zi de zi.

Recenzia la primul volum: aici

Alte recenzii: 

Chestii livrești

Bookhub

Cititori feroce

Prezentarea editurii:

Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.