Super-extra-mega-giga concurs! Câștigă cartea Minunata lume a lui Tom Gates!


Minunata lume a lui Tom Gates!

V-am spus cât de mult mi-a plăcut cartea, nu? 

Sincer să fiu, cred că Minunata lume a lui Tom Gates ar trebui citită de orice puști sau puștoaică indiferent de vârstă!

Prin urmare, împreună cu Editura Arthur, m-am hotărât să fac un concurs ca să trimitem un exemplar din Minunata lume a lui Tom Gates către cel care:

o să ne spună cea mai năstrușnică, fantastică, amuzantă, incredibilă scuză pe care a folosit-o ca să scape cu basma curată dintr-o încurcătură.

De exemplu, pe când eram la școală și nu mi-am făcut tema la matematică, i-am spus doamnei profesoare că toate pătrățelele din caietul meu de mate au fugit să joace șotron și am rămas cu un caiet gol complet pe care nu puteam să scriu altceva decât tema la română. Doamna profesoară nu m-a crezut dar a râs și mi-a zis că, dacă rezolv problema pe care mi-o dă, mă iartă și-mi dă un zece. Și asta e povestea singurului meu zece de la matematică. :)

Așadar, dragii mei, spuneți-ne și voi o astfel de pățanie, nu trebuie să fie neapărat cu și despre tema pentru acasă, pentru a primi în dar Minunata lume a lui Tom Gates!

Poți să comentezi aici pe blog sau pe pagina de facebook, unde îți este mai comod, până pe 1 Martie! Se poate mărțișor mai frumos decât o carte? :)

Nu uita că nu ai voie să pui mai mult de un comentariu de pe aceeași adresă de mail și același IP.

Dacă-ți place de noi poți să ne dai un like aici și Editurii Arthur un like aici.

Te așeptăm cu nerăbdare să-ți aflăm pățaniile!

Arthur

Basmania: Raspantia gandurilor (cartea I) – Valentin Nicolau


My rating: 3 of 5 stars

V-am obișnuit ca aproape orice articol dedicat unei cărți pe care am citit-o să înceapă cu o poveste. De data asta nu este necesar pentru că însăși cartea despre care scriu este o poveste dintre cele mai năzdrăvane și basmatastice care s-au pomenit vreodată!

Există o lume care este cerul lumii noastre și în care basmele șed de-a valma în cadru organizat ca să nu cadă-n capul lumii reale. Ca să nu cadă din cer în cer cum ar veni pentru că toți știm, ba chiar și un copil de țâță știe, că dacă ai să cazi vreodată din cer în cer atunci zob te faci. Basmania este locul unde sunt adunate basmele și toate personajele fantastice, acolo unde se făuresc povești și unde totul este permis în măsura în care diriguitorul recunoscut și cunoscut sub numele de Băsmuitorul cel Cumplit o permite. Adică poți să faci absolut tot ce te taie capul, dar, bineînțeles că o dată ce te-a tăiat capul deja nu mai ai cum să vezi ce s-o întâmplat mai departe și, prin urmare, există un Împărat în Imperiul Poveștilor care doar el îți poate tăia capul, pentru că el știe cel mai bine dacă și care este motivul pentru care ai voie să faci ce te taie capul.

Îți este greu să-ți imaginezi ce ți-am zis mai sus, mormăi tu cu fața-n laptop sau în telefonul cel deștept care știe să-ți spună cam tot ce trebuie să faci, mai puțin să pricepi cum stă treaba cu imaginația când vine vorba să fie utilizată fără ajutorul imaginilor? Eeeee normal că nu poți, că dacă ai putea… Chiar că! Dacă ai putea, ce ai face? Îți las trei rânduri goale mai jos ca să-mi spui ce ai face:

Teribil de interesant! Ai câștigat un drum către și în Turnul Titirez sub escorta lui Punct și Virgulă! Ai grijă la urcat că s-ar putea să fie același lucru ca și coborâtul! Dacă nu distingi un lucru de celălalt trebuie neapărat să te lași căutat de doctorul Stetoscopolos acolo unde doar Ochiul și Timpanul te pot găsi. Nah, tocmai ce ți-am spus ditamai povestea A3 și tu habar nu ai! Păi treabă-i asta? Tocmai ce ai reușit să pierzi timpul! Și toată lumea știe că singurul lucru care nu poate să fie pierdut vreodată e chiar timpul, iar tu tocmai ce ai făcut-o!

Stai jos! Sau stai în picioare! Adică fă opusul la cum stai acum că doar nu e ca și cum te-aș vedea și aș sti cum stai! Fă și tu ceva din proprie inițiativă!

Tolomac!

Pardon, nu tu, ăla de stă jos sau în picioare – ha, da, acum poți să iei din nou vechea poziție dacă mai știi care era – vorbeam cu Tolomac, aghiotantul Mareșalului Astenix, care te va escorta către ieșire.

Ai grijă la vocale și la cum le pritocești pentru că riști să ajungi la fel de vâl-voi ca și părul lui AEIOU doar că fără un scop precis că doară nu crezi că o să ajungi paj imperial și o să stai lângă Aquarele ca să o vezi cum pictează minuni de basme? Așa credeai? Te-nșeli amarnic! Nici măcar Tenebrus Ochi Roșii nu te-ar lua în organizația lui. Poate doar Harababură te-ar accepta, dar și atunci din greșeală și în haosul acțiunilor și al evenimentelor, cum altfel?

O să ne despărțim, prieteni, când o să fie cazul să ne cunoaștem astfel încât să poată exista și despărțeala. Până atunci vezi de citește cartea asta ca să înțelegi povestea pe care tocmai ai citit-o și pune mâna de dezdoaie negura ceasurilor grele care-ți frâng inima și mintea și ajută-te cu-n VIS. Să visezi nu-i greu, dacă știi cum să-ți așterni pleoapele peste ochii minții.

De ce 3 stele: pentru că personajele imaginate sunt foarte interesante și ușor de memorat, dar povestea este atât de complicată și scriitura atât de densă și plină de trimiteri și explicații încât citești propozițiile cu fruntea încruntată și limba scoasă de-un cot ca să te ajuți să urmărești firul narațiunii. Este greoi și cam alambicat, dar sunt anumite fragmente care te fac să zâmbești și altele care-ți pun imaginația pe jar și ți-o trimit la joacă. Cert este că-n meandrele Basmaniei te poți avânta doar dacă ești suficient de visător cât să poți visa cu ochii deschiși și-nfipți într-o carte.

PS: primul volum se încheie cu VA URMA. Domnul Valentin Nicolau a trecut în neființă și acest VA URMA sună atât de nefiresc. Dar este doar o iluzie. VA URMA este cât se poate de normal și firesc pentru că Valentin Nicolau s-a refugiat în Basmania pentru a continua povestea așa cum se cuvine. Chiar dacă nu se va tipări vreodată un următor volum, drumul către basme a fost deschis, căci Băsmuitorul cel Cumplit și-a găsit numele ce-l face cunoscut atât în basme cât și pe Pământ.

Și acum ce facem, micuțule? – Hans Fallada


My rating: 4 of 5 stars

Pe Hans Fallada l-am descoperit cu Singur în Berlin – recenzia se poate citi cu click pe titlu – o carte extraordinară care mă mir că nu a prins la publicul românesc așa cum au prins recent Stoner și Laur.

Am așteptat Și acum ce facem, micuțule? așa cum aștept traducerile din Rushdie, Pynchon sau Alasdair Gray. Adică cu sufletul la gură. Și cum a apărut, cum am luat-o acasă și m-am apucat de ea.

Fallada nu m-a dezamăgit nici de data asta.

„E patru și cinci minute. Pinneberg tocmai constată asta. Stă așa, un bărbat tânăr, blond și arătos, în fața casei de pe Rothenbaumstrasse, nr. 24, și așteaptă.

E, deci, patru și cinci minute și la patru fără un sfert trebuia să se întâlnească cu Mielușica. Pinneberg bagă ceasul înapoi în buzunar și se uită la o firmă montată la intrarea în casa de pe Rothenbaumstrasse, nr. 24. Citește:

Dr. Sesam

Ginecolog

Consultații:

9-12 și 4-6

Corect! Totuși e deja patru și cinci minute. Dacă-mi aprind o țigară, sigur apare Mielușica imediat de după colț. Mai bine nu. Și-așa ziua de azi va fi una destul de scumpă.”

Nu întâmplător am dat citatul de mai sus, citat scos din primul capitol al cărții. Fragmentul de deschidere are un rol foarte important în întreaga construcție a romanului întrucât întreaga viață a tinerei familii Pinneberg este sub spectrul calcului, a cifrelor mărunțite și răsucite până când vor părea acceptabile. Până când le va lăsa impresia celor doi tineri că viața poate să meargă mai departe. Că se vor descurca. Că totul va fi bine.

Povestea:

E 1932. Pe străzi se încaieră forțele de ordine cu naziștii și comuniștii , comuniștii și naziștii între ei, forțele de ordine cu șomerii care bântuie precum fantomele parcurile lipsite de orice veselie. Naziștii își consolidează puterea cu un Adolf Hitler încruntat din umbră. Germania e în criză, oameni mor de foame, locurile de muncă sunt puține, iar angajații țin cu dinții de ele chiar dacă patronii îi calcă în picioare.

Johannes Pinneberg (Băiatul) o lasă gravidă pe iubita lui, Emma Mörschel (Mieluşica). Cum află vestea cea mare Johannes se și hotărăște să o ceară în căsătorie. Emma, Mielușica, acceptă cu lacrimi de fericire în ochi și prezintă părinților decizia luată. Chiar dacă entuziasmul părinților nu este la fel de mare precum cel al tinerilor, aceștia își dau acordul. Planuri sunt multe și extrem de complicate pentru că trebuie luat în calcul fiecare bănuț câștigat de Johannes, Băiatul, și toate ajutoarele pe care statul le acordă mamelor. Tinerilor li se pare că se pot descurca și se vor descurca cel puțin onorabil pentru că toate calculele lor arată că pot să ducă o viață decentă, cu destul de multe limite și abțineri, dar decentă. Iar fericirea, totuși, nu este dată de bani ci de faptul că se au unul pe celălalt și că se iubesc. Și vor face astfel încât totul va fi bine. Totul va fi bine, micuțule. Oare?

În 1932 a fost publicat romanul și s-a bucurat de un imens succes la nivel continental. A devenit bestseller și a fost chiar și ecranizat. Era apreciat și discutat. În 1933 Hitler a ajuns la putere. I s-a propus lui Fallada să intre în partid. A refuzat. Iar umbra grea și groasă a zvasticii l-a acoperit și făcut uitat pe Hans Fallada…

Hans Fallada nu este un povestitor. Fallada îngheață timpul și oameni după care le insuflă viață și le-o oferă cititorului. Fallada nu este scriitorul care să umble la cutia cu metafore, la scriitura stilizată care să te facă să trăiești melancolia, suferința, chinul personajelor. Fallada nu face apel la jonglerii care să te manipuleze subtil și să-ți înfigă pe sub piele povestea care va crește ca o tumoare în interiorul tău până când vei izbucni în lacrimi. Fallada creionează portrete ca un desenator ambulant din piețele centrale ale orașelor. Stă lângă oamenii despre care scrie și îi ascultă, îi urmărește, îi înțelege, îi iubește și fură bucăți din ei pentru a le așterne pe hârtie. La asta să te aștepți, cititorule, când vei lua cartea în mână. La descrierea vieții grele dintr-o țară înecată în criză economică, într-o țară în care luptele de stradă sunt extrem de violente și la ordinea zilei, într-o țară în care mai ai speranță că o să fie totul bine la un moment dat doar dacă ai pe cineva care te iubește lângă tine.

Chinul prin care trec cei doi tineri căsătoriți este mai mult decât înduioșător. Ajungi să speri alături de ei că lucrurile se vor rezolva, cumva, că totul va fi bine. Două lait-motive conduc viața familiel Pinneberg: „ne vom descurca noi” și eternele calcule a banilor care le intră în casă. Totul este calculat la familia Pinneberg. Orice marcă are rostul ei prestabilit chiar înainte de a le ajunge în buzunar. Nimic nu este cumpărat fără a fi trecut în prealabil printr-o atentă și grijulie analiză. Mâncarea se calculează în grame, căldura în brațe de lemne, hainele în bucățile de pânză care încă nu au cedat și dispărut în neant. Și totuși familia Pinneberg speră. Și se bucură de copil, chiar dacă lumea care-i vede le spune că sunt nebuni pentru că au făcut un copil în vremurile grele de acum. Ei nu cedează și soarta nu ezită să le dea impresia că le surâde. Și le și surâde câte puțin. Cu un colț al gurii. Apartamentele în care vor locui le oferă exact ce le trebuie pentru că ei se mulțumesc cu puțin. Cu un acoperiș deasupra capului, mai exact. Doar că locurile de muncă se păstrează greu, iar presiunile din partea angajatorului sunt infernale. Johannes va ceda nervos și va cădea în plasa jocurilor de culise pentru că el este un om corect care vrea doar să muncească și să-și întrețină familia. Însă Johannes este și foarte mândru. Or, mândria într-o astfel de perioadă este ultimul lucru la care ar mai trebui să te gândești…

Promit sa schimb pozele imediat cum voi avea incarcati acumulatorii pentru aparat :)

Promit sa schimb pozele imediat cum voi avea incarcati acumulatorii pentru aparat :)

IMG-20150224-00411

Familia Pinneberg supraviețuiește pentru că se iubesc. E singura hrană care nu trebuie măsurată și raționalizată. Par ușor ireali în lumea anilor 1930 care se luptă pentru supraviețuire. Și asta se vede și din sfaturile prietenești și bătrânești pe care Johannes le primește. Lumea nu mai are timp, răbdare, chef, energie pentru iubire.

„-De când ești căsătorit?

-De mai bine de patru săptămâni.

-De mai bine de patru săptămâni. Încă socotești în săptămâni. O să fii un soț bun, se vede. Nu trebuie să-ți fie rușine că rogi pe cineva pentru un lucru, nu-i nimic rău în asta. Numai să fiți drăguți unul cu altul. Să fii mereu drăguț cu soția dumitale. Să te gândești mereu că e numai o femeie și nu are minte. Îmi pare rău, domnul Pinneberg.”

Toți sunt dușmani, cu toții trebuie să trăiești pentru a încerca să mai prinzi câteva luni, poate un an de viață.  Speranța? E moartă de mult. Dar se poate trăi și fără ea.

Am depășit cu mult ținta de o pagină de word pe care îmi propun să o dedic fiecărui articol pe care-l scriu și încă mai am atâtea de scris. Probabil că mi-ar trebui încă cel puțin zece pagini, deși am deja trei, ca să vă povestesc tot ce a trezit în mine scriitorul german și ce extraordinară este cartea. Nu v-am spus nici despre sumbrul film pe care Johannes l-a văzut cu Mielușica și care-l va bântui, nici despre greutățile întâmpinate în Berlin și necazurile pe care le-au avut din cauza mamei Băiatului, nu v-am spus despre cum Micuțul îngheța în fața unei porți în timp ce tatăl său cerea plata Mielușicii pentru șosetele cârpite, nici despre talentul extraordinar de vânzător al lui Pinneberg. Nu v-am spus despre o mulțime de lucruri pentru că trebuie și vreau și-mi doresc să le descoperiți singuri. Credeți-mă că Hans Fallada și ale sale două cărți traduse la Polirom sunt cel puțin la fel de bune ca Laur și Stoner. Ar fi păcat, nu doar pentru memoria scriitorului cât și a personajelor sale, să nu aruncați un ochi peste aceste sensibile și apăsătoare volume. Eu cred că vă vor plăcea.

De ce 4 stele: pentru că nu am mai citit de foarte mult o carte care să reușească să arate cât de frumoase şi hrănitoare pot fi dragostea și respectul pe care-l primești de la persoana iubită. De mult nu am mai citit despre iubire exact așa cum este ea. De mult nu am mai văzut iubirea suprinsă în fascinanta sa simplitate. Hans Fallada nu creează povești și nici personaje. Hansa Fallada redă ochilor noștri, ai celor care trăiesc în secolul XXI, nu o frântură din zbuciumatul secol XX, ci chiar esența fricii trăite în perioada crepuscului care precedă noapte și coșmarul care a fost cel de-al doilea război mondial.

Al cincilea val – Rick Yancey


Al cincilea val

My rating: 4 of 5 stars

Cred că de la Hoțul de cărți nu am mai prins o carte pe care să o dau gata în nici două nopți. Diferența este că Hoțul de cărți m-a scos din sărite de mi-a venit să o arunc pe geam, pe când Al cincilea val m-a țintuit în fotoliu și mi-a oferit o porție foarte de bună de entertainment beletristic.

Povestea este destul de simplă: extratereștrii ne invadează și vor să ne anihileze. Gândit și pus în practică. Am găsit o poză pe net care reușește să explice foarte ușor și rapid ce și cum au făcut extratereștrii în Al cincilea val:

7 miliarde de oameni au fost curățați metodic în doar câteva zile. E adevărat că nici măcar cei mai răi dintre cei mai răi eroi negativi nu reușesc vreodată să omoare atâția oameni într-un timp atât de scurt. Ceea ce-i face pe extratereștri, categoric, cei mai duri și mai șmecheri exterminatori din toată istoria imaginației omeneștri așternute vreodată pe hârtie spre delectarea și înspăimântarea cititorilor.

Așadar, extratereștrii vin, ne iau curentul, pun de câteva cutremure devastatoare, aruncă cu gâinaț purtător al unui virus care ucide în un mod suficient de sângeros cât să te ajute să înnebunești când îi vezi pe cei dragi cum pier, după care trimit niscai pușcași lunetiști care-i iau la țintă spre eterna odihnire cu fața-n tărână pe supraviețuitori. Am zis patru valuri. Al cincilea, eeeeei, cu al cincilea e șmecherie rău de tot! Al cincilea sunt tocmai supraviețuitorii, dragii moșului. Dar despre asta nu pot să vă spun mai multe că vă stric supriza.

Personajele: sunt clișeistice, dar nu știu cum ar putea să fie altfel. Puștoaica, Cassie, care scapă printr-un mare noroc cu viață și e un fel de Rambo feminim – se cam găsește în aproape orice carte YA din ultimii ani, e simpatică și ajungi să-ți placă de ea chiar dacă vorbește despre lac de unghii când Pământul se zgâiește în ochii crunți ai Apocalipsei. Mai avem doi soldați care rup norii și fără de care eroismul nu ar mai fi eroism demn de cărți dedicate tinerilor – Zombie (un adolescent născut, și nu făcut să rupă inimile și alte… lucruri care fac cu dărnicie parte din anatomia feminină) și Ryder (o gagică adevărată la care visam pe când eram mai tânăr și pe care nu am reușit să o întâlnesc nici până-n ziua de azi, dar dacă există-n cărți, sigur e și-n realitate pe undeva – căutarea continuă). Mai avem un Amuțitor, un fel de răufăcător care este și nu este, care o ia și nu o ia aiurea pe câmpii când se aude strigat de dulcele urlet al iubirii ce se poate întâmpla doar în vremuri de apocaliptică restriște. Nu se poate să uităm de mititelul Nugget – dar el este important abia spre sfârșit când se încinge toată poveste și când tu, cititorule, ești deja cu ochii umflați de nesomn și-ți numeri orele pe care crezi că le mai poți dedica cititului până să pui cornul în pernă și să dormi nițel.

Boooon, acum că te-am pus în temă cu ce se întâmplă-n carte, hai să-ți zic de ce m-a ținut treaz două nopți la rând și cum am reușit să dau gata în câteva ore o carte care are 500 de pagini. Simplu! Rick Yancey te ține cu sufletul la gură! Are un stil de a povesti care nu te lasă nici măcar să respiri! Este atât de alert încât închizi ochii când o dă în bălării cu anumite evenimente, se mai întâmplă să uite anumite detalii care nu prea se potrivesc pe moment și nici în viitorul poveștii, o mai exagerează pe ici, pe colo cu povestea de dragoste încropită între personaje, mai dă câte un rateu când vine vorba de anumite acțiuni, dar, per-total, ești întru totul dispus să-l ierți, pentru că citești o carte antrenantă, rapidă, plină de acțiune mai ceva ca un thriller.

E exact acel gen de carte de care ai nevoie când nu știi ce să citești și cauți ceva care să te țină-n priză câteva ore bune. Nu se vrea mai mult de un volum de beletristică care să distreze, care să te surprindă și să te facă să-ți rozi unghiile și să dai pagină după pagină cu disperare și cu ochii cât cepele!

Se pot spune multe lucruri negative despre Al cincilea val, dar în niciun caz că este plictisitoare sau prost scrisă. Yancey a avut parte, asta e senzația cu care am rămas, de o echipă care i-a cosmetizat povestea astfel încât să lovească în toţi cititorii care o iau în mână și să-i împartă în două tabere foarte stricte: cei care o iubesc și cei care o detestă. Tu din care tabără vei face parte? Mie mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă nu e genul meu de lectură.

Intermezzo: cum se poate împăca o asemenea carte cu mintea unui cititor de Ulise sau Muntele vrăjit? În mintea mea, că despre mine este vorba, lucrurile sunt foarte simple. Încă mă bucur de filme de acțiune cu actori sub-mediocri și cu scenarii penibile, citesc cu ardoare benzi desenate în care super-eroi cu gusturi vestimentare îndoielnice fac prăpăd fesele răufăcătorilor și încă mai reușesc să mă mențin suficient de adolescent încât să-mi cumpăr și să etalez cu o neprefăcută mândrie tricouri și alte lucruri cu eroul meu favorit din toate timpurile: Batman. Deci, cum se împacă? Simplu: nu se întâlnesc niciodată pentru că Răzvan cel iubitor de năzdrăvănii facile nu e același cu cel care se bucură și delectează cu diferite capodopere ale literaturii universale.

Al cincilea val cred că are toate premisele să creeze o nouă nebunie la nivel mondial și să se țină alături de, printre altele, seria The Hunger Games și Divergent. Nu este o capodoperă, nici nu cred că se caută sau se vrea așa ceva de la genul ăsta de beletristică, dar este o alternativă cât se poate de viabilă la orice altă distracție din miile de distracții care le stau la dispoziție adolescenților din ziua de azi.

Eram foarte pornit pe literatura YA și am început cu stângul relația mea cu acest gen din cauza Hoțului de cărți. Am mai dat peste câteva titluri care merită ignorate, nici măcar anihilate așa cum am pretenția că am făcut cu volumul lui Zusak, dar printre acestea sunt şi adevărate bijuterii care merită toată atenția cititorului. Recunosc că, dacă acum aș avea 14-15 ani, aș fi îngropat în acest gen de cărți și le-aș devora cu voracitate, iar Al cincilea val ar fi una dintre favorite.

Cu ce trebuie să rămâi în minte după ce ai citit acest articol: e o poveste cu extratereștrii care distrug rasa umană; ai cinci eroi de poveste de care o să-ți placă; o poveste sau două de dragoste care-ți vor face ca inima să bată puțin mai tare; acțiune care-ți va face inima să sară câteva bătăi la tot câteva pagini; răsturnări de situație care te vor ține treaz și te vor face să urli după ce termini cartea: Vreau urgent următorul volum!

Totuși Rick Yancey primește un mare minus din parte mea și următoare dedicație: You killed Kenny! You bastard! Nu pentru că aș avea ceva cu Kenny din carte dar chiar și-n Al cincilea val??? Nu e suficient de hăcuit în South Park? Ar fi culmea să se şi întoarcă în următoarele volume :)

De ce 4 stele: pentru că m-a ținut treaz, pentru că m-a ținut în suspans, pentru că mi-a oferit acei tremurici pe care-i ai când abia aștepți să vezi ce se întâmplă când dai pagina. O poveste destul de bine construită și cu dialoguri pe alocuri excelente cu personaje ușor de reținut și plăcut, un început de serie care te face să-ți rozi unghiile în timp ce numeri zilele până la următorul volum.

Oscar 2015: And the winner is…


Gata, s-au dat statuetele!

Nu au fost surprize, chiar dacă nu s-au regăsit toți câştigătorii in previziunile mele, totuşi Academia nu a suprins nici anul acesta.

De cel puţin patru ani voturile Academiei par a funcţiona conform unui pattern destul de uşor de observat şi utilizat.

Din punctul meu de vedere marele perdant al galei este The Grand Budapest Hotel. Putea să mai primească, liniştit, premiul pentru cel mai bun scenariu original, fără niciun pic de stres din partea juriului. Dar nah, un scenariu construit în jurul şi pe o piesă de Raymond Carver este destul de greu de bătut, ce să-i faci.

Redmayne merită Oscar-ul deşi l-am lăsat deoparte datorită hype-ului cu The Imitation Game şi Cumberbatch. Mă bucur că m-am înşelat.

Arquette cred că a luat premiul doar pentru că Boyhood trebuia să primească şi el ceva, singurul loc unde putea să şi ia statueta fiind la categoria unde participa Arquette. Poate o să se înveţe minte Meryl Streep să nu mai joace în bălării dacă vrea să devină cea mai bună actriţă din toate timpurile. A ratat anul ăsta şansa de a intra în istorie, o şansă cu atât mai mare întrucât nu prea a avut rival.

Lubezki a făcut treabă bună în Birdman, foarte bună dar nici Lukasz Zal şi Ryszard Lenczewski nu meritau ignoraţi pentru munca şi talentul pe care l-au arătat în Ida. Cred că s-a făcut o nedreptate la această categorie pentru că până şi Unbroken presupune o muncă mult mai dificilă de care Deakins se achită mai mult decât onorabil, în comparaţie cu Lubezki. Dar Birdman este vedeta galei şi trebuie să fie onorată cât cuprinde. Plus că Lubezki se pare că s-a deprins să lucreze în spaţii închise şi se descurcă de minune să anuleze senzaţia de claustrofobie – vezi şi Gravity.

Să nu mă înţelegeţi greşit, Birdman este o capodoperă în cel mai curat sens al cuvântului, fără îndoială! Doar că nu este perfect şi au fost unele filme care au fost pe anumite segmente puţin mai bune decât el. Atât. Categoric merită cumpărat şi păstrat în videotecă alături de The Grand Budapest Hotel şi Whiplash.

Best Motion Picture of the Year

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Whiplash/Birdman sau The Grand Hotel Budapest (dar mai sigur Birdman – pe el aş paria)

Best Performance by an Actor in a Leading Role

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
mi-e greu să mă exprim pentru că nu am niciun favorit aici. L-aş fi preferat pe Gyllenhaal dar nah, Cooper se pare că e abonat, mai nou, la nominalizări
xxxxxx/Benedict Cumberbatch
Cine a câştigat:  Eddie Redmayne for The Theory of Everything (2014)

Best Performance by an Actress in a Leading Role

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Categoric: Julianne Moore/Julianne Moore
Cine a câştigat:  Julianne Moore for Still Alice (2014)

Best Performance by an Actor in a Supporting Role

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
tare aş vrea să-l aleg pe Norton, dar Simmons a fost mult mai bun şi mai spectaculos…
J.K. Simmons/Robert Duvall
Cine a câştigat:   J.K. Simmons for Whiplash (2014)

Best Performance by an Actress in a Supporting Role

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
mi-a plăcut Emma Stone, dar o aleg doar pentru că nu am o altă opţiune reală. Meryl Streep a jucat într-un film atât de înfiorător de prost încât nu am fost în stare să-i urmăresc jocul.
Emma Stone/Meryl Streep
Cine a câştigat:   Patricia Arquette for Boyhood (2014/I)

Best Achievement in Directing

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
asta este una dintre categoriile foarte grele… Regizorii sunt unul şi unul, care mai de care mai spectaculoşi. Şarmul şi magia imagistică a lui Anderson sau inovaţia lui Inarritu?
Birdman/Birdman (dar şi Boyhood cred că are o şansă mare în faţa Academiei şi nu m-ar mira dacă ar lua Linklater statueta)
Cine a câştigat:  Alejandro González Iñárritu for Birdman (2014)

Best Writing, Original Screenplay

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
ORIGINAL! Aşa zice categoria. Prin urmare, cred că doar două filme au ce căuta în această categorie: The Grand Hotel Budapest şi Nightcrawler. E greu, foarte greu pentru că ambele sunt acel gen de film pe care o să vrei să-l revezi de-a lungul anilor. Cred că o să ia Nighcrawler pentru că Wes Anderson nu a reuşit să fructifice nicio nominalizare până acum.
The Grand Hotel Budapest/Nightcrawler

Best Achievement in Cinematography

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Categoric: Ida/Unbroken
Cine a câştigat:

Best Foreign Language Film of the Year

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Ida/Ida
Cine a câştigat:

Best Animated Feature Film of the Year

Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
The Boxtrolls/How to train your Dragon 2 sau Big Hero 6
Cine a câştigat:  Big Hero 6 (2014)

Oscar 2015: cine aş vrea să-l ia şi cine cred că o să-l primească


Doar patru filme nu am văzut până la momentul în care scriu articolul de faţă: Timbuktu, Wild Tales, Foxcatcher şi Song of the Sea.

Gala de premiere se apropie cu repeziciune şi simt nevoia să-mi exprim votul cerut de Academie. :)

De-a lungul anilor nu am fost foarte departe de adevăr şi am reuşit să “citesc” drumul statuetei, însă de data asta mi se pare că este o luptă titanică între câteva filme cel puţin interesante şi câţiva actori care şi-a testat limitele talentului.

Nu mi-a fost deloc greu să-mi aleg favoriţii, dar îmi este destul de greu să-mi dau seama pe cine o să aleagă Academia.

Best Motion Picture of the Year

NOMINEES








Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Whiplash/Birdman sau The Grand Hotel Budapest (dar mai sigur Birdman – pe el aş paria)
Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
mi-e greu să mă exprim pentru că nu am niciun favorit aici. L-aş fi preferat pe Gyllenhaal dar nah, Cooper se pare că e abonat, mai nou, la nominalizări
xxxxxx/Benedict Cumberbatch
Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Categoric: Julianne Moore/Julianne Moore

Best Performance by an Actor in a Supporting Role

NOMINEES





Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
tare aş vrea să-l aleg pe Norton, dar Simmons a fost mult mai bun şi mai spectaculos…
J.K. Simmons/Robert Duvall

Best Performance by an Actress in a Supporting Role

NOMINEES





Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
mi-a plăcut Emma Stone, dar o aleg doar pentru că nu am o altă opţiune reală. Meryl Streep a jucat într-un film atât de înfiorător de prost încât nu am fost în stare să-i urmăresc jocul.
Emma Stone/Meryl Streep
Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
asta este una dintre categoriile foarte grele… Regizorii sunt unul şi unul, care mai de care mai spectaculoşi. Şarmul şi magia imagistică a lui Anderson sau inovaţia lui Inarritu?
Birdman/Birdman (dar şi Boyhood cred că are o şansă mare în faţa Academiei şi nu m-ar mira dacă ar lua Linklater statueta)
Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
ORIGINAL! Aşa zice categoria. Prin urmare, cred că doar două filme au ce căuta în această categorie: The Grand Hotel Budapest şi Nightcrawler. E greu, foarte greu pentru că ambele sunt acel gen de film pe care o să vrei să-l revezi de-a lungul anilor. Cred că o să ia Nighcrawler pentru că Wes Anderson nu a reuşit să fructifice nicio nominalizare până acum.
The Grand Hotel Budapest/Nightcrawler
Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Categoric: Ida/Unbroken

Best Foreign Language Film of the Year

NOMINEES





Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
Ida/Ida
Cine aș vrea să ia/Cine cred că o să ia:
The Boxtrolls/How to train your Dragon 2 sau Big Hero 6

Cam astea ar fi. Ne vedem pe 23 februarie cu câştigătorii statuetelor.

Restul nominalizărilor aici.

Show-ul o să fie transmis în România de Digi24 şi DigiFilm.

E van F despre: Naşterea. Istorii trăite, Poveşti cu scriitoare şi copii şi Mâini cuminţi. Copilul meu autist


Am citit de curând, la foc automat, trei cărţi pentru doamne şi domnişoare şi pentru domni dispuşi să tragă cu urechea şi am rămas cu impresii cât se poate de amestecate despre copii, despre naşterea şi creşterea lor.

Prima este Naşterea. Istorii trăite, o carte care, în seria pe care am început-o, avea şanse mari să fie cea mai horror, dar nu a fost nici pe departe aşa. Structurată temporal, cartea cuprinde articole scrise de femei care au născut în „perioada bună a comunismului“, femei care au născut în „vremea decretului“ – cele mai multe şi cu poveştile cele mai intense şi femei care au născut după ʼ90 în România sau în străinătate. Cumva îmi tot pică în mână cărţi despre naştere şi sarcină în perioada comunistă şi, dacă până acum credeam că naşterea naturală este firească, am ajuns acum să cred, din pricina nenorocirilor istorisite de doctori şi paciente, că accesul liber şi discreţionar la cezariană este un pas în faţă făcut de umanitate pentru a perpetua specia şi pentru a evolua. Nu cred că asta a fost intenţia, de pildă a Mihaelei Miroiu, dar, după ce şi-a spus greaua poveste, consecinţă a numărului limitat de cezariene/lună care făcea, de exemplu, ca o femeie cu un copil de 4-5 kg cu picioarele în faţă să fie obligată să nască natural (nu şi în exemplul de faţă), am ajuns la concluzia că sunt doar mofturi, fonfleuri pe care femeile de azi şi le permit din prea mult bine, acelea de a susţine că orice femeie poate naşte natural, că natura nu ne dă mai mult decât putem duce. Dacă ne-am întoarce cu câteva secole în urmă, în vremea în care doctorii nu salvau mamele şi copiii la naştere şi se murea pe capete cu moaşa la datorie, sunt sigură că multe femei ar fi dat orice să poată face o cezariană care să nu pună în pericol nici viaţa pruncului, nici pe cea a mamei. Dar nici nu e nevoie să ne întoarcem cu câteva secole în urmă, mărturiile sunt la abia câţiva ani distanţă (cred că o să îmi iau ceva dislike-uri şi câţiva pamperşi peste ochi pe faza asta).

Una peste alta, nu vă fie frică de o carte prea intimă, sumbră, cu sânge şi ţipete ca în filmele de groază. E cazul să vă aşteptaţi la nişte istorisiri lejere, plăcute, pline de umor (de exemplu critica soţilor Căpraru este absolut delicioasă, picată parcă din cărţile lui Voltaire sau ale lui Seinfeld…), care nu aruncă nicăieri cu resentimente şi gânduri negre. Adevărul e că toată povestea asta cu naşterea se termină acasă, după ieşirea din spital, deci cu acele momente de linişte şi fericire pe care nu le poţi întuneca in nici un fel.

Treaba asta cu gândurile sumbre o tot subliniez pentru că a doua cărţulie din serie, Poveşti cu scriitoare şi copii, mi-a părut aproape macabră, decorul unui film psihologic cu accente thriller şi horror pe alocuri, un film dintre cele de care vrei să te scuturi cât mai degrabă, pe care vrei să le uiţi şi care ţi-au stricat zilele şi ţi-au încurcat ploile – Fata dispărută pentru mine a fost o astfel de horipileală.

Mi-au plăcut mult articolele Anei Dragu (deşi o poveste prea scurtă, mai ales că noi ştim ce har de povestitoare are dumneaei), Simonei Popescu (articol pe care, din păcate, l-am mai citit undeva înainte, probabil pe net, lucru care mie nu îmi place) şi cel al Mihaelei Ursa (care, înţeleg de la roşuvertical că e, de asemenea, pe undeva pe net). M-au speriat câteva poveşti despre drame crude şi altele cu femei la capătul puterilor, iar un interviu mi-a ridicat părul de pe ceafă. Ce să mai zic… Probleme personale. Adevărul e că să nu mă descurc să alerg după un copil şi să nu reuşesc să îmi termin treburile mă pricep şi eu destul de bine. M-ar fi bucurat să văd mai des că se poate, cum spune Sonia pe cartepedia. Impresia care mi-a rămas e că nu se poate, sau că nu se poate aşa lesne cum am vrea noi să credem, aceste mame super-eroine. Nu cred că feministele ar fi prea mândre de această carte.

La Cluj:

pov

se poate am aflat dintr-o altă carte: Mâini cuminţi. Copilul meu autist. Nu aş vrea să prezint cartea, nici nu e mare lucru de prezentat, titlu o face de la cap la coadă, aş vrea doar să cred că poate fi citită de oricine, oricând, indiferent dacă e interesat sau nu de autism, fie că e părinte sau nu, psiholog sau doar pasionat de „memorialistică“. Nu vă ia mai mult de o după amiază şi vă va purta de la spaimă, la emoţie şi nu în ultimul rând la veselie fară să simţiţi, pentru că autoarea ştie cum să le împletească pe toate astfel încât să nu pice povestea nici prea greu, nici prea uşor: o mamă superhero pe care o admir şi un copil talentat care a reuşit să dea o notă pozitivă bolii prin muzică alături de un alt copil, mai mare, care a reuşit să aibă grijă de frăţiorul ei într-un mod care cu siguranţă vă va impresiona. Şi pentru că viaţa bate şi filmul şi cartea, mi-am amintit de Minunea o carte pentru copii care nu m-a impresionat prea tare la lectură, dar pe care o văd acum, câtă vreme asemănarea este izbitoare, cu alţi ochi.

Faţă de Mâini cuminţi am simţit pentru prima dată ceea ce am văzut că spun alţii fără ca eu să fi înţeles până acum, că nu poţi nota o carte despre viaţă pentru că e ca şi cum ai nota viaţa unui om. Dar primului volum, cel despre Naştere, i-aş da 4 stele cât se poate de strălucitoare, iar celui despre scris în vremea copilăriei i-aş da doar o stea la fel de întunecată ca tristetea care m-a cuprins citind-o. Mi-a rămas în minte, totuşi, din această carte, o idee care apare de două ori: că literatura pentru copii e cea mai greu de scris literatură. Oare aşa să fie? Oare de asta nu mai scriu românii literatură pentru copii? Asta rămâne de cercetat.

Norocoşii din Bistriţa au parte de lansare:

Împotriva zeilor. Remarcabila poveste a riscului – Peter L. Bernstein


Impotriva zeilor

Împotriva zeilor. Remarcabila poveste a riscului de Peter L. Bernstein
My rating: 4 of 5 stars

Colecția Povestea Banilor m-a fascinat cu primele volume Stăpânii Finanțelor și Mania Lalelelor. Astfel, Împotriva Zeilor a ajuns şi pe biroul meu de îndată ce a atins rafturile cu noutăți ale librăriilor.

Peter L. Bernstein și-a propus să scrie istoria răzvrătirii oamenilor împotriva zeilor și a asumării riscului, risc văzut ca și independență a umanității în fața vrerii și prescrierii demiurgice. Transformarea viitorului imprevizibil și de negândit, datorită adâncilor rădăcini ale minții subjugate de credință și religie într-un pas care poate fi înțeles, prevăzut și ordonat din prezent astfel încât să permită omului să gândească în avans, să plănuiască, să riște, să investească în mâine, va fi posibil datorită apariției și a conștientizării cauzelor de risc și a calculului probabilităților.

Bernstein o ia metodic și-și începe povestirea explicându-ne cât de mare noroc avem că numerele arabe au fost inventate și adoptate de europeni, numere fără de care matematica nu ar fi existat vreodată, numere fără de care riscul nu ar fi putut fi calculat vreodată și, extem de posibil, ruperea de misticismul și determinismul religios ar fi ținut omenirea legată de prezent cu lanțuri de tăria diamantului.

Autorul scrie pe înțelesul oricui, inclusiv pe al meu, despre evoluția numerelor și rostul acestora în evoluția umanității.

Primii care și-au pus vreodată problema riscului și a calcului probabilității au fost jucătorii de jocuri de noroc cu zarul. De fapt, calculul probabilităților se datorează în primul rând împătimiților de astfel de jocuri care doreau să-și reducă pe cât posibil pierderile cauzate de nărăvașul pătrat numerotat care-i putea îmbogăți sau sărăci dintr-o simplă rostogolire și maiestuoasă așezare. Culmea, nu?

Leonardo Pissano a scris în 1202, pe când avea doar 27 de ani, Liber Abaci (Cartea de calcul), carte care va primi sprijinul împăratului Frederic al II-lea. Leonardo Pissano este mai cunoscut sub numele de Fibonacci (Fibonacci este o prescurtare de la „fiul lui Bonacio” care Bonacio înseamnă „prostănac” iar Fibonacci ar însemna „cap sec”) și datorită renumitului său șir de numere care a și născut atât de cunoscutele spirale logaritmice create cu ajutorul proporțiilor lui Fibonacci, spirale care se va descoperi că sunt absolut peste tot în natură. Fibonacci cu al său Liber Abacci este primul care pune bazele algebrei în Europa.

Păi, cum adică în Europa?

Pentru că al-Kwarizmi – așa-i că sună cunoscut acest nume arab? – în 825 a fost primul, deci cu ceva timp înainte de Fibonacci, care a propus o regulă de calcul și tot el a fost cel care a „nășit” cuvântul, care a ajuns cunoscut drept algebră, al-jabr, știința ecuațiilor.

Un alt matematician timpuriu a fost Omar Khayyam, cel care este mai cunoscut pentru poeziile sale decât pentru demonstrațiile și teoriile matematice, care a publicat un volumaș de poezii, Rubaiyat, în care se face cunoscut mai degrabă lirismul gândirii sale, întrucât împărtășește cititorului plăcerea de a degusta vinuri și de a-l încuraja în a profita de caracterul trecător al vieții, decât opiniile cu privire la binefacerile științei sau ale matematicii. Bernstein redă și povestea lui Omar Khayyam și a altor doi prieteni buni de-ai săi, Nizam al Mulk și Hasan al Sabbah, care la un moment dat au făcut un legământ ca cel care va ajunge mai întâi bogat și puternic să-i ajute și pe ceilalți, toți trei urmând a împărți bogăția în mod egal. Nizam a ajuns vizirul sultanului și cei doi prieteni au venit să-și ceară dreptul. Hassan a cerut un loc în guvern, loc pe care l-a primit, însă promovarea l-a dezamăgit și a ajuns căpetenia unei grupări fanatice din fruntea căreia îl va și asasina pe Nizam. Omar a cerut să trăiască într-un colț al averii sale și să propovăduiască binefacerile științei. Omar Khayyam a creat, printre altele, și un sistem de rearanjare triunghiulară a numerelor care a ajutat la exprimarea în cifre a pătratelor, cuburilor și a puterilor înalte. Acest demers i-a fost de folos lui Blaise Pascal, cel care, în secolul XVII, a ajuns să pună baza conceptelor matematice ce-i vor oferi statutul de părinte al teoriei alegerii, probabilității și șansei.

Iar utilizarea numerelor la adevărata lor valoare era abia la început și deja se întrezăreau posibilități extraordinare și adevărate miracole științifice menite a explica lumea înconjurătoare care încă era foarte bine învăluită în voalul misterios și dens al gândirii dependente de inexplicabilul și credinței religioase.

Așa-i că sună interesant? Gândește-te că ți-am povestit nici măcar primele cinzeci de pagini din volum.

Urmează personalități și povestiri care mai de care mai spectaculoase. Îi vom cunoaște pe Pacioli, prieten cu Lenardo da Vinci, care avea să dea omenirii prima problemă de calcul cu privire la risc prin următorul enunț:

A și B joacă o partidă de balla. Ei se înțeleg să continue până când unul dintre ei câștigă șase runde. De fapt, jocul se oprește când A a câștigat cinci, iar B trei. Cum ar trebui să fie împărțită miza?

Împătimit al jocurilor de noroc, Cardano va ajunge să scrie Liber de Ludo Aleae care va duce mai departe calculul riscului, deschizând drumul și lui Galileo Galilei, cel din urmă italian recunoscut care și-a pus problema calcului probabilităților. Problema riscului va părăsi Italia și va ajunge în Franța în mâinile lui Fermat și ale lui Pascal care-și corespondau pe această temă și au dezvoltat-o suficient de mult cât să fie considerați unii dintre părinții calculului probabilității. Evoluția calcului riscului este atent urmărită și cititorul va avea parte de o adevărată aventură amuzantă și plină de elemente și teorii științifice, totul dezvoltându-se armonios până în prezent.

Povestea riscului se dezvoltă sub bagheta lui Bernstein care oferă cititorului atât detalii științifice care-l pot bloca pe un necunoscător, cât și informații biografice care mai de care mai picante și interesante. Bernstein pune la dispoziție o lucrare științifică, însă face tot posibilul să fie disponibilă oricui, chiar și mie care nu sunt un foarte bun prieten cu matematica.

Notele și explicațiile date de editor și care se găsesc la finalul volumului sunt extrem de utile în înțelegerea unor termeni sau teoreme. Am găsit destul de incomod modul de semnalare a notelor, care sunt foarte multe și uneori greu de urmărit, însă extrem de necesare pentru a desluși și pricepe noianul de informații, însă într-un final am reușit să mă bucur de volumul lui Bernstein.

De ce 4 stele: pentru că până și un nepriceput ca mine a ajuns să se bucure și să înțeleagă evoluția calcului probabilistic și a riscului. Bernstein scrie istoria unei teorii matematice pe înțelesul tuturor, reușind să fie interesant, amuzant, plin de informații biografice și explică teoriile matematicienilor astfel încât să fie atrăgătoare și pentru un cititor mai puțin familiarizat sau prieten cu știința în discuţie.

Pentru norocoşii din Bucureşti:

invit-impotriva-18fev2015