Seria Sprawl (#1): Neuromantul de William Gibson


Neuromantul – William GIbson – click pe poză și cumpără cartea!

My rating:  3 of 5 stars 

După o discuţie cu Elena, am realizat că am toate ediţiile în care a apărut până acum Neuromantul lui Gibson.

Ediţia din 1994 de la Editura Cristian Plus (ediţie pe care din păcate o am rătăcită prin biblioteca la care nu mai am acces), ediţia din 2005 de la Leda, cea din 2008 de la Univers şi acum ediţia care deschide integrala Sprawl de la Paladin. :) Am să revin şi cu o poză în care să se regăsească acest mic exemplu de obsesie de colecţionar. :)

Pe când eram adolescent era nebunie la mine-n școală cu SF-urile. Eram un grup de vreo 6-7 băieți și vreo două fete care citeam în draci Asimov, Herbert, Heinlein, K. Dick, Lem, frații Strugațki, Spinrad etc. Pentru că eram într-un cătun uitat de dumnezeu încă de pe atunci, când ieșea careva într-un oraș mai mare, cum punea mâna pe ceva SF-uri noi le și împărțea cu dărnicie găștii. Bineînțeles că eram abonați cu toții la bibliotecă și eram geană pe noile achiziții, achiziții care nu erau nici chiar atât de dese și nici deosebite din punct de vedere calitativ.

La un moment dat, nu mai știu cine exact, a venit cu o carte care se chema Neuromantul de William Gibson. Nu prea știam multe despre autor, nici despre carte, nu prea aveam de unde să ne informăm pentru că nu aveam internet și singurele noastre surse de informații erau alți prieteni SF-iști, Alexandru Mironov și revista Anticipația. Dar cel care a cumpărat-o a fost convins de librarul care i-a dat-o că e cea mai tare carte SF care o existat vreodată și că are chestii pe care el nu le-o mai citit vreodată. Îi un fel de Jules Vernes inspirat de Mașinăra Rock-n-Roll a lui Spinrad (n-am să uit comparația asta pentru că, deși Little Heroes a lui Spinrad a apărut trei ani mai târziu, la momentul respectiv eram toți în limbă după Spinrad și era un adevărat etalon, chiar dacă nu era unul dintre scriitorii cei mai buni pe care-i citisem). Toți am tăbărât pe ea. Norocosul al doilea cititor a fost o fată și nu am mai putut răbda să-mi aștept rândul ca să o citesc așa că la primul drum în Rădăuți, mi-am cumpărat și eu cartea. Și n-am dormit câteva nopți la rând până am terminat-o de citit.

Nu am înțeles foarte multe din ea și știu că a iscat discuții pentru că niciunul nu am reușit să o urmărim cum se cuvine și ne-am pierdut în imaginația lui Gibson. Dar ne-a plăcut. Cât am înțeles din ea ne-a plăcut foarte mult. Și a ajuns să fie la fel de iubită ca și Vânătorul de recompense, Fundația, Dune și Omul demolat. Dar dacă ne-ai fi întrebat de ce ne place, nici măcar unul dintre noi nu ți-ar fi putut răspunde concret… :)

Despre ce este vorba:

Case este un fost cowboy (hacker) care-și pierde timpul cu droguri și afaceri dubioase în Chiba. Foștii angajatori i-au cam prăjit creierul și nu prea mai are șanse să-și facă vechiul job de cowboy. Zilele se pare că-i sunt numărate atât datorită faptului că are nevoie de câteva transplanturi noi cât și pentru că se pare că-l urmăresc niște indivizi ce-i vor capul. Însă norocul îi surâde lui Case care primește un job din partea unora care-i garantează că-l vor vindeca și că-i vor da șansa de a face din nou ceea ce-i place. Șansa de a se întoarce în virtual, de a reaccesa matricea sună mult prea bine și Case se aruncă cu capul înainte într-o poveste extrem de complicată care-l va arunca direct în brațele unei malefice Inteligențe Artificiale.

Am citit foarte greu Neuromantul și am realizat, aducându-mi aminte ca prin ceață de puștanul de vreo 15-16 ani care eram când am citit prima dată cartea, cât de bine e să revii asupra unor lecturi din tinerețe. Neuromantul se parcurge greu pentru că Gibson are o scriitură fracturată care rupe dialogurile între personaje și nu dă foarte multe indiciii cu privire la persoana care vorbește și la ce se referă exact. Trebuie să fii cu ochii în patru dacă vrei să nu te pierzi în povestea lui. Fracturarea narațiunii poate să fie deosebit de enervantă mai ales în momentul în care te trezești înconjurat și atacat de noțiunile speciale folosite de Gibson ca să explice realitatea virtuală, inteligența artificială și lumea computerelor așa cum o vede el. Termenii pe care trebuie să-i gândești bine de tot înainte de a-i așeza în economia poveștii te pot face să arunci cartea de pereți. Dar nu o faci, pentru că Gibson te prinde. Ești curios ce urmează să i se întâmple lui Case, care-i treaba cu Iarna Mută, cu Armitage, cu Molly etc.

Gibson a scris cartea în 1983 și a fost publicată în 1984. Lumea spune că este un pioner într-ale literaturii prin invenția cyberpunk-ului. Pe bună dreptate. Un adevărat vizionar pentru că a reușit să vorbească despre o rețea extrem de asemănătoare cu internetul din zilele noastre. Foarte adevărat. Un scriitor fenomenal. Da și nu. Gibson parcă suferă de deficit de atenție. Când este liric, când arde două-trei dialoguri de parcă-s prinse din zbor de o ureche indiscretă, personajele sale uneori parcă-s cu mintea aiurea pentru că nu se pot concentra mai mult de câteva secunde la ceea ce fac, arareori ți se explică când, la cine și de ce un personaj se adresează unui alt personaj care a apărut de nicăieri și s-a proțăpit în ochii cititorului. Gibson este, în schimb, foarte atent la detaliile tehnice și tehnologice cu care „împovărează” cartea și cititorul. Însă ca să poți pricepe ceva trebuie să fii foarte atent la toată scriitura, altminteri riști să te trezești debusolat și cu chef de alergat în jurul blocului în loc să citești cartea mai departe.

Salutară intenția editurii Paladin care s-a hotărât să scoată toată seria Sprawl, la momentul la care scriu acest articol ultimele două volume din serie au poposit deja în librării, și sper din toată inima ca cititorii de gen să se reîntoarcă sau să-l descopere pe Gibson și pe al său Neuromant.

De ce 3 stele: categoric Gibson merită și trebuie citit de absolut orice pasionat de SF și cyberpunk. Nu contează cu ce senzație vei rămâne, însă trebuie să ai în vedere faptul că ai în mână o carte ce a intervenit decisiv în evoluția literaturii science-fiction prin inventarea unui nou gen care s-a dezvoltat extraordinar de rapid și a oferit lumii scriitori care mai de care mai interesanți. Deși m-a chinuit pentru că mi s-a părut inutil de ermetic și greoi pe alocuri, Gibson rămâne, totuși, unul dintre cei mai fantastici scriitori de science-fiction.

Alte recenzii:

Tesatorul – Florin Pitea     Jurnalul unei cititoare   Blogul lui Enginereed 

Serie de autor: Nicăieri – Neil Gaiman


My rating:  4 of 5 stars 

Probabil că după ce mi-ați citit părerile despre Oceanul de la capătul aleii și Pulbere de stele v-ați gândit că am ceva cu Gaiman, că mi s-a pus pata pe el, că dau cu el de pereți pentru că nu-l mai suport  și că ar trebui să iau o pauză. Nimic mai fals, dragii mei. Îmi place Gaiman, iar în momentul în care încep să am pretenții, încep să apară criticile acide, supărările pe distanța creată de autor între ceea ce a făcut și perfecțiunea pe care cred eu că are tot dreptul să o atingă. Of, ce am putut să scot, dar cam ăsta e adevărul. Acestea fiind cu un minim de talent oratoric perorate, să trecem la subiectul real al articolului și anume: Nicăieri de Neil Gaiman.

După cum pretinde bunul simț și fantoma educației pe care am primit-o în școală, vă redau pe scurt, dar foarte pe scurt, despre ce-i vorba-n carte:

„La puţin timp după ce se mută în Londra pentru o nouă slujbă, viața lui Richard Mayhew, altfel banală, trăită între hârtiile de valoare de la birou și serile sofisticate pe care le preferă logodnica sa mondenă, se schimbă pentru totdeauna o dată cu descoperirea unei fete care sângereaza pe trotuarul londonez, sub privirile nepăsătoare ale trecătorilor. In ciuda amenințărilor cu ruperea logodnei, pe care Jessica le face în speranța că îl va convinge să o urmeze la întălnirea cu șeful ei, Richard se hotărăște să o ajute pe fată și o duce în apartamentul său. De cum poate vorbi, tânăra își rostește straniul nume – Door – și îl roagă să dea de urma celui ce îşi spune Marchizul de Carabas, singurul care o poate ajuta. Odată găsit și adus, cei doi dispar în grabă din locuința lui Richard, iar el se întoarce la existenţa sa obișnuită sau, cel puțin, așa intenționează să facă. Numai că, în mod ciudat, a devenit invizibil pentru ceilalţi oameni…” – prezentarea cărții de pe coperta patru, ediția tipărită de editura Tritonic

Sună interesant, așa-i? Nașpa și bine în același timp. Nașpa pentru că nu ai să mai găsești cartea tradusă pentru că a fost scoasă la editura Tritonic și nu se mai este disponibilă pe nicăieri (fain joc de cuvinte, nu? Și mie mi-a plăcut). Într-un fel e foarte bine pentru că redactarea e groaznică și traducerea merge îmbunătățită. Sper din toată inima ca Paladin să o scoată cât de curând pentru că este o carte foarte, foarte faină. Și să o editeze cum se cuvine, cu notele de subsol atât de necesare pentru ca cititorul să se poată bucura de ceea ce Gaiman face în carte. Ți-am zis de ce-i nașpa și m-am făcut că am uitat de ce e bine, nu? S-o crezi tu! E bine pentru că o poți citi în engleză și este cel mai indicat să o faci până când volumul va avea parte de o traducere, editare și redactare serioase. Dacă citești cartea în original, vei avea parte de anumite note explicative care te vor lăsa cu gura căscată.

Și ajuns în punctul aceasta îmi permit să fur de la un prieten de pe goodreads un fragment din recenzia sa la Nicăieri:

„- Carabas acquires a T’ang dynasty porcelain figurine created by Kai Lung, finest of potters (Ernest Bramah)
– Richard exclaims ”I’m not scared of falling. The part I’m scared of is where you finish falling’ (Douglas Adams)
– Carabas falls asleep : ‘And then there were none.’ (Agatha Christie)
– The Earl : ‘Thought you’d be taller’ (Tom Holt)
– Door has to answer a riddle as part of her quest (The Hobbitt ?):
I turn my head, and you may go where you want.
I turn it again, you will stay till you rot.
I have no face, but I live or I die
by my crooked teeth – who am I? 

– Hunter has to fight a monk with quarterstaves over a river crossing (Robin Hood)
– Richard : ‘The sky was the perfect untroubled blue of a television screen, tuned to a dead channel.’ (William Gibson)

Others examples I’m not sure about, but they will be interesting to research : Door is reading a copy of Mansfield Park; a monk is named Brother Fuliginous (I think it means sooty) ; a jester is named Tooley.” – fragment din recenzia publicată pe goodreads de userul Algernon.

Ai citit o grămadă de cuvinte din articol și ai impresia că nu duce nicăieri, că parcă nu reușești să-ți dai seama ce naibii vrea să spună Firescu astăzi despre cartea pe care o citit-o și o laudă atâta, nu? Și nici măcar nu o laudă el că o dat două texte care nu-i aparțin. Îmi cer scuze, dar sunt încă sub influență. Nu pot să spun ce gen de influență, pentru că unele lucruri e mai bine să fie trecute sub tăcere. Dar are legătură cu job-ul.

Hai, totuși, să vă zic de ce mi-a plăcut atât Nicăieri.

Mi-a adus aminte de Joyce, de exemplu, datorită subtilelor trimiteri enumerate mai sus. În momentul în care un autor îți pune mintea la contribuție și te forțează să-ți aminteşti de cărți pe care le-ai citit și creează o poveste în jurul anumitor replici care ți-au rămas în minte, atunci nu ai cum să nu simți un ușor respect și o plăcere specială, mai ales că ești pus în postura de a o face pe detectivul.

Personajele pe care Gaiman le creează sau reinventează sau readuce în atenția cititorului sunt fascinante. De la Marchizul de Carabas la domnița Door, de la banalul Richard la perfecta Hunter, de la cei doi înfiorători vânători de capete Crup și Valdemar la Old Bailey. Toate personajele se potrivesc perfect în decorul imaginat de Gaiman și te vor urmări de acum înainte prin toate poveștile fantasy pe care le vei citi. Sunt frumos și cu grijă construite, părintește descrise și împărtășite cititorului așa cum un profesor șoptește zâmbind elevilor anumite secrete doar de el știute spre iluminarea acestora.

Londra de deasupra vs. Londra de dedesubt. Oh, ce joacă, ce fantezie, ce grozăvie minunat de înfiorătoare.  Nu ai cum să nu te îndrăgostești de puturoasa și incredibila Londră de dedesubt. M-aș lansa într-o perorație care ar putea să se întindă pe câteva zeci de rânduri dar mă abțin pentru ca să te îndemn pe tine, cititorule, la descoperirea ei.

Gaiman în Nicăieri se joacă cu plastilină. Strânge mai multe povești, personaje, elemente cheie din imaginația mai multor scriitori, le adună și amestecă pe toate după care, cu talent de olar, le modelează, le mânuiește și se joacă cu ele până când creează o adevărată planșetă pe care nu te mai saturi să o privești. Crede-mă, chiar merită să citești Nicăieri pentru că este o experiență extraordinară.

De ce 4 stele: nu, nu am nimic cu Gaiman, dar am început să am pretenții de la el și atunci când se întâmplă asta, vor apărea și articole mai puțin măgulitoare la adresa cărților sale. Nicăieri mi-a plăcut foarte mult pentru că povestitorul Gaiman și-a dat în petec. Și-mi place asta al naibii de mult!

Serie de autor: Oceanul de la capătul aleii – Neil Gaiman


Oceanul de la capătul aleii – Neil Gaiman

My rating:  2 of 5 stars 

Sunt câteva săptămâni bune de când am citit cartea și între timp am mai citit și alte cărți de Neil Gaiman, dar impresia că am fost tras în țeapă încă nu m-a părăsit.

Un adult se întoarce la casa părintească. Ajungând la o casă din vecini, amintiri din copilărie revin și rememorează o întâmplare extraordinară pe care a crezut-o uitată.

Cred că este cel mai prost roman al lui Gaiman.

Povestea este tratată extrem de superficial. La fel și personajele.

Înțeleg că Oceanul este un fel de portal, că femeile Hempstock sunt un fel de paznic, că monstrul care intră în lumea reală se joacă cu visele superficiale de fericire ale oamenilor și că zona unde l-a plimbat Lettie pe eroul nostru este un fel de închisoare unde monștrii sunt închiși în diferite forme pentru că nu au voie să fie liberi în nicio dimensiune.

Dar de ce nu explici mai multe? Care este rostul Oceanului? Sub ce reguli și legi funcționează? Cum și sub ce reguli funcționează Păsările foamei? De ce nu sunt afectați mai mulți oameni de Ursula? De ce mama băiatului nu este afectată de Ursula?

Click pe poza pentru sursa

Sunt multe întrebări fără răspuns din simplul motiv că Gaiman a scris povestea pe genunchi, într-un mod cât se poate de rapid și fără să acorde atenția cuvenită tuturor detaliilor care construiesc povestea. Este mare păcat că nu a fost mai grijuliu pentru că ideea cu țeserea realității și a timpului, talent pe care-l are bunica Hempstock, este genială și de-a dreptul incitantă!

Dar problemele nu se opresc aici. Personajele sunt atât de slab construite încât toate par a fi biete impresii ale unor existențe fictive – tare, așa-i? mai, mai că am reușit să te fac să nu înțelegi nimic.  Pe lângă faptul că sunt atât de firav construite încât o simplă pală de vând le pot face uitate pe rafturile bibliotecii, nu sunt ajutate spre a fi memorate nici de acțiunile pe care le întreprind. Singura ce poate rămâne în minte este doar Lettie care se jertfește pentru a spori tragedia poveștii și a lăsa o împuțită coadă de pește pentru încheierea cărții. De exemplu, momentul în care tatăl încearcă să-și înece băiatul în cadă trebuia să fie un moment apăsător, marcant pentru întreaga poveste. Fragment bine scris, dar atât de prost așezat în economia narațiunii încât ajunge să fie complet uitat și irelevant pentru întreaga poveste. De ce l-a mai scris? Pentru a declanșa teroarea și fuga băiatului? Pentru a sublinia răutatea Ursulei?

Fantasy cu accente horror, un roman YA care putea fi potrivit pentru adulți dacă ar fi fost scris cu seriozitate și cu dedicație. Așa, Oceanul de la capătul aleii este doar o povestioară încropită în doi timpi și trei mișcări, cu ceva idei faine, dar insuficient dezvoltate și cu o căruță de personaje care mai de care mai insipide.

De ce 2 stele: pentru că se citește repede nu pentru că ar fi fenomenal scrisă ci pentru că te forțează să o citești repede ca să termini o dată cu chinul la care ești supus. Păcat de unele idei care sunt chiar interesante. Se putea mai mult. Probabil că agentul era foarte insistent cu un nou titlu și Gaiman a servit cartea de față ca să scape de gura lui. Oceanul nu este o carte terminată cum se cuvine în doar 260 de pagini. E, mai degrabă, un volum care se cere dezvoltat pe cel puțin 400-500 de pagini, cam ca în genul lui Stephen King care-ți lasă impresia că umple pagini de pomană până când te face să-ți dai seama că, de fapt, duce doar la bun sfârșit fiecare acțiune începută de vreun personaj. Povestea are un potențial enorm însă este doar un draft, o schiță, mai degrabă decât un roman finisat cum se cuvine. Cine știe, poate Gaiman va reveni asupra cărții și o va dezvolta cum trebuie astfel încât să ne bucurăm de tot ceea ce poate oferi universul imaginat și prezentat în Oceanul de la capătul aleii. Eu unul chiar sper asta.

Alte recenzii:

Lecturile Emei  Recenzii beletristica    

Revista Galileo  Bookaholic  

Frost Blade

Recenzii externe:

The Guardian   

NY Times

Serie de autor: Pulbere de stele – Neil Gaiman


Pulbere de stele – Neil Gaiman

My rating: 3 of 5 stars 

Seria de autor dedicată lui Gaiman curge ușor și cât se poate de plăcut. Alternez comics-uri cu povești pentru tineri și cu romane fantasy cu teme horror. Ce să mai, Gaiman a ajuns să fie unul dintre povestitorii mei favoriți alături de Stephen King!

Pulbere de stele este un basm modern.

Tristran Thorn este un băiat special. Suficient de special cât să poată ajunge în Țara Zânelor și să aducă în dar iubitei sale steaua căzătoare pe care i-a promis-o într-o noapte. Ce nu știe Tristran este că lumea necartografiată a tărâmului magic în care a pășit îl așteaptă cu aventuri extraordinare și cu o poveste de dragoste pentru care s-ar putea să nu fie încă pregătit.

Spuneam că Pulbere de stele este un basm modern. Modern pentru că este scris astfel încât să placă tinerilor contemporani. Iar Gaiman are un talent de povestitor care nu poate să nu meargă la sufletul tânărului cititor. Zâne, monștrii, iubiri trădate, locuri magice, vrăjitoare, frați care se luptă pentru tronul tatălui, totul se adună armonios într-o poveste care te prinde și care te face să o citești cu sufletul la gură în timp ce-ți rozi unghiile.

Nu este una dintre cele mai bune narațiuni ale lui Gaiman, liniaritatea poveștii fiind una dintre hibele de care o acuz, iar din punct de vedere stilistic lasă destul de mult de dorit. Imaginația este unul dintre principalele atuuri ale lui Gaiman, însă de data asta autorul britanic preferă să se joace cu ce i-a dat literatura fantastică de-a lungul timpului și să producă mult prea puțin. Mașinăria de povești din capul lui Gaiman funcționează bine în Pulbere de stele și filmul demonstrează că este o poveste cu lipici și de succes, însă nu este ceea ce vreau eu de la un povestitor. Este mult prea simplă și mult prea comună. Oricine ar fi putut să o scrie, bineînțeles că nu pentru că nu oricine e Gaiman, și faptul că am această impresie este deja un mare minus pentru autorul Sandman-ului.

Personajele sunt insuficient dezvoltate iar din ppricina deciziilor pe care le iau îți lasă impresia că suferă de tulburări disociative. Thorn pare a nu fi absolut deloc stăpânul propriilor acțiuni și decizii, fiind mai degrabă o frunză-n vânt despre care se știe exact unde și când va ateriza.

E clar, nu este o poveste scrisă pentru adulți care au pretenții de construcții aproape perfecte, de personaje credibile și raționale care au parte de evenimente ce se înlânțuie logic. E clar că povestea te prinde datorită modului în care este scrisă și că priveliștea te poate fura astfel încât să nu prinzi toate scăpările și zonele întunecate în care narațiunea se înpotmolește în propriile-i ițe. De ce aproape că a dat-o-n bară Gaiman? Pentru că e conștient că o poveste interesantă scrisă cu antren e suficientă să prindă la public. Și exact asta a făcut aici.

De ce 3 stele: pentru că timpul petrecut cu povestea e plăcut, dar nu este o carte extraordinară. Ba dimpotrivă, este, mai degrabă, o poveste bine spoită și strălucitoare pentru a-ți lua ochii și nimic mai mult.

Alte recenzii, care mai de care mai simpatice:

Madalina books   Lumea imaginara     Secretele cartilor  

Cititorul de carti     Bookaholic     Filme-carti      

Mina Cartilor    Krossfire   Umbre de cuvinte  Bookblog

Serie de autor: Nimicul de temut – Julian Barnes


My rating: 4 of 5 stars 

Am citit Nimicul de temut provocat de Dinny, care se arăta într-o vreme profund nemulţumită de cinismul lui Barnes dozat, ca să zicem aşa, în mod neelegant, cu polonicul, şi de balcanismul său remarcabil mai ales prin absenţa desăvârşită, ce făceau dintr-o carte pe care nu am ezitat să o laud în mod cât se poate de necugetat în faţa întregii naţii, deşi aş fi făcut mai bine să pomenesc dintru început că Până când m-a cunoscut nu merge înghiţită pe stomacul gol decât de partea ceva mai nefeminină  a speciei umane, obiectul unor rafale de critici de o diversitate şi intensitate remarcabile. După ce mi-a fost dat să văd şi să simt această mânie de proporţii sloterdijkiene, am văzut că Dinny acorda nu mai puţin de 5 stele unei alte cărţi, cea în discuţie, care se arăta, de la distanţă, morbidă şi ironică, tristă şi inteligentă…coerentă şi oximoronică.

Şi, într-adevăr, Dinny a avut dreptate.

Cum începe cartea? Prost. Nu doar pentru că aşa începe sfârşitul, ci pentru că Julian Barnes îşi alege un citat nu doar „siropos“ (cum îl va califica fratele său, Jonathan Barnes), dar şi redundant, neinteresant, plicticos şi cu un început de sofistică galopantă pentru că, nu-i aşa?, se pare că fiecare eseu pe limba lui Moare:

„Nu cred în Dumnezeu, dar îi simt lipsa“.

Deşi, eu unul aş pune în fruntea acestei cărţi un alt citat:

„Şostakovici ştia că a face artă pe seama morţii şi despre moarte era <ca şi cum ţi-ai şterge nasul pe mânecă>“.

Nimicul de temut este un amestec cât se poate de interesant şi gustos de memorialistică, literatură, filosofie, eseu şi exerciţiu de gândire critică despre Moarte, un fel de porc cu ciocolată pentru cei ale căror gusturi nu se avântă mai departe de nişte şniţele cu cartofi, un fel de Dominion, pentru cei care au jucat toată viaţa şeptic, iar comparaţiile nepotrivite pot continua.

Rememorând experienţele din preajma morţii celor dragi, Barnes ajunge, inevitabil, să vorbească (poate cam prea mult) despre familia sa, despre ce îl deranja şi ce nu, despre momente desprinse parcă dintr-un jurnal al scriitorului, dintr-unul al cititorului şi, uneori, dintr-unul al ruşinii. Deşi comparaţiile la tot pasul făcute între propria familie şi cea a lui Jules Renard, ale cărui memorii sunt atent studiate pe întreg parcursul cărţii ajung uneori sub incidenţa exagerărilor, pe mine unul această latură autobiografic-narativă nu a făcut decât să mă bucure pentru că am descoperit un personaj secundar la fel de şarmant precum cel pe care ni-l prezenta Gerald Durrell în persoana fratelui său, Lawrence. De data asta ne întâlnim cu Jonathan Barnes, care îmi era vag cunoscut pentru cartea sa despre Aristotel, un critic lucid, tranşant, cu o viziune pe care doar studierea vremea de jumătate de secol a filosofiei ţi-o poate oferi, care intervine, cu permisiunea fratelui mai mic şi mai ales la invitaţia acestuia, la tot pasul în carte, vorbind de pe poziţia ateului practicant şi sofisticat care, asemenea lui Socrate, spunea (în ceea ce credea că era deja) clipa morţii „Ţineţi seama să îi daţi lui Ben exemplarul meu din seria Aristotel îngrijită de Bekker!“, fără a da nici un semn de teamă sau îngijorare pentru Moartea ce credea că avea să vină de îndată (şi care, slavă domnului, încă întârzie în cazul lui Jonathan Barnes). Evident, Socrate nu îl citise pe Aristotel, iar în loc de Ben se afla Asclepios în vreme ce exemplarul îngrijit de Bekker era un simplu cocoş. Latura memorialistică nu se opreşte la limita autobiografiei fragmentare. Barnes ne vorbeşte din jurnalele altor scriitori şi le povesteşte vieţile, trăirile şi morţile. Îi găsim pe Somerset Maugham, pe Daudet,Toulouse-Lautrec, Montaigne, Hemigway, Şostakovici, Ravel, Stravinsky, Camus, Wittgenstein, Russell (prima propoziţie pe care una dintre fiicele lui Jonathan Barnes a spus-o a fost „Bertrand Russell e un idiot“), un pomelnic demn de o cultură generală, e adevărat, uşor morbidă, dar stufoasă şi solidă.

Latura eseistică este cea care primează, cel puţin din punctul meu de vedere, iar aici, problema morţii este inseparabilă de problema lui dumnezeu, de cea a evoluţiei, de probleme antropologice şi de întrebări etice. La capitolul acesta Julian Barnes e fermecător, persuasiv, admirabil, inexact şi neatent pe alocuri aşa cum doar sofismele cele mai seducătoare se pot arăta la miez de noapte, atunci când oamenii îşi pierd capul şi prinţesele papucii. Dar să nu aruncăm în capul scriitorului cu toate sicriele şi crucile care ne cad în mână. E mai bine să umbli cu fofârlica când vine vorba de moarte şi să-ţi recunoşti sfios nepriceperea, decât să umbli cu mănuşi sau, mai rău, cu bocete care să bage spaima în cititori. Nimicul de temut nu vă va speria. Vă va ridica probleme, vă va face să meditaţi, să vă îndoiţi, vă va înviora şi vă va da, poate, la sfârşit, un suflu nou şi cu siguranţă o porţie mare de poftă de viaţă. Dar nu vă va deprima. Mai deprimant l-am găsit, de pildă, pe acel Alain de Botton care, în deplinătatea dilentantismului şi autosuficienţei preda o religie atee la limita (de jos) a imoralităţii. Julian Barnes întoarce lucrurile pe toate părţile, le dă bine prin sare şi piper (foarte mult piper) şi ni le oferă, la sfârşit greu de recunoscut, delicioase şi uşor de digerat încât te gândeşti dacă nu cumva ai mâncat o delicioasă salată de fructe şi nu acea friptură serioasă de porc despre care pomeneam la început.

„Putem permite Morţii, ca şi lui dumnezeu, să fie ironist de ocazie, dar nu trebuie să-i confundăm. Dumnezeu se poate să fi murit, câtă vreme Moartea e cât se poate de vie, iată diferenţa esenţială.“

„Ȋn ceea ce priveste onestitatea, generozitatea, integritatea, loialitatea, prietenii mei agnostici şi atei nu se deosebesc cu nimic de prietenii mei declarat religioşi. Şi nici în ceea ce priveşte contrarul“.

„Poate că dumnezeu nu se supără dacă te îndrepţi spre el numai în caz de urgenţă. Celor de pe margine li s-ar putea părea că orice zeitate raţională ar trebui să se simtă ofensată de o atenţie sporadică, guvernată doar de interese de moment. Dar s-ar putea ca el să vadă lucrurile altfel şi, modest, să nu-şi dorească să fie o prezenţă zilnică obstructivă a vieţii noastre şi să se bucure doar de rolul de specialist al prăbuşirilor, de firmă de asigurări sau de păzitor al mingilor scăpate de portar.“

De ce 4 stele?: „Să Vezi Furia Ateului Ȋnviat. Iată o dilemă graţioasă, pe măsura filosofului care neagă existenţa lui dumnezeu: preferi să nu fie nimic după moarte şi să vadă toţi că ai avut dreptate, ori să ai o surpriză minunată care însă îţi va distruge reputaţia?“. Iată, printre altele, unde se ascundea acel abominabil nimic de temut!

Alte recenzii:

Bookaholic

Mayra

Romlit

Aştept semnale dacă am ratat vreo recenzie :)

Serie de autor: Neil Gaiman – MirrorMask și Mr. Punch


My rating: 4 of 5 stars 

Înainte de film:

Mi-a plăcut cartea, dar am rămas cu impresia că nu am reușit, cumva, să prind ceea ce Gaiman a încercat să transmită.

Lupta Helenei cu cealaltă EA, cu imaginea din oglindă care-i fură viața „obișnuită” m-a pierdut în momentul în care lumea fantastică pe care Helena o descoperă propune o multitudine de evenimente și personaje cărora nu le-am înțeles scopul și rostul. Un fel de Alice în Țara Minunilor în care toate personajele au ceva de adăugat, dar nimic concret de spus.

Povestea este trunchiată, parcă ruptă între deznodământul final și momentul care a declanșat intriga. Un exercițiu de imaginație al lui Gaiman la o beție trasă alături de McKean? Este mult prea scheletică construcția ca să te poți agăța de ceva concret, de o miză a poveștii, de un șpil.

Lansarea Helenei cu ocazia intrării mamei sale în comă într-o lume la care a visat atât de tare și pe care construit-o tapetându-și pereții cu desene coborâte din imaginație, propune un fuleu, o explozie de teme care să te facă să te gândești la ce ar vrea respectivul autor să transmită. În schimb, rămâi cu gustul amar al unui lucru făcut pe fugă, neterminat, cu McKean care are altceva mai bun de făcut decât să completeze cu desene pe ici-colo imaginile scoase din filmul pe care s-a construit cartea.

Trebuie să văd filmul ca să-mi dau seama ce și dacă am ratat ceva.

Click pe poza pentru sursa

După film:

Filmul este făcut înainte de carte, iar în volum se regăsesc foarte multe imagini din peliculă. McKean aplică din nou tehnica colajului pentru a ilustra povestea însă, de data asta, reușește să fie foarte enervant. Povestea este slăbuță, nu-i deloc strălucitoare în stilul Gaiman și asta m-a îndepărtat destul de mult de carte. Gaiman are un rol cel puțin ingrat de această dată pentru că nu-și găsește rostul și rolul în lumea imaginată de McKean. Ceva-l blochează pe Gaiman suficient de mult cât toată povestea să ajungă haotică și să te îndepărteze de personaje și narațiune.

Filmul este interesant, dar nu o capodoperă. Povestea interesantă reușește să devină neinteresantă și clișeistică. Degeaba sunt personaje interesante dacă narațiunea este slăbuță și lipsită de forță.

Cred că este cea mai slabă colaborare, până acum cel puțin, dintre cei doi.

 

My rating: 4 of 5 stars 

 

Când eram mai tânăr așa, până-n paișpe ani, am descoperit o carte care se numea: TRAGICA COMEDIE SAU COMICA TRAGEDIE A LUI PUNCH SI JUDY.

854df1ebb11d83d007fec8118baa030c-6798439-1000_1000

Mă băga în toți sperieții piesa de teatru, pentru că era o piesă de teatru, habar nu aveam că e de fapt un scenariu pentru o piesă de teatru de păpuși, iar Punch era înfiorător. Nu știam că era o piesă pentru teatru de păpuși jucată în fața copiilor din vechi timpuri și că era foarte îndrăgită. Pe mine mă oripila. Și sunt sigur că Punch a avut ceva de-a face cu copilăria mea…

În cartea lui Gaiman și McKean Punch ajunge să fie și mai grotesc. Atmosfera întunecată și apăsătoare din volum este atât de intensă încât mai-mai că simți ceața care se lasă peste plajele unde Punch și Judy se altoiau o dată.

Click pe poza pentru sursa

Un copil care-și petrece vacanța de vară la bunicul său face cunoștință cu un păpușar care pune-n scenă piesa lui Punch. Pe măsură ce evoluează piesa încep să apară și evenimente bine ascune în care se poate observa cum violența și vina i-au marcat pe membrii familiei sale.

Gaiman împletește realitatea în care trăiește puștiul cu realitatea piesei care se joacă pe scena teatrului de păpuși, precum și cu realul momentelor care i-au marcat familia. De aici mi-a venit termenul de alterealitate pe care am început să-l utilizez în ceea ce privește anumite scrieri ale lui Gaiman. Prins în realitatea imediată a vieții pe care o trăiește, puștiul este forțat să se perceapă în sânul familiei datorită unui vodevil care-i descoperă secretele trecutului ce-l bântuie suficient de apăsat cât să-l caute fără să-și dea seama. Catharsis? Așa pare. Însă, în același timp, senzația că realitatea se poate modifica, altera, topi, înfunda într-un moment apărut din trecut sau dintr-o anumită scenă dintr-o piesă de teatru este extrem de puternică.

Click pe poza pentru sursa

Realitatea ca o pânză de păianjen. Musca ești tu, pânza lipicioasă este opera de artă sau visul care declanșează venirea păianjenului ce te va înfofoli în mătasea lipicioasă și te va lăsa pradă unui prezent în care nu mai ai cum să-ți aparții.

Cred că utilizarea de metafore nu este cea mai fericită alegere pentru a-mi exprima „teoria“…

Pentru mine visele sunt un exemplu de realitate alterată. Alterată de amintiri uitate, interpretări ignorate, lucruri observate cu coada ochiului, momente marcante, dar nebăgate în seamă. Acele vise pe care le-nțelegi dar care te lovesc cu absurdul lor și care poartă mesaje pe care, uneori, preferi să le ignori ca să nu o iei razna. Alterealitatea este acea perspectivă care scapă rațiunii, perspectivă apărută datorită unei memorii transferate de familie și activate de anumite momente criptice, nu neapărat artistice. Mai multe poate altădată…

Desenele lui McKean sunt formidabile. Reușește să facă totul să pară chinuitor, înfiorător, apăsător. Romanul nu ar fi fost atât de sumbru dacă nu ar fi fost și McKean implicat și atât de dedicat. Din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai înspăimântătoare romane citite vreodată și, totodată, cel mai intens moment cathartic pe care l-am trăit în ultimul timp.

Click pe poza pentru sursa

O poveste grimminală – Adam Gidwitz


My rating: 4 of 5 stars

Lucrurile cu O poveste grimminală sunt foarte simple: cartea este tradusă de Florin Bican, sunt povești clasice rescrise într-o cheie ușor horror, iar autorul este un tânăr foarte simpatic de-o seamă cu mine – elemente mai mult decât suficiente ca să mă atragă și care să mă facă să vreau să citesc cărțulia de față.

Cum începe:

O dată ca niciodată, toate poveștile erau de groază.

Gata, am înțeles. Nu mă credeți. Și aveți dreptate. Până acum câțiva ani, nici eu nu aș fi crezut. Fetițe cu scufițe roșii care țopăie prin pădure? De groază? N-aș prea crede.

Dar am început să le citesc. Pe cele ADEVĂRATE. Pe alea din cartea legată în pânză prăfuită și ascunsă hăt, într-un colț uitat al bibliotecii. Poveștile alea sunt ceva mai întunecate. Acolo nu prea găsești fetițe cu scufițe roșii.

Numai una. Și pe aia chiar o mănâncă lupul.

Cine nu-i știe pe Hänsel și Grettel?  Toată lumea, fără excepție! Ce nu știe toată lumea este că povestea lor adevărată este mult, muuuuult mai extraordinară decât cea pe care o știm noi. Păi, gândiți-vă numai la faptul că cei doi ajung să se lupte cu un dragon care chinuie regatul părinților lor, dragon care are un secret atât de înfricoșător și de sângeros încât îți va frânge inima și te va face să plângi cu lacrimi de crocobaur când îl vei afla.

Bine, e adevărat că asta se întâmplă abia la sfârșitul cărții, ce-mi veni să încep cu sfârșitul în loc să vă spun că părinții lui Hänsel și Gretel sunt un rege și o regină care-și omoară copiii cu sânge rece pentru a-și dovedi încrederea în servitorul lor Johannes cel Credincios? Le taie capetele! Pe cuvânt de onoare de cititor! Păi ăsta nu e motiv suficient ca să te iei să pleci în lumea largă pentru cei doi frați? Păi ce copil întreg la cap ar mai sta acasă cu niște părinți care le taie capetele? Și te mai miri că ajung să aibă încredere într-o vrăjitoare care vrea să-i gătească spre umplerea mațelor dumisale, că ajung la porțile iadului și câte și mai câte aventuri fabuloase!

Te-am făcut curios? Habar nu ai ce se mai ascunde-n paginile Poveștii grimminale! Îți garantez că nicio lampă din lume nu luminează suficient de puternic ca să-ți alunge fiorii de groază și pielea de găină care-ți vor da târcoale când vei citi cartea! Nu sta sub plapumă, pentru că trebuie să vezi ce e cu zgomotele care încep să se audă din senin în cameră! Și nici să nu care cumva să o citești când ești singur în casă pentru că trebuie să te asiguri că este cineva care să păzească de monstruozitățile care te pândesc la fiecare pagină. Eu te-am avertizat. De acum ești e cont propriu.

Mi-a plăcut foarte mult cartea lui Gidwitz. Amuzantă, terifiantă, palpitantă, ce să mai, un meniu complet care nu poate să nu te distreze și sperie în același timp.

De ce 4 stele: pentru că Gidwitz este amuzant, iar intervențiile pe care le are în timpul poveștii fac deliciul cărții. Un volum care sigur va fi savurat de copii și care-i va bucura pe adulții ce vor să-și aducă aminte de poveștile copilăriei povestite altfel decât așa cum le știau.