Noduri de Domenico Starnone

Noduri de Domenico Starnone

Nota mea: 5 din 5 stele

Partea I:

Vanda îi scrie lui Aldo. Aldo a părăsit-o și a lăsat-o singură cu cei doi copii. A plecat cu o femeie mult mai tânără. Vanda îi scrie lui Aldo. Multe scrisori.

Partea II:

Vanda și Aldo sunt împreună. Au 70 de ani. Și merg împreună într-un concediu. Aldo este credul, iar Vanda îl ceartă. Îl admonestează constant. Aldo își aduce aminte de perioada în care a părăsit-o pe Vanda. Amândoi au un pisic pe nume Labes. Aldo i-a dat numele. Labes înseamnă cădere, prăbușire, prăvălie, ruinare. Când se întorc acasă găsesc apartamentul distrus, iar Labes este de negăsit.

Partea III:

Cei doi copii ai Vandei și Aldo trec pe la apartamentul părinților. Trebuie să-l îngrijească pe Labes. Și-și aduc aminte de perioada în care Aldo i-a părăsit. Și povestesc despre ei. Ce sunt acum. Ce adulți sunt acum. Sandro îi spune Annei că Labes înseamnă cădere, prăbușire, prăvălie, ruinare. 

180 de pagini are cartea lui Stanone și am citit-o dintr-o suflare după care am exclamat în urechea Elenei că e excepțională și că mi-a adus aminte de Tunelul lui Sabato. Foarte, foarte fain scrisă!

Un cuplu care a supraviețuit unui adulter și care, la o vârstă înaintată încă simte rana pricinuită de acesta, pare a fi o temă destul de banală. Și este, până la urmă, însă Stanone este excepțional în modul în care redă toate gândurile personajelor, indiferent de este vorba despre femeia înșelată, bărbatul care a plecat și s-a întors sau copiii care-și detestă atât părinții cât și ceea ce sunt.

Scrisorile Vandei sunt pline de furie, tristețe, frustrare, disperare. Sunt scrise cu patimă așa cum doar o femeie înșelată ar putea să scrie. Cuvintele îi sunt crude, rup din carne și din suflet, sunt țintite cu o maximă precizie. Vanda se luptă cu morile de vânt. Asta e și impresia ei, dar doar dând afară tot ce simte poate supraviețui. Și doar așa crede, de fapt, că așa îl poate aduce înapoi.

Aldo la 70 de ani e la fel de prins în mrejele iubirii pentru Lidia ca acum mulți ani. Nu a trecut, de fapt, peste acel moment. Și nu neapărat peste iubirea pentru Lidia, cât peste faptul că a simțit că trebuie să plece de lângă Vanda. Soluția găsită de Aldo este să tacă, să asculte, să se lase condus, acceptând comportamentul autoritar și uneori jignitor al Vandei drept o pedeapsă pentru ceea ce a făcut în tinerețe. Pare că îndură stoic dar, în fapt, o înșeală constant pe Vanda. Înșeală constant familia la care s-a întors și din care totuși tot nu face parte.

Sandro și Anna sunt adulți și bântuiți de momentele din copilărie când Aldo era plecat cu Lidia. Când Sandro și-a legat nodurile alături de Aldo într-o cafenea sub privirile Annei este una dintre amintirile cele mai vii legate de tatăl lor. Nu știu exact dacă ei ca adulți care-și reproșează multe sunt rezultatul acelei plecări sau al întoarcerii lui Aldo. Amândoi îl condamnă. De fapt, amândoi își condamnă ambii părinți. Pe Vanda pentru că este cicălitoare, iar pe Aldo pentru că este tăcut și supus, însă perfid. Iar Labes, Labes este tot ceea ce putea fi mai rău într-o familie deoarece spune adevărul despre ea.

Excelent ales titlul! Da, de noduri suferim toți. Unii acum, alții mai târziu. Se poate trăi cu noduri. Se pot crește copii cu noduri. Până la urmă, rolul nodurilor este să cimenteze o legătură.

De ce 5 stele: deoarece este o magistrală punere în scenă a trei perspective asupra unui moment tragic prin care o familie poate să treacă! Excelent scrisă, superb tradusă, excepțional interpretate personajele!

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

1924. Anul care l-a creat pe Hitler de Peter Ross Range

Nota mea: 3 din 5 stele

Mă așteptam să citesc o carte dedicată exclusiv anului 1924 sau a anilor pe care Hitler i-a petrecut în închisoarea din Landesberg după puciuș eșuat, însă autorul se ocupă foarte mult de perioada de dinainte ca Hitler să intre în NSDAP și, mai ales, de perioada în care acesta începe să-și croiască drumul către vârful partidului. O atenție deosebită este acordată pregătirii și a desfășurării puciului,  astfel că mai bine de jumătate carte este despre Hitler de dinainte de 1924. 

Nu a fost neapărat o dezamăgire, doar că îmi doream să cunosc în detaliu ce s-a întâmplat în perioada sa de prizonierat, cum a lucrat la carte, cu cine s-a consultat, ce s-a întâmplat în cel mai amănunt în celula sa de la Landesberg. Este adevărat că Range oferă multe detalii, mai degrabă picanterii care, după cum am observat, nu lipsesc din aproape nici o carte despre liderul nazist de parcă acest gen de observații l-ar face pe acesta și acoliții săi mai puțini oameni adevărați și mai degrabă ciudățenii ale naturii. Detaliile oferite de Range sunt interesante întrucât trece în revistă vizitele pe care Hitler le primea, programul acestuia, meniul, discuțiile politice, însă și felul în care membrii naziști erau tratați preferențial, bucurându-se de muzică, băutură și petreceri sub atenta oblăduire a Führer-ului. 

Nu am foarte multe de spus despre volum, îl recomand celor împătimiți de studiul perioadei și a personalității lui Hitler, întrucât este o lectură ușurică, o cărțulie subțirică și destul de interesantă care oferă o oarecare lumină asupra perioadei petrecute de Hitler la închisoare.

Dar dacă vrei să înțelegi cum Hitler a ajuns la putere și modul în care s-a construit Mein Kampf-ul în mintea lui, recomand biografia scrisă de Ian Kershaw, singura biografie a lui Hitler pe care am citit-o și mi s-a părut că a tratat cu profunzime și rigurozitate fiecare aspect al personalității acestuia.

De ce 3 stele:

Pentru că se ocupă prea puțin de efectiva ședere a lui Hitler în închisoare deși titlul tocmai asta promite.

Prezentarea editurii:

Înainte de venirea la putere a lui Hitler în Germania, a existat un an 1924. Acesta a fost anul transformării finale a lui Hitler în autoproclamatul salvator și în conducătorul infailibil care avea să interpreteze și să distorsioneze tradițiile istorice germane pentru a-și susține viziunea asupra celui de-al Treilea Reich.
Tot ce va urma – adunările și revoltele, punerea în practică a unei idei malefice catastrofale – se va cristaliza într-un singur an definitoriu. 1924 a fost anul pe care Hitler și l-a petrecut departe de societate, în închisoare, înconjurat de ceilalți conspiratori, autori ai eșuatului Puci de la berarie. A fost un an în care a citit și a scris mult, un an al discursurilor în sala de judecată și al unui proces pentru trădare, un an de plimbări prin curtea închisorii, declamându-și ideologia, în timp ce lucra cu înfrigurare la cartea care avea să-i devină manifest: Mein Kampf.
Peter Ross Range s-a bucurat de o carieră deosebită ca scriitor și editor, iar activitatea lui l-a purtat pe tot globul. În plus față de meseria sa de scriitor freelancer, a fost corespondentul revistei Time în Germania și Vietnam, în anii 1960 și 1970, și a servit ulterior drept corespondent la Casa Albă și corespondent diplomatic pentru US News & World Report. Actualmente, este editor al revistei politice Blueprint.

Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Nota mea: 4 din 5 stele

Andrew J. Rush a atins nivelul la care orice scriitor visează. Romanele sale polițiste au succes atât la public cât și la critici, vinde milioane de exemplare, iar banii nu mai sunt o problemă pentru el. Însă Rush are un secret întunecat, numele acestuia este Jack of Spades, un pseudonim sub care semnează romane morbide, violente și masochiste care și ele se bucură de succes la public, deși diferența dintre Rush și Jack e uriașă, atât la nivelul scriiturii, cât și al temelor abordate. În momentul în care fiica sa descoperă un roman de-al lui Jack of Spades și începe să pună întrebări care-l încurcă pe Rush, se trezește și cu o citație în care este acuzat de plagiat de către o doamnă în vârstă. Rush nu se pierde neapărat cu firea, dar Jack of Spades începe să-și facă auzită vocea întunecată, iar tonul său nu este deloc unul care să-l liniștească pe Andrew J. Rush. Jack of Spades pare că vrea să preia controlul…

Joyce Carol Oates este una dintre scriitoarele mele favorite. Am descoperit-o cu Femeia, victimă a speciei? o colecție de povestiri care m-au șocat și cutremurat. De atunci am fost fascinat de imaginația și scriitura lui Oates.

Subiectul pe care îl atacă în romanul de față este unul cel puțin sensibil pentru scriitorii de succes. T. S. Eliot, de exemplu, spunea poeții imaturi imită, poeții maturi fură; poeții slabi modifică tot ce iau, în timp ce poeții buni transformă totul în ceva și mai bun. De-a lungul timpului mulți scriitori au avut probleme cu acuzațiile de plagiat, marea majoritate a plângerilor neavând câștig de cauză, însă cert este că frica de a fi acuzat de plagiat și un eventual proces câștigat de cel care a depus plângerea ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul unei cariere.

Personajul lui Oates mi-a adus aminte de Thad Beaumont a lui Stephen King deși trebuie să recunosc că Rush pare să fie mult mai deranjat la cap. Obsesiile lui Rush sunt bine și adânc ascunse, lăsându-și partea întunecată să iasă uneori la iveală pentru a scrie cărți înfiorătoare care-i fac plăcere și pe care Rush le savurează. În momentul în care Rush primește citația legată de plagiat, Jack of Spades începe să preia controlul încetul cu încetul asupra vieții sale. Rush se pare că-i este dator lui Jack cu viața pe care o are, prin urmare Jack este singurul care este în stare să rezolve probleme complicate precum cea a acuzației de plagiat, problemă care se rezolvă fără să faci apel la jumătăți de măsură. 

Oates scrie cu nerv, cu o forță fabuloasă care te tințuiește de fotoliu și te face să tresari la fiecare pagină dată. Cu măiestrie și cu o inteligență morbidă, autoarea-și construiește cu deosebită atenție pânza de păianjen în care-și prinde cititorii, neoferind nici o șansă de scăpare. Alert și bine proporționat, romanul Valetul de pică e o bijuterie a noir-ului contemporan.

De ce 4 stele: pentru că nu m-a lăsat nici măcar o clipă ca să-mi trag respirația.

 

Prezentarea editurii:

Andrew J. Rush a atins acel tip de succes de critică şi comercial la care majoritatea scriitorilor îndrăznesc doar să viseze: are un agent şi un editor în New York, iar cele douăzeci şi opt de romane poliţiste ale sale s-au vândut în milioane de exemplare. Dar Rush ascunde un secret întunecat. Sub pseudonimul „Jack of Spades” – Valetul de Pică –, el scrie o altă serie de romane noir, thrillere violente, lugubre, masochiste. Când fiica lui găseşte una dintre aceste cărţi, ea începe să pună întrebări. Între timp, Rush primeşte o citaţie în instanţă de la o femeie care îl acuză că i-a plagiat propriile scrieri. Astfel, reputaţia, cariera şi viaţa sa de familie sunt ameninţate, iar în mintea lui începe să audă vocea sarcastică a lui Jack of Spades.

„Exact atunci când crezi că ai înţeles totul, Joyce Carol Oates te uimeşte încă o dată. Şi o face în stil mare.” New York Times Book Review

Numită de John Updike „cea mai importantă scriitoare din America”, Joyce Carol Oates a primit sau a fost nominalizată la cele mai mari premii literare: National Book Award, Pulitzer Prize, PEN/Faulkner Award, James Tait Black Memorial Prize, Prix Femina Étranger.

Al zecelea om de Graham Greene

Al zecelea om de Graham Greene

Nota mea: 4 din 5 stele

Romanul a fost scris de Graham Green în 1938, dar a fost publicat abia în 1983 deoarece scriitorul a uitat de el. Foarte bine că într-un final și-a adus aminte deoarece ar fi păgubit milioane de cititori de o poveste cât se poate de mișto.

1944. Un lagăr german pentru prizonieri de război. Conducerea decide să ucidă trei dintre cei zece prizonieri. Prizonierii primesc dreptul de a-și alege viitoarele cadavre. La tragerea la sorți, Jean-Louis Chavel pierde, prin urmare îl așteaptă execuția. Dar este laș. Și bogat. Își cedează averea celui care-i va lua locul. Fac un contract, se semnează alături de martori. Chavel scapă. După un timp, Chavel decide să-și vadă casa și se întoarce. Casa nu-i mai aparține. Familia decedatului locuiește acum în ea. Chavel nu-și asumă identitatea reală și se angajează argat. O poveste de dragoste se înfiripă între Chavel și sora omului care a fost executat în lagăr în locul său când un bărbat care se prezintă drept Jean-Louis Chavel apare la ușă.

Trăiam la un moment dat cu impresia că romanele cele mai bune sunt cele care se întind pe sute de pagini. Graham Greene e unul dintre scriitorii care m-au făcut să-mi revizuiesc această prejudecată.

Personajul lui Greene este pus într-o incomodă situație din punct de vedere moral. Mai întâi să recunoască public că este laș, ulterior să trăiască cu o conștiință încărcată cu moartea prizonierului care a acceptat lozul necâștigător pentru a oferi familiei sale un trai decent de pe urma averii sale, pentru ca într-un final, Chavel rămânând pe drumuri și fără bani, să fie nevoit să se angajeze și să trăiască ca slujitor în propria-i casă la familia decedatului. 

Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Greene nu este numai drama prin care trece personajul principal, ci modul ușor distant prin care autorul lasă cititorul să observe și să concluzioneze pe cont propriu dilema morală în care se află personajul din fața sa. Greene mi-a părut că-și asumă un rol de jurnalist, scriitura abordată fiind una destul de rece, care aduce mai degrabă a observator extern, decât a autor implicat în mod direct în relatarea unei povești tragice. 

Cu un stil tranșant, rapid și consecvent, Greene expune cititorului drama unui personaj pe care l-a format și aruncat în groapa cu lei, cel ce lecturează fiind unicul judecător al personajului.

Un roman intens și foarte bine structurat care te ține captiv vreme de câteva ceasuri în lumea mică și pe alocuri ridicolă a lui Chavel, un om care și-a păstrat existența fizică, însă care și-a pierdut sufletul.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pe cât de scurt, pe atât de puternic și palpitant.

Prezentarea editurii:

„Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru.”        (Graham Greene)

 

„Graham Greene este un scriitor cu totul aparte […]. El va rămâne în istoria literară drept cronicarul definitiv al conştiinţei şi al neliniştii existenţiale a secolului al XX-lea.”       (William Golding, Enciclopedia scriitorilor britanici)

 

„Dacă ar fi trăit să vadă cel de al Doilea Război Mondial, Edgar Allan Poe ar fi scris o astfel de carte. O intrigă palpitantă, care abordează chestiuni morale majore într-o notă minoră, aşa cum se întâmplă de obicei în povestiri […] Şi totuşi, Al zecelea om ne intrigă pentru că pune întrebări dificile despre responsabilitate, curaj, vinovăţie şi iubire, despre opţiunile posibile atunci când ne confruntăm cu răul absurd, despre virtutea care apare întotdeauna când te aştepţi mai puţin, nu pe drumul mare, ci pe căi lăturalnice.”       (People)