3 cărți de weekend


My rating: 2 of 5 stars

 

Cu mâna mea mi-am făcut-o pe asta, e clar. Deși scria pe spatele cărți că Feuchtwanger avea 5 ani când Hitler a devenit vecinul său și 15 când a părăsit Germania, chiar am crezut că este un volum cât de cât serios. Dar de unde…

 

Feuchtwanger scrie exact așa cum aș scrie și eu dacă aș fi avut bunici care ar fi trăit în Germania nazistă. Probabil că mi-ar fi spus că ei știau ce rău îi Hitler, cât de groaznic este, cum o să facă el numai rău și cum o să pornească războiul. Problema este că prin 1929 nimeni nu prea mai vorbea de Hitler. Toată lumea credea că este terminat ca și om politic. Cam așa și era. Șansele lui Hitler să revigoreze partidul și să ajungă cancelar erau minime. Cartea nu i se vindea așa cum spune tatăl lui Feuchtwanger, încă nu era bestseller, nu o cumpărau nici măcar toți membrii de partid, era mai degrabă o curiozitate în acea perioadă.

 

După 1930 lucrurile s-au schimbat radical. În doar doi ani Hitler a reinventat întreaga mișcare NSDAP și a început să câștige din ce în ce mai multe locuri în Reichstag. Însă tot era văzut drept un biet bufon mai ocupat să dirijeze lupte de stradă între naziști și comuniști decât ca un politician cu șanse reale de a deveni cancelar. Plus că, să nu uităm că la momentul Nopții Cuțitelor Lungi toată lumea a crezut că Hitler s-a îndreptat și că, totuși, noul cancelar nu este atât de malefic precum pare.

 

În fine, nu istorie discut aici, ci cartea lui Feuchtwanger. Toate discuțiile pe care părinții acestuia le aveau se simt drept dialoguri scrise de cineva care a văzut ce a urmat. E extraordinar de suprinzător cum tatăl a reușit să-l citească la perfecție pe Hitler, mișcările lui viitoare, planurile de înarmare, exterminarea evreilor, aproape cu exactitate a prevăzut tot ce a urmat. Problema rămâne: și atunci de ce nu a plecat cu toată familia? Că are un nume? Ce i-a împiedicat pe naziști să-i alunge pe alde Einstein sau Mann – care nici nu era evreu? – prin comportamentul animalic la adresa lor? Nu, din păcate acest argument nu stă în picioare. Familia sa a rămas în Germania pentru că, la fel ca mulți alți evrei, au crezut inocent în umanitatea naziștilor. Credință care s-a dovedit fatidică.

 

M-a deranjat foarte mult acest tip de discurs atoatecunoscător care se și contrazice imediat prin ceea ce personajele au făcut pentru că am avut impresia că asist la o piesă de teatru extrem de prost scrisă și jucată.

 

Informațiile primite de la Feuchtwanger nu au nicio relevanță și importanță istorică. O cărticică scrisă de un bătrânel la 80 și ceva de ani ca să ajute un editor să mai scoată niște bani. Atât.

 

De ce 2 stele: pentru că pozele din caietele lui Feuchtwanger chiar sunt faine și interesante și pot oferi o perspectivă cel puțin șocantă asupra sistemului de învățământ nazist. Poate dacă scria mai mult despre ce însemna școala pentru un copil evreu, aveam parte de o carte cu adevărat interesantă și demnă de ținut minte.

 

 

My rating: 3 of 5 stars

 

Nu credeam că o carte de istorie despre naziști te poate face să râzi, dar uite că s-a întâmplat! Nu din cauza lui Kempka care este cât se poate de profesionist în redactarea amintirilor sale pe care le-a înregistrat la un notar în 1947 cât datorită textului care este mai bine de o jumătate de carte scris de Erich Kern.

 

Kern este un fost membru al NSDAP și un jurnalist de extremă dreaptă. A reușit, cumva, să aibă parte de oarece notorietate datorită textelor sale și unor lucrări care erau ușor șocante și delicioase, bănuiesc, pentru o seamă de istorici și un anumit gen de public. Kern este genul de istoric care poate să fie foarte ușor categorisit drept revizionist.

 

În Contexte și interferențe, Kern aduce un fel de odă lui Adolf Hitler, marele geniu militar care a fost săpat de aliații săi nevolnici și de generalii care-l doreau îndepărtat de la putere. În regulă, toată lumea știe că Hitler și l-a luat singur pe cap pe Mussolini care era un incompetent din punct de vedere militar, înconjurat de o armată de tot râsul, dar pe asta și-a făcut-o cu mâna lui. Nu poți acuza italienii de și mai multă incompetență atâta timp cât nu au fost în stare să câștige un război împotriva unei armate care călărea cai și trăgea cu arcurile. Asta trebuia deja să-i spună ceva lui Hitler. Decizia lui Hitler de a-l coopta pe Mussolini în cercul său de putere e strict vina lui. Kern este de cu totul altă părere. Vă invit să descoperiți singuri pentru că este savuros capitolul dedicat italienilor.

 

Kern mai are o problemă și cu generalii care-l vroiau mort pe Hitler, alături de spionii care-l pîrau pe Fuhrer la Aliați. Păi, ăsta-i mersul războiului! De asta există servicii de informații, pentru ca unii să afle ce fac ceilalți fără ca ceilalți să afle! Nu e ca și cum naziștii n-ar fi spionat pe nimeni pentru că ei sunt fair-play. Însă ce este cu adevărat amuzant vine de la acuzele pe care Kern le aduce generalilor Wermacht-ului care l-au trădat constant pe Hitler. Kern susține sus și tare că toate succesele armate ale naziștilor au fost strict datorate lui Hitler. Ignorând cu un mare talent nume mari de generali, Kern îl urcă pe Hitler pe un piedestal în care samavolnicii generali supărați că un caporal îi conduce, aruncau cu pietre și caca, încercând să-l doboare trimițând ciungi ca să-i arunce în aer soclul. Spectaculos Kern!

 

Trebuie să recunosc că textul lui Kern m-a distrat foarte tare. Incredibil cum se poate demoniza și mitiza un om. Nu ai nevoie decât de câteva cuvinte și întâmplări pe care să le răstălmăcești și e gata mitul!

 

De ce 3 stele: pentru că documentul prezentat de Kempka este extrem de important pentru studiul istoric, iar articolul lui Kern este de o fantezie teribil de amuzantă.

My rating: 3 of 5 stars

 

Ce caută cartea lui Saramago lângă două titluri precum cele de mai sus? Păi, le-am citit în același timp pe toate.

 

Eram curios de acest cu adevărat eveniment editorial în care apare la comun numele lui Saramago, Saviano, Florian și Grass.

 

O experiență interesantă datorată lui Saramago – cum altfel? – și desenelor lui Grass, dar banală datorită textelor lui Saviano și Florian.

 

Romanul lui Saramago se anunța spectaculos. Mi-a adus aminte de Toate numele și de Eseu despre orbire. Astea sunt momentele când un scriitor ajunge să fie cu adevărat regretat de cititorii săi… când ai în mână un roman neterminat… cea mai cruntă pedeapsă inventată vreodată…

 

Saviano scrie despre ce știe el să scrie. Mafie, jurnaliști uciși de dealeri etc. Am înțeles paralela pe care o trage cu personajul lui Saramago, dar nu rezonez deloc cu interpretarea lui Saviano via Semedo pentru simplu motiv că mi-a părut mult prea evidenă și ușor trasă de pări. Saramago nu lucrează cu evidențe. Saramago îți intră în sinapse precum produsele prezentate în reclamele de la TV.

 

Florian e mult prea melancolic în textul său. Am sesizat o lamentare care mi-a displăcut profund. Nu știu de unde a provenit și de ce s-a decis să facă acest text pentru volumul de față, poate că asta este cheia în care a citit povestea lui Saramago și astfel a rezonat el la Semedo și aventura lui, dar nu mi-a plăcut. Scriitura e faină, te prinde, citești cu plăcere, dar nu pare să se potrivească absolut deloc cu restul cărții. Parcă până și Soviano se potrivește cât de cât când încerci să iei volumul ca ansamblu și doar o parte mică a poveștii lui Semedo, însă Florian încheie deloc apoteotic, deși asta îmi era pretenția de la el.

 

De ce 3 stele: pentru că, per total, volumașul apărut la Polirom este acel gen de carte pe care trebuie să o ai pentru că sigur o vei deschide o dată la câțiva ani și vei reciti textele pe care le conține. Poate doar ca să te uiți la desenele lui Grass, dar sigur o vei redeschide.

Numărul zero – Umberto Eco


 

My rating: 3 of 5 stars

Se pare că Umberto Eco a devenit, mai nou, pasionat de teoriile conspirației pentru că după Cimitirul din Praga semioticianul revine cu Numărul zero, o altă teorie a conspirației, de data asta legată de o eventuală supraviețuire a lui Mussolini.

 

Un individ dubios, Simei, îl contactează pe Colonna ca să-i fie scriitor fantomă al memoriilor din vremea pe când era redactor-șef la revista Mâine, revistă care încă nu există, de fapt. Publicația este patronată de un șef din umbră, Comandorul, care vrea să scoată pe piață o revistă cu ajutorul căreia să-și șantajeze rivali de afaceri. Colonna acceptă fără să stea pe gânduri pentru că este falit, iar mica avere promisă de Simei sună cât se poate de bine. Redacția este formată din șase jurnaliști, toți ratați și fără niciun viitor, disperați și deprimați de joburile avute anterior. Ședințele de redacție sunt ușor absurde și se fac tot felul de planuri care aduc mai mult a mânăreli de duzină și găinării decât a muncă serioasă de jurnalist. Colonna începe o poveste de iubire cu Maia și o relație de ciudată amiciție cu un alt jurnalist, Braggadocio care are o teorie extrem de interesantă cu privire la cadavrul tumefiat al lui Mussolini. Teoriile lui Braggadocio încep să-i dea de gândit lui Colonna care se trezește că devine la fel de paranoic ca și amicul său, deși nu credea deloc în ideile sale paranoice cu privire la lovituri de stat orchestrate de Mussolini la 25 de ani de la presupusa sa moarte pentru a reprelua puterea în Italia.

 

Umberto Eco știe cum să scrie și cum să te prindă, cum să facă o povestire să fie captivantă și să o citești pe îndelete ca să o savurezi. La fel face și în Numărul Zero.

 

Romanul este structurat pe două planuri: unul al ședințelor din redacția revistei Mâine și al poveștii de dragoste dintre Maia și Colonna și al doilea al teoriei lui Braggadocio cu privire la sosia lui Mussolini care a fost asasinată în locul Ducelui.

 

Ședințele de redacție sunt foarte amuzante, simțindu-se sarcasmul ascuțit al lui Eco la adresa presei italiene din anii 90 în spatele discuțiilor dintre jurnaliștii care-și planifică un număr fantomă al revistei. Jurnaliștii sunt cu toții figuri parcă rupte din piese caragialești. Cam slabi de minte, autiști, paranoici, ratați și deprimați, cu toții sunt adunați pentru a face o revistă care are unic scop dezinformarea publicului și discreditarea rivalilor Comandorului. Nimeni nu-și găsește locul cu adevărat dar toți intră-n jocul lui Simei datorită banilor promiși și al modului în care au fost învățați să facă presă de la fosturile locuri de muncă.

 

Teoria conspiraționistă a lui Braggadocio sună cât se poate de interesant, iar implicațiile pe care acesta le acuză ar cam zgudui din temelii societatea italiană. Complexitatea teorieieste captivantă și nu m-ar mira dacă ar naște prozeliți. Nu știu dacă Eco s-a inspirat de undeva în scrierea acestei teorii de sună atât de convingător sau știe el ceva adevăruri extrem de supărătoare pe care a decis să le exprime într-un roman mai degrabă decât să scrie un eseu istorico-politic. 

 

Ceva se întâmplă clar cu Eco. Se întoarce la o altă teorie a conspirației care are în mijlocul ei politicieni italieni de dată recentă, organizații și evenimente istorice de anvergură care, dacă teoria s-a dovedi adevărată, ar cam zdruncina din temelii statul italian.

 

Deși captivant, Eco nu m-a vrăjit de data asta. Personajele sunt multe prea erudite și au adeseori un limbaj mult prea pretențios și cunoștințe mult prea vaste ca să se potrivească cu imaginea pe care Eco vrea să le-o dea în cadrul romanului. Deși scriitura este una de foarte bună calitate, cam aici se opresc laudele la adresa ultimului roman al lui Eco.

De ce 3 stele: după ce i-am spus Elenei la cald impresia despre roman m-a întrebat câte stele îi dau și i-am spus că trei. A replicat că dacă nu era Eco probabil că i-aș fi dat doar două. Foarte posibil. Numele lui Eco atârnă greu alături de exercițiul de erudiție pe care-l pune în scenă e greu să-i dai doar două stele. Cel puțin mie mi-ar fi foarte greu.

Avem câștigătorii! Cărțile lui Sherman Alexie și Rick Yancey pleacă la…


Gata, avem câștigătorii!

După îndelungate discuții și o rapidă tragere la sorți la care Vlăduț a fost din nou eroul principal, am aflat și câștigătorii celor două concursuri organizate împreună cu Editura Arthur.

Vorba lungă, sărăcia omului, așadar trec direct la anunțarea câștigătorilor:

Al cincilea val de Rick Yancey merge la Audrey! Felicitări!

Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă merge la Ana Ciochină! Felicitări!

Mulțumim pentru participare, pentru inventivitate și răspunsurile frumoase și vă mai așteptăm și la alte concursuri!

Felicitări tuturor participanților și lectură plăcută tuturor!

Arthur

Frumoasele ruine – Jess Walter


My rating: 3 of 5 stars

Cum am terminat Viața financiară a poeților, m-am și apucat de Frumoasele ruine, atât de entuziasmat am fost de scriitura lui Jess Walter.

 

Pasquale are un vis: să construiască un teren de tenis pe niște stânci și o plajă ca să atragă turiști americani în sătucul pescăresc de pe un țărm de-al Italiei, Porto Vergogna. Muncește de zor la planul său când o tânără actriță americană, Dee Moray, îi este adusă la pensiune. Tânăra susține că suferă de cancer la stomac. Doctorul adus de Pasquale când tânăra era într-o criză de vărsături, spune că de fapt e gravidă. Nedumerit și ușor iritat, Pasquale ia drumul Romei ca să dea piept cu Michael Dean, cel care a trimis-o pe Dee la el, Dean care se ocupă de producția filmului Cleopatra. Da, da, acel Cleopatra cu Richard Burton și Liz Taylor. După ce-i dă un pumn în piept, Pasquale e dispus să-l asculte pe Dean pentru că lucrurile nu sunt atât de simple precum par. Totul se întâmpla în 1962. În prezent Dean este într-un birou în care Pasquale a apărut din nou, după 40 de ani, ca să-i ceară să-l ajute să o găseacă pe Dee. După 40 de ani…

 

Frumoasele ruine are parte de o construcție mult mai complexă în comparație cu Viața financiară a poeților. Multiplele personaje și poveștile acestora riscau să devină o ciorbă plictisitoare și haotică dacă autorul nu ar fi fost în stare să-și păstreze o oarecare coerență în aranjamentul narațiunii. Din fericire, Walter se pricepe să-și planifice romanul și astfel cititorul ajunge să fie încântat de ceea ce citește.

 

Pasquale, Dee Moray, Richard Burton, Michael Dean, Claire, Pat, Alvis, Shane, Lydia sunt doar câteva personaje ale căror povești se intersectează și conlucrează la marele deznodământ pe care Walter l-a pregătit în Frumoasele ruine. În mod normal, în momentul în care o narațiune se împarte pe mai multe planuri, cititorul poate să ajungă adeseori ușor frustrat pentru că nu mai poate urmări cum se cuvine evoluția poveștii dacă nu are un exercițiu adecvat sau o atenție dezvoltată. Salman Rushdie te poate nenoroci psihic cu planurile sale narative din Copiii din miez de noapte. Jess Walter nu este atât de complex. Ba dimpotrivă, el chiar reușește să facă dintr-un stil literar foarte pretențios, stil cu pretenții atât de la scriitori cât și de la cititori, unul foarte simplu, direct, concret și ușor de urmărit și plăcut. Povestea lui Walter este la fel ca un năvod, năvod în care autorul umple ochiurile goale cu pești astfel încât în momentul în care închizi cartea să ai o captură sănătoasă, un năvod cu toate ochiurile pline și cât se poate țeapăn legat de barca ta.

 

Tema volumului Frumoasele ruine nu mi s-a părut la fel de profundă precum cea abordată în Viața financiară a poeților. Ba chiar mi-a adus aminte pe ici-colo de Coelho și superficialitatea sa specifică în modul de a vedea complexitatea vieții. E clar că toate personajele lui Walter sunt sclavii unui destin capricios și nu prea, destin care le adună și le desparte pentru a le aduna din nou într-un joc ce doar pare a fi unul de noroc. Nu cred în conspirația universului care se modelează după dorințele și visele tale și care face tot posibilul ca tu să devii fericit până la urmă. Dar Walter crede în asta pentru că asta vrea el să livreze publicului său pentru că asta vrea publicul.

 

Vrem ceea ce vrem este acel gen de panseu idiot care-ți poate lăsa senzația de profunzime însă dacă-l iei la bani mărunți realizezi că e doar un cretinism care, repetat suficient de des, se poate ridica la rang de vorbă de înțelepciune. Nu am să intru în analiza panseului de mai sus, însă vă spun că acesta este motto-ul romanului și că în jurul lui se învârte viața personajelor lui Walter.

 

Deși îl pot acuza fără nicio reținere pe Walter de superficialitate în alegerea temei, scriitura sa asezonată cu un umor care mi-a smuls zâmbete de pe buze mă face să fiu mult mai indulgent. Walter chiar scrie bine și reușește să fie surprinzător. Deși prea romanțios și melodramatic în unele puncte ale povestirii, nu mi-a displăcut tocmai datorită tonului său sarcastic și felului în care-și modelează povestea. Chiar dacă sfârșitul mi-a adus aminte de telenovelele care curgeau la televizor pe când eram mic și pe care bunica mea le savura cu toată ființa, nu m-a făcut să mă revolt în fața cărții pentru simplul motiv că m-am atașat de personaje.

 

Chei de lectură: – frumoasele ruine este o metaforă pe care eu nu o găsesc justificată în construcția, evoluția și finalitatea poveștii. Recomand cititorului să parcurgă romanul cu această cheie în mână și să-mi spună și mie dacă tinerețea personajelor a fost cu adevărat ruinată și dacă acestea chiar sunt ruine frumoase la bătrânețe. Nu de alta dar mie-mi par, ca să păstrez termenii autorului, adevărate construcții frumos restaurate după ani îndelungați de condiții meteorologice mai mult sau mai puțin favorabile.

 

  • Atenție la Michael Dean – un fel de demiurg care se joacă cu sufletele tuturor personajelor din carte. Recomand o atenție sporită la paragrafele dedicate acestuia, deoarece secretul romanului se ascunde exact în concepția lui Dean despre viață și în modul său de a o trăi.

 

De ce 3 stele: deși Walter are o idee foarte faină, cred că o dă în bară până la urmă devenind mult prea melodramatic și superficial tocmai pentru a ajunge la inima cititorilor cărora le-a dedicat în exclusivitate cartea. M-am bucurat de roman, deși am avut adesea senzația că este dedicat unor altor cititori – o senzație foarte puternică pe care nu am mai simțit-o niciodată cu alte cărți. Umorul sarcastic și stilul alert ușor complicat pe alocuri, mi-au plăcut foarte mult și m-au făcut să vreau să rămân fanul lui. Sper ca următoare carte să nu mă îndepărteze de el și mai mult.

Viața financiară a poeților – Jess Walter


My rating: 4 of 5 stars Jess Walter fucking rulz! Cred că de la Lanark încoace nu m-a mai entuziasmat atât de tare un roman apărut în biblioteca Polirom. Și când spun entuziasmat nu este acel entuziasm simpatic care vine pentru că ai citit o carte faină ci acela datorat faptului că ai descoperit un scriitor uluitor care-ți merge direct la suflet și pe care ți s-a pus pata.   Unii tați, când merg după lapte, nu pățesc așa cum a pățit tatăl lui Neil Gaiman, adică să trăiască o fantastică aventură în care ajunge să călătorească în lume fabuloase. Nu. Unii tați ajung la non-stop să cumpere lapte (de 9 dolari galonul!!!) după care fumează o iarbă și se sparg cu niște puștani care pierd vremea așa cum scrie la carte. Și la carte scrie că iarba fumată e cea mai zdravănă fumată vreodată! Matt Prior e unul dintre acei tați care-și pierd papucii, nopțile și laptele cumpărat pentru copii atunci când merg la cumpărături și, în special, după lapte. Matt e un fost ziarist, analist economic, poet wannabe și unul dintre mulții americani chinuiţi de datorii. A dat-o-n bară rău de tot când a încercat să-și deschidă un website în care prezenta în rime analize financiare. Situl se duce naibii cu viteza cu care economia cade-n cap și Matt se trezește cu anunțuri de la bănci care-i dau de veste că au pus ochii pe casa lui pentru că a cam rămas în urmă cu plățile. Colac peste pupăză, nevastă-sa îl înșeală cu un chelios care taie cherestea, taică-su senil nu dă semne de revenire, iar copii devin din ce în ce mai insistenți cu WII-ul pe care și-l doresc. Ce-i rămâne lui Matt de făcut? Să spargă ultimii bani într-o mega achiziție de iarbă, să devină dealer de droguri și să scape de datorii. Simplu. Doar că indivizii de la care vrea să cumpere îs nițel cam dubioși și s-ar putea să nu fie totul atât de ușor precum pare.   Irvine Welsh e agresiv și dă în sistem cât cuprinde în fiecare scriitură a sa. Burroughs e prea ermetic. Baudelaire, Appolinaire sau Cocteau sunt prea poetici. Frey e idilic și Ellis nu poate să scape de sindromul noii burghezii și aristocrații care sufocă America. Și atunci apare Jess Walter! Scriitorul perfect care știe cum să scrie despre iarbă, fumat, criza economică, viața de familie, clasa de mijloc înglodată în datorii, probleme de cuplu, bănci, tristeți, senilitate, iubire de copii, dragostea dementă și ușor neverosimilă față de nevastă. Și droguri. Și dealeri. Și nebunie totală! Jess Walter e un altfel de Cristopher Moore. Ușor dement, absurd dar bine ancorat în realitate, Walter se apropie ușor de Moore dar nu suficient cât să se confunde cu stilul autorului lui Biff. N-ai cum să nu-l iubești pe Matt! Chiar dacă pare a fi un ratat, chiar dacă e un somnambul drogat care pare mai degrabă hedonist decât tată responsabil. Matt e amuzant. Cu obsesia lui legată de liste și poezie, cu ideea lui prostească legată de poetfolio.com în care și-a băgat toți banii, cu dragostea sa delirantă față de nevastă și iubirea înduioșătoare față de copii.   Jess Walter nu știu dacă reușește să scrie o carte determinantă pentru secolul XXI dar categoric scrie un roman care merită să se înscrie în cursa pentru top 10 cărți faine din secolul în curs. Nu doar că știe cum să scrie, dar umorul său este unul atât de machiavelic, sadic și sarcastic încât te face să te îndrăgostești iremediabil de el. Povestea pe care o creează este atât de simplă dar atât de surprinzătoare, amăgitoare, sensibilă, haioasă și fascinantă încât citești cartea cu zâmbetul pe buze, strângând din dinți o dată cu Matt, urlând împreună cu tatăl său și chiuind alături de cei doi puștani Franklin și Teddy.   Da, în regulă, avem drept subiect o familie de yuppies, dar asta nu taie deloc din cât mesajul inteligent pe care Walter vrea să-l trasnmită. Încerc să-i găsesc minusuri dar, sincer, nu reușesc. Povestea se dezvoltă normal – poate că unii cititori ar fi vrut să fie un film de acţiune și să-i țină în suspans până la sfârșit pentru ca la urmă să dea cu ei de pământ -, scriitura e bună – poate că limbajul licențios a deranjat, dar chiar face parte din universul lui Matt -, sau poate că i-a supărat finalul – dar nici acesta nu e spectaculos, e destul de banal -, iar viața boemă și de poet a lui Matt nu e altceva decât propria lui decizie, chiar dacă nu arată foarte roz, totuși eu nu știu poet care să scrie doar poezie și să-și permită să plătească rate la casă și să conducă mașini de parcă ar avea un salariu de 60 000 de dolari pe an. Deci, dacă vreun cititor poet/boem se supără pe carte pentru că Matt nu are bani și nu poate face bani ca poet şi ajunge să pută a ratare, e strict problema respectivului cititor/boem. Dacă se supără că Jess Walter face bâză de poeți că-s boemi și cu capul în nori, atunci tot vina sa e pentru că de la Rimbaud știm că poeții sunt meniți jertfei dacă vor ca poezia lor să rămână în istorie. Case closed.   Un alt motiv pentru care cred că Jess Walter nu are foarte mulți fani pe goodreads este că are premisele perfecte de a scrie un thriller de senzație sau o tragedie/dramă perfectă, însă nu scoate nicicum din banal toată povestea. Ceea ce mie mi s-a părut cu adevărat fantastic! Este adevărat că pare puțin cam ciudat și ușor neverosimil finalul aventurii lui Matt, dar nu e nici total rupt de realitate şi nici foarte tare tras de păr. Tocmai asta s-ar putea să fie problema: nu are senzaționalul ăla care să ne facă pe toți să cădem pe spate.   Limbajul destul de vulgar folosit în carte s-ar putea să fi supărat din nou. Dar se potrivește atât de bine!   Matt nu este genul de personaj care să placă oricui. Când anost și idiot, când genial, când imatur, când foarte perspicace, Matt pare a fi un personaj anapoda însă dacă încerci să te pui în pielea lui s-ar putea să-ți dai seama că și tu ai putea să reacționezi cam la fel.   Îmi place Jess Walter. Suficient de mult cât să mă apuc imediat de cealaltă carte a sa proaspăt tradusă de Polirom: Frumoasele ruine. Iar Frumoasele ruine este o surpriză cu atât mai mare cu cât nu seamănă aproape deloc la stil cu Viața financiară a poeților. E clar, mi-s fanul lui Jess Walter!  Chei de lectură: monologurile lui Matt sunt foarte importante pentru înţelegerea mesajului pe care Walter vrea să-l transmită prin romanul său. – tatăl senil al lui Matt este un personaj cheie care, după mine, reprezintă societatea americană actuală care încearcă să-şi revină din criza socială şi economică actuală. Poate mă înşel, dar cred că bătrânul e un fel de imagine a problemelor semnalate Allan Bloom în Criza spiritului american. De ce 4 stele: singurul motiv pentru care nu i-am dat 5 stele volumului este că a intrat puțin cam greu în acțiune și că aș fi vrut ca aventura lui Matt ca dealer să dureze puțin mai mult. Un start greu poate dăuna la fel de mult ca un finish bleg. În rest umorul, persoanejele, povestea, toate sunt o adevărată încântare! Alte recenzii: Constantin Pîştea

Vă place Brahms? de Françoise Sagan


My rating: 3 of 5 stars 

Sincer, habar nu am de ce am ales volumul lui Françoise Sagan. Cred că a fost un concurs norocos de împrejurări pentru că, dacă nu mi-aș fi luat și cărțile lui Nemirovski, nu cred că aș fi citit vreodată Sagan. Nici Nemirovski nu aș fi citit dacă nu m-ar fi atras fără drept de apel Suita franceză. Am un feeling că Suita e una dintre acele cărți pe care trebuie să le citești o dată-n viață.

 

Înapoi la Sagan: un triunghi amoros format din 2 bărbați, unul de 25 de ani, altul de 40-50 și o femeie de 39 de ani. Cel mai în vârstă e playboy, umblă cu femei mai tinere, ușuratice, prostuțe etc., cu alte cuvinte cu orice muierușcă dispusă să facă sex cu el. Îl cheamă Roger. Dar asta nu e atât de important în economia poveștii cât faptul că e afemeiat și că are vârsta pe care o are. Paule, ea, are 39 de ani și suferă din cauza asta. Suficient de tare cât să nu se poată despărți de Roger, dar atât cât să-l lase pe mai tânărul – care are 25 de ani –  și semi-fericitul Simon să o mai dezmierde din când în când cu mirosul său de trup tânăr. Nu contează atât de mult nici numele celorlalți doi care completează triunghiul amoros cât vârsta lor. Se combină, se bucură de carnea celuilalt, se simt abandonați, se îndrăgostesc de alții, se reîndrăgostesc de propria lor persoană mai des decât de alții, totul se petrece așa cum se petrec lucrurile în viața unor boemi crizați de la jumătatea secolului XX.

 

Scrie bine Sagan? Da. Dar este deranjantă repetiția obsesivă a vârstei protagoniștilor. Nici măcar în scrierile clasice în care se sublinia cât se poate de gros și apăsat oribilitatea pretendentului în vârstă la mâna eroinei principale nu se insista atât pe vârsta respectivului personaj. De atâtea ori se repetă vârstă lui Simon și cea a lui Paule încât ai senzația că participi la un concurs de memorie la care profesorul mai pune din când în când câte o întrebare ca să vadă dacă ai memorat cifrele rostite la începutul cursului. Obsesia scriitoarei legată de subiectul abordat și de vârsta personajelor te poate face să dai din mână a lehamite de-a lungul cărții. Și să începi să vezi cu ochi mai puțin binevoitori evoluția narațiunii.

 

Povestea e faină în sensul că te face să te simți ca un voyeur ușor mârșav care se strecoară nevăzut în viața nenorocită a unor oameni pe care nu-i cunoaște, nu vrea să-i cunoască și căruia nici nu-i pasă de problemele lor, dar pe care chinurile acestora îl fac să se simtă mai bine cu propria-i condiție. Până la urmă personajele lui Sagan sunt triste, nici măcar tragice, ci doar triste. Incapabile de a-și asuma vârsta și crizele pe care aceasta le presupune, se aruncă cu turbare în relații fără niciun viitor dar categoric aducătoare de și mai multă suferință. Cu asta se hrănesc, până la urmă, cei trei. Cu suferinţa lor, cu a celuilalt, cu a tuturor oamenilor din preajma lor.

 

Deznodământul este previzibil, cel puțin pentru mine a fost, pentru că prea mult din Paule pare să semene cu Françoise Sagan. Paule este construită prea intim, prea din suflet, prea personal și mult prea tânguitor. Deciziile lui Paule au fost bune sau greșite? Cui îi pasă? Mie nu. Nu-mi pasă deloc de Paule și nu, nu-mi pare că am văzut dragoste în romanul lui Francoise Sagan. Am văzut derută, frică, delăsare, decadență, nebunie și dezmăț. Dar nu dragoste. Nu știu ce poate să însemne dragostea la 39 de ani când te simți ratată pentru că știi că persoana de lângă tine nu-ți poate oferi altceva decât minciuni, nu știu ce poate să însemne dragostea la 40-50 de ani când simți cum bătrânețea îți bate la ușă și tu încă te mai zbengui cu tinerele cu mintea verde, nici cum era ca la 25 de ani să te îndrăgostești de o femeie mult mai în vârstă care te joacă pe degete. Dar știu cum e să vrei să fii iubit și să ai parte de lucrul la care visezi.

 

Françoise Sagan a fost o aventurieră. La fel sunt și personajele sale. O poveste de amor pe care am gustat-o exact așa cum gust cafeaua de dimineață care e fără zahăr pentru că n-am nici măcar o firimitură de zahăr ca să o îndulcesc. Sunt mulți cititori care pot savura romanul autoarei franceze. Eu nu mă număr printre ei pentru că nu sunt un fan al romanelor de dragoste și pentru că trăirile personajelor din această carte m-au lăsat rece.

 

Chei de lectură: monologurile lui Paule spun foarte mult atât despre autoarea romanului cât și despre felul în care personajul își trăiește criza. O cheie către esența romanului este urmărirea cu atenție a reacțiilor și gândurilor lui Paule;

 

  • Personajele masculine par niște intruși în lumea lui Paule însă este doar o iluzie. Sunt un fel de tumoare fără de care corpul lui Paule nu ar rezista vieții. Foarte interesante anumite pasaje în care se întâlnește Paule când cu Simon, când cu Roger;
  • Condamnarea la singurătate declarată de Simon lui Paule cred că este esențială pentru înțelegerea întregului roman și a chinului sufletesc pe care-l simțea Sagan pe când a scris cartea.

 

De ce 3 stele: pentru că obsesiile legate de vârstă, zic eu, sunt specific feminine, or, un roman în care această obsesie este atât de constant trâmbițată și scoasă în evidență mă face să devin ușor indiferent și nu foarte atent la eventuala profunzime a autorului. Scriitura destul de bună este singura care salvează cartea de la o notă mai mică.

Dușmanca. Balul – Irene Nemirovski


Am reușit, până la urmă, să citesc un roman de Irene Nemirovski, respectiv Dușmanca. Balul deși cu Neînțelegerea am avut mari probleme – de vreo două ori m-am apucat de ea și nu am reușit să trec de faza în care Yves o vede pe Denise pe plajă.

 

În volumul de față sunt reunite două miniromane ale scriitoare franceze care și-a găsit tragicul sfârșit în lagărul de la Auschwitz, Dușmanca și Balul, două miniromane cu teme comune: fiice tratate cu indiferență și crescute cu ură.

 

Gabri, personajul principal din Dușmanca, bântuie alături de sora sa mai mică, Michelle, pe străzile Parisului într-un semi-vagabondaj profitând de lipsa de interes din partea unei mame frivole mai ocupată cu fliturile decât cu grija față de cele două fetiție și de lipsa tatălui plecat în Polonia cu afaceri. Când Michelle moare datorită neglijenței mamei sale și lipsei pentru câteva zeci de minute a lui Gabri, aceasta din urmă se hotărâște să se răzbune crunt pe Francine. Familia lui Gabri devine bogată datorită unor investiții și mișcări inteligente ale tatălui în Polonia distrusă de război și aceasta devine pe măsură ce trec anii, o domnișoară a cărei frumusește este scoasă în evidență de toaletele extravagante. Gabri devine conștientă de frumusețea ei și începe să-și pregătească planul de răzbunare împotriva mamei sale.

 

În Balul, locul lui Gabri este luat de Antoinette. Părinți parveniți, cruzi cu copila de 14 ani, se hotărăsc să-și facă intrarea în societate dând un mare bal. Antoinette supărată pe comportamentul mamei sale și pe faptul că nu este lăsată să participe la bal are o criză de furie care va nărui toate planurile făcute de părinți.

 

Îmi place cum scrie Irene Nemirovski. Îmi place pentru că reușește să fie foarte concisă și să redea cu o finețe de invidiat trăirile personajelor sale. Tragice în esență, fetițele-femei ale lui Nemirovski au ceva din imaginea eroinelor tragediilor grecești. O luptă interioară puternică care cade pradă, într-un final, unor legi externe lor, legi care le împing către acțiunile dramatice care le vor marca existența.

 

Spre deosebire de Neînțelegerea, în cele două microromane din ediția prezentă, Nemirovski renunță la descrierile lungi și plictisitoare în care parcă-și exersează capacitatea de memorare a unor lucruri în loc să se axeze pe trăirile personajelor. În Dușmanca și Balul autoarea este mult mai directă. Nu-și mai lasă personajele să aștepte și să trăiască în umbra scriiturii sale, ci le lasă libere și devin chiar scriitura franțuzoaicei. Gabri și Antoinette sunt ființe vii care se încarnează în fața ochilor tăi și cărora le simți din plin dramele și problemele.

 

M-a fascinat și Parisul parveniților pe care Nemirovski îl așterne pe hârtie. Un Paris urât în profunzime, însă cât se poate de strălucitor și ademenitor la suprafață. Parisul parveniților este Parisul pe care Nemirovski îl oferă cititorilor cu o lejeritate dezarmantă care te face să o îndrăgești tocmai datorită modului atât de relaxat cu care descrie o societate parșivă, mârșavă, însetată după atenția publicului, însă complet găunoasă și mizerabilă din punct de vedere moral.

 

Abia aștept să citesc și Suita franceză.

 Chei de lectură: – în ambele romane este foarte important de urmărit relaţia fetelor cu mamele şi modul fetelor de a se raporta la lumea înconjurătoare.

– filosofia de viaţă a copilelor pare a fi un strigăt la trezire a unei noi generaţii care se simte sufocată de vechi tare pe care nu le mai înţelege şi la care nu mai vrea să se supună.

– romanele sunt foarte scurte şi dense, autoarea fiind foarte atentă la construcţia personajelor şi a gândurilor acestora. O citire atentă poate dezvălui foarte multe surprize.

De ce 3 stele: pentru că e surprinzătoare și sensibilă, relaxată și duioasă, o scriitoare care-și tratează poveștile de parcă ar fi copiii ei, crescându-i cu grijă până la momentul când vine clipa să-i lase liberi în lume.