Cypherpunks de Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmerman


Cypherpunks de Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmerman

Nota mea:  3 din 5 stele 

Motto-ul lui Julian Assange: Confidențialitate pentru cei slabi, transparență pentru cei puternici.

Cypherpunk: activiștii cypherpunk militează pentru folosirea criptografiei și a unor metode similare pentru a efectua schimbări de natură socială sau politică. Fondată la începutul anilor ’90, această mișcare a avut activitatea cea mai intensă în perioada „războaielor criptografice” din anii ’90 și în urma „primăverii internetului” din 2011. Termenul cypherpunk, derivat din (criptograficul) cipher și punk, a fost introdus în Oxford English Dictionary în 2006. – pag 29, Cypherpunks. Libertatea și viitorul internetului

Julian Assange este cu adevărat o personalitate și un produs al secolului XXI. Assange este fondatorul Wikileaks, o companie non-profit care se ocupă cu publicarea de informații guvernamentale secrete, de la documente până la fișere media, sursele fiind păstrate anonime.

Wikileaks a publicat cunoscutele Warlogs din Afganistan și Iraq și tot Wikileaks a făcut publice mai multe fișiere cu privire la tratamentul pe care-l primeau deținuții de la Guantamo. Publicațiile lor au făcut furori la nivel mondial și au fost preluate de presa internațională.

Guvernul Statelor Unite a demarat o anchetă penală împotriva Wikileaks și a lui Julian Assange, cel din urmă fiind acuzat inclusiv de spionaj, acțiune care cade sub incidența Legii Spionajului din 1917. În decembrie 2010 unii politicieni din guvernul Statelor Unite au cerut chiar asasinarea lui Assange, acesta fiind considerat un „terorist high-tech”. Pentagonul a format o echipă de 120 de persoane care sub acronimul WTF (Wikileaks Task Force) se ocupă cu „luarea de măsuri” împotriva Wikileaks. Tot în decembrie 2010, guvernul SUA a cerut furnizorilor de servicii de internet să sisteze serviciile către wikileaks.org. Amazon a răspuns prompt și a scos de pe serverele sale site-ul, iar o zi mai târziu (02.12.2010) serviciul DNS pentru wikileaks.org nu mai era funcțional. Un astfel de proces de cenzură agresiv și categoric al unei publicații jurnalistice este fără precedent. 

Pe lângă cenzura propriu-zisă, guvernul SUA a instaurat o așa zisă „blocadă bancară” asa însemnând că au supus instituții bancare precum VISA, Mastercard, PayPal și Bank of America la presiuni neoficiale, presiuni care au dus către sistarea de către sus numitele instituții a tuturor transferurilor bancare, donațiilor și a oricărui tip de serviciu financiar către conturile asociate Wikileaks. 

De asemenea guvernul SUA a mai cerut Twitter să predea arhivele de comunicare electronică pe care le dețineau anumiți utilizatori asociați cu Wikileaks. Twitter și-a anunțat utilizatorii, pe când Google care a primit aceeași somație, nu a făcut nici o declarație publică cu privire la un eventual răspuns negativ sau pozitiv la somație și nici nu și-a anunțat utilizatorii cu privire la respectiva somație. Conform „ordinului 2703(d)” guvernul Statelor Unite își oferă autoritatea de a forța predarea arhivelor de comunicație electronică fără a fi necesară aprobarea unui judecător. Datorită acestei legi guvernul a găsit o cale să ocolească protecția pe care o oferă Cel de-al Patrulea Amendament împotriva percheziției și confiscării arbitrare.

Așa cum spuneam, Julian Assange este un produs al secolului XXI, un secol în care comunicarea se realizează incredibil de facil la nivel mondial. Fără Wikileaks și fără scurgerile de informații pe care acesta le-a publicat, omul de rând nu ar fi luat vreodată la cunoștință despre abuzurile din închisorile americane sau despre așa zisele pierderi colaterale din teatrele de război unde americanii activau, pierderi cu care armata și guvernul american erau oarecum de acord.

La momentul publicării cărții, Assange încă se afla în arest la domiciliu în Anglia așteptând rezultatul procesului în urma căruia se va decide eventuala sa extrădare.

Alături de Assange se adună o serie de cunoștințe care, asemenea fondatorului Wikileaks, luptă pentru libertatea internetului și pentru confidențialitatea utilizatorului de internet. 

Cartea este de fapt transcrierea unui dialog purtat între cei patru cu privire la libertatea și viitorul internetului, așa cum precizează și titlul. Vorbesc despre importanța păstrării confidențialității utilizatorilor de către siteurile de socializare, despre militarizarea și intensificarea supravegherii spațiului cibernetic, despre spionajul sectorului privat, despre combaterea supravegherii totale prin criptografie dat fiind că în contemporaneitate nu se mai poate renunța la modul de comunicare propus de telefonie și internet, despre cum instituții financiare decid să facă jocul guvernelor care intervin și fac neoficial presiuni care duc la blocarea de conturi sau tranzacții către diferite site-uri libere și despre cât de importantă este existența unei monede on-line care să nu poată fi urmărită nici de guverne, nici de instituții bancare. 

La un moment dat am început să am senzația că urmăresc o discuție între patru indivizi paranoici, obsedați de teorii ale conspirației, însă având în vedere că unii dintre ei au experimentat întâlniri inopinate pe aeroporturi cu agenți FBI care i-au ținut câteva ore la interogatorii care nu aveau cum să ducă la vreun rezultat și au făcut astfel ca respectivii să piardă avionul către destinație, am ajuns să-i înțeleg și să mă gândesc că în toată paranoia care transpare din vorbele lor e foarte mult adevăr. Cei patru oameni al căror nume apare pe coperta cărții sunt oameni urmăriți, monitorizați, supuși unor presiuni constante din partea guvernului Statelor Unite nu doar datorită legăturilor pe care le au cu Assange cât și datorită activităților pe care le au cu privire la lupta pentru menținerea unui internet liber, pentru eforturile pe care le fac pentru a păstra informațiile utilizatorilor secrete și pentru pașii concreți în direcția oferirii de servicii și aparate telefonice criptate care să nu poată fi urmărite de instituțiile guvernamentale.

Pot părea anarhiști, pot părea rebeli, pot părea activiști paranoici sau revoluționari idealiști, însă este cert că denunțurile pe care le fac cu privire la implicarea guvernului în intimitatea individului și la conlucrarea între instituții financiare, furnizori de servicii precum site-uri de socializare sau furnizorii de servicii de internet sau stocare de date și instituții guvernamentale care urmăresc nu doar supravegherea utilizatorului de internet cât și subjugarea acestuia, sunt cu adevărat un semnal de alarmă. Cei patru propun și soluții, unele de-a dreptul fanteziste din punctul meu de vedere, chiar dacă se face apel la Drepturile Omului, întrucât, dacă furnizorul de servicii nu anunță utilizatorul că a oferit informații guvernului cu privire la activitatea sa, utilizatorul nu poate da în judecată guvernul. Cert este că mai ales deținătorii rețelelor de socializare sau firmele care oferă servicii de mail sau care stochează date personale ar trebui să-și revizuiască într-un mod aparte colaborarea cu utilizatorul astfel încât nici o instituție guvernamentală să nu poată accesa informații personale fără ca utilizatorul să fie informat. Măcar atât să se întâmple și atunci ar fi un câștig.

Bineînțeles că m-am gândit și eu la modul în care teroriștii ar trebui să fie monitorizați fără că aceștia să știe, încălcarea intimității acestora fiind într-o oarecare măsură un pas obligatoriu în vederea prevenirii unor atentate sângeroase, însă cât de departe se poate merge, astfel încât să nu fie prea departe, și cât de multă putere și libertate de mișcare în vederea supravegherii ar trebui să primească instituțiile guvernamentale astfel încât să nu încalce dreptul la intimitate al utilizatorului de internet, încă nu mi-am dat seama și nici Assange și prietenii lui nu mi-au răspuns… 

Cât are voie statul să se implice în supravegherea internetului?

Ce mai înseamnă intimitate pe internet cât timp utilizatorul oferă de bunăvoie o multitudine de informație cu privire la viața sa?

Acestea sunt doar două întrebări la care cei patru participanți la discuție încearcă să răspundă. Cât de bine au reușit să răspundă cred că rămâne la latitudinea fiecărui cititor să decidă.

De ce 3 stele: pentru că este o lectură interesantă, o discuție aprinsă între patru minți care gândesc și trăiesc în spiritul secolului XXI, un secol în care comunicarea nu cunoaște limite.

Prezentarea editurii:

Apeluri telefonice, SMS-uri, chat-uri, căutări pe Google, fotografii pe Facebook: ne comunicăm în fiecare clipă informațiile personale privind locurile în care suntem, opiniile, obiceiurile, fricile sau gândurile noastre, fără a ne face griji privitor la ce se va întâmpla cu acestea. Dar se pare că internetul, gândit ca un formidabil mijloc de emancipare, e pe cale să devină cel mai eficient instrument de control imaginat vreodată. Toate aceste informații pe care cu atâta ușurință le împărtășim sunt înregistrate, stocate și pot fi cu ușurință analizate și exploatate de către agenții de spionaj extrem de complexe și de aliații lor reprezentați de corporații transnaționale. Aceasta este teama lui Julian Assange și a prietenilor lui, gânditori și activiști rebeli din prima linie a bătăliei pentru cyberspaţiu, care militează pentru un internet liber. Discuția lor ne deschide ochii asupra amenințărilor actuale la adresa libertăților noastre politice și individuale.

„O explicație clară a modului în care controlul exercitat de către corporații și guverne asupra internetului reprezintă o amenințare la adresa libertății noastre și a democrației.“ — Oliver Stone

JULIAN ASSANGE este redactorul-șef al WikiLeaks, distins cu premiul „Noile Media“ al Amnesty International (2009), premiul fundației Sydney pentru pace (2011), premiul „Walkley“ pentru jurnalism (2011) și premiul „Martha Gellhorn“ (2011). Este creatorul a numeroase proiecte de software inspirate de filosofia cypherpunk, inclusiv al sistemului de fișiere Rubberhose pentru criptare și al codului original pentru WikiLeaks. A mai publicat cartea „Underground“ (împreună cu Suelette Dreyfus, 2012), o istorie a mișcării internaționale a hackerilor.

„Viața cetății este într-o dinamică complexă, iar pentru o bună funcționare a acesteia e nevoie de cetățeni bine informați. «Polis» aduce laolaltă cele mai bune cărți de științe politice și sociale, care configurează modele societale viabile și repere pentru toți cei interesați de bunul mers al societății în care trăiesc.“ — Cristian Pîrvulescu

Cine zicea că Vineri 13 e cu ghinion? Câștigă Firesc 125 de cărți de la Nemira!


Construiește-ți propriul Colț Firesc de Refugiu cu Editura Nemira! Cum? Simplu!

Mai întâi participi la Reading checklist-ul pe care ți l-a pregătit editura (trebuie să dai click pe link ca să-ți satisfaci curiozitatea), bifezi rapid cele 20 de cărți pe care le-ai citit (dacă nu le-ai citit, dă fuguța la cea mai apropiată librărie sau intră pe site-ul nemira.ro și citește-le urgent ca să le poți bifa!) și poți câștiga 100 de cărți de la Editura Nemira! Regulamentul concursului e aici.

Și asta nu e tot! Mai jos, puuuuuțin mai jos, e un concurs Firesc (un alt concurs, diferit față de cel de mai sus 🙂 ) organizat împreună cu editura care-ți mai poate aduce încă 25 de cărți! Vineri 13? Când Nemira sărbătorește alături de cititori 25 de ani de plăcerea lecturii e doar Vineri 13 e o zi norocoasă!

Și acum al doilea moment mult așteptat al zilei: 

Concursul Firesc de Întregire a Colțului Tău Firesc de Refugiu!

Împreună cu Editura Nemira am onoarea să vă invit la un concurs cu totul și cu totul special care vă poate aduce 25 de cărți, cu alte cuvinte, câte o carte pentru fiecare an de plăcere a lecturii!

În ce constă concursul: 

  • recomandă cartea Editurii Nemira care ți-a plăcut cel mai mult în câteva cuvinte bine ticluite, astfel încât să-i ajuți și pe alți cititori să se bucure de volumul care ți-a mers la inimă!

Comentariile care au minim un răspuns intră în cursa finală pentru cele 25 de cărți puse la bătaie de Editura Nemira și Colțul Firesc de Refugiu! Câștigătorul se alege la sfârșitul zilei de 24 Mai, adică la orele 00.00, 25.05.2016 un fericit cititor o să-și îmbogățească Propriul Colț Firesc de Refugiu cu 25 de cărți de la Editura Nemira!

Extragerea câștigătorului se face cu ajutorul site-ului Random.org. Ca să poți participa trebuie să ai domiciliul în România.

Ce mai stai? Spune-ne despre plăcerea lecturii pe care ai trăit-o alături de o carte a Editurii Nemira! 

Fireștii abia așteaptă să te citească și îți doresc multă baftă!

 

 

Comunicatul de presă al editurii:

 

Editura Nemira sărbătorește 25 de ani de plăcerea lecturii!

Anul acesta editura Nemira împlinește 25 de ani de la înființare și, cu această ocazie aniversară, lansează o sărbătoare a cărții și a lecturii dedicată cititorilor care ne-au fost alături de-a lungul anilor prin campania Super-cititorii Nemira. 

În cadrul acestei campanii, îi invităm pe toţi iubitorii de carte la un maraton aniversar ce cuprinde o călătorie înapoi în timp prin arhiva și istoria editurii Nemira, cu testimoniale, interviuri, concursuri, quizuri și multe surprize pe evenimentul Facebook creat special pentru a sărbători un sfert de secol de plăcerea lecturii.

Marea provocare va fi găsirea unui SUPER-CITITOR după completarea Reading checklist-ului cu bestselleruri marca Nemira, în care participanții trebuie să ne dovedească super-puterile lor de lectură ca să câștige o bibliotecă de 100 de cărți. (Regulamentul este disponibil pe nemira.ro)

Editura Nemira a adus în casele cititorilor peste 20 de milioane de volume și 1500 de autori prestigioși, unii dintre ei traduși pentru prima dată la noi, precum Michel Houellebecq, John Kennedy Toole, George R.R. Martin, Philip K. Dick, Stephen King sau Frank Herbert. Odată cu lansarea colecției Nautilus, literatura science-fiction s-a impus și pe piața românească de carte prin seriile celebre Dune, Furnicile sau Odiseea spațială.

Totodată, fondatorul editurii, Valentin Nicolau, a lansat tineri autori români și a promovat valorile autentice : H.R. Patapievici, I.P. Culianu, Mirces Nedelciu, Radu Aldulescu, Daniel Bănulescu, Petre Barbu și-au publicat primele cărţi de după 1989 la Nemira.

A fost prima editură care a lansat un imprint dedicat cărţilor pentru copii în 2006 și totodată editura care a lansat primul e-book pe piața din România, în 2009.

Astăzi, Nemira îşi invită cititorii să pornească într-o călătorie literară în jurul lumii cu 150 de cărți noi pe an, alături de autorii din colecţiile Babel şi Damen Tango, precum Julian Barnes, David Foenkinos sau Mathias Malzieu. Maeştrii genului thriller, policier şi faimoşi detectivi se regăsesc în colecţia Suspans, unde cap de afiş sunt Stephen King, Raymond Chandler, Andrea Camilleri şi Rodica Ojog-Braşoveanu.

Lumea teatrului prinde viaţă prin colecţia Yorick, unde semnează unii dintre cei mai importanţi regizori şi teatrologi din lume, precum Peter Brook sau George Banu iar în lumea subconştientului pătrundem prin colecţia de psihologie jungiană Philemon.

Nemira promovează literatura română de calitate în colecţiile Maeştrii SF-ului românesc, unde îi regăsim pe Gheorghe Săsărman, Dănuţ Ungureanu, Sebastian A. Corn, Mircea, Opriţă şi Cuaternar, unde semnează Emil Brumaru, Nichita Stănescu, Valentin Nicolau, dar și autori tineri precum Bogdan Munteanu sau Cristina Andrei.

Cele mai populare serii ale noilor generaţii sunt publicate tot la Nemira: Cântec de gheaţă şi foc de George R.R. Martin, Jocurile Foamei de Suzanne Collins şi Turnul întunecat de Stephen King.

Dar firul roşu care leagă colecţiile şi autorii Nemira este miza editorială: plăcerea lecturii!

Testul psihopatului – Ron Jonson


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 4 of 5 stars 

Dragă domnule Patrick Modiano, cam așa arată o investigație jurnalistică, o vânătoare de identitate. Vă recomand cartea și sunt sigur că o să vă fie de folos la construcția următoarelor cărți – mailițiozitate intenționată.

Atenție: nu este un studiu științific, nici self-help, nici vreo lucrare care să-ți explice ce e în capul psihopaților  – e o excelentă investigație jurnalistică – nu de alta, dar am văzut destui dezamăgiți de carte, pentru că nu discută psihologie, nu oferă soluții, nu le rezolvă problemele etc.

Ronson este chemat de câțiva doctori  să meargă pe urmele unei cărți ciudate pe care aceștia au primit-o. Se apucă de investigat, descoperă că e o farsă jucată de un alt psiholog și ajunge să fie prins în lumea psihopaților și a celor care se ocupă cu studiul minților acestora.

Aventura lui Ronson este deopotrivă amuzantă, intrigantă și plină de lucruri care mai de care mai interesante. Îl cunoaște pe faimosul doctor Hare, cel care a inventat testul psihopatului, și care-l învață să identifice psihopații din jurul său. Ajunge, datorită unei întâlniri cu scientologii care duc o luptă acerbă împotriva psihologilor, să aibă o relație de semi-prietenie cu un pacient al unui spital de criminali nebuni, pacient care spune că doar a jucat rolul de nebun și acum nu mai poate să scape pentru că psihiatrii-l țin captiv în continuare. Cunoaște un fost lider al unei trupe de gherilă care a activat în Jamaica și care a fost condamnat pentru genocid, precum și un manager care simțea o deosebită plăcere în a concedia angajați.

Ronson ajunge să utilizeze testul psihopatului pe aproape orice persoană pe care o întâlnește, iar rezultatele îl sperie. Oare suntem înconjurați de psihopați? Eh, după ce vezi personajele pe care Ronson le intervievează, te mai liniștești pentru că nu prea cred că sunt printre cunoștințele tale astfel de indivizi.

Hare spune că 1 % dintre oameni sunt psihopați. Tot 1 % este și procentajul celor foarte bogați – observația îmi aparține. Ei bine, nu toți patronii, managerii sau magnații sunt psihopați, dar dacă iei la bani mărunți comportamentul lor și le faci testul lui Hare, te-ar mira rezultatul. 

Iată cum sună testul psihopatului – ți-l recomand ca să-l faci șefilor tăi să vedem ce iese:

1 – volubilitate și farmec superficial

2  – narcisist și egomaniac

3 – mincinos patologic

4 – viclean și manipulator

5 – trăiri emoționale inexistente sau superficiale

6 – nu prezintă urme de regrete sau vină

7 – lipsa empatiei

8 – incapabil de a accepta răspunderea pentru propriile acțiuni

9 – impulsiv

10 – iresponsabil

11 – incapabil de a-și controla compartamentul

12 – lipsa capacității de a-și stabili țeluri pe termen lung

 

Am scris o grămadă și nu am apucat să spun mai nimic concret despre carte. Mea culpa, m-am luat cu altele – am deja patru ore de când scriu articolul acesta.

Cartea este foarte faină! Merită citită pentru că Ronson este amuzant, teribil de amuzant (Will Self nu a mințit cu nimic pe coperta patru), informațiile pe care le oferă cititorului sunt foarte interesante, oamenii pe care-i întâlnește par desprinși din cărțile de ficțiune. Ronson face o investigație excelentă și ne duce în lumea psihopaților cu zâmbetul pe buze (cred că este singurul mod ca să rămâi întreg la cap când revii la realitate). De ce industrie? Pentru că de la doctori și companii farmaceutice până la oameni simpli și instituții care țin de justiție toţi au legătură cu psihopații și fac parte integrantă din industria nebuniei – industrie care poate justifica și rezolva o mulțime de probleme de ordin moral, legislativ, social, educativ.

Recomand volumul pentru că: nu știam că scientologii sunt atât de porniți împotriva psihologilor și a psihiatrilor și e cel puțin amuzant să le afli ideile; pentru că indivizii pe care Ronson îi cunoaște sunt care mai de care mai dubioși și mai interesanți și descoperi lucruri foarte interesante despre psihopați; pentru că Ronson este de o ironie și sarcasm pe care nu ai cum să nu-l savurezi; pentru că lumea psihopaților este deopotrivă înspăimântătoare, misterioasă și, sună ciudat, atrăgătoare.

De ce 4 stele: pentru că este o investigație jurnalistică bine scrisă, captivantă, amuzantă, cu informații pe care nu cred că ai avea cum altfel să le afli și care-ți oferă șansa de a petrece câteva ore foarte plăcute în compania ei.

Jocul lui Westing – Ellen Raskin


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Jocul lui Westing de Ellen Raskin
My rating: 5 of 5 stars

După cum spuneam, cărțile editurii Arthur, mai ales cele din Young Art mă atrag într-un mod irezistibil. Și mă bucur enorm că Elena mi-a descoperit minunățiile acestei colecții.

Samuel W. Westing este ucis. Chemațe la descifrarea morții sale sunt 16 persoane care au sau nu, legătură cu milionarul. Toți sunt adunați, puși să formeze echipe de câte doi și forțați de testamentul lui Westing să participe la un joc care are finalitate descoperirea celui care l-a omorât pe bătrân. Criminalul, după cum spune vocea de dincolo de mormânt, este unul dintre ei. Vor reuși aceștia să colaboreze și să-și adjudece milioanele de dolari? Pentru că Jocul lui Westing presupune tocmai moștenirea averii acestuia, iar toți participanții își doresc să câștige jocul și să ducă o  viață fără de griji. Vor descoperi criminalul înainte ca acesta să mai lovească încă o dată sau le va dejuca planurile și va lua chiar el banii?

Nu prea citesc cărți polițiste pentru că mă plictisesc îngrozitor. Principalul motiv este că autorul, de obicei, ascunde indicii, evenimente, personaje ca să mă facă să dau din colț în colț ca o curcă beată pentru că nu reușesc să prind șpilul crimei. Asta mă scoate din sărite, mai ales că deznodământul, spectaculos, nu are nicio treabă cu nimic din ce s-a întâmplat până atunci în carte. Ultimul roman oarecum polițist a fost Mr. Peanut, roman care mi-a plăcut pentru că a fost construit astfel încât să nu te simți tras în țeapă.

Ei bine, Jocul lui Westing aduce foarte mult cu Sleuth (dacă nu ați văzut filmul vă sfătuiesc să-l vedeți, este o capodoperă), autorul jucându-se cu mintea cititorului și aruncându-l dintr-un colț în altul nu pentru că vrea să-l facă KO tehnic, ci pentru că de fiecare dată are ceva de comunicat. Prin pendularea de la un eveniment la altul, de la un personaj la altul, de la amintiri și investigații detectivstice cu privire la trecutul participanților la cuvinte spuse în miezul acțiunii, Raskin te provoacă neîncetat să-ți pui mintea la contribuție. Nu știu cum reușeșc tinerii să țină pasul cu Raskin dar am senzația că se descurcă mult mai bine decât mine. Pentru că m-a luat prin surprdinere sfârșitul cărții… dar nu mi-am simțit insultată inteligența – așa cum a făcut, de exemplu, Poe în Crimele din Rue Morge

Neapărat trebuie să vă spun că traducerea este EXEMPLARĂ!!! Pe când citeam indiciile și testamentul, modul în care era tradusă cartea m-a făcut să vreau să citesc originalul doar ca să-mi fac o idee despre chinul traducătorului. Excelent jocul de glezne pe terenul celor două limbi… Să reușești să adaptezi atât de bine fără să pierzi mesajul scriitorului este mare lucru. Jos pălăria, Andreea Caleman!

Raskin scrie foarte bine. Capabilă să-și construiască bine personajele, să închege povestea fără efort, să lase lucrurile să curgă firesc, totul luând o formă naturală, frumoasă, ca ingredientele amestecate puse într-un mulaj care, odată scos din cuptor, arată de-ți lasă gura apă. Raskin nu surprinde, pentru că nu face nimic extraordinar, ci doar scrie așa cum ar trebui o carte să fie scrisă: logic, fluent, coerent.

Jocul lui Westing este una dintre acele cărți care-ți pot marca copilăria de cititor și care nu ar trebui ratată de absolut nimeni, indiferent de vârstă, datorită frumuseții cu care este concepută.

Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să-mi plictisesc cititorii. Însă trebuie să vă spun că modul în care Rasking și-a construit cartea m-a făcut să mă gândesc la felul în care sunt făcute benzile desenate. Evenimentele sunt formate și parcă puse în panouri ca-n BD-uri și te fac să vizualizezi aproape perfect ceea ce se petrece. Rar am văzut un astfel de talent…

De ce 5 stele: pentru că, din punctul meu de vedere, este o carte care trebuie citită-n copilărie și pe care orice adult ar trebui să o citească măcar o dată, mai ales dacă-i plac romanele polițiste.

Pe limba mea – Jerry Seinfeld


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Pe limba mea de Jerry Seinfeld
My rating: 3 of 5 stars

 

Am luat cartea lui Seinfeld pentru că mi-a plăcut foarte mult serialul lui. Nu pot să spun același lucru despre carte…

Trebuie să recunosc că am râs pe ici-colo și că glumele lui Seinfeld m-au distrat, însă nu știu să savurez cu adevărat o astfel de carte. Mi-a adus aminte de acele cărticele cu bancuri pe care le cumpăram de la chioșcuri în anii ʼ90 (prezentarea grafică a cărții a avut un cuvânt greu de spus când m-am gândit la comparația de mai înainte)și pe care le citeam ca să am ce să le spun colegilor în pauzele de la școală când fugeam în spatele sălii de sport la o țigară.

Seinfeld are, clar, un mod mucalit de a observa și povesti ucrurile banale pe care le trăim cu toții, fără excepție. De la relații conjugale și întâlniri amoroase, până la comportamentul de la birou, servicii publice sau private sau relații de familie, Seinfeld croșetează glumă după glumă și te face să exclami stupefiat: Băi, ăsta are dreptate, cum nu m-am gândit la asta?

Ei bine, aici e diferența între Seinfeld și un om obișnuit. Exact ca cea dintre cel care poate pune un ou să stea drept și cel care spune că e imposibil până i se demonstrează contrariul – Seinfeld e individul care-ți arată comicul din viața de zi cu zi. Dacă am vedea lucrurile așa cum le zugrăvește Seinfeld, nu cred că ar mai exista certuri, motive de deprimare, tendințe de suicid și toată viața ar fi o continuă spumoasă comedie. Din păcate, nu toți suntem la fel de capabili să observăm părțile amuzante din ceea ce ni se întâmplă și tocmai de asta ne distrează oamenii precum Seinfeld.

Foarte multe nu am să spun despre carte pentru că  nu știu în ce cheie să o intepretez. Ca și volum care să-ți ofere o perioadă de timp petrecută într-un mod plăcut, este excelent. Ca și volum care să te învețe ceva, care să nu-ți lase impresia că este, de fapt, o pierdere de timp, atunci nu este o soluție – nu te face nici mai deștept, nici mai amuzant, nici mai frumos, nici mai sexi, nici mai bogat – e doar un alt mod de a-ți petrece timpul liber dacă nu ai chef de moaca prietenilor și de-o bere.

Seinfeld e inteligent și umorul său fin și bine țintit este știut de multă lume. Cred că doar Woddy Allen îl bate pe Seinfeld la finețe și observații hazlii care să te facă să râzi cu lacrimi – doar că Allen e la milioane de ani lumină distanță de Seinfeld.

Merită să o cumperi? Categoric – cel puțin o persoană dintr-o familie se va bucura de carte. Merită să o citești? Eu zic că da. Sunt câteva ore în care te poți distra.

Seinfeld e o figură care merită să fie primită pentru câteva ore în sufrageria ta.

Seinfeld dixit:

„Mi se pare că principalul conflict între bărbați și femei apare pentru că bărbații se comportă ca pompierii. Pentru noi, sexul este o urgență – oricare ar fi situația, o rezolvăm în două minute. Pe de altă parte, femeile sunt ca focul. Pot fi foarte fierbinți, dar pentru asta e nevoie de condiții propice.”

„Dar ce ziceți despre aribitrul unui meci de wrestling? Asta e o slujbă minunată! Să fii arbitru într-un sport în care nu există niciun fel de reguli. Cum ai putea s-o dai în bară?

Arbitrul e ca mijlociul din Cei trei purceluși. Nu ai nevoie de el, dar fără el povestea n-ar mai fi aceeași. Cred că arbitrii ăștia sunt luați din același loc din care sunt luați arbitrii de la Harlem Globetrotters. Cred că există o școală în care te învață să te învârți pe-acolo fără să bagi ceva de seamă.

Te pun să iei loc, îți arată un film cu masacrul de Sf. Valentin și, dacă nu ți se pare nimic în neregulă acolo, ești angajat!”

De ce 3 stele: pentru că, deși amuzant și inteligent, nu trece de pragul unei cărțulii cu bancuri. Bancuri bune, dar tot doar bancuri rămân…

Interviu Firesc cu Bogdan Costin a.k.a. BEE-ul mioritic


Cu mândrie vă spun că am reușit să iau și eu primul meu interviu pentru acest blog! Bogdan Costin, autorul romanului Cum să faci primul milion, a fost deosebit de prietenos și a acceptat să răspundă la câteva întrebări. Vă doresc să vă bucurați de răspunsurile lui așa cum am făcut-o eu.

Ah, da, nu m-a răbdat inima să nu închei unele răspunsuri ale scriitorului cu câte o remarcă din partea mea – vina îi aparține în totalitate lui Bogdan Costin pentru că mi-a lăsat impresia de întâlnire live deși am comunicat prin intermediul unui document word.

1 – În primul rând: pentru că detest întrebările de start de interviu, gen „cine ești, două vorbe despre tine etc.” tâmpeniile alea de întrebări cum erau prin oracolele de le scriam prin liceu,  drept urmare prima întrebare nu există. Poți să spui orice-ți trece prin cap:

Salut, Răzvan. Mă bucur că ne-am cunoscut în online. Mulţumesc pentru recenzia romanului meu. Când ne vedem şi în offline, dau o bere offline.  – R van F – Mulțumesc pentru cartea faină pe care ai scris-o, deci suntem chit. Dar nu refuz niciodată o bere! 

2 – Ce te-a făcut să vrei să scrii?

Nu cred că am vrut să scriu. M-am apucat de scris la un moment dat, să văd ce iese. E ca-n muzică, în Marea Britanie, sa zicem. Îţi plăcea Beatles, te apucai de chitară şi uite-aşa au tot apărut formaţii de muzică mişto de atunci. De mic am citit foarte mult. Bunica mea era învăţătoare şi bibliotecară în satul în care am copilărit. Lipsit fiind de presiunea şi birocraţia de care se loveau alţii pentru a împrumuta cărţi, eu am devorat toată biblioteca aia. Dumas, Jules Verne, tot. Apoi am ţinut-o tot aşa şi mai târziu. Cândva am început să scriu. Chiar şi meseria mea e legată de scris. Sunt copywriter. Apoi am avut şi câteva confirmări ale presupusului meu talent în direcţia asta. Prima pe la 21 de ani. După care nu am mai scris timp de 10 ani, că m-am luat cu asta, cum îi zice, trăitul vieţii, apoi iar m-am apucat. Am scris câteva piese de teatru şi am luat premii cu ele, vreo două mi s-au şi jucat. Ştii piesa în care juca Toma şi care-l enerva teribil pe personajul principal din roman? Ei, fix în stagiunea asta se joacă la Teatrul Naţional de la Cluj. Atentatul se numeşte 🙂 Dar cu teatrul m-am lămurit, nu-i de mine, acolo trebuie să fii şi mai înregimentat în sistem decât cum e în lumea literară, aşa că am trecut la roman. Până acum un an nu mă credeam în stare să termin unul. Nici să alerg 20 de kilometri nu mă credeam în stare să alerg vreodată. E mişto senzaţia când poţi face lucruri de care nu te credeai în stare cu zece ani înainte. Deci scriu. Nu ştiu exact de ce. Poate din cauza deziluziei care vine odată cu vârsta adultă când constaţi că nimic nu e cum ţi-ai imaginat cu douăzeci de ani în urmă. Poate din cauză că simt tot mai acut cum trece timpul. Habar n-am, nu e treaba mea să aflu asta, doar scriu. Mamă, cât am scris şi la răspunsul ăsta… şi e doar începutul. Cenzurează şi tu ce crezi, dacă nu încape pe site 🙂 Da ştii ceva? Faci un interviu cu un writer, nu cu un copywriter. Dacă ma intervievai ca şi copywriter eram nevoit să-ţi dau răspunsuri mai scurte decât întrebarea.    – R van F – vorba lungă… bogăția scriitorului. Jos cenzura! 

3 – Care sunt scriitorii care crezi că te-au ajutat să-ți formezi stilul?

Am un singur idol absolut pentru care nu am ezitat să dau nişte coate în gură unor doamne şi domnişoare în mulţimea celor care voiau să obţină neapărat un autograf de la el, la Bookfest în 2012: Michel Houellebecq. În romanele lui am văzut cel mai bine cum poţi exprima lucruri grele (existenţialism, Cioran), viziuni triste şi tulburătoare despre absurdul existenţei umane, într-o formă extrem de accesibilă şi amuzantă. În rest, cred că am furat meserie de la toţi scriitorii care mi-au plăcut. Un pic de la Palahniuk, un pic de la Vonnegut, de la Hemingway, Salinger, Llosa, Dostoievski, Ionescu, Cormac McCarthy, Scott Fitzgerald, Nick Hornby şi mulţi alţii. A, şi să nu uit de Tarantino, ale cărui scenarii la Pulp Fiction şi Reservoir Dogs pot sta alături de orice operă dramatică, zic eu.

4 – Dacă ar fi să-ți scrii un scurt blurb pentru cartea ta, maxim 3 propoziții, cum ar suna?

Un fost publicitar foloseşte fascinaţia morţii sau frica oamenilor de moarte pentru a promova produsele clienţilor săi. Marea sa lovitură, prin care vrea să facă un milion de dolari, implică un actor ratat, diagnosticat cu o tumoare pe creier, căruia îi promite tot un milion de dolari şi cu care se va împrieteni. Vor merge cei doi până la capăt cu planul lor?  – R van F – Adevăratul blurb al cărții se poate citi doar pe https://razvanvanfirescu.wordpress.com

Pagina de facebook a cartii

5 – Am auzit că BEE te recitește în draci, Palahniuk te invidiază și Guy Ritchie vrea să-ți ecranizeze romanul. Ai vreo relație specială cu ei? I-ai cumpărat?

Palahniuk m-a impresionat în primul rând prin stil, dar îmi plac doar câteva cărţi de-ale lui. Sunt fan Lock, Stock şi Snatch ale lui Guy Ritchie de când au apărut (dar Tarantino e tăticul tuturor). Trebuie să recunosc că nu am citit nimic de BEE până nu m-ai comparat cu el în recenzia ta. Acum tocmai am terminat American Psycho şi am înţeles la ce te refereai. Da, personajele sunt asemănătoare, scriitura e asemănătoare, doar că americanul e mult mai extrem. Dar îţi mulţumesc, comparaţia e măgulitoare.  – R van F – Tu ești singurul responsabil, mein Herr.

6 – Cine ai vrea să-ți ecranizeze romanul: alege un regizor român, unul european și unul de la Hollywood și argumentează de ce i-ai alege.

Român: un regizor mai pasionat de poveste decât de cadre artistice şi stilistică cinematografică. Şi care să nu fie îndrăgostit doar de propriile scenarii. Nu ştiu dacă există, nu-mi vine un nume în cap.

European: simplu, Guy Ritchie. Te aşteptai la un reprezentant al cinematografiei europene în sensul clasic al cuvântului? Neaahh.

Hollywood: ştiu că sună deja a tupeu, dar asta a fost natura întrebării: Tarantino. Sau dacă pe el îl considerăm indie, atunci fie, David Fincher, deşi romanul meu nu e atât de dark cum îi plac lui poveştile.

7 – Cât de mult adevăr se regăsește în romanul tău (mă refer la chestiile referitoare la industria publicitară)?

În afară de ideea cu moartea care ar fi imposibil de aplicat în realitate, aproape tot. Adică genul de oameni pe care poţi să-i întâlneşti, presiunile, stresul, competiţia permanentă, lipsa de timp, dorinţa de a evada mereu contrazisă de conştiinţa faptului că lucrezi într-unul dintre cele mai privilegiate domenii din toate punctele de vedere, cel puţin la noi în ţară, cam tot e adevărat.

8 – Vinde-ți cartea în câteva cuvinte:

Cel mai occidental roman românesc scris în 2013. Sau poate chiar din ultimii 70 de ani?

9 – Cu ce te diferențiezi tu față de ceilalți scriitori români contemporani?

În primul rând, eu nu cred că a fi scriitor e ceva care automat te plasează undeva prin preajma zeilor. E doar o ocupaţie. De multe ori e doar un autoconsult psihologic. Nu eşti mega super tare că eşti scriitor, de cele mai multe ori nu înseamnă decât că eşti un inadaptat, un om care nu ştie să-şi trăiască viaţa ca şi ceilalţi oameni, nu e nici o glorie în asta. Scrii ca să nu o iei razna. Cred că şi aici mă diferenţiez faţă de mulţi scriitori, la modul cum văd faptul de a fi scriitor. După care: Pentru mine, povestea e mai importantă ca stilul. Scriu despre lumea din jurul meu, lumea de azi, pentru că pentru mine scrisul e o încercare de a o înţelege. Se întâmplă atât de multe lucruri în ultimii 20 de ani, lumea s-a schimbat atât de mult în ultimii 20 de ani, atât în România cât şi pe toată planeta, că mă mir când văd scriitori care încă scriu despre obsedantul deceniu sau despre trăirile lor intime sau despre lumea satului mitic (my ass) românesc. Pe ei chiar nu-i zdruncină că acum 20 de ani nu existau telefoane mobile, nici internet, iar lucrurile se întâmplau în cu totul alt ritm şi oamenii erau complet diferiţi? Toţi marii scriitori, dar absolut toţi, au scris despre lumea din jurul lor, despre schimbările pe care le simţeau în oamenii din jurul lor, chiar şi atunci când îşi plasau acţiunea cu 200 de ani în urmă. Dar vreau să precizez că nu mă diferenţiez faţă de toţi scriitorii români de azi. Sunt câţiva care fac acelaşi lucru pe care îl fac şi eu.

10 – De ce Cum să faci primul milion?

Asta mă întreb şi eu. Dintr-un calcul greşit. Am crezut că va fi evident pentru toată lumea că e vorba despre un roman, o satiră, nu despre o carte motivaţională. Titlul e însă atât de puternic împământenit ca ceva motivaţional că unii librari chiar pun cartea pe rafturile cu alte „how to”-uri, iar altora le e jenă să dea like pe facebook paginii romanului, să nu zică prietenii lor că au luat-o razna şi s-au apucat de astfel de lecturi 🙂 Mă întreb dacă trebuia să-i dau alt titlu. Deşi mi se pare în continuare binişor ales, pentru că oferă fiecărui cititor două „metode” de a face primul milion care de fapt sunt două viziuni diferite despre ce înseamnă până la urmă „succesul în viaţă”, ca să mă exprim aşa, tot clişeistic.

11 – Se vinde bine cartea ta? Dacă nu, de ce, ce-i lipsește? Dacă da, de ce, ce are în plus?

Se vinde pe dracu’. Adică se vinde ok pentru un autor complet necunoscut, un debutant, dar nici pe departe atât de bine pe cât mi-am imaginat eu că se va vinde. Când a apărut am crezut sincer că o să spargă pentru că: are poveste, e modern, e scris într-un stil accesibil, are umor, nu e despre comunism, avea toate premisele să devină un roman pop. Între timp m-am prins că treaba asta depinde de mai mulţi factori. Gen promovarea (culmea, nu m-aş fi gândit, ca publicitar), PR-ul personal al autorului, renumele ca scriitor. Poate şi să aparţii lumii literare, unei facţiuni a ei cel puţin, ceea ce nu se întâmplă în cazul meu şi nici nu se va întâmpla.

12 – De ce nu l-ai făcut pe publicitarul dement și mai dement? Ți-a fost frică să mergi la extrem pentru că publicul nu ți-ar fi înțeles personajul? Sau ai vrut să-l faci mai uman?

Nu am vrut să-l fac exclusiv cinic şi dement, a fost intenţia mea să-l fac mai uman. Că e şi el ca toţi românii. Nu merge până la capăt cu nimic. Plus că nu e doar vina lui că e aşa. E şi consecinţa societăţii în care trăieşte, adică a României de azi. Chiar mă gândeam că dacă aş fi trăit într-o altă ţară, una din occident, nu mi-aş fi putut niciodată imagina această poveste. Până la urmă, am vrut să vorbesc prin intermediul lui despre ambiguitatea răului, despre posibilitatea explicării într-o cheie pozitivă a oricărui rău pe care îl faci, datorată relativizării valorilor care se produce atunci când focusul cade exclusiv pe bani.   – R van F – O cheie interpretativă pe care eu am ratat-o, sincer să fiu, dar care are sens. Mulțam de clarificări pentru că eu, așa cum am spus și-n întrebare, am crezut că ți-a fost frică de extreme.

13  – Ai un nou roman în lucru? Despre ce e vorba, poți să ne spui?

Ca şi continuare la întrebarea 11, eu cred că cea mai bună promovare a romanului meu e să scriu unul şi mai bun. Lucrez la asta. O să fie un roman scurt şi dens, ceva genial, o poveste care o să rămână în istoria literaturii universale. Un roman  pe care l-ar putea regiza Tarantino sau Rodriquez, dacă tot m-ai băgat în paradigma asta. O să fac în curând şi o promoţie legată de el, cuplată şi cu vânzarea romanului existent deja în librării. O să pun la bătaie numele personajelor din acest nou roman. Aşa că, dacă vrei ca pe unul să-l cheme Răzvan Zamfirescu şi să împarţi eternitatea cu mine, dă like la pagina Cumsafaciprimulmilion şi fii pe fază!   – R van F – I am all-in with eyes and ears!

14 – Ți-a fost frică de gura lui R van F și recenzia la cartea ta când ai văzut că o citește?

Băi, nu. Cum ai zis şi tu de al şaselea simţ, cam aşa ceva mi s-a dezvoltat şi mie în acest an legat de bloggerii literari, în general. Simţeam că o să-ţi placă. Să-ţi zic de ce. Bloggerii, spre deosebire de criticii oficiali, citesc mult mai mult şi mai variat. Citesc mai multă literatură pop, mai mulţi occidentali şi americani, simt nevoia şi de poveste, nu doar de stil mega elaborat (şi greoi de cele mai multe ori, dacă mă întrebi). Criticii literari am impresia că citesc doar ce se potriveşte deja cu paradigma în care sunt ei dpdv literar. Asta când citesc. Că unii nu citesc nici când sunt membrii în juriul unui concurs literar prestigios, cum ar fi de exemplu, Augustin Frăţilă. Mă refer desigur la Daniel Cristea-Enache pe care l-am prins imediat după ce s-au anunţat romanele finaliste de anul ăsta că nici măcar nu citise romanul meu înscris în concurs. Între timp l-a citit şi mă bălăcăreşte pe contul lui de Facebook în aplauzele găştii lui de mămăiţe universitare. Treaba lui, dar n-am putut să mă abţin să nu-l pomenesc şi aici 🙂 Contactul cu el doar mi-a confirmat că mă simt mult mai în largul meu printre bloggerii literari decât printre aşa zişii mari critici literari şi alte oficialităţi din lumea asta care seamănă izbitor cu cea a politicii sau a funcţionarilor mărunţi de la poştă.

15 – Dacă s-ar face cover-uri după cărți, ce volum ai lua la rescris și ce ai schimba la el?

De cele care mi-au plăcut foarte mult nu m-aş atinge niciodată. Mai degrabă le-aş trola pe alea care nu-mi plac. De exemplu, aş lua Alchimistul şi l-aş face pe ciobanul ăla să îi crape capul cu un topor înţeleptului când îi livrează speech-ul ăla motivaţional şi apoi să îşi taie venele pentru că îşi dă seama că viaţa e un mare fâs lipsit de orice sens.

16 – Ce-ți place și ce nu la blogul lui R van F?

Îmi place că e sincer, că e liber. Scrii acolo păreri pozitive şi negative în egală măsură, dar mereu se vede că totul vine de la un om pasionat, pardon, obsedat de lectură. Nu-mi place că încă nu e destul de cunoscut, că nu face parte încă din juriul de bloggeri al Nobelului românesc mai sus amintit, adică fără nici o ironie mai devreme, concursul Augustin Frăţilă. Poate la anul.  – R van F – Uffff, mulțumesc pentru aprecieri, dar nu cred că mă prinde statutul de jurat pentru un astfel de concurs. Mie-mi place să mă cert și nu-mi place să nu am ultimul cuvânt (vezi și interviul de față). Sunt suficiente capete pătrate ca să se mai adauge unul.

Ți-a plăcut interviul? Atunci arată-i scriitorului că-ți este pe plac. Eu spun că merită și-ți recomand romanul lui Bogdan Costin. Vezi recenzia romanului aici.

Click pe poza de mai jos și cumpără cartea!

Elena prezintă: Ce-ți pasă ție de părerile altora? – Richard P. Feynman


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 3 of 5 stars

Mi-a plăcut nespus prima carte de memorii a lui Richard Feynman, Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!. Mi-a plăcut atât de mult încât, atunci când a trebuit să încropesc un top al biografiilor şi autobiografiilor am plasat-o direct în frunte, lăsând în urmă la distanţe considerabile cărţi care m-au implicat mult mai profund şi care mi-au stârnit nostalgii sau sentimente intense precum seria Casa Regală de la Humanitas, acea mult aclamată cărţulie pe care nu mă satur să o recomand – Ȋntre femei, Nostalgia nu mai e ce-a fost şi altele.

Vă ţineţi de glume m-a ţinut la orele cele dintâi ale dimineţii prinsă ca de un thriller de calitate. Nu ştiu încă dacă este scrisă de Feynman cartea sau dacă e redactată după interviu, deci după viul grai, dar are o lejeritate şi un umor inteligent care m-au cucerit ireversibil. Bombe atomice, seifuri sparte, carnavalul de la Rio câte şi mai câte. Ce face un om de ştiinţă în timpul liber? Nici nu vă poate trece prin cap. Dar farmecul nu stă în aventurile acestui personaj curios, cum ne spun editorii, ci în observaţiile inteligente, în modul în care de multe ori nu te-ai fi gândit să pui problema.

Cu lectura asta în spate m-am avântat asupra noului titlu, Ce-ţi pasă ţie de părerile altora?, de îndată ce a intrat în librărie. Ba chiar am scos-o din cutie încă de la uşă, nelăsându-i pe librari să îşi recepţioneze corespunzător cărţile. Am ignorat cu cea mai mare seriozitate faptul că trebuia să termin de studiat ceva relativ important în săptămâna cu pricina şi mi-am început lectura. Când colo ce să văd? Că Feynman nu se mai ţine de glume. Nu mi-a mai venit să râd, nu tu ironie fină, nu tu sarcasm, nici acea capacitate fantastică de a depista prostia în orice ascunziş şi de a o flutura până îşi leapădă metehnele.

Trei sferturi din carte priveşte investigaţia comisiei de analiză a exploziei navetei Challenger, iar sfertul rămas conţine căteva epistole, dar şi povestea primei căsnicii a fizicianului – poveste tristă, despre care aflasem câte ceva din prima carte. M-am încăpăţânat să urmăresc atent toată descrierea pe mai bine de 100 de pagini a modului de funcţionare a navetei spaţiale de la inginerie până la avionică-informatică, de la fizică la management. Am aflat cum crede Feynman că a funcţionat sistemul decizional NASA care s-a făcut vinovat de lansarea rachetei într-o zi în care temperaturile erau mult sub cele testate şi, se pare, în ciuda recomandărilor inginerilor care ştiau că, de fapt, racordurile inelare etanşe, fiind confecţionate din cauciuc, nu ar fi fost suficient de elastice la temperaturile din 28 ianuarie 1986.

Am aflat şi câteva lucruri interesante, cu siguranţă cam toate au fost noi. Ce nu mi-a plăcut e că, de data asta, Feynman se justifică prea mult, se plânge, dă vina, ceartă pe toată lumea, de parcă întreaga carte a fost scrisă ca să arunce o lumină bună asupra activităţii pe care a avut-o în acest proiect, sau, mai rău, că să scape de orice critică ce i-a fost vreodată adusă. E acel gen de carte de memorii care justifică fiecare acţiune şi, prin asta, se adresează adversarilor autorului, pentru a le arunca, din tren, ultimul cuvânt.

Dacă nu aş fi citit prima carte, poate că mi-ar fi plăcut şi aceasta. Aşa, rămâne doar o dezamăgire de toamnă… Totuşi, ultimul capitol, un eseu privind moralitatea şi valorile ştiinţei, o mai salvează. Câteva pagini pentru care a meritat să citesc intreaga carte şi care mă fac să nu mă mai îndoiesc niciodată că Richard Feynman chiar merită citit.