Omul Ilustrat de Ray Bradbury


Omul Ilustrat de Ray Bradbury

Nota mea: 4 din 5 stele

Ray Bradbury este unul dintre cei mai fascinanți autori pe care i-am întâlnit vreodată, iar Fahrenheit 451 este una dintre cărțile pe care le-am recitit cu nespusă plăcere și de fiecare dată m-am mirat de efectul pe care l-a avut asupra mea.

În Omul Ilustrat Ray Bradbury duce mai departe obsesia sa legată de umanitate și de comportamentul omului în situații extreme. Impresia este că Bradbury destestă rasa umană și în povestirile sale oamenii sunt obsedați de distrugere, de anihilare, de violență, de moarte, de singurătate.

Tatuajele de pe vizitatorul care-l țin treaz pe narator, și cu ajutorul căruia cititorul este lansat într-o lume în care spațiul și timpul se simt de parcă ar fi lucruri materiale, nu sunt altceva decât poveștile unor oameni care caută ieșirea din labirintul în care s-au trezit prinși. Indiferent de vorbim despre un astronaut care nu-și găsește liniștea în sânul familiei și-și încalcă promisiunea de a nu mai pleca în spațiu sau despre un grup de astronauți care țin legătura doar prin radio după ce s-au lansat în spațiu după ce nava lor a fost distrusă, fiecare personaj pare să caute firul care să-l țină ancorat în realitate și care să-l ajute să înțeleagă condiția umană.

Omul Ilustrat este un etern rătăcitor, un fel de Ahașverus care fără de liniște va bate pământul în lung și-n lat și va aduna pe trupul său istorisiri pe care le va oferi spre citire oamenilor până când aceștia le vor înțelege tâlcul și-și vor stăpâni firea cea distrugătoare. Oamenii lui Bradbury trebuie să învețe să asculte, să-și înțeleagă limitele și să accepte misterul ca pe un dar, nu ca pe o țintă care trebuie atinsă.

De ce 4 stele: pentru că poveștile lui Bradbury pot fi considerate cheia către înțelegerea angoaselor și a spiritului autodistructiv care zace în om.

Alte recenzii:

Serial Readers

Ketherius

 

Prezentarea editurii:

Omul Ilustrat reunește optsprezece povești în care fantasticul și science-fictionul se împletesc cu umorul negru, fatalismul și macabrul. În deschiderea cărții, naratorul relatează prima lui întâlnire cu Omul Ilustrat – un personaj fantastic, ale cărui tatuaje prind viață atunci când sunt privite, fiecare spunând o poveste diferită. Cititorul este indirect invitat să privească imaginile și să asiste la „punerea lor în scenă“ – un pretext pentru Bradbury pentru a explora natura umanității și a relațiilor interumane în contextul abolirii barierelor temporale și spațiale. Autorul nu ezită să se amuze de personajele sale, să le arate defectele și limitele și să le demaște naivitatea.

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter


Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent

Războiul etern de Joe Haldeman


Războiul etern de Joe Haldeman

Nota mea: 5 din 5 stele

Soldatul William Mandela luptă în spațiu într-un război care nu pare că se va termina vreodată. Călătoriile în spațiu îl îmbătrânesc cu doar câteva luni, pe când pe Pământ au trecut secole. Retragerea din armată nu pare să fie o opțiune, chiar dacă Mandela o ia în calcul și chiar încearcă să se separe de războiul care l-a îndepărtat atât de mult de lumea pe care o cunoștea. Însă războiul etern îi pare lui Mandela unica variantă pentru a-și trăi viața alături de femeia pe care o iubește…

Haldeman, la fel ca și Vonnegut în  Abatorul cinci sau Heller în Catch-22, reușește să surprindă paradoxurile în care se trezesc prinși soldații combatanți în conflicte care, mai devreme sau mai târziu, ajung aberante.

Deși science-fiction, romanul lui Haldeman este unul despre condiția ingrată a soldatului de pe frontul de luptă vietnamez, în special, dar de pe orice alt front, în general. Joe Haldeman a luptat în războiul din Vietnam, experiențele trăite în armată și pe front ajutându-l să scrie capodopera despre condiția soldatului prins în futilitatea și aberantele legi ale armatei.

Armata, așa cum o zugrăvește Haldeman și așa cum se poate afla de la intervievații Svetlanei Aleksievici, transformă omul într-un mod cât se poate de radical. Un civil poate deveni soldat, însă un soldat are șanse foarte mici să mai redevină civil mai ales după ce a fost pe front… Recomand lecturarea cu mare atenție a volumului lui Haldeman pentru simplul motiv că e mult mai mult decât un „sefeu” în care oamenii dau piept cu extratereștrii. Angoasele lui Mandela, înstrăinarea de ceea ce era obișnuit să numească „acasă”, frica de o societate care nu știe dacă-l poate accepta, frica de faptul că nu crede că se mai poate adapta la viața de civil, că lumea s-a schimbat într-un mod radical și că locul său nu mai este printre civili, că existența sa nu mai are sens decât în litera și spiritul cazarmei sunt extrem de fine și subtil analizate și prezentate, însă pot scăpa cititorului care pornește lectura cu prejudecăți legate de genul în care se încadrează cartea.

Nu cred că există om care să fie în stare să înțeleagă ce este în sufletul și mintea soldatului care părăsește armata și este obligat să se întoarcă într-o lume în care deși a crescut, nu se mai regăsește. Indiferent cât de multe cărți s-ar scrie pe acest subiect, niciodată nu am să pot spun cu certitudine că știu cum se simte personajul care, modelat de morala cazonă încearcă să se adapteze la viața civilă, însă asta nu înseamnă că nu mă cutremur sau că nu mă îngrozesc. Cartea lui Haldeman are un punct extrem de sensibil pe care nu l-am mai găsit până acum în nicio altă carte: Mandella duce un război care nu pare că se va sfârși vreodată, însă o confruntare într-o zonă extrem de îndepărtată în timp și spațiu, îi va oferi o surpriză de proporții și îi va demonstra cât de puțin importantă este viața unui soldat în angrenajul și sistemul aberant al armatei.

Se poate spune despre Mandella destul de ușor că este un individ fără foarte multe calități, cu o sensibilitate ușor debilă, care nu este în stare să vadă dincolo de militărie, însă Mandella este chiar rezultatul antrenamentelor obositoare, al ordinelor absurde și al controlului despotic la care este supus un soldat. O dată cu înaintarea în grad pe Mandella nu-l mai poate salva nimic, nici măcar dragostea, dragoste care pare din ce în ce mai mult posibilă doar în cadrul armatei. 

Cu o scriitură simplă, fără înflorituri inutile, cu o poveste care se desfășoară pe îndelete și totuși plină de nerv, Războiul etern este una dintre cele mai frumoase ode închinate soldatului mâncat definitiv de cancerul războiului și un strigăt ascuțit și acuzator la adresa a tot ceea ce înseamnă ipocrizia cazonă.

De ce 5 stele: deoarece este una dintre cele mai tulburătoare cărți despre condiția soldatului prins în mrejele unui conflict pe care nu-l înțelege, dar pe care este obligat să-l accepte pentru că este singura opțiune ca să simtă că are o viață și că poate trăi o viață.

Prezentare editurii:

Castigator al premiilor Hugo, Nebula si Locus

 

Soldatul William Mandella este trimis in spatiu pentru a lupta intr-un razboi in care nu crede si care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie sa faca este sa supravietuiasca si sa-si faca datoria fata de Pamant pentru a se intoarce acasa. Dar intoarcerea „acasa“ se va dovedi si mai dificila decat lupta. Dilatarea timpului cauzata de calatoriile in spatiu a facut ca Mandella sa imbatraneasca doar luni, pe cand pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

 

„Sa spui ca Razboiul Etern este cea mai buna carte de science fiction care abordeaza tema razboiului ar fi prea putin. Este fara indoiala o poveste de razboi mai buna decat oricare alta pe care am citit-o.“

William Gibson

 

„Probabil cel mai important roman de razboi scris dupa Vietnam… Haldeman, un veteran, este fara indoiala un vizionar.“

Junot Diaz

 

„Razboiul etern este genial – fara indoiala una dintre cele mai influente carti despre razboi ale timpului nostru.“

Greg Bear

Prințul fractal (Jean le Flambeur #2) de Hannu Rajaniemi


Prințul fractal de Hannu Rajaniemi

Nota mea: 3 din 5 stele

S-a întors le Flambeur! Oai, cât l-am așteptat! Și pe cât de tare l-am așteptat, pe atât de mare mi-a fost dezamăgirea…

Le Flambeur are în față cutia Schrödinger care-i poate oferi mult dorita libertate, dacă va reuși să o deschidă și dacă într-adevăr libertatea este ceea ce-l așteaptă… rămâne de văzut. Alături de Mieli și nava Perhonen, hoțul încearcă să scape de Vânătorul care-i urmărește și să folosească zeul captiv din cutie să se salveze.

În ultimul oraș de pe Pământ, Sirr, două surori pun la cale o revoluție pe care o pregătesc cu jocuri politice periculoase și povești amăgitoare alături de djinni malefici. 

Este foarte adevărat ce zice Adam Roberts că nu mai găsești așa ceva în literatura SF contemporană, însă în momentul în care încerci o astfel de aventură inedită, vin și foarte mari responsabilități. Rajaniemi scrie foarte fain, iar teoriile pe care le avansează sunt atât de avangardiste încât te lasă cu gura căscată și te fac să te gândești dacă nu cumva chiar ar fi posibile ideile autorului. 

Din păcate firul narativ nu ține piept imaginației lui Rajaniemi, respectiv povestea suferă foarte mult datorită minții deosebit de imaginative a scriitorului, reușind astfel să te îndepărteze atât de personaje cât și de ceea ce se întâmplă cu ele. Creeând situații peste situații și complicând universul lui Flambeur până la limita neinteligibilului, Rajaniemi este dator cititorului să ofere o serie de explicații și să ridice vălul de pe misterioasa lume pe care o oferă. Însă nu face acest lucru, ba dimpotrivă, încâlcește și mai mult ițele astfel încât te năucește și te lasă cumva în degringoladă. 

La sfârșitul primului volum, Rajaniemi lasă cititorul cu o mulțime de întrebări în minte, pentru ca în cel de-al doilea să-l facă să se ia de-a dreptul cu mâinile de cap întrucât întrebările din prima carte nu doar că nu au primit răspuns, dar lucrurile s-au complicat și mai mult, iar întrebările și lămuririle necesare pentru descifrarea universului sunt și mai multe.

Labirintul lui Rajaniemi e frumos, e complex, e fascinant, însă fără firul Ariadnei m-am simțit pierdut, confuz, rătăcit și inutil.

Scriitura stilizată are o putere de seducție aparte datorită jocurilor de limbaj la care autorul face apel, atât pentru a inventa termeni cât și pentru a se distra cu mintea cititorului desenând teorii curajoase și momente critice și criptice care construiesc puzzle-uri ațâțătoare dar, pentru mine cel puțin, aproape imposibil de dezlegat.

Și atunci de ce doar trei stele? Deoarece personajele și povestea se pierd în mirajul limbii utilizate, a noilor cuvinte special concepute pentru universul lor și în tehnologia spectaculoasă care-ți ia ochii și-ți păcălește mintea. 

Se poate compara Rajaniemi cu Nabokov, fără nici o problemă, doar că Nabokov reușea să ajungă la inima cititorului datorită capcanelor întinse cu ajutorul poeziei și a inventivității lingvistice cu care înfășura cititorul și nu-l lăsa să mai scape, totul perfect aliniat cu o serie de personaje verosimile și o poveste care potrivește fin și seducător culorile cubului Rubik din mâinile scriitorului rus. Ei bine, Rajaniemi nu reușește să facă același lucru, nu pentru că scrie SF, ci pentru că încă nu a reușit să găsească doza corectă, aliniamentul perfect dintre scriitura inventivă, personaje și poveste.

De ce 3 stele: întrucât m-am simțit la un moment dat pierdut, enervat, plictisit și dezorientat.

Recenzia la primul volum din serie:

Hoțul cuantic

Prezentarea editurii:

„Nu se compara cu nimic din literatura SF contemporana“

Adam Roberts

Matjek descopera intr-o librarie o lucrare misterioasa. Ideile din ea sunt atat de departe de tot ce s-a gandit ori s-a incercat vreodata, incat sunt cu adevarat infricosatoare. Intr-un oras al „Iutilor“, al jucatorilor din umbra si al djinnilor, doua surori planuiesc o revolutie. Iar la marginea realitatii, un hot ajutat de o nava ganditoare este pe cale sa deschida o cutie Schrödinger pentru angajatorul sau. In cutie isi poate gasi libertatea. Sau nu. Jean le Flambeur s-a intors si nu are timp de pierdut.

 

In mult asteptata continuare a volumului Hotul cuantic, Hannu Rajaniemi revine la universul fascinant pe care l-a creat in romanul sau de debut si ne dezvaluie planurile unui viitor sumbru pentru Pamant.

 

„Printul fractal ne vorbeste despre marile probleme: nemurire si moarte, dragoste si tradare, dar mai ales despre puterea povestilor.“

Adam Roberts