Ești pe punctul de a face o greșeală teribilă de Olivier Sibony

Ești pe punctul de a face o greșeală teribilă de Olivier Sibony

Nota mea: 5 din 5 stele

Ești pe punctul de a face o greșeală teribilă este genul de carte care-ți poate zgudui din temelii lumea și felul în care gândești.

Extrem de bine organizat și cu o serie de argumente clare și succinte, Sibony reușește să ofere cititorului un studiu cât se poate de util pentru antreprenori, lideri, angajați cu responsabilități și libertăți de decizie, dar nu numai! Dacă ești conștient de capcanele iluziilor cognitive și de cât de mult îți pot afecta acestea viața de zi cu zi, cartea lui Sibony nu trebuie să lipsească de pe noptiera ta! Dacă nu ești conștient de cât de periculoase sunt iluziile cognitive pentru viața ta de zi cu zi, atunci categoric trebuie să citești cartea lui Sibony!

Volumul este structurat foarte prietenos și vine cu câte o recapitulare la sfârșitul fiecărei capitol a temelor care au fost aprofundate anterior. Scurte explicații și sfaturi sunt oferite pentru cimentarea multiplelor informații oferite de autor, astfel încât după lecturarea cărții îți este suficient să te oprești doar la acele recapitulări pentru a identifica iluzia cognitivă cu care te confrunți. 

Iluziile cognitive și capcanele acestora sunt adevărate jaloane pe care oamenii de afaceri și liderii politici încearcă să le evite făcând slalomuri care par de-a dreptul spectaculoase, însă de cele mai multe ori, după cum se poate vedea din cartea lui Sibony, acești lideri de succes din politică sau business, reușesc cumva să ia toate jaloanele în picioare și să se împiedice la rând până când ajung cu picioarele rupte și capetele sparte. Rog să-mi scuzați metafora anterioară, însă când te gândești prin ce a trecut Elf Aquitaine, companie din Franța care a crezut în invenția prezentată de niște băieți care le-au spus că dețin un avion cu un echipament special care poate mirosi petrolul din aer, nemaifiind necesare săpături, nu ai cum să nu te gândești la cât de rău s-au putut împiedica managerii de la Elf Aquitaine când au decis să investească sume uriașe de bani, nu doar din bugetul companiei, cât și din bugetul de stat, deoarece Elf Aquitaine a reușit să convingă prim ministrul și președintele Franței să ajute cu bani matrapazlâcul avionului copoi. Șmecheria a durat mai bine de patru ani și a consumat 1 miliard de franci, iar între 1977 și 1979 escrocii au primit mai mulți bani decât investitori și membrii din board-ul Elf Aquitaine. 

Pare teribil de amuzantă stupiditatea acestei companii franceze din anii 1970, nu? Ei bine, exact aceeași poveste se repetă în 2004, în California, SUA. Compania Terralliance înființată de inginerul NASA Erlend Olson strânge bani pentru un avion care poate mirosi petrolul din aer. Șmecheria merge din nou și se pierd în jur de jumătate de miliard de dolari. 

Poveștile menționate mai sus sunt reale, se pot verifica.

Cum e posibil ca aceeași șmecherie să se întâmple de două ori și să coste la fel de mulți bani? Ei bine, Sibony explică foarte clar de ce oameni cu experiență pot lua decizii de o stupiditate uneori șocantă. Cad pradă mirajului poveștii și, în ciuda cunoștințelor și a experienței pe care o au, în ciuda cercetărilor făcute, sunt atât de vrăjiți de pitch-ul vânzătorului încât decizia este deja luată de la prima prezentare. Iar dacă investitorul nu este dispus să încerce să înțeleagă nu doar discursul și prezentarea comunicatorului, ci chiar rolul său ca receptor al respectivelor informații, atunci lentila care distorsionează adevărul preia controlul în favoarea unei acțiuni, altminteri, fantasmagorice.

Cartea este plină de exemple din viața reală și este foarte ușor și plăcut de citit. E plină de învățăminte pentru orice persoană dispusă să accepte faptul că iluziile cognitive pot crea dezastre, dezastre care s-ar putea să ne fi dus viața într-o direcție complet greșită și diferită față de ceea ce am fi putut avea și fi, strict din pricina unei iluzii cognitive care ne-a ajutat să ne păcălim într-un mod atât de categoric.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din cartea lui Sibony e cât este de util să înțelegi când ești într-o situație de escaladare a angajamentului. În momentul în care o situație solicită angajamente constante, prima întrebare pe care trebuie să ți-o adresezi este dacă returnarea investiției justifică resursele adiționale solicitate. Războiul din Vietnam este un exemplu de escaladare a angajamentului din care statul american nu a reușit să iasă la timp. Proiectul Saturn al General Motors este un alt exemplu grăitor. Punctual, unele investiții trebuie să fie acceptate ca pierdute astfel încât alte angajamente să nu mai fie făcute și să cauzeze și mai multe pierderi. 

Escaladarea angajamentului este important și în plan politic, dacă nu chiar foarte important, având în vedere cât este de dificil să renunți la o serie de decizii sau parteneriate care păreau că pot aduce o returnare a investiției extrem de profitabilă. E mai bine, uneori, să pierzi câteva lupte astfel încât să poți câștiga războiul.

Recomand cu încredere și cu plăcere cartea lui Sibony și sunt sigur că vă poate fi de folos în foarte multe situații și că veți avea foarte multe de câștigat de pe urma aceste lecturi!

Noduri de Domenico Starnone

Noduri de Domenico Starnone

Nota mea: 5 din 5 stele

Partea I:

Vanda îi scrie lui Aldo. Aldo a părăsit-o și a lăsat-o singură cu cei doi copii. A plecat cu o femeie mult mai tânără. Vanda îi scrie lui Aldo. Multe scrisori.

Partea II:

Vanda și Aldo sunt împreună. Au 70 de ani. Și merg împreună într-un concediu. Aldo este credul, iar Vanda îl ceartă. Îl admonestează constant. Aldo își aduce aminte de perioada în care a părăsit-o pe Vanda. Amândoi au un pisic pe nume Labes. Aldo i-a dat numele. Labes înseamnă cădere, prăbușire, prăvălie, ruinare. Când se întorc acasă găsesc apartamentul distrus, iar Labes este de negăsit.

Partea III:

Cei doi copii ai Vandei și Aldo trec pe la apartamentul părinților. Trebuie să-l îngrijească pe Labes. Și-și aduc aminte de perioada în care Aldo i-a părăsit. Și povestesc despre ei. Ce sunt acum. Ce adulți sunt acum. Sandro îi spune Annei că Labes înseamnă cădere, prăbușire, prăvălie, ruinare. 

180 de pagini are cartea lui Stanone și am citit-o dintr-o suflare după care am exclamat în urechea Elenei că e excepțională și că mi-a adus aminte de Tunelul lui Sabato. Foarte, foarte fain scrisă!

Un cuplu care a supraviețuit unui adulter și care, la o vârstă înaintată încă simte rana pricinuită de acesta, pare a fi o temă destul de banală. Și este, până la urmă, însă Stanone este excepțional în modul în care redă toate gândurile personajelor, indiferent de este vorba despre femeia înșelată, bărbatul care a plecat și s-a întors sau copiii care-și detestă atât părinții cât și ceea ce sunt.

Scrisorile Vandei sunt pline de furie, tristețe, frustrare, disperare. Sunt scrise cu patimă așa cum doar o femeie înșelată ar putea să scrie. Cuvintele îi sunt crude, rup din carne și din suflet, sunt țintite cu o maximă precizie. Vanda se luptă cu morile de vânt. Asta e și impresia ei, dar doar dând afară tot ce simte poate supraviețui. Și doar așa crede, de fapt, că așa îl poate aduce înapoi.

Aldo la 70 de ani e la fel de prins în mrejele iubirii pentru Lidia ca acum mulți ani. Nu a trecut, de fapt, peste acel moment. Și nu neapărat peste iubirea pentru Lidia, cât peste faptul că a simțit că trebuie să plece de lângă Vanda. Soluția găsită de Aldo este să tacă, să asculte, să se lase condus, acceptând comportamentul autoritar și uneori jignitor al Vandei drept o pedeapsă pentru ceea ce a făcut în tinerețe. Pare că îndură stoic dar, în fapt, o înșeală constant pe Vanda. Înșeală constant familia la care s-a întors și din care totuși tot nu face parte.

Sandro și Anna sunt adulți și bântuiți de momentele din copilărie când Aldo era plecat cu Lidia. Când Sandro și-a legat nodurile alături de Aldo într-o cafenea sub privirile Annei este una dintre amintirile cele mai vii legate de tatăl lor. Nu știu exact dacă ei ca adulți care-și reproșează multe sunt rezultatul acelei plecări sau al întoarcerii lui Aldo. Amândoi îl condamnă. De fapt, amândoi își condamnă ambii părinți. Pe Vanda pentru că este cicălitoare, iar pe Aldo pentru că este tăcut și supus, însă perfid. Iar Labes, Labes este tot ceea ce putea fi mai rău într-o familie deoarece spune adevărul despre ea.

Excelent ales titlul! Da, de noduri suferim toți. Unii acum, alții mai târziu. Se poate trăi cu noduri. Se pot crește copii cu noduri. Până la urmă, rolul nodurilor este să cimenteze o legătură.

De ce 5 stele: deoarece este o magistrală punere în scenă a trei perspective asupra unui moment tragic prin care o familie poate să treacă! Excelent scrisă, superb tradusă, excepțional interpretate personajele!

Murind când vine primăvara de Ralf Rothmann

Murind când vine primăvara de Ralf Rothmann

Nota mea: 3 din 5 stele

Walter și Fiete au amândoi 17 ani și sunt văcari. Războiul trece pe lângă ei până când se trezesc recrutați și îmbrăcați în uniforme SS. Viața bucolică de la țară ajunge istorie. La fel și planurile de viitor alături de iubitele lor. 

Cei doi sunt trimiși pe frontul maghiar unde Walter află despre moarte tatălui său, iar Fiete decide să dezerteze din războiul pe care-l consideră stupid, mai ales că acasă îl așteaptă iubita însărcinată. Războiul încă nu este gata și nici unul dintre ei nu reușește să vadă dincolo de cadavrele stivuite unele peste altele, orașele distruse, muzica satanică a tunurilor și a noroiului care bolborosește sub șenilele tancurilor.

Murind când vine primăvara nu este o carte despre război, ci una despre prietenie și iubire în vreme de război. Romanul lui Rothmann e ușurel, se citește repede și cu o bolnavă plăcere. Descrierile ororilor specifice războiului sunt zguduitoare și vii, aproape că simți mirosul distrugerii cum răzbate din paginile cărții. 

Însă Rothmann se concentrează mai ales pe distrugerea psihică și morală pe care războiul o aduce sufletului uman. Oamenii cu care Walter se întâlnește, alături de care mănâncă, bea, petrece și povestește nu aduc deloc aminte de vecinii cu care Walter stătea la taclale și muncea. Oamenii de pe linia frontului trăiesc fiecare clipa de parcă ar fi ultima, pierduți în dezmăț. Viitorul este acum și atât. Viitorul se numără în secunde. Femeile se aruncă în brațele bărbaților, bărbații se prăbușesc prin șanțuri plini de vomă și urină. În această lume Walter se maturizează și încearcă să devină bărbat, să-și descopere identitatea, viziunea despre ce va urma după război și ce anume din ființa sa va lua războiul cu el.

Aceasta este drama despre care scrie Rothmann într-un stil telegrafic, precum scrisorile din partea armatei care anunțau moarte unui fiu sau soț. 

Din punctul de vedere al construcției narațiunii, aceasta suferă întrucât nu este foarte bine structurată, respectiv Rothmann face salturi temporale mari ca să-și ducă cât mai repede cartea către punctul culminant. Acest aspect pe mine m-a deranjat deoarece mă așteptam la o evoluție analizată și detaliată a personajului Walter, însă probabil că Rothmann a decis că nu poate să ducă această muncă la bun sfârșit.

De ce 3 stele: pentru că este un roman care se citește ușor, suficient de profund cât să trezească o serie de întrebări, șocant exact cât trebuie ca să fie un roman în vreme de război, cu personaje veridice și momente apăsătoare care, chiar dacă nu sunt memorabile, se trăiesc intens la momentul lecturii.

Prezentarea editurii:

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când e clar până și pentru cei mai fanatici germani că înfrângerea e aproape, trupele SS încă mai colindă provinciile țării căutând tineri, de multe ori minori, pe care să-i trimită în luptă, la moarte sigură. Walter și Friedrich, doi mulgători la o fermă de vaci din nordul Germaniei, sunt printre cei trimiși în ultimul an al războiului pe frontul din Est, să fie martori ai ultimelor atrocități disperate ale unei armate în retragere, dar și carnagiilor la care soldații ei sunt supuși fără milă.

Cartea lui Rothmann nu melodramatizează, cum se întâmplă des în relatările despre război, nu se grăbește cu judecățile istorice, nu aruncă vina. Recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni romancieri germani contemporani, el întrețese o poveste aparent neutră, dar lucrată în detaliu, cu răbdare, ca un liricși bogat raport verbal al lucrurilor din istorie cel mai greu de verbalizat.

 

„O imagine a iadului demnă de Bosch… Oroarea războiului și modul profund în care afectează oamenii… rareori le vezi discutate mai bine sau cu mai multă forță ca aici.” Sunday Times

„Murind când vine primăvara, de Ralf Rothmann, este cel mai bun roman despre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial din ultimii ani și o poveste anti-război de importanță universală… Cu realismul său liric, scriitura este impecabilă. Nici un cuvânt nu e nelalocul lui.” El País

 

 

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Nota mea: 4 din 5 stele

Monstruos volumul lui Hastings, fost corespondent al BBC și redactor-șef la The Daily Thelegraph. Aproape 900 de pagini are lucrarea pe care Hastings a dedicat-o celui de-al doilea război mondial culegând din jurnalele, scrisorile și declarațiile oamenilor care au trăit conflagrația care a cuprins aproape întreg mapamondul. Nu se citește deloc ușor și nici dintr-o singură suflare. Ai nevoie de moment de respiro, de pauze ca să poți să te apuci de următorul capitol, întrucât mărturiile pe care le adună Hastings sunt zguduitoare și transportă cititorul direct în tranșee, la bordul avioanelor de luptă sau a bombardierelor, în pântecul submarinelor sau al tancurilor, printre ruinele marelor orașe ale lumii, în smârcuri bântuite de țânțari sau câmpii în care până și Moartea e înghețată.

Hastings își duce cititorul din Europa în Africa, din bătăliile aeriene și navale din Asia în stepele înghețate din Rusia, de fiecare dată oferind celor care și-au scris gândurile ocazia de a fi auziți de milioane de oameni la zeci de ani de la războiul care a curmat 60 de milioane de vieți.

Personal nu mi-au plăcut niciodată cărțile care redau luptele navale sau aeriene deoarece mi s-au părut întotdeauna plictisitoare. Hastings are zeci de pagini dedicate acestor confruntări, însă a reușit să nu mă plictisească în ciuda detaliilor cu privire la tipul de armament, echipament și mașinării utilizate, a planurilor gândite și a rezultatului practic, motivul fiind acela că soldații sau civilii care era prinși în aceste lupte se fac auziți. Senzația constantă este că ești acolo, că auzi, că vezi, că simți. În Iadul dezlănțuit războiul, ca în nici o altă carte de istorie despre război, ororile acestuia se simt aievea. Nu sunt cifre și relatări seci, ci oameni care suferă, care trăiesc, care mor, care speră, care cred, care au existat, care sunt mai mult decât o înșiruire de nume și o serie de cifre trecute sec negru pe alb.

Dincolo de efortul deloc de neglijat al lui Hastings de a strânge atâtea sute de mărturii, din punctul de vedere al unei lucrări de istorie, cartea acestuia lasă de dorit. Lasă deoparte momente importante din conflict (Monte Cassino, anexarea Sudetenland etc.), iar unele observații sunt de-a dreptul ilare (Hitler ar fi împușcat-o pe Eva Braun după care s-a sinucis). Aceste aspecte m-au făcut să mă îndoiesc de natura științifică a cărții lui Hastings, iar multe dintre evenimentele pe care acesta le descrie ajungând să pară necredibile. Nu știu înțeleg motivele din spatele acestor invenții ale lui Hastings însă cert este că taie din calitatea tomului de a fi unul acurat informațional.

Dincolo de asta, la fel cum observa și un alt cititor pe goodreads, nu am înțeles de ce Hastings a simțit nevoia printre scrisori și jurnale să strecoare fragmente din Suita franceză și Viață și destin. Până la urmă, cele două titluri menționate sunt ficțiune, chiar dacă scrisă de contemporani cu războiul, tot ficțiune rămâne. La fel de ușor putea să citeze din Sven Hassel și Norman Mailer, Cei goi și cei morți fiind un excelent roman de război.

Dincolo de aceste neajunsuri, volumul lui Hastings este unul care merită citit, dar citit cu atenție deoarece derapajele autorului sunt destul de dese și deranjante, iar evenimentele pe care le revocă necesită verificare prin surse științifice. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a ridicat în slăvi armata britanică pe care o consideră una anti-beligerantă în condițiile în care soldații imperiului britanic a participat la nenumărate masacre și teatre de război fără menajamente până la momentul celui de-al doilea război mondial.

De ce 4 stele: 

Nota nu este neapărat pentru Hastings cât pentru toți cei care se regăsesc cu amintirile lor în paginile cărții care poartă semnătura lui Max Hastings.

Descrierea editurii:

„Aceasta este, înainte de toate, o carte despre experienţa umană”, avertizează Max Hastings în introducerea impunătoarei sale lucrări dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Este descrisă mai ales experiența a milioane de indivizi, soldați din prima linie sau civili, mânați de nevoia de a supraviețui într-o lume devastată de violență și groază. Apelând la numeroase mărturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins întreaga planetă începând cu invazia Poloniei și până în momentul lansării bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Cititorului i se oferă o amplă imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute în zonele de război din China și India. În cele din urmă, pe lângă faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „cum a fost al Doilea Război Mondial?”, istoricul britanic ne propune să cugetăm la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizații de rezistență au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influență reală au exercitat SUA și Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine să-i atribuim meritul de a-l fi înfrânt pe Hitler și nazismul?