Eu, Dracula și John Lennon: povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident de Jan Cornelius

Eu, Dracula și John Lennon: povestirile unui trăitor și uluit observator în România comunistă și în mirificul Occident de Jan Cornelius

Nota mea: 5 din 5 stele

De literatura română așa zis/vrut umoristică mi-e cel mai frică. Deoarece, de obicei, ori ai parte de un umor de autobază, de birt, glumițe răsuflate scoase parcă din cărțile de bancuri care circulau pe la chioșcuri prin anii ’90- începutul anilor 2000, ori comicul de situație este oricum numai amuzant nu, ori se urmărește construirea unor glume intelectuale atât de profunde încât numai glume nu ajung să fie.

Singurii scriitori români care mi-au plăcut pentru care reușesc să fie amuzanți datorită unui simț al umorului natural sunt Florin Bican și Radu Paraschivescu. Alături de ei acum am să-l adaug și pe Jan Cornelius.

Titlul foarte inspirat ales m-a făcut să o pescuiesc de pe raftul cu noutăți. Când am ajuns acasă și am început să o citesc, nu m-am mai putut opri din lectură. Rar, foarte rar, mi se întâmplă să mă trezesc râzând sonor, soția mea uitându-se întrebător la mine. Și am început să-i citesc fiecare poantă care mă făcea să hohotesc. Și m-a înțeles.

Jan Cornelius are un umor care nu face parte din hăhăiala specific românească, ci mai degrabă din umorul acid și subtil al intelectualului lipsit pe cât posibil de frustări care a reușit să depășească gustul amar al otrăvii și veninului, transformându-l în miere printr-o inginerie alchimică în care principalele ingrediente sunt ironia și sarcasmul. Jan Cornelius a reușit cumva să se depărteze de trecut, fără să-l renege și fără să-și piardă identitatea, astfel încât își joacă și prezintă activ rolul de pe scena vremurilor pe care le-a trăit, doar că maturitatea și, implicit, capacitatea de analiză îi permit să fie și regizor într-o piesă de teatru absurd în care, până la urmă, nu a ales sau dorit să fie prezent. 

Întrebat de autor cum mi s-a părut cartea, i-am răspuns că mi-a plăcut foarte mult și că anumite pasaje sunt precum descărcările bruște de curent: te surprind și te zguduie. Mă gândeam la un moment dat la ceea ce este, de fapt, acest parcurs autobiografic al autorului montat în scris pentru cititori și m-am distrat că mi-a adus aminte de Caragiale, Eugen Ionesco, Hrabal și Voltaire, o combinație cel puțin ciudată având în vedere faptul că povestirile sunt construite cu o rigoare, cel puțin așa am simțit eu, de inspirație germană, însă umorul se împletește atât de natural și de plăcut cu absurdul, critica socială și melancolia specifică mucalitului care încă îndrăznește să spere în semenii săi încât enumerarea numelor de mai sus personal îmi pare cât se poate de justificată.

Recomand cu nespusă plăcere și încredere cartea lui Jan Cornelius cu atât mai mult cu cât autorul nu s-a lansat, deși putea să o facă, în plata vreunor polițe către persoane sau personalități din trecutul său, fapt pe care-l respect enorm întrucât am văzut adeseori această practică în lumea noastră mică și nebună.

De ce 5 stele: deoarece pentru mine Eu, Dracula și John Lennon este un Candide contemporan.

Prezentarea editurii:

„Pe Jan Cornelius îl ştiam ca pe unul dintre cei mai înzestraţi traducători de literatură. Când i-am citit cartea, am descoperit cu plăcere un autor melancolic şi totodată plin de umor, care se apleacă asupra peisajului românesc cu atenţie şi tandreţe, dar şi cu luciditatea şi spiritul critic ale unui adevărat scriitor.“ Andrei PLEȘU)

Recompunând traseul biografic al autorului într-o suită de 51 de anecdote, cartea are în centru spectacolul lumii — hilar, plin de surprize, adesea absurd. După ce îşi petrece copilăria şi o bună parte a tinereţii în Banatul natal, Jan Cornelius fuge în 1977 în Germania. Viaţa cotidiană în comunismul românesc, în capitalismul occidental şi apoi în societatea globală de azi ne este prezentată prin filtrul unui narator ale cărui vervă satirică şi haz burlesc înseninează chiar şi momentele de tristeţe. Primită călduros de critică la apariţia ediţiei germane din 2013, cartea poate fi citită ca autobiografie ficţionalizată, ca roman picaresc modern sau ca istorisire umoristică a vremurilor recente.

„Cornelius este un elev al lui Eugen Ionescu şi Hrabal, ba mai mult de-atât: al lui Hašek. După cum se ştie, acesta din urmă a fost părintele bravului soldat Švejk. Se vorbeşte în carte şi despre lucruri amare: psihiatrie, Securitate… În cele din urmă, reţeta lui Cornelius împotriva fundăturilor şi a dictatorilor este călăritul fără cal. Clovnescul. Asta ajută, atât în Est, cât şi în Vest.“ (Berliner Zeitung)

Vegetariana de Han Kang

Vegetariana de Han Kang

Nota mea: 4 din 5 stele

Yeong-hye este o femeie cât se poate de banală. Plictisitoare chiar. O personalitate ștearsă, parcă împăcată cu viața ei absolut monotonă și nefericită. Până când o serie de coșmaruri o fac pe Yeong-hye să ia o decizie drastică: să renunțe la carne. Renunțarea la carne va atrage asupra femeii oprobiul soțului și al familiei care vor începe un dans hărțuitor și violent la adresa acesteia.

O lectură ciudată, foarte ciudată, nu neapărat kafkiană cât mai degrabă ryu-murakamiană. Sângeroasă, tenebroasă, cu imagini grotești parcă scoase din mintea unui Tim Burton pe mescalină, ce să mai, o carte care nu are cum să te lase indiferent. Dincolo de imaginile șocante, cartea are o serie de mesaje interesante, tema principală fiind condiția femeii în societatea contemporană.

După opinia lui Han Kang, femeia nu este nici pe departe liberă în alegerile pe care le face. Societatea încă este tributară vechilor cutume, iar opțiunile oamenilor, în ciuda faptului că trăim într-o epocă în care dărâmăm bariere și moșteniri culturale, rămân puține când vine vorba de ieși din tipare.

Eroina lui Han Kang încearcă să se rupă de vechile cutume, renunțarea la carne fiind o reacție oarecum normală la coșmarurile sângeroase pe care le are. Coșmarurile lui Yeong-hye par a nu fi date chiar de regulile stricte, obositoare și înlănțuitoare în care familia, implicit și societatea, o țin prizonieră. Yeong-hye nu renunță, de fapt, la carne, ci la toate tabuurile și obiceiuri străvechi în care este obligată să trăiască. De aici până la integrarea în absolut nu mai  e decât un pas – nu vă spun mai multe ca să nu vă stric surpriza lecturii – fapt absolut normal având în vedere că Yeong-hye se luptă cu zeitgeist-ul care nu o lasă liberă.

Poezie și filosofie într-o mare de sânge și violență.

Romanul în care vechiul modelează prezentul după chipul și asemănarea sa: cam așa ar putea să fie, pe scurt, prezentată Vegetariana.

Scriitura, cel puțin în traducerea pe care am citit-o eu, păstrează o tensiune constantă în vintrele cititorului. Când alertă, când descriptivă până la saturație, când melancolică sau grotescă, romanul este o aventură într-o minte întunecată care categoric poate șoca. Unora s-ar putea să le placă, altora nu, însă la fel ca la filmele lui von Trier, indiferent nu ai cum să rămâi.

Da, este o carte musai. Da, trebuie citită. Da, o să nască subiecte de discuții aprinse.

De ce 4 stele: pentru că e unul dintre cele mai bune filme ale lui von Trier, care nu-i aparțin, scrise vreodată.

Prezentarea editurii:

Una dintre cele mai bune cărţi ale anului pentru Time şi Entertainment Weekly

Un roman superb şi neliniştitor în trei acte despre rebeliune şi tabuuri, violenţă şi erotism şi metamorfoza contorsionată a unui suflet

Înainte să înceapă coşmarurile, Yeong-hye şi soţul ei aveau o viaţă cât se poate de normală. Dar visele – imagini copleşitoare, însângerate şi brutale – o torturează pe Yeong-hye, făcând-o să încerce să se elibereze de ele renunţând la carne. Acest mic act de independenţă îi tulbură însă căsnicia şi pune în mişcare un şir de evenimente din ce în ce mai groteşti. În timp ce întreaga ei familie se luptă să recapete controlul asupra ei, Yeong-hye îşi apără obsesiv alegerea, dându-i o dimensiune sacră. În curând, încercările apropiaţilor devin disperate, supunând mai întâi mintea, mai apoi corpul lui Yeong-hye unor violuri din ce în ce mai intruzive, aruncând-o pe aceasta în bucla unei înstrăinări bizare şi periculoase.

Apreciată de criticii din întreaga lume, Vegetariana este o poveste întunecată, alegorică şi kafkiană despre putere, obsesie şi lupta unei femei de a se elibera de violenţa care îi stăpâneşte atât lumea exterioară, cât şi pe cea interioară.

„O privire complexă şi înspăimântătoare asupra felului în care nişte decizii aparent simple pot afecta vieţile mai multor oameni… Într-o lume în care corpurile femeilor sunt mereu în centrul atenţiei, dorinţa protagonistei de a dispărea în sine însuşi pare înfricoşător de familiară.“ Vanityfair.com

„Un roman despre sexualitate şi nebunie care îşi merită tot succesul.“ Ian McEwan

„Sclipitor… Vegetariana este un roman ingenios, incomod şi de neuitat.“ Publishers Weekly

„Visuri întunecate, tensiune mocnindă, violenţă înfiorătoare. Acest roman sud-coreean e un regal. Este un roman senzual, provocator şi brutal, mustind de imagini puternice, culori uluitoare şi întrebări tulburătoare. Propoziţie cu propoziţie, Vegetariana este o experienţă extraordinară.“ The Guardian

Despre dragoste și alți demoni de Gabriel Garcia Marquez

 

Despre dragoste și alți demoni de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

NOTA BENE: Recomand, dată fiind implicarea editurii RAO în publicarea cărților unor persoane cu probleme penale, lecturarea cărții într-o altă limbă:

https://www.bookdepository.com/search?searchTerm=of%20love%20and%20other%20demons&search=Find+book

Tânăra Sierva Maria este mușcată pe când avea 20 de ani de un câine turbat. Considerând că Sierva Maria este posedată de diavol sau turbată, Inchiziția o trimite la mânăstire, unde preotul Cayetano Delaur se îndrăgostește nebunește de ea și încearcă să-i facă mai ușor de îndurat viața măcinată de răutățile și cruzimile celor din mânăstire. Astfel se înfiripă o poveste de dragoste pasională și mistuitoare între Sierva Maria și Cayetano Delaur.

Ăsta este genul de poveste de dragoste pe care o aștept de la Marquez! Profundă, pasională, ireală, magică, mistică, mistuitoare! Scriitura lui Marquez și imaginația sa debordantă pot să fie la fel de intense în romane scurte, precum cel de față, sau în adevărate cărămizi, precum Un veac de singurătate. În Despre dragoste și alți demoni, Marquez comprimă senzația de abandon total pe care o trăiește îndrăgostitul, așa cum refuză să o facă în Dragostea în vremea holerei, și face întreaga poveste nu doar credibilă, ci și fascinant de intensă.

Dar despre ce vreau să vorbesc cu adevărat este o cheie (zic cheie deși s-ar putea să fie o interpretare personală) care mi-a atras atenția în acest roman: și anume rolul Inchiziției, al religiei, al cutumelor și credințelor învechite în distrugerea de vieți omenești. Sierva Maria și Cayetano Delaur sunt victimele iubirii necedate lui dumnezeu. Inchiziția decide că Sierva Maria este turbată și posedată de diavol pentru că a fost mușcată de un câine turbat. Nu prezintă semne, dar asta nu contează pentru cei cu al treilea ochi în frunte, iar purtătorii onomatopeelor demiurgice decid că Sireva este posedată deoarece nu corespunde comportamentului pe care ar trebui, în mod normal, să-l aibă, dat fiind că a fost mușcată de un câine turbat. Fascinația lui Cayetano, cumva amintind de fascinația față de fructul interzis, față de Sierva m-a făcut să mă gândesc la extazul mistic pe care unii credincioși îl amintesc adeseori în pragul epifaniilor. Îndrăgostit nebunește, Cayetano pare că el e cel turbat, cel ce-și pierde rațiunea, controlul și care se aruncă cu disperare în brațele Siervei, ea devenind dumnezeu, rai, iad, CUVÂNT. Cert este că cei doi nu au voie, nu li se permite să ridice iubirea față de aproape, față de sexul opus la rangul de extaz mistic, la stadiul de iubire supremă de care nu se poate trece întrucât sentimentul pur de iubire este doar pentru demiurg. Aici intervine, zic eu, marea problemă a religiei, în general, a Inchiziției în special, a personajelor religioase din cartea lui Marquez într-un mod intim și dedicat: indiferent de cât va dura iubirea pe care o persoană o simte față de cealată, indiferent cât de carnală și distrugătoare de tabu-uri este, chiar nu-i posibil să depășească, să fie îndreptățită chiar, să fie deasupra iubirii față de zeități? Oamenii cerșesc iubirea, atenția și grija unui dumnezeu, de ce nu se pot mulțumi, de ce nu s-ar mulțumi cu iubirea unora ca ei? Și ce este greșit în asta? E cumva o relație adulterină pe care demiurgul o condamnă? Sau totul se petrece doar în mințile purtătorilor de șoapte? Iubirea lui Sierva și Cayetano este sfâșiată de dinții câinilor turbați care, îmbăloșați de disprețul pentru rasa umană, macină-n caninii lor ascuțiți singurul lucru care mai poate salva un om de la pierzanie.

Astfel am citit cartea lui Marquez, cu aceste gânduri m-a lăsat și m-am bucurat de lectură într-un mod în care rar îmi este dat să o fac. Că acesta este mesajul autorului sau nu, nu prea contează pentru mine, cert este că m-a pus pe gânduri, m-a făcut să mă înfurii, mi-a trezit trăiri intense, senzații care sunt întotdeauna binevenite și de dorit.

De ce 5 stele: pentru că e, din punctul meu de vedere, o capodoperă.

Prezentarea editurii:

In 1942, intr-o manastire din america latina sint scoase la lumina
ramasitele lumesti ale unei adolescente, sierva maria de todos los
angeles.splendida ei podoaba capilara masoara douazeci si doi de metri
lungime… Sa fie oare aceasta descoperire fructul imaginatiei
inflacarate a autorului? Reala sau fictiva, ea reprezinta punctul de
plecare al unei inedite povesti de dragoste, desfasurate pe fundalul
pitoresc si decadent al cartagenei, la mijlocul secolului al xviii-lea.
Sierva Maria este muscata la virsta de douazeci de ani de un ciine.
Banuind-o de turbare sau ca ar fi posedata de diavol, inchizitia o
trimite la o manastire, unde, alaturi de exorcistul ei, Don Cayetano
Delaura, traieste o pasiune nebuna, distructiva si, prin urmare,
blestemata…
Prin aceasta capodopera situata la cumpana dintre istorie si legenda,
misticism si erotism, Gabriel García Márquez depaseste granitele
realismuluimagic. Poezia si maiestria stilului sau transforma aici scena
magicianului aventurier intr-un minunat iconostas baroc.

Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez

Dragostea în vremea holerei de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 3 din 5 stele

 Florentino Ariza și Fermina Daza s-au iubit năvalnic în tinerețe, însă Fermina se căsătorește cu un doctor bogat, trădând astfel iubirea lui Florentino Ariza. Iubirea lui Ariza este uriașă, iar el își planifică viață pentru a o recâștiga, indiferent cât timp îi va lua.

Am citit Dragostea în vremea holerei imediat după  Un veac de singurătate și m-am simțit extrem de ciudat, dat fiind că cea dintâi nu este nici pe departe la fel de frumoasă și fascinantă ca cealaltă. Scriitura e la fel de plăcută și  ademenitoare, o adevărată desfătare, doar că nu am reușit nicicum să empatizez cu personajele, cu povestea lor, cu absolut nimic.

Ce să zic, e adevărat că poveștile de dragoste sunt în egală măsură greu și/sau ușor de iubit, taberele se împart întotdeauna și sunt radicale, ca să nu mai spun că trebuie minuțios construite și dezvoltate, că cititorul trebuie să implice afectiv în poveste închizând triunghiul amoros. E clar că o poveste de dragoste scrisă nu există fără cititor, fără triunghiul amoros menționat mai sus. Prin urmare, iubirea lui Florentino și a Ferminei, cu mine între ei, nu s-a consumat deoarece nu mi-am asumat nici măcar rolul de voyeur sau observator cinic, ci mai degrabă m-am regăsit în pielea unui trecător de pe stradă care vede doi oameni ce se țin de mână și ridică din umeri. 

Așteptările mele sunt uriașe de la Marquez, e clar, iar Dragostea în vremea holerei m-a dezamăgit. Singurul citat care mi-a rămas în minte a fost observația unui personaj legata de faptul că, mai nou, holera se pare că se manifestă prin găuri de gloanțe în craniul bolnavilor. Cam puțin pentru o carte de 480 de pagini din partea unui autor care m-a obligat să-i umplu de sublinieri o carte citită anterior.

Dragostea în vremea holerei este acel gen de roman accesibil oricui, lucru nu neapărat rău, ceea ce-l îndepărtează de mine. Nu pentru că nu gust literatură comercială, ba dimpotrivă, țin să subliniez că sunt fan San-Antonio,  Sven Hassel, Stephen King și alții, însă cumva Marquez mi-a părut că încearcă să atingă zona comercială utilizându-și talentul și inteligența pentru a-și umple portofelul. Culmea, nici măcar nuvelele de la începutul carierei de scriitor a lui Marquez nu m-au dezamăgit în halul în care a reușit să o facă Dragostea în vremea holerei.

O recomand, totuși, tuturor iubitorilor de carte, de Marquez, de povești de dragoste, întrucât scriitura lui Marquez este balsam pentru suflet.

De ce 3 stele: pentru că-i mult sub ceea ce poate Marquez, de fapt.

Prezentarea editurii:

”După Romeo şi Julieta, aceasta este cea mai frumoasă poveste de dragoste care s-a scris vreodată. (…) O să fac nefericiţi o mulţime de bărbaţi, deoarece iubirea reprezintă totul aici. Acest bărbat a facut, timp de 50 de ani, curte unei femei.” Scott Steindorff ”…Trăiseră destul împreună ca să-şi dea seama că dragostea era dragoste oricând şi oriunde, dar cu atât mai intensă cu cât se apropia de moarte.” În tinereţe, Florentino Ariza şi Fermina Daza traiseră o pasionantă poveste de dragoste. Numai că viaţa îţi rezervă uneori surprize… La început, când Florentino află că Fermina se va căsători cu un doctor bogat, simte că viaţa lui s-a sfârşit. Deşi îşi găseşte echilibrul, bucurându-se de succes în afaceri şi nu numai… (cele 622 de relaţii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina rămâne la fel de puternică. Aşa că, după 50 de ani, 9 luni şi 4 zile de despărţire, Florentino îşi reînnoieşte declaraţia de dragoste în faţa femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, şansa unui nou început? Dragostea în vremea holerei, una dintre cele mai frumoase şi mai tragice poveşti de dragoste din literatura universală, a fost ecranizată în 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind făcută de scenaristul Ron Harwoord, câştigător al Premiului Oscar şi al Globului de Aur.