Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne


Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne

Nota mea: 1 din 5 stele

Oh, Nigel! Omul ăsta e un scriitor cu adevărat prodigios. Are peste 150 de cărți scrise pe tot felul de subiecte. Se pricepe la tot. A colaborat cu Daily Mail, The Guardian, Dailly Mirror, a mai apărut pe la BBC, ce să mai, o adevărată somitate, o personalitate enciclopedică care știe tot ce mișcă, a mișcat și o să miște vreodată.

Singura problemă cu astfel de indivizi este că, înainte de a fi cu adevărat geniali, sunt extraordinari de idioți! Nigel Cawthorne e de un cretinism cronic, dacă te uiți la o poză cu el îți dai seama că nu sunt departe de adevăr.

Cartea de față parcă nu e nimic altceva decât o colecție de articole care meritau să apară nicăieri altundeva decât în ziare gen Can-Can, Click! sau defuncta INFRACTOAREA, deoarece din punct de vedere istoric sunt muc galben lipit timid sub masa gazdei care ți-a întors puțin spatele ca să-ți aducă cafeaua. 

Individul ăsta nu are rușine cu privire la aberațiile pe care le înșiră. Băiatul stă în fața calculatorului și scrie tot ce-i trece prin minte cu privire la dictatorii cu priză la public. Toți au probleme cu sexualitatea. Hitler e homosexual. Hussein joacă în filme porno. Mussolini se termina prea repede. 

De unde știe Cawthorne aceste lucruri? Din cocaina pe care o trage pe nas că bibliografie și studii, fix glandul lui Rasputin! Omul nu are nici o treabă cu absolut nimic din tot ceea ce ține de viața oamenilor despre care scrie. Nu a citit nici măcar o singură biografie a unei singure personalități din cartea lui, individul scrie tot ce-i trece prin cap, cam așa cum fac și băieții care scriu pe siturile religioase sau dacice despre toate descoperirile despre care știu doar ei.

Nigel Cawthorne este acel gen de individ cu care sigur te-ai întâlnit măcar o dată-n viață: mitomanul peste care dai întâmplător la o bere sau o petrecere și care îți îndrugă verzi și uscate despre ce viață fabuloasă are. Ăsta-i Nigel Cawthorne.

De ce 1 stea: pentru că goodreads nu are un sistem de votare care să-ți permită să oferi suluri de hârtie igienică, ci doar stele. La cât căcat a mâncat Cawthorne în cartea asta, cinci suluri oricum nu ar fi fost suficiente ca să se șteargă la gură.

Prezentarea editurii:

Editura Corint vă prezintă captivanta serie Viața amoroasă, destinată pasionaților de istorie care doresc să afle mai multe despre personalitățile liderilor politici.

Oamenii au fost dintotdeauna captivați de viața amoroasă a celor care îi conduc – împărați, regi sau dictatori. De-a lungul secolelor, căsătoriile, adulterele și divorțurile acestora au avut imense implicații politice. Infidelitățile au zămislit cabale și conspirații. Divorțurile regale au stârnit revolte serioase, iar amantele capetelor încoronate au fost adesea sprijinite de partidele politice sau de puterile străine, care căutau să-și extindă influența până în așternuturile palatelor.

Scriitorul britanic le oferă cititorilor o lecție de istorie mai puțin obișnuită, despre viața intimă a unora dintre marii dictatori ai lumii:

• Benito Mussolini obișnuia uneori să cânte la vioară după ce făcea dragoste • Juan Perón s-a căsătorit cu Evita, actrița care, ajunsă prima doamnă a Argentinei, a încercat să legalizeze prostituția • Fidel Castro, în tinerețe timid în prezența femeilor, a devenit mai târziu ,,o brută, un monstru egoist” • Saddam Hussein, un „bărbat adevărat”, se pare că a jucat în filme porno.

Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor


Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor

Nota mea: 4 din 5 stele

După Lydia Davis nu aveam cum să nu mă opresc la John McGregor. În momentul în care am văzut colecția Strada Ficțiunii relansată de către editura All, cu haine noi și fără enervantul și imposibilul Alex Ștefănescu, nu am putut să nu observ calitatea titlurilor pe care Luana Schidu le propune. Prin urmare, am ajuns să am toate cărțile care au apărut în noile haine, decisiv în direcția acestor achiziții fiind colecția de povestiri a lui McGregor și Domnii Golovliov.

Ce face McGregor? Titlul vorbește de la sine, teoretic. Sunt o serie de povestiri care au drept subiect banala existență a unor personaje cărora li se întâmplă lucruri care nu li s-ar întâmpla niciodată. Probabil că nici nu li s-a întâmplat ceea ce se petrece în poveștile în care sunt protagoniști. Poveștile sunt ciudate. Unuia îi este frică să mănânce ouă deoarece la un moment dat s-ar putea să găsească un pui viu. Unui alt personaj nici măcar nu aflăm dacă i se întâmplă ceva sau nu, cert este că o sabie a lui Damocles spânzură undeva deasupra capului său. O tânără cu probleme în cuplu rămâne cu mașina în pană pe autostradă și doi tipi săritori par să pună la cale un viol al cărui subiect este chiar ea. 

Personajele lui McGregor nu așteaptă să li se întâmple ceva. Ele se întâmplă. Nu evenimentele care se petrec sunt esențialul, deși sunt șocante și te surprind precum o descărcare electrică care-ți zguduie mâna care atinge un obiect metalic după ce-ți tragi peste cap bluza încârcatâ electrostatic. McGregor stăpânește aproape la perfecție limbajul construind metodic și cu o detașare diabolică povestirea care în momentul în care atinge punctul culminant zguduie din temelii atât viața personajului cât și a cititorului voeyur care se trezește transpirat și-și astupă vinovat ochiul care pândea pe gaura cheii.

Dincolo de scriitura excelentă dar obișnuită pe care o găsești în majoritatea povestirilor, McGregor apelează la o serie de experimente literare care sunt deosebit de interesante în contextul în care autorul le utilizează. Într-o povestire scriitorul alege să insereze diferite poezii care potențează tragismul crimei pe care un conducător auto o comite, crimă pe care o tăinuiește ascunzând cadavrul. În ciuda apelului la lirism, poeziile nu fac altceva decât să sporească grotescul situației și cuibăresc groaza în irisul și ochiul deja injectat al cititorului. 

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, tinzi să spui pe măsură ce citești povestirile lui McGregor și închizi cartea respirând ușurat, te întorci pe o parte și revii, probabil, la coșmarurile tale obișnuite. Hai să-ți spun ce nu mi s-ar putea întâmpla mie niciodată:

Locuiescu cu Elena de vreo 6-7 ani. O singură dată am avut un animal în casă, un cățel al unor prieteni dragi care au plecat în concediu și nu aveau cu cine să-l lase. În ciuda repulsiei pe care Elena o are față de animale, am luat cățelul la noi pentru o seară. Noaptea am petrecut-o stând treaz cu câțelul în brațe care suferea de dor după stăpânii săi și uitându-ne la Olimpiadă. În casa noastră nu a mai intrat niciodată, niciun alt animal. Animalele sunt un subiect tabu pentru noi. Astăzi așteptam curierul care trebuia să ne aducă niște electrocasnice. Vlad, Elena și Zoe dormeau. Eu bântuiam prin casă așteptând telefonul curierului. Când a sunat, am coborât de urgență jos ca să-l ajut deoarece erau destul de voluminoase. Am urcat, am verificat coletele, am semnat actele, amândoi stând în ușa apartamentului. Din vorbă-n vorbă, curierul mi-a zis că a văzut jos o mașină lovită. Un Ford Fiesta. Mi-a stat inima. Am tras ușa după mine și am coborât val-vârtej cu el ca să văd dacă nu cumva e mașina mea. Nu era. Am început să vorbesc cu posesorul mașinii când a început să-mi sune telefonul. Era Elena: E O PISICĂ ÎN CASĂ CARE MĂNÂNCĂ MÂNCAREA DE PE MASĂ!!!!!! Era un șuvoi de cuvinte care se revărsau din telefon și care mi-au redus nivelul vizual doar la cărarea, ușa de la bloc, scările și ușa de la apartamentul nostru. Elena era îngrozitor de speriată, nu a închis telefonul, pur și simplu striga constant deși nu înțelegeam absolut nimic din tot ceea ce-mi spunea. Gândul îmi era doar la ea și Zoe. Când am intrat în apartament, ușa de la bucătărie era închisă. Înăuntru, pe masă, la o caserolă cu ficăței de pui era un motan negru uriaș. Geamul de la bucătărie era larg deschis, un vânt aspru șuiera printre firele de curent ca printr-o gură plină de dinți stricați și gingii sângerânde. Pisica mă fixa cu ochi verzi și subțiri precum lama unui satâr în dreptul geamului deschis. Noi stăm la etajul patru. Câteva minute mai târziu am coborât și am lăsat caserola cu ficăței în fața blocului, am văzut că sunt multe pisici la noi în cartier.

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată. 

De ce 4 stele: pentru că e o scriitură excepțională care însoțește fire narative excelent construite în mijlocul cărora se trezesc prinse ca-ntr-o pânză de păianjen personaje care-mi aduc aminte de oameni pe care-i cunosc.

Alte recenzii:

Constantin Piștea

Prezentarea editurii:

30 de povestiri surprinzătoare

 

Jon McGregor, autor distins cu premiul IMPAC Dublin și de două ori nominalizat la Man Booker Prize, prezintă un îndrăzneț volum de povestiri „cu începuturi rău prevestitoare și urmări care îți dau fiori” (The New York Times). 

 

În ținuturile mlăștinoase din Lincolnshire, un comitat din estul Angliei, pericolul se ascunde în detalii. Aici, viața își poate schimba cursul în orice clipă, din senin. Accentul cade pe lucrurile mărunte, dar evenimentele minore capătă proporții colosale și schimbă pentru totdeauna existența fragilă a personajelor. Naratorii acestor întâmplări delicate și uimitoare ne povestesc ceea ce cred ei că este important, în vreme ce adevărul se refugiază tocmai în ceea ce rămâne nespus. Sunt povești despre încurcatele căi ale izolării și descoperirii de sine, despre strania legătură dintre mediul de viață și psihicul uman. 

 

O tânără vede moartea cu ochii când o căpățână de sfeclă îi pătrunde prin parbriz în mașină. Un puști dă foc unui hambar și un anume domn Davison pățește ceva ce nu vom afla niciodată. Un tată este arestat când încearcă să-și vadă fetița la serbarea de Crăciun. Un bărbat înfricoșat că va veni o vreme când ploaia nu se va mai opri construiește o căsă în copac. Un adolescent ucide într-un accident un bărbat apărut de nicăieri și îngroapă cadavrul. Doi muncitori poartă o conversație pe malul lacului, în timp ce avioanele de luptă zboară deasupra lor pregătindu-se de război. Ție nu ți s-ar putea întâmpla așa ceva. Dar uneori se întâmplă…

 

„30 de povestiri electrizante.” – New York Times

 

„O carte plină de sevă, inventivitate și îndrăzneală, care ne asigură că proza scurtă nu a murit – este bine-mersi, și poate atinge noi culmi.” – The Guardian

 

„Proza lui McGregor curge apăsător ca ploaia englezească, în cel mai bun sens cu putință. Amplaste în estul Angliei, cele 30 de povestiri se țes în jurul întâmplărilor neașteptate, într-un peisaj scăldat în lumina rece și umedă a dimineții. – Library Journal

„Sunt de-a dreptul captivante, surprinzătoare, povestirile acestui autor nominalizat la Man Booker Prize.” Kirkus Reviews

 

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter


Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent

Războiul etern de Joe Haldeman


Războiul etern de Joe Haldeman

Nota mea: 5 din 5 stele

Soldatul William Mandela luptă în spațiu într-un război care nu pare că se va termina vreodată. Călătoriile în spațiu îl îmbătrânesc cu doar câteva luni, pe când pe Pământ au trecut secole. Retragerea din armată nu pare să fie o opțiune, chiar dacă Mandela o ia în calcul și chiar încearcă să se separe de războiul care l-a îndepărtat atât de mult de lumea pe care o cunoștea. Însă războiul etern îi pare lui Mandela unica variantă pentru a-și trăi viața alături de femeia pe care o iubește…

Haldeman, la fel ca și Vonnegut în  Abatorul cinci sau Heller în Catch-22, reușește să surprindă paradoxurile în care se trezesc prinși soldații combatanți în conflicte care, mai devreme sau mai târziu, ajung aberante.

Deși science-fiction, romanul lui Haldeman este unul despre condiția ingrată a soldatului de pe frontul de luptă vietnamez, în special, dar de pe orice alt front, în general. Joe Haldeman a luptat în războiul din Vietnam, experiențele trăite în armată și pe front ajutându-l să scrie capodopera despre condiția soldatului prins în futilitatea și aberantele legi ale armatei.

Armata, așa cum o zugrăvește Haldeman și așa cum se poate afla de la intervievații Svetlanei Aleksievici, transformă omul într-un mod cât se poate de radical. Un civil poate deveni soldat, însă un soldat are șanse foarte mici să mai redevină civil mai ales după ce a fost pe front… Recomand lecturarea cu mare atenție a volumului lui Haldeman pentru simplul motiv că e mult mai mult decât un „sefeu” în care oamenii dau piept cu extratereștrii. Angoasele lui Mandela, înstrăinarea de ceea ce era obișnuit să numească „acasă”, frica de o societate care nu știe dacă-l poate accepta, frica de faptul că nu crede că se mai poate adapta la viața de civil, că lumea s-a schimbat într-un mod radical și că locul său nu mai este printre civili, că existența sa nu mai are sens decât în litera și spiritul cazarmei sunt extrem de fine și subtil analizate și prezentate, însă pot scăpa cititorului care pornește lectura cu prejudecăți legate de genul în care se încadrează cartea.

Nu cred că există om care să fie în stare să înțeleagă ce este în sufletul și mintea soldatului care părăsește armata și este obligat să se întoarcă într-o lume în care deși a crescut, nu se mai regăsește. Indiferent cât de multe cărți s-ar scrie pe acest subiect, niciodată nu am să pot spun cu certitudine că știu cum se simte personajul care, modelat de morala cazonă încearcă să se adapteze la viața civilă, însă asta nu înseamnă că nu mă cutremur sau că nu mă îngrozesc. Cartea lui Haldeman are un punct extrem de sensibil pe care nu l-am mai găsit până acum în nicio altă carte: Mandella duce un război care nu pare că se va sfârși vreodată, însă o confruntare într-o zonă extrem de îndepărtată în timp și spațiu, îi va oferi o surpriză de proporții și îi va demonstra cât de puțin importantă este viața unui soldat în angrenajul și sistemul aberant al armatei.

Se poate spune despre Mandella destul de ușor că este un individ fără foarte multe calități, cu o sensibilitate ușor debilă, care nu este în stare să vadă dincolo de militărie, însă Mandella este chiar rezultatul antrenamentelor obositoare, al ordinelor absurde și al controlului despotic la care este supus un soldat. O dată cu înaintarea în grad pe Mandella nu-l mai poate salva nimic, nici măcar dragostea, dragoste care pare din ce în ce mai mult posibilă doar în cadrul armatei. 

Cu o scriitură simplă, fără înflorituri inutile, cu o poveste care se desfășoară pe îndelete și totuși plină de nerv, Războiul etern este una dintre cele mai frumoase ode închinate soldatului mâncat definitiv de cancerul războiului și un strigăt ascuțit și acuzator la adresa a tot ceea ce înseamnă ipocrizia cazonă.

De ce 5 stele: deoarece este una dintre cele mai tulburătoare cărți despre condiția soldatului prins în mrejele unui conflict pe care nu-l înțelege, dar pe care este obligat să-l accepte pentru că este singura opțiune ca să simtă că are o viață și că poate trăi o viață.

Prezentare editurii:

Castigator al premiilor Hugo, Nebula si Locus

 

Soldatul William Mandella este trimis in spatiu pentru a lupta intr-un razboi in care nu crede si care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie sa faca este sa supravietuiasca si sa-si faca datoria fata de Pamant pentru a se intoarce acasa. Dar intoarcerea „acasa“ se va dovedi si mai dificila decat lupta. Dilatarea timpului cauzata de calatoriile in spatiu a facut ca Mandella sa imbatraneasca doar luni, pe cand pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

 

„Sa spui ca Razboiul Etern este cea mai buna carte de science fiction care abordeaza tema razboiului ar fi prea putin. Este fara indoiala o poveste de razboi mai buna decat oricare alta pe care am citit-o.“

William Gibson

 

„Probabil cel mai important roman de razboi scris dupa Vietnam… Haldeman, un veteran, este fara indoiala un vizionar.“

Junot Diaz

 

„Razboiul etern este genial – fara indoiala una dintre cele mai influente carti despre razboi ale timpului nostru.“

Greg Bear

Prințul fractal (Jean le Flambeur #2) de Hannu Rajaniemi


Prințul fractal de Hannu Rajaniemi

Nota mea: 3 din 5 stele

S-a întors le Flambeur! Oai, cât l-am așteptat! Și pe cât de tare l-am așteptat, pe atât de mare mi-a fost dezamăgirea…

Le Flambeur are în față cutia Schrödinger care-i poate oferi mult dorita libertate, dacă va reuși să o deschidă și dacă într-adevăr libertatea este ceea ce-l așteaptă… rămâne de văzut. Alături de Mieli și nava Perhonen, hoțul încearcă să scape de Vânătorul care-i urmărește și să folosească zeul captiv din cutie să se salveze.

În ultimul oraș de pe Pământ, Sirr, două surori pun la cale o revoluție pe care o pregătesc cu jocuri politice periculoase și povești amăgitoare alături de djinni malefici. 

Este foarte adevărat ce zice Adam Roberts că nu mai găsești așa ceva în literatura SF contemporană, însă în momentul în care încerci o astfel de aventură inedită, vin și foarte mari responsabilități. Rajaniemi scrie foarte fain, iar teoriile pe care le avansează sunt atât de avangardiste încât te lasă cu gura căscată și te fac să te gândești dacă nu cumva chiar ar fi posibile ideile autorului. 

Din păcate firul narativ nu ține piept imaginației lui Rajaniemi, respectiv povestea suferă foarte mult datorită minții deosebit de imaginative a scriitorului, reușind astfel să te îndepărteze atât de personaje cât și de ceea ce se întâmplă cu ele. Creeând situații peste situații și complicând universul lui Flambeur până la limita neinteligibilului, Rajaniemi este dator cititorului să ofere o serie de explicații și să ridice vălul de pe misterioasa lume pe care o oferă. Însă nu face acest lucru, ba dimpotrivă, încâlcește și mai mult ițele astfel încât te năucește și te lasă cumva în degringoladă. 

La sfârșitul primului volum, Rajaniemi lasă cititorul cu o mulțime de întrebări în minte, pentru ca în cel de-al doilea să-l facă să se ia de-a dreptul cu mâinile de cap întrucât întrebările din prima carte nu doar că nu au primit răspuns, dar lucrurile s-au complicat și mai mult, iar întrebările și lămuririle necesare pentru descifrarea universului sunt și mai multe.

Labirintul lui Rajaniemi e frumos, e complex, e fascinant, însă fără firul Ariadnei m-am simțit pierdut, confuz, rătăcit și inutil.

Scriitura stilizată are o putere de seducție aparte datorită jocurilor de limbaj la care autorul face apel, atât pentru a inventa termeni cât și pentru a se distra cu mintea cititorului desenând teorii curajoase și momente critice și criptice care construiesc puzzle-uri ațâțătoare dar, pentru mine cel puțin, aproape imposibil de dezlegat.

Și atunci de ce doar trei stele? Deoarece personajele și povestea se pierd în mirajul limbii utilizate, a noilor cuvinte special concepute pentru universul lor și în tehnologia spectaculoasă care-ți ia ochii și-ți păcălește mintea. 

Se poate compara Rajaniemi cu Nabokov, fără nici o problemă, doar că Nabokov reușea să ajungă la inima cititorului datorită capcanelor întinse cu ajutorul poeziei și a inventivității lingvistice cu care înfășura cititorul și nu-l lăsa să mai scape, totul perfect aliniat cu o serie de personaje verosimile și o poveste care potrivește fin și seducător culorile cubului Rubik din mâinile scriitorului rus. Ei bine, Rajaniemi nu reușește să facă același lucru, nu pentru că scrie SF, ci pentru că încă nu a reușit să găsească doza corectă, aliniamentul perfect dintre scriitura inventivă, personaje și poveste.

De ce 3 stele: întrucât m-am simțit la un moment dat pierdut, enervat, plictisit și dezorientat.

Recenzia la primul volum din serie:

Hoțul cuantic

Prezentarea editurii:

„Nu se compara cu nimic din literatura SF contemporana“

Adam Roberts

Matjek descopera intr-o librarie o lucrare misterioasa. Ideile din ea sunt atat de departe de tot ce s-a gandit ori s-a incercat vreodata, incat sunt cu adevarat infricosatoare. Intr-un oras al „Iutilor“, al jucatorilor din umbra si al djinnilor, doua surori planuiesc o revolutie. Iar la marginea realitatii, un hot ajutat de o nava ganditoare este pe cale sa deschida o cutie Schrödinger pentru angajatorul sau. In cutie isi poate gasi libertatea. Sau nu. Jean le Flambeur s-a intors si nu are timp de pierdut.

 

In mult asteptata continuare a volumului Hotul cuantic, Hannu Rajaniemi revine la universul fascinant pe care l-a creat in romanul sau de debut si ne dezvaluie planurile unui viitor sumbru pentru Pamant.

 

„Printul fractal ne vorbeste despre marile probleme: nemurire si moarte, dragoste si tradare, dar mai ales despre puterea povestilor.“

Adam Roberts

Witcher #2 – Sabia destinului de Andrzej Sapkowski


Sabia destinului de Andrzej Sapkowski

Nota mea: 4 din 5 stele

M-am bucurat de faptul că în sfârșit seria Witcher apare și în limba română. Recunosc că mi-a fost frică  defaptul că seria nu o să se bucure de foarte mult succes și că editura Nemira va sista traducerile deoarece îmi era că publicul neaoș o să îi facă o primire nu prea prietenoasă, la fel cum a pățit și Terry Pratchett cu seria Lumea Disc, o serie fabuloasă care nu se prea bucură de mulți cititori români.

Din fericire, Geralt se pare că este mai atractiv pentru români, probabil și datorită jocului video The Witcher sau poate că pur și simplu este un fantasy mult mai ușor de plăcut. Indiferent care este motivul, seria continuă cu traducerea celui de-al doilea volum în care Geralt are o altă serie de aventuri spectaculoase.

De data aceasta nu mai avem parte de lupte sângeroase și epice precum cele din primul volum (mai puțin confruntarea cu dragonul din cea dintâi povestire), cititorul fiind invitat să-l cunoască mai bine pe Geralt, mai intim, mai personal.

Cronologic, în arhitectura temporală a lumii Witcher, volumul de față se recomandă a se citi după Ultima dorință, chiar dacă Sabia destinului a fost scrisă înaintea volumului ante pomenit. Prin urmare, unii cititori s-ar putea simți ușor ciudat, dat fiind faptul că se găsesc în fața unor serii de povestiri care încearcă, de fapt, să te familiarizeze cu un personaj pe care deja l-ai cunoscut și de care deja te-ai atașat. Ciudat s-ar putea să pară inclusiv detaliile legate de modul în care Geralt își trăiește momentele de cumpănă, mai ales că în volumul anterior ne-am familiarizat cu stilul de a lua decizii al vânătorului de monștri și credem că știm ce e în mintea și sufletul său.

Ei bine, poate că știm ce e în mintea lui Geralt, dar în nici un caz nu știm ce e în inima lui, iar volumul de față este în primul rând despre ce se petrece în inima unui vânător îndrăgostit până peste cap de o vrăjitoare. 

Mie mi-a plăcut volumul deoarece, dincolo de toate, Sapkowski îl cizelează, de fapt, pe Geralt încercând să ofere fațete cât mai șlefuite unui personaj care va trece prin tot felul de evenimente spectaculoase, sigur dificile din punct de vedere moral, iar cititorul trebuie să fie în stare să rezoneze cu personajul. Înțeleg decizia lui Sapkowski și chiar dacă există un risc ca unii cititori să se îndepărteze pentru moment de serie și de personaj, sunt sigur că seria îi va recâștiga la un moment dat, iar recitirea primelor două volume din serie vor fi obligatorii altfel după te familiarizezi cu restul volumelor.

De ce 4 stele: pentru că-mi place foarte mult personajul și lumea în care se învârte, suficient de mult încât să prefer să văd pe youtube jocurile care l-au adus la viață pe Geralt, deoarece sunt genul de om care nu o să poată juca niciodată un RPG indiferent cât de mult îi place povestea sau personajul din spatele său.

Articolul despre primul volum din serie:

Ultima dorință

Prezentarea editurii:

Cartea care a stat la baza celebrei serii de jocuri video THE WITCHER

A doua parte din seria WITCHER

 

 

Geralt este un vanator, un om ale carui puteri magice, obtinute prin antrenamente lungi si cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat intr-un luptator genial si intr-un asasin fara mila. Dar nu este un ucigas ca oricare altul: tintele lui sunt monstrii intunecati care bantuie pamanturile si ii ataca pe cei inocenti. Asa ca el cutreiera tinutul in cautarea lor, pana cand isi da seama ca nu toti monstrii sunt la fel: unii sunt rai pana in maduva oaselor, grotesc de malefici, dar altii sunt doar victime ale pacatului, ale raului sau ale naivitatii.

 

„Seria WITCHER reprezinta o culme a genului fantasy din ultimele decenii. Imaginatia debordanta a autorului polonez cucereste orice cititor.“

The Guardian

 

„Lumea lui Sapkowski, prin intinderea ei, ne aduce aminte de Pamantul de Mijloc al lui Tolkien. Dar desi ea include personaje si trasaturi traditionale ale cartilor fantasy, Sapkowski reuseste sa revitalizeze genul prin scrisul sau alert si captivant.“

Fantasybookreview.com

Puncte de presiune de George Friedman


Puncte de presiune de George Friedman

Nota mea: 2 din 5 stele

M-am apucat de cartea lui Friedman pe tren, mergeam către București și Friedman a ajuns la mine în bagaj pentru că era la îndemână pe masa din bucătărie.

Pe măsură ce înaintam în lectură, Friedman a reușit să-mi lase impresia unui individ plin de prejudecăți care nu prea are treabă cu nici un subiect dintre cele pe care și le-a propus să le analizeze în cartea de față. În afară de faptul că este un evreu ungur care a fugit din Europa în vremea celui de-al doilea război mondial, Friedman nu are aproape nici o treabă cu ceea ce mai înseamnă Europa. 

Nu am înțeles ce a vrut să facă în Puncte de presiune. Vrea să fie şi istoric, şi futurolog, şi analist geopolitic, totul amestecat într-o ciorbă care ajunge să plictisească cu atât mai mult cu cât autorul începe să îndruge verzi și uscate dovedind că ceea ce-și propune îi depășește atât inteligența cât și cunoștințele.

Friedman și-a propus ca în câteva zeci de pagini să treacă prin 500 de ani de istorie a continentului european considerând astfel că este suficient pentru a-și permite să fie lovit de o serie de revelații cu privire la apariția unor conflicte în Europa. O tentativă puerilă încă din start.

Dincolo de problemele de construcție ale cărții, Friedman abuzează de stilul oratoric manipulator și plin de idei conspiraționiste demne de siteuri și reviste pe care paranoicii le adoră.

E plictisitor, exprimările pe care le vrea inteligente sunt nefericite, nu reușește să se concentreze pe temele propuse și de multe ori vorbește de parcă e un bătrân ramolit care a uitat povestea pe care o spunea.

„Catolicismul era, în același timp, accesibil și foarte misterios, așa cum sunt toate modurile serioase de gândire” – nu, nu e de pe TNR, e din cartea lui Friedman.

Friedman mai departe nu face altceva decât să tragă concluziile că, dacă ceva s-a întâmplat în Europa, dacă au fost unele conflicte armate, atunci acestea categoric se vor repeta și utilizează în interesul argumentului său cartea lui Norman Angell, Iluzia cea mare, în care autorul spune că în Europa nu se mai poate întâmpla vreun război datorită relațiilor care există între națiuni și legăturilor strânse între investiții și comerț dintre acestea. La fel de ușor putea utiliza și mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade, îl ajuta la fel de mult ca să tragă concluziile cu privire la exploziile punctelor de presiune pe care Friedman le citește atât de bine.

Pe scurt, teoria lui Friedman este una cât se poate de simplă și banală: dacă iei istoria Europei și analizezi modul în care s-au format statele din Europa actuală și adaugi câteva observații cu privire la cele două războaie mondiale, atunci poți identifica punctele de presiune care pot porni un nou război distrugător, acesta însemnând sfârșitul vechiului continent.

Revelator, de-a dreptul.

Ce-i scapă lui Friedman este că din Texas, SUA, e greu să-ți dai seama ce mai este în sufletul europenilor, cu atât mai greu cu cât ai în spate și amintirile, peste care nu prea poți să treci, pe care tatăl tău ți le-a lăsat moștenire – un evreu ungur care a reușit cu multe sacrificii să-și salveze familia din ghearele mașinăriei naziste de exterminare.

De ce 2 stele: din punctul meu de vedere cartea lui Friedman este o încercare infantilă de citire a viitorului Europei din poziția unui arhivar îngropat până peste cap în hârțogării. I-aș fi dat o singură stea, studiul său mi se pare total irelevant, iar argumentele sale sunt de cele mai multe ori exagerate și stupide, însă am aflat despre o carte din care a citat un paragraf, carte pe care sper să o găsesc și să o citesc: E un pod pe Drina de Ivo Andrici.

Prezentarea editurii:

Cu o precizie remarcabilă, George Friedman a prognozat tendințe viitoare în politica, tehnologia, cultura și demografia globală. În Puncte de presiune, Friedman se concentrează asupra Europei – centrul cultural și de putere al lumii în ultimele cinci secole… până acum. Analizând cele mai instabile, imprevizibile și fascinante linii de graniță ale Europei și Rusiei – și liniile de falie care au existat vreme de secole și care au fost motivul a numeroase războaie catastrofale – Friedman scoate în evidență, într-o modalitate inedită, punctele de presiune care au început din nou să cedeze. Uniunea Europeană de astăzi a fost construită în mare parte pentru a reduce la minimum tensiunile geopolitice care au sfâșiat continentul de-a lungul istoriei. După cum demonstrează Friedman, folosindu-se de o bogată analiză istorică și culturală, acest model a început să își arate limitele. Puncte de presiune relatează istoria vie a Europei și explică, cu multă claritate, care sunt cele mai volatile regiuni ale acesteia: teritoriul agitat și mereu în schimbare dintre Occident și Rusia (o zonă mare care include, în prezent, Ucraina, Belarus și Lituania); vechea linie de graniță dintre Germania și Franța și zona Mediteranei, care este leagănul iudaismului și al creștinismului și care a devenit un centru al vieții islamice.

Din paginile scrise de Friedman se desprinde o imagine clară a regiunilor și țărilor, iar istoria începe să se contureze precis. Puncte de presiune este o analiză cuprinzătoare a Europei moderne, a trecutului său remarcabil și a faliilor care s-au trezit la viață și care vor fi fundamentale în viitorul apropiat. Aceasta este cea mai oportună și, până la urmă, cea mai fascinantă carte a lui Friedman.

„… în preajma lui George Friedman, există mereu tentația de a-l confunda cu un glob de cristal, capabil să îți arate viitorul.“ — The New York Times Magazine

„Friedman descrie în culori vii o regiune unde amintirile sunt vechi, vulnerabilitățile omniprezente și amenințările apar rapid și pe neașteptate…“ — Publishers Weekly

„Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri și de astăzi