Valetul de pică de Joyce Carol Oates


Valetul de pică de Joyce Carol Oates

Nota mea: 4 din 5 stele

Andrew J. Rush a atins nivelul la care orice scriitor visează. Romanele sale polițiste au succes atât la public cât și la critici, vinde milioane de exemplare, iar banii nu mai sunt o problemă pentru el. Însă Rush are un secret întunecat, numele acestuia este Jack of Spades, un pseudonim sub care semnează romane morbide, violente și masochiste care și ele se bucură de succes la public, deși diferența dintre Rush și Jack e uriașă, atât la nivelul scriiturii, cât și al temelor abordate. În momentul în care fiica sa descoperă un roman de-al lui Jack of Spades și începe să pună întrebări care-l încurcă pe Rush, se trezește și cu o citație în care este acuzat de plagiat de către o doamnă în vârstă. Rush nu se pierde neapărat cu firea, dar Jack of Spades începe să-și facă auzită vocea întunecată, iar tonul său nu este deloc unul care să-l liniștească pe Andrew J. Rush. Jack of Spades pare că vrea să preia controlul…

Joyce Carol Oates este una dintre scriitoarele mele favorite. Am descoperit-o cu Femeia, victimă a speciei? o colecție de povestiri care m-au șocat și cutremurat. De atunci am fost fascinat de imaginația și scriitura lui Oates.

Subiectul pe care îl atacă în romanul de față este unul cel puțin sensibil pentru scriitorii de succes. T. S. Eliot, de exemplu, spunea poeții imaturi imită, poeții maturi fură; poeții slabi modifică tot ce iau, în timp ce poeții buni transformă totul în ceva și mai bun. De-a lungul timpului mulți scriitori au avut probleme cu acuzațiile de plagiat, marea majoritate a plângerilor neavând câștig de cauză, însă cert este că frica de a fi acuzat de plagiat și un eventual proces câștigat de cel care a depus plângerea ar însemna nici mai mult nici mai puțin decât sfârșitul unei cariere.

Personajul lui Oates mi-a adus aminte de Thad Beaumont a lui Stephen King deși trebuie să recunosc că Rush pare să fie mult mai deranjat la cap. Obsesiile lui Rush sunt bine și adânc ascunse, lăsându-și partea întunecată să iasă uneori la iveală pentru a scrie cărți înfiorătoare care-i fac plăcere și pe care Rush le savurează. În momentul în care Rush primește citația legată de plagiat, Jack of Spades începe să preia controlul încetul cu încetul asupra vieții sale. Rush se pare că-i este dator lui Jack cu viața pe care o are, prin urmare Jack este singurul care este în stare să rezolve probleme complicate precum cea a acuzației de plagiat, problemă care se rezolvă fără să faci apel la jumătăți de măsură. 

Oates scrie cu nerv, cu o forță fabuloasă care te tințuiește de fotoliu și te face să tresari la fiecare pagină dată. Cu măiestrie și cu o inteligență morbidă, autoarea-și construiește cu deosebită atenție pânza de păianjen în care-și prinde cititorii, neoferind nici o șansă de scăpare. Alert și bine proporționat, romanul Valetul de pică e o bijuterie a noir-ului contemporan.

De ce 4 stele: pentru că nu m-a lăsat nici măcar o clipă ca să-mi trag respirația.

 

Prezentarea editurii:

Andrew J. Rush a atins acel tip de succes de critică şi comercial la care majoritatea scriitorilor îndrăznesc doar să viseze: are un agent şi un editor în New York, iar cele douăzeci şi opt de romane poliţiste ale sale s-au vândut în milioane de exemplare. Dar Rush ascunde un secret întunecat. Sub pseudonimul „Jack of Spades” – Valetul de Pică –, el scrie o altă serie de romane noir, thrillere violente, lugubre, masochiste. Când fiica lui găseşte una dintre aceste cărţi, ea începe să pună întrebări. Între timp, Rush primeşte o citaţie în instanţă de la o femeie care îl acuză că i-a plagiat propriile scrieri. Astfel, reputaţia, cariera şi viaţa sa de familie sunt ameninţate, iar în mintea lui începe să audă vocea sarcastică a lui Jack of Spades.

„Exact atunci când crezi că ai înţeles totul, Joyce Carol Oates te uimeşte încă o dată. Şi o face în stil mare.” New York Times Book Review

Numită de John Updike „cea mai importantă scriitoare din America”, Joyce Carol Oates a primit sau a fost nominalizată la cele mai mari premii literare: National Book Award, Pulitzer Prize, PEN/Faulkner Award, James Tait Black Memorial Prize, Prix Femina Étranger.

Anunțuri

Al zecelea om de Graham Greene


Al zecelea om de Graham Greene

Nota mea: 4 din 5 stele

Romanul a fost scris de Graham Green în 1938, dar a fost publicat abia în 1983 deoarece scriitorul a uitat de el. Foarte bine că într-un final și-a adus aminte deoarece ar fi păgubit milioane de cititori de o poveste cât se poate de mișto.

1944. Un lagăr german pentru prizonieri de război. Conducerea decide să ucidă trei dintre cei zece prizonieri. Prizonierii primesc dreptul de a-și alege viitoarele cadavre. La tragerea la sorți, Jean-Louis Chavel pierde, prin urmare îl așteaptă execuția. Dar este laș. Și bogat. Își cedează averea celui care-i va lua locul. Fac un contract, se semnează alături de martori. Chavel scapă. După un timp, Chavel decide să-și vadă casa și se întoarce. Casa nu-i mai aparține. Familia decedatului locuiește acum în ea. Chavel nu-și asumă identitatea reală și se angajează argat. O poveste de dragoste se înfiripă între Chavel și sora omului care a fost executat în lagăr în locul său când un bărbat care se prezintă drept Jean-Louis Chavel apare la ușă.

Trăiam la un moment dat cu impresia că romanele cele mai bune sunt cele care se întind pe sute de pagini. Graham Greene e unul dintre scriitorii care m-au făcut să-mi revizuiesc această prejudecată.

Personajul lui Greene este pus într-o incomodă situație din punct de vedere moral. Mai întâi să recunoască public că este laș, ulterior să trăiască cu o conștiință încărcată cu moartea prizonierului care a acceptat lozul necâștigător pentru a oferi familiei sale un trai decent de pe urma averii sale, pentru ca într-un final, Chavel rămânând pe drumuri și fără bani, să fie nevoit să se angajeze și să trăiască ca slujitor în propria-i casă la familia decedatului. 

Ce este cu adevărat fascinant la cartea lui Greene nu este numai drama prin care trece personajul principal, ci modul ușor distant prin care autorul lasă cititorul să observe și să concluzioneze pe cont propriu dilema morală în care se află personajul din fața sa. Greene mi-a părut că-și asumă un rol de jurnalist, scriitura abordată fiind una destul de rece, care aduce mai degrabă a observator extern, decât a autor implicat în mod direct în relatarea unei povești tragice. 

Cu un stil tranșant, rapid și consecvent, Greene expune cititorului drama unui personaj pe care l-a format și aruncat în groapa cu lei, cel ce lecturează fiind unicul judecător al personajului.

Un roman intens și foarte bine structurat care te ține captiv vreme de câteva ceasuri în lumea mică și pe alocuri ridicolă a lui Chavel, un om care și-a păstrat existența fizică, însă care și-a pierdut sufletul.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pe cât de scurt, pe atât de puternic și palpitant.

Prezentarea editurii:

„Natura umană nu funcţionează în alb şi negru, ci în gri şi negru.”        (Graham Greene)

 

„Graham Greene este un scriitor cu totul aparte […]. El va rămâne în istoria literară drept cronicarul definitiv al conştiinţei şi al neliniştii existenţiale a secolului al XX-lea.”       (William Golding, Enciclopedia scriitorilor britanici)

 

„Dacă ar fi trăit să vadă cel de al Doilea Război Mondial, Edgar Allan Poe ar fi scris o astfel de carte. O intrigă palpitantă, care abordează chestiuni morale majore într-o notă minoră, aşa cum se întâmplă de obicei în povestiri […] Şi totuşi, Al zecelea om ne intrigă pentru că pune întrebări dificile despre responsabilitate, curaj, vinovăţie şi iubire, despre opţiunile posibile atunci când ne confruntăm cu răul absurd, despre virtutea care apare întotdeauna când te aştepţi mai puţin, nu pe drumul mare, ci pe căi lăturalnice.”       (People) 

Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer


Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer

Nota mea: 5 din 5 stele

Panama Papers sunt o serie de documente ale cabinetului de avocatură Mossack Fonseca, un cabinet de avocatură care se ocupă cu spălarea de bani, printre altele, pentru dictatori, criminali, directori generali a unor corporații, oameni politici etc. 

Panama Papers sunt cea mai mare scurgere de informații și asta nu pentru că o spune Snowden ci pentru că documetele livrate măsoară 2,6 terabytes. 

Nu am de gând să intru în detalii și întrebări legate de interesul acestui John Doe, de faptul că George Soros este în spatele ICIJ, respectiv o susține cu bani și faptul că ICIJ a decis să-i ajute pe cei doi jurnaliști germani să-și organizeze și finalizeze investigația și că umbra lui Soros plutește cumva deasupra paginilor acestei cărți etc.

Vreau să spun câteva vorbe strict despre carte, respectiv cât de faină-i toată investigația asta a Obermayer-ilor. De mult nu am mai citit un thriller atât de palpitant, atât de complex și cu atât de multe ramificații. Strict ca roman de spionaj, aventură, thriller, Panama Papers este genial! Te ține cu sufletul la gură! 

Băieții chiar au reușit să scoată o carte care se poate citi de către oricine și poate să ia din ea ce vrea și ce-i trebuie. Informațiile despre diferiți demnitari și oameni influenți cu privire la modul de a face banii dispăruți astfel încât să nu bată la ochi averile lor sunt pentru mine deosebit de interesante și palpitante. Modul în care se fac aceste matrapazlâcuri, care nu sunt neapărat ilegale, cu băieții la Mossack Fonseca care pot să fie acuzați de prostie, nu neapărat de rea-voință, pentru că așa cum susțin jurnaliștii, nu au verificat, de fapt, informațiile pe care le-au primit de la clienți este cu adevărat un subiect demn de un scenariu pentru un serial de succes!

În fine, sistemul o dată demascat, dacă chiar este demascat, oferă muritorului de rând două opțiuni mari și late: să urască și mai mult șmecherii care-s putred de bogați și deși au de unde, tot nu-și plătesc taxele dar asta să nu-l facă să se gândească la un linșaj public; sau să-i admire și mai mult pentru tupeul de care dau dovadă și să-i voteze, susțină și mai abitir decât înainte.

E o carte foarte faină care merită citită, indiferent de învățămintele și concluziile pe care alegi să le tragi. Până la urmă, e vorba de perspectivă.

De ce 5 stele: pentru că e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta. 

Prezentarea editurii:

Inegalitatea de venituri este una dintre problemele definitorii ale vremurilor noastre. Ne afectează pe toţi, din lumea întreagă. Dezbaterea despre creşterea sa bruscă s-a dezlănţuit de mulţi ani, iar politicienii, oamenii de ştiinţă şi activiştii sunt neputincioşi în a opri acest fenomen, în ciuda numeroaselor discursuri, a analizelor statistice, a câtorva proteste firave şi a dezvăluirilor ocazionale. Totuşi, o întrebare rămâne: de ce? Şi de ce acum? Documentele Panama furnizează un răspuns convingător la aceste întrebări: corupţia masivă, generalizată. Şi nu este o coincidenţă că răspunsul vine de la o firmă de avocatură. […] Impactul colectiv al acestor eşecuri [al băncilor, al autorităţilor de reglementare financiară şi fiscale, al instanţelor judecătoreşti, al instituţiilor media, al profesiunilor juridice] este o eroziune completă a standardelor etice, care conduce în cele din urmă la un nou sistem pe care continuăm să îl numim capitalism, dar care este echivalent cu sclavia economică. În acest sistem – sistemul nostru –, sclavii nu ştiu care le este statutul, nici cine le sunt stăpânii, care există într-o lume aparte, unde lanţurile intangibile sunt ascunse cu grijă într-un maldăr de limbaj judecătoresc inaccesibil. Oribila dimensiune a pagubelor aduse lumii ar trebui să ne trezească pe toţi. Dar atunci când e nevoie ca un avertizor de integritate să dea alarma, este un motiv de şi mai mare îngrijorare. Este un semnal că sistemele de verificare şi echilibru ale democraţiei au dat greş, că prăbuşirea este sistemică şi că instabilitatea gravă ar putea fi chiar după colţ. Aşa că acum este timpul pentru a acţiona cu adevărat, iar acest lucru începe prin a pune întrebări. – Din manifestul lui John Doe

„Dezvăluiri din interior despre cum guverne, corporaţii şi grupuri de crimă organizată au folosit lumea secretă a jurisdicţiilor offshore pentru a se implica în fraude şi furturi sistematice. Povestea aproape perfectă pentru secolul XXI – eşecul democraţiei, triumful puterii comerciale şi lăcomie, lăcomie, lăcomie.” – The Guardian

New Yorkul de altădată de Edith Wharton


New Yorkul de altădată de Edith Wharton

Nota mea: 5 din 5 stele

Urăsc panseurile de doi bani care sunt folosite și răsfolosite, însă am să utilizez și eu unul adaptându-l la situația actuală cu privire la cărțile premiate cu Pulitzer, tocmai în spiritul scriiturii promovate în rândurile romanelor câștigătoare: Nici Pulitzer-ul nu mai e ce a fost. Cartea lui Edith Wharton stă dovadă.

Patru decade, patru povestiri din citadela americană New York, acest leagăn al civilizației și mofturilor americane high-class din secolul XIX. 

Fapt de zi înșelător (anii patruzeci) are drept subiect relația dintre un tată cu porniri extravagante și care visează la pereți împodobiți cu picturi europene semnate de pictori renumiți și fiul său ascultător care pleacă pe vechiul continent în căutarea acestora. Fiul, spre deosebire de tată, începe să guste arta pentru că începe să o cunoască și să o simtă, îndepărtându-se astfel de snobismul care-l reprezintă pe părintele său și societatea americană, venind acasă cu o serie de picturi italiene timpurii. Fapt care-i atrage dezmoștenirea.

Fata bătrână (anii cincizeci) ne face cunoștință cu doamna Delia Ralston care o ajută pe Charlotte Lovell să trăiască alături de fiica sa din flori. Însă rezultatul acestui gest plin de bune intenții este unul dezastruos…

Revelație (anii șaizeci) îl prezintă pe Hayley Delane și căsnicia sa nefericită alături de ușuratica sa doamnă Leila. Tânărul care povestește poartă un respect nemăsurat pentru bătrânul Delane în ciuda acțiunilor criticate de societate pe care Hayley le întreprinde adeseori. 

Ziua de anul nou (anii șaptezeci) o prezintă cititorului pe doamna Lizzie Hazeldean care este bănuită de societatea new yorkeză de adulter în momentul în care este zărită ieșind la brațul lui Henry Prest. Bănuielile sunt susținute și de faptul că soțul lui Lizzie este grav bolnav, iar averea acestora se micșorează pe zi ce trece. Lizzie nu infirmă, nici nu confirmă respectivele bănuieli, iar Henry Prest este pe cale să descopere un adevăr șocant cu privire la relația sa cu Lizzie.

Pentru a fi un scriitor care merită să rămână în istoria literaturii și numele căruia să se potrivească ca o mănușă unui premiu prestigios precum Pulitzer, atunci trebuie să fii capabil să strângi în paginile cărților tale mici bucăți de timp și de oameni astfel încât cititorii tăi să simtă că trăiesc efectiv alături de poveștile pe care le oferi. Wharton nu doar că face acest lucru, însă talentul ei o ajută să exprime într-un mod sarcastic și cu o asprime (după cum bine observa Irving Howe) neîndurătoare, tarele unei societăți în schimbare care refuză să se desprindă de vechile obiceiuri, insistând să copieze și să continue legi morale nescrise care nu se mai pot aplica în prezentul pe care par că-l detestă prin simplul fapt că distrugerea barierelor sociale și dintre sexe le arată unor familii înstărite că prezentul e al celor activi, educați și doritori de succes.

„New Yorkul de altădată al anilor cincizeci era dominat de câteva familii, care dădeau tonul cu un aer de naturalețe și opulență. Una dintre acestea era familia Ralston.

Englezii voinici și olandezii roșcovani și zdraveni se contopiseră, și se formase astfel o societate prosperă, prudentă și totuși risipitoare. A face lucrurile la scară mare devenise un principiu fundamental al acestei lumi precaute, ridicată pe averile bancherilor, ale comercianților de mărfuri indiene, ale constructorilor de vase și ale negustorilor ce aprovizionau vasele. Acei oameni bine hrăniți, cu mișcări domoale – care păreau enervanți și apatici în ochii europenilor doar fiindcă o climă capricioasă îi ușurase de câteva kilograme de prisos și le încercase nervii ceva mai mult – trăiau într-o dulce monotonie, al cărei echilibru de suprafață nu era niciodată tulburat de vreo dramă, ea consumându-se în tăcere, din când în când, undeva în străfunduri. Sufletele sensibile erau în acele vremuri asemenea unei claviaturi în surdină, pe care Soarta cânta fără să se audă vreun sunet.

Această societate compactă, construită din blocuri de piatră bine unite între ele, era dominată în mare măsură de familia Ralston și de ramificațiile ei.”

Astfel se deschide povestirea Fata bătrână, o povestire în care o doamnă Ralston intervine abrupt în viața unei tinere mame, oferindu-i șansa să trăiască lângă fetița ei și luându-i deopotrivă dreptul a fi mama copiliței. În doar câteva fraze Wharton reușește să prindă într-un mod de-a dreptul spectaculos modul în care familiile avute decid să intervină și să conducă nu doar orașul și afacerile acestuia, cât și viața personală de familie a unor locuitori. 

Afacerile, banii și faima se confundă cu viața de familie. Totul este dictat de interes, de respect, de opiniile celorlalți, de ceea ce se vede la suprafață, de ceea ce trebuie să se vadă la suprafață. Deciziile se iau în funcție de rezultatul pozitiv pe care societatea sau partenerii de afaceri îl vor percepe, restul e irelevant.

Wharton nu ezită să critice într-un mod nu foarte elegant metehnele vremurilor și ale familiilor sus puse. Nu ezită să spună povești care e foarte posibil să se fi întâmplat dat fiind modul de existență și filosofia high-class-ului din New York. Tocmai aceste povești atât de fin legate de o filosofie de viață vulgară și lipsită de umanitate o fac pe Wharton să fie vocea sufletelor îngenuncheate și reduse la tăcere de către bărbați influenți și incapabili de a vedea în familia lor altceva decât pârghii menite a le ține afacerile și renumele în zona de confort, cu femei care se transformă în tirani datorită puterii pe care bărbații lor o au, exercitându-și forțele prin bârfe și intervenții malițioase la balurile pe care le organizează și la care participă mai ales pentru a-și țese intrigile vulgare.

De ce 5 stele: Voltaire a oferit Candide. Erasmus a dat Elogiul nebuniei. Într-un alt ton, dar cu același scop, Edith Wharton predă literaturii New Yorkul de altădată

Prezentarea editurii:

Cele patru nuvele care alcătuiesc acest volum, scrise de autoarea romanului distins cu Premiul Pulitzer Vârsta inocenței, au acțiunea plasată în New Yorkul anilor ’40, ’50, ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, fiecare dintre ele abordând teme cum ar fi infidelitatea, ilegitimitatea, gelozia, sistemul de clasă, precum și starea femeii în societate. Fapt de zi înșelător descrie relația furtunoasă dintre un tată dominator și fiul său; în Fata bătrână, fiica nelegitimă a unei tinere femei este adoptată de cea mai bună prietenă a ei – cu rezultate devastatoare; Revelație prezintă reabilitarea morală a unui tânăr, care este „declanșată” de întâlnire întâmplătoare cu Walt Whitman; iar Ziua de Anul Nou este o poveste despre o femeie căsătorită suspectată de adulter. New Yorkul de altădată este Edith Wharton la superlativ.

„Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți – iar Edith Wharton este unul dintre ei.”

Gore Vidal

„Adevărul e că nici un romancier al vremii noastre […] nu a fost atât de neîndurător, atât de sarcastic, atât de aspru, cum a fost Edith Wharton când a atacat vulgaritatea și eșecurile societății noastre.”

Irving Howe

Clasici Litera pune laolaltă scriitori ale căror opere reprezintă modele de perfecțiune ale tradiției literare. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din literatura lumii – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.