Angry Birds #1 – Cine se aseamănă + Prieteni adevărați de Paul Tobin


Angry Birds #1 – Cine se aseamănă + Prieteni adevărați de Paul Tobin

Nota mea:  4 din 5 stele 

N-am văzut filmul, habar nu am dacă se bazează sau nu pe film și nici că mă interesează mai puțin. Lui Vlăduț îi plac păsările crizate foarte mult. Nu știe să joace jocul încă, și mă pune pe mine să dărâm construcțiile porcilor și se distrează la culme. 

Banda am citit-o – cum altfel? – împreună. I-a plăcut foarte mult. S-a distrat cât a priceput, mi-a explicat anumite cadre care i-au părut interesante și l-am văzut nu o dată cum se uita singur pe carte. Acum este într-o perioadă în care este fascinat de dinozauri, iar păsările nevricoase au căzut în uitare. Cert este că la momentul în care le-am adus acasă au prezentat interes, de aici și nota ridicată pe care am acordat-o pe goodreads.

Personal m-am distrat că Angry Birds. Banda este una foarte ușurică, simpatică, desenele sunt drăguțe, însă este evident că nu eu sunt ținta acestei benzi de aici și relaxarea cu care am citit-o. 

Nu știu, sincer, cui să o recomand. Nici nu știu dacă cunosc pe cineva căruia să o pot recomanda. Poate doar lui Stelian, un împătimit de benzi desenate ca și mine care are și el un copil mic, o fetiță, alături de care poate că s-ar putea distra. 

Dacă ai un puști sau o puștoaică alături de care să citești ceva amuzant, atunci Angry Birds e alegerea perfectă.

De ce 4 stele: pentru că i-a plăcut lui Vlad și pe mine m-a amuzat.

Prezentarea editurii:

O nouă întâlnire cu cârdul nostru preferat!

Insula Păsărilor este perfectă. Aici nu se întâmplă decât lucruri bune. Dar Red, Chuck, Bombă, Stela și Matilda dau mereu de bucluc.

Fiți gata să porniți într-o nouă aventură și să vă lăsați încântați! 

Următorul cadru de Ciubotariu, Forsea, Moldovan, Obert, Pamfil, Popescu, Talambă, Toma, Sava, Ungureanu


Următorul cadru de Ciubotariu, Forsea, Moldovan, Obert, Pamfil, Popescu, Talambă, Toma, Sava, Ungureanu

Nota mea:  3 din 5 stele 

Later edit: am primit un comentariu bine venit din partea lui Robert Obert (unul dintre autori): „Multumim pentru review. O completare importanta ar fi ca scenele in care totul izbucneste in flacari nu sunt o referinta la tragedia din Colectiv, ele au fost desenate cu luni bune inainte de incident si este o coincidenta la care nu ne asteptam. Nu am vrea sa cream o impresie gresita” 

Mulțumesc pentru observație care este atât în interesul acestei recenzii cât şi a autorilor şi viitorilor sau foştilor cititori.


Înainte să mă apuc să scriu despre Următorul cadru, am văzut ceva discuții pe vreo două grupuri de benzi desenate în care m-am aciuat și eu. Le-am ignorat total. De ce? Întrucât nu vroiam să fiu influențat de părerile care erau acolo. 

Am citit banda, mi-a plăcut, nu foarte mult, dar exact cât trebuie ca să o consider o bandă bunicică. Mi-au plăcut desenele foarte mult. Pe alocuri umorul este ok, nu m-a dat pe spate dar nici nu am strâmbat din gură a dezgust. Nu mi-a plăcut absolut deloc referirea la dezastrul din Colectiv – nu cred că este cazul să facem glume pe acest subiect, cel puțin nu încă, poate niciodată, cert este că e nițel cam prea devreme ca să facem bâză pe marginea nenorocirii care s-a întâmplat acolo. Pentru mine este un punct sensibil care m-a deranjat. Poate că mi-a influențat și nota finală această glumiță de prost gust.

Ideea mi-a plăcut și recunosc că aș fi interesat să mai citesc benzi de acest gen. Nu știu cât de original e conceptul, nici nu mă interesează sincer să fiu, nu vânez originalitate cu orice preț, mă interesează ca banda desenată să-mi ofere o lectură plăcută, desenele să mă atragă și să nu-mi zgârie retina, iar dacă am parte de ceva umor cât de cât bunicel, eu mă declar fericit. După cum spuneam, mi-a plăcut ideea. Să primești un cadru pe care să-l continui, să nu ai idee despre poveste pentru că nu lucrezi cu un scenariu în spate, îmi pare o treabă care te-ar putea scoate din minți dacă ești desenator, însă cei din gașca Următorul cadru cred că au fumat aceeași iarbă și au băut aceeași cantitate de alcool frățește, ca să fie pe cât posibil pe aceeași lungime de undă. 

Pentru mine, Următorul cadru este un câștig pentru bedeul românesc. Da, se putea mai bine, mereu este loc de mai bine, dar asta nu înseamnă că este un album cu care să vânezi țânțari și muște (deși cred că s-ar potrivi, are formatul perfect pentru o astfel de îndeletnicire). 

Povestea originală sau nu, nu mă interesează foarte tare. Nu asta m-a atras la volum, cât conceptul din spatele său. Ok, sunt clișee, sunt glumițe răsuflate, sunt personaje neaoșe de care sunt sătul, dar totul se potrivește cumva, pușcă per total în haosul dement și amuzant la care au participat desenatorii. Nu văd pe nimeni citând vreodată din Următorul cadru, nici punând cadre din el pe undeva, deși unele-s chiar faine, cert este că banda oferă câteva zeci de minute de distracție, iar asta contează pentru mine foarte mult.

Mi-a plăcut foarte mult, era să uit, modul în care au jonglat cu stilurile pe care le-au adoptat pentru unele cadre câțiva desenatori. Mi-au părut foarte inspirate (mai jos am să pun câteva poze cu unele dintre aceste cadre care mi-au plăcut).

Sincer, cred că dacă ești un împătimit al benzii desenate ar trebui să citești acest volum. Dacă ești fan doar Marvel sau DC sau mănânci pe pâine benzi desenate cult, tot ar trebui să arunci un ochi peste Următorul cadru, nici nu știi ce cadru ar putea să-ți sară în ochi și să-ți placă. De ce să ratezi ocazia?

De ce 3 stele: pentru că-i simpatic, dar nu genial. E amuzant, dar nu te dă pe spate. Pentru că-i haotic și dement.

Prezentarea editurii:

Data aparitie: 1 iunie 2016

„Următorul Cadru” e un album-experiment desenat de nu mai puțin de 10 autori români. Fără scenariu stabilit înainte, fără vreo direcție impusă! Fiecare autor a desenat un cadru, după care a dat mai departe, următorul fiind obligat să continue acțiunea și să finalizeze cadrul sau în mai puțin de 24 de ore, după care să dea mai departe, de unde și conceptul de Ping Pong Comics. 

 

72 de pagini de acțiune, umor și surprize la tot pasul, desenate de Toma Alexandru, Alexandru Ciubotariu, Vlad Forsea, Robert Obert, Andrei Moldovan, Xenia Pamfil, Ionuț Popescu, Valentin Sava, Alexandru Talambă și Octav Ungureanu. 

Casa veselă. O tragicomedie de familie de Alison Bechdel


Casa veselă. O tragicomedie de familie de Alison Bechdel

Nota mea:  5 din 5 stele 

Casa veselă nu este altceva decât biografia lui Alison Bechdel.

Familia Bechdel deține o firmă de pompe funebre pe care o denumesc, în privat, Casa veselă. Părinții lui Alison se întorc din Europa, tatăl ei fiind nevoit să preia afacerea familiei după ce bătrânul Bechdel are un infarct. Alison, alături de cei doi frați ai săi, se distrează foarte bine în casa funerară și participă la tot ce ține de activitatea dintr-un astfel de stabiliment.

Relația lui Alison cu tatăl ei nu este deloc una caldă. Autoritar și distant, tatăl nu este în preajma fiicei sale, singura punte de legătură dintre ei fiind pasiunea pentru lectură. După ce pleacă la facultate, Alison devine interesată mișcarea feministă și se convinge că este lesbiană, recunoscând acest fapt părinților săi și în mod public. Însă secretul lui Alison nu este singurul secret pe care familia sa îl are, iar secretele vechi încep să se ivească unul câte unul.

Spre deosebire de Matei, un prieten de-al meu cu care mai schimb păreri despre benzi desenate când avem ocazia, mie mi-a plăcut cartea lui Alison Bechdel. Îmi pare că scrie amuzant, inteligent, iar desele trimiteri și comparații cu personaje literare și scriitori mi-au plăcut foarte mult. Nu mi se pare că Alison face mare caz de faptul că e lesbiană, chiar dacă pomenește de acest lucru pe alocuri. Având în vedere secretul tatălui ei, nici nu avea cum, până la urmă, să nu vorbească despre homosexualitate, despre asumarea acesteia și despre cum s-a documentat cu privire la acest subiect. Alison scrie bine, iar cu trimiterile literare și ironia la adresa sa și a familiei sale m-a câștigat fără drept de apel. 

Desenele sunt foarte fain făcute, povestea este construită cursiv și are parte de suișuri și coborâșuri, de puncte culminante care, culmea, nu ai spune că și-ar avea locul într-o astfel de carte. 

Bechdel nu-și iartă familia când vine vorba să povestească despre ea. Indiferent de unde și cum a reușit să strângă informații despre tinerețea părinților, cum a reușit să le înțeleagă supărările și dezamăgirile, Bechdel parcă și-a propus să facă autopsia celor doi părinți de parcă i-ar pregăti să-i expună lumii așa cum o făcea cu cadavrele la faimoasa Casă veselă. Nu aș fi vrut să fiu în locul nici unui părinte… 

Ce nu înțeleg este de ce gașca LGBT și-a acontat acest volum și de ce este considerat un volum cult al literaturii LGBT. Pentru că Alison este lesbiană? Pentru că și tatăl său a avut experiențe homosexuale? Nu reușesc să pricep. Autoarea nu insistă prea mult pe acest aspect, ba dimpotrivă, spune la un moment dat că citește numai cărți proaste când este întrebată de mama sa ce citește și se uită la o serie de cărți despre feminism și homosexualitate. Bechdel nu pare să acorde homosexualității sale o foarte mare atenție. E ceva normal pentru ea, până la urmă așa și e, nimic de comentat, cât despre secretul tatălui său, e absolut normal să fie suprinsă, să analizeze, să discute și să întrebe despre acest subiect sensibil. 

Totuși, de ce carte cult LGBT? Dacă autoarea nu era lesbiană, mai era o carte cult LGBT? Mai era acontată de LGBT-ism? LGBT-iști îmi lasă impresia că sunt ca o adunătură de suporteri huligani care-și susțin cu ferocitatea echipa formată, de preferat, din jucători de o singură culoare și care se identifică în totalitate cu golurile, ratările, victoriile și viața celor pe care-i aclamă pe stadion. Chiar nu înțeleg de ce atâta caz pe marginea cărții lui Bechdel. E o carte nevinovată, echilibrată, inteligentă care poate fi carte cult pentru orice generație, vârstă, orientare sexuală, religie etc. Este o carte despre relația unei fete cu tatăl său, tată care are câteva secrete incomode, fată care la un moment dat își descoperă homosexualitatea. Sincer, am impresia că volumul lui Bechdel s-ar putea să aibă parte de mai multe deservicii decât servicii având în vedere că este catalogat drept o carte-cult a literaturii LGBT. Am citit ceva benzi desenate considerate cult al literaturii LGBT și nu le-am priceput nici rostul, nici mesajul explicit sexual, nici plânsul inutil de milă, nici dragostea neîmpărtășită etc. Ok, le înțeleg nevoia de a primi în cultul lor o carte cu adevărat valoroasă, dar e puțin cam nazistă toată treaba: E de-al nostru, gata, e a noastră, pe noi ne reprezintă, deci ești cu noi sau împotriva noastră! Mnoh, am variană de nu-mi pasă? Ceva-mi spune că nu. Dar poate mă-nșel. Și, sincer, am impresia că Alison Bechdel nu prea ia în serios nici feminismul, iar sexualitatea ei este un simplu modus vivendi pe care-l acceptă natural, fără pretenții, fără justificări politice sau de orice altă natură decât cea a chemării sale cu privire la orientarea sexuală. E atât de simplu? Nu știu, impresia mea este că da. Bechdel e ironică, sarcastică, amuzantă, inteligentă, îmi vine greu să cred că s-ar lăsa prinsă în jocuri vulgare de cuvinte și politici extremiste, indiferent de ce gen ar fi acestea.

De ce 5 stele: pentru că este un volum foarte fain desenat, scris bine, amuzant și inteligent. O tragicomedie, așa cum scrie și în titlu, în care cu un ochi râzi, cu altul plângi.

Prezentarea editurii:

Printre cele mai bune cărți ale anului:

Time, Entertainment Weekly, New York Times, People, USA Today, Salon, Los Angeles Times, San Francisco Chronicle, Village Voice, Times (London), Newsday, Cleveland Plain Dealer, Minneapolis Star-Tribune, Milwaukee Journal-Sentinel, St. Louis Post-Dispatch, Time Out New York, Guardian (UK), Capital Times, The Advocate, Amazon.com, New York Blade, New York Magazine, Publishers Weekly

 

Autobiografia lui Alison Bechdel, structurată sub forma unui roman grafic, pune accentul pe relaţia tensionată cu tatăl ei, un fost profesor de literatură engleză şi apoi proprietar al unei firme de pompe funebre, poreclită de către familie „Casa veselă“. Sever şi distant, tatăl este o prezenţă destul de rece în viaţa lui fetei, singura apropiere dintre ei fiind posibilă doar prin pasiunea pentru literatură. Odată cu plecarea de acasă la facultate, Alison descoperă o nouă lume, devine interesată de mişcarea feministă şi îndrăzneşte să facă public ceea ce e bănuia încă din copilărie: este lesbiană. Curând, secretele familiei încep să iasă la iveală şi Alison descoperă lucruri neaşteptate despre tatăl ei.

Amuzantă, dar în acelaşi timp emoţionantă, plină de aluzii şi de ironie,Casa veselă este una dintre cărțile-cult ale literaturii LGBT.

„O capodoperă despre doi oameni care locuiesc în aceeaşi case, dar în lumi diferite, şi despre lucrurile misterioase pe care şi le datorează unul altuia.“ Time

„Unul dintre cele mai bune volume de memorii din ultimul deceniu… în acelaşi timp hiper-reţinută şi excesiv de intimă.“ New York Magazine

„O autobiografie splendidă… reconfortant de generoasă şi deschisă.“ Entertainment Weekly

 

Aici de Richard McGuire


Aici de Richard McGuire

My rating:  5 of 5 stars 

Aici este o capodoperă! Este prima bandă desenată pur senzorială pe care am citit-o vreodată!

Cartea lui McGuire propune o călătorie în timp fără să te miști din loc. O cameră, un colț de cameră. În dreapta se zărește o fereastră, în stânga un șemineu uriaș. Dai pagina și te trezești cu milioane de ani în urmă, cu sute de ani în urmă, în prezent, în viitor… Decorul se schimbă radical, dar tu ești tot acolo. Rămâi cumva în același spațiu închis însă în același timp ești peste tot. În vremea dinozaurilor, cu mult înaintea lor, pe vremea când triburi de indieni își făceau veacul prin pădurile care vor fi defrișate în viitor și unde camera în care te afli se va construi, în fața unei case de coloniști pe care o vezi de la fereastra care încă nu s-a construit. Stai pe canapeaua unde o familie spune bancuri, unde mai multe familii de-a lungul anilor își vor legăna pruncii nou-născuți. Se schimbă tapetul, se schimbă culoare camerei, se schimbă cerul, natura, oameni vin și pleacă, amintirea lor rămâne parte din camera care a fost sau care va fi, iar tu, voyeur vinovat îi petreci cu un ochi demiurgic.

Manifest artistic? Poate. Cumva McGuire reușește să incapsuleze timpul și spațiul. O mică fiolă de eternitate. Volumul nu începe și nu se termină. McGuire ia doar câteva moment și le oferă cititorului cu dărnicia artistului care creează pentru a ferici, impresiona și sensibiliza privitorul.

Așa cum spuneam mai sus, cartea lui McGuire este pur senzorială. Imaginația și talentul autorului ating și se joacă cu strunele cele mai sensibile ale sufletului privitorului, lăsându-l pe acesta să întregească armonia care reiese din imaginile pe care le vede în fața ochilor. Spectacolul perfect la care spectatorul nu are cum să rămână indiferent și care participă cu toată ființa. Fiind direct implicat, acesta se lansează în jocul propus de artist dezvoltând povestea aproape de unul singur, primind doar mici impulsuri.

M-a impresionat volumul lui McGuire. M-a lăsat cu gura căscată. M-a făcut să stau cu ochii-n carte și să dau fiecare pagină greu, savurând imaginile pe care le aveam în fața ochilor. Superb volum. O adevărată operă de artă. De neratat și de păstrat la loc de cinste în orice bibliotecă.

20160731_183008 20160731_182954 20160731_183035 20160731_182938 20160731_182908 20160731_183020

De ce 5 stele: pentru că este o capodoperă, o operă de artă.

Un articol mult mai dezvoltat și cât se poate de interesant pe webcomics.

Prezentarea editurii:

Aici a cunoscut o primă versiune în 1989 sub forma a șase pagini publicate în revista RAW a lui Art Spiegelman. După douăzeci și cinci de ani, McGuire dezvoltă conceptul pe mai bine de 300 de pagini pentru a ne oferi o frescă impresionantă a memoriei și a vieții.

 Aici este povestea unui colț de cameră, văzut mereu din același unghi, și a evenimentelor care au avut sau vor avea loc în acest spațiu de-a lungul a sute de mii de ani, invitând cititorul într-o experiență senzorială absolut unică, intensă și aproape magică.

 

Premiul cel mare la prestigiosul Festival de Benzi Desenate de la Angoulême (2016)

Cartea anului pentru publicațiile: The Independent, The Boston Globe. NRP, Salon, Lire

 

” Aici este o operă de artă și literară cum n-ați mai văzut ori citit până acum. O carte ca aceasta apare o dată la zece ani, dacă nu chiar o dată la un secol…” The Guardian

  ”Toate benzile desenate sunt cumva niște partituri ale timpului, dar cartea lui Richard este o simfonie.” Art Spiegelman

 ”Rar se întâmplă ca o operă conceptuală să stârnească atâtea emoții ca acest volum.” NPR

”Sclipitor și revoluționar… Odată cu Aici, McGuire a introdus pur și simplu a treia dimensiune în netezimea paginii. Aici este echivalentul unei descoperiri științifice.” The New York Times Book Review

 ”…funcționează ca o mașină a timpului foarte bine unsă.” The Boston Globe

  ”De ce (va) plânge o fată îmbrăcată în roșu în anul 2051? Richard McGuire, un maestru al artei elipsei și al celor nespuse, nu ne dă răspunsul. Dar proiectul lui, de o inteligență ludică absolut fără seamăn, stimulează într-un mod excepțional imaginația cititorului.” Télérama

 

Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt


Heinrich Himmler. Corespondență cu soția sa de Katrin Himmler și Michael Wildt

My rating:  4 of 5 stars 

Nu am foarte multe lucruri de spus despre lucrarea de față, deoarece cei interesați de subiect deja au pus ochii pe ea, iar cei care nu sunt pasionați de istoria celui de-al doilea război mondial sau de personalitățile naziste, sigur vor ignora volumul.

Ceea ce vreau neapărat să spun este că Wildt și cu Himmler fac o treabă extraordinară în această carte. Aproape fiecare epistolă schimbată între cei doi soți este însoțită de explicații cu privire la evenimentele care se petreceau în respectiva perioadă pentru o înțelegere mai bună a comunicării dintre aceștia. 

Majoritatea scrisorilor sunt banale și  vorbesc mai mult despre chestiuni de organizare a gospodăriei, despre familie sau întâlniri cu prietenii. Faptul că monstrul Himmler a avut o familie și că pare să fie un om normal, banal chiar, așa cum apare din scrisorile sale, nu este deloc surprinzător. Majoritatea, dacă nu chiar toți naziștii au fost niște indivizi banali, dar fanatici care în momentul în care au văzut că dețin puterea absolută și-au dat frâu liber viselor demente care le guvernau fanteziile menite a rămâne fantezii dacă istoria nu juca o astfel de festă umanității și nu îi punea în fruntea Germaniei.

Himmler din scrisori e Himmler din cărțile de istorie. Organizat, muncitor, dedicat partidului, parșiv (și-a înșelat soția, pe Magda, cea cu care schimbă scrisorile din carte) și obsedat de putere. Partea interesantă vine atunci când Himmler care tocmai ce a participat sau ordonat un măcel, îi scrie soției sale cât se poate de calm și liniștit despre cât de banală îi este munca și cât de obosit este și o întreabă de fata lor și dacă a primit cadourile pe care le-a trimis. Acest sânge rece m-a făcut, din nou, să mă înfior când mă gândesc la Himmler…

De ce 4 stele: deoarece cred că este un document extrem de important pentru cei pasionați de personalitățile naziste, Himmler făcând parte din elita de lideri ai NSDAP. O lucrare interesantă care oferă, datorită notelor inserate la sfârșitul scrisorilor, o privire de ansamblu oricărui cititor, indiferent de cât de familiar este cu viața și activitatea lui Heinrich Himmler.

Prezentarea editurii:

Mult timp s-a crezut că scrisorile lui Himmler adresate soţiei sale, Marga, precum şi alte documente care au aparţinut Reichsfuhrerului SS, erau definitiv pierdute. Însă, după sinuciderea acestuia şi după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, scrisorile au fost găsite la Tel Aviv, în Israel. Completându-le perfect pe cele ale Margăi, păstrate în Arhivele Federale de la Koblenz, ele constituie un tablou inedit al vieţii private a uneia dintre cele mai importante figuri ale regimului nazist.

Olguța și un bunic de milioane de Alex Moldovan


Olguța și un bunic de milioane de Alex Moldovan

My rating:  4 of 5 stars 

I-am luat la un moment dat un interviu lui Alex Moldovan în care povesteam despre cartea de față, carte pe care la momentul respectiv eu nu o citisem, dar despre care eram convins că o să-mi placă. Spre norocul meu – și al lui Alex, îndrăznesc să spun – cartea mi-a plăcut foarte mult în momentul în care în sfârșit a fost tipărită și am ajuns și eu să o citesc.

Cine-i Olguța? O fată roșcată și pistruiată de doisprezece ani, isteață foc, impertinentă (zic unii), împiedicată (zice ea), cu un tată plecat peste hotare, cu un bunic misterios putred de bogat, cu o mamă bolnavă destul de grav și cu mătușă care apare la ușa ei ca să o ia pentru câteva zile, cât timp mama Olguței o să fie operată. Tam-nesam, Olguța se trezește aruncată într-o super mașină: un Jaguar XJ! Dă-i viteză la unul dintre cele mai luxoase hoteluri din țară unde Olguța se trezește prinsă într-o poveste extrem de complicată cu indivizi dubioși care o vânează ca să o ducă bunicului său, pe care ea nu vrea să-l vadă, indivizi care, surpriză! s-ar putea să aibă o legătură tocmai cu mătușa ei! Ține-te fugă și aventuri în genul lui Bourne într-un Cluj în care nu mai știi cine-ți este prieten și cine dușman!

Nu mă aștepta, spun cu toată sinceritatea, ca Alex Moldovan să scrie atât de cursiv și să creeze un roman pentru copii de-o lungime decentă care să fie atât de bine închegat. Mă așteptam să fie amuzant, mă așteptam să găsesc referințe muzicale, mă așeptam să aibă un personaj interesant, dar în nici un caz nu mă așteptam la o poveste polițistă de acțiune care să mă țină cu sufletul la gură! M-a surprins și m-a suprins extrem de plăcut!

Nu trebuie să mă credeți pe cuvânt (nu am primit nici o bere de la Alex, nici măcar o promisiune de vreo bere ca să scriu de bine, nici măcar ca să scriu despre cartea sa) e suficient să luați cartea în mână pentru câteva minute și să o răsfoiți. Dacă scăpați cu bine de desenele foarte simpatice din ea, atunci sigur o să vă prindă povestea întrucât indiferent de unde o iei, o să te ațâțe să vrei să afli mai multe.

N-am niciun coleg care visează să se facă fochist atunci când o să fie mare. Asta în condițiile în care unul visează să se facă gunoier…

Am trecut în grabă prin bucătărie, care arată exact așa cum văzusem prin filme și la Master Chef că trebuie să arate o bucătărie respectabilă: ca o casă de nebuni.

Chiar după ce m-am urcat în mașină, m-am apucat să meșteresc la oglinda retrovizoare, în mod evident greșit concepută sau montată, din moment ce nu mă puteam privi în ea decât făcând eforturi supraomenești.

N-am nimic împotriva apei. Dar cred că apa e făcută în specia pentru uz extern. Ca să facem duș și, în cel mai rău caz, ca să ne clătim gura când ne spălăm pe dinți. Ni se tot repetă că corpul omenesc conține 70% apă. Bun, am înțeles. Însă am o întrebare. Una singură. Dacă avem deja atât de multă apă în noi, chiar credeți că e necesar să mai adăugăm niște apă? Nu are sens. Care e obiectivul? 90%? 100% apă? E o adevărată nebunie!

De ce 4 stele: pentru că e o poveste palpitantă despre o simpatică puștoaică roșcată și plină de pistrui.

Prezentarea editurii:

Olguţa e o puştoaică de doisprezece ani ca oricare alta. Bine, nu chiar ca oricare alta: e neîndemânatică, impertinentă, intră mereu în bucluc, nu prea are prieteni, iar familia ei e atât de dezbinată, încât nu-şi recunoaşte mătuşa când aceasta îşi face apariţia la uşă.

Nu-i de mirare că Olguţei nu-i convine deloc când e nevoită să petreacă un weekend cu mătuşa pe care de-abia a cunoscut-o. Ba mai mult, Constantin, bunicul ei, ţine morţiş să o vadă. Şi nu are de gând să accepte un refuz.

Tâlcul tuturor faptelor: povestiri hasidice de S.Y. Agnon


Tâlcul tuturor faptelor: povestiri hasidice de S.Y. Agnon

My rating:  4 of 5 stars 

Agnon e un vrăjitor. Am deschis cartea la întâmplare și m-a vrăjit din doar câteva propoziții și nu am mai putut să o las din mână.

S.Y. Agnon a primit Premiul Nobel pentru literatură în 1966, premiu împărțit cu Nelly Sachs, o poetă germană care a scris poeme despre Holocaust.

Juriul a justificat astfel acordarea premiului pentru Agnon: for his profoundly characteristic narrative art with motifs from the life of the Jewish people.

Nelly Sachs a primit următoarea justificare: for her outstanding lyrical and dramatic writing, which interprets Israel’s destiny with touching strength.

Nu am citit, din păcate, poemele scrise de Sachs (dar a intrat pe lista mea de de-citit), însă am impresia că cei doi chiar fac un cuplu literar minunat și cred că nu degeaba și-au unit destinele literare împărțind acest premiu.

Hasidismul este o sectă a religiei iudaice. Nu am de gând să intru în foarte multe detalii, doar am să vă spun că tatăl hasidismului este considerat Israel ben Eliezer, curentul s-a dezvoltat foarte mult în secolul XVIII răspândindu-se în Europa de Est după ce a fost pus în practică mai întâi în vestul Ucrainei. Hasidismul își învață adepții despre imanența lui Dumnezeu în univers, despre cât este de importantă comuniunea cu El tot timpul, despre dedicația și devotarea cultului și practicii religioase și despre dimensiunea spirituală a corporalității și actelor mundane.

M-am interesat despre hasidism după ce am citit prima povestire din volum deoarece, dincolo de bucuria pe care o oferă lectura, nu prea am reușit să înțeleg mare lucru din ceea ce Agnon dorea, de fapt, să comunice cititorului. Volumul de față conține șapte povestiri, una mai frumoasă ca cealaltă, și adevărul este că sunt greu de pătruns de către un goi ca mine, însă frumusețea scriiturii este universală și poate să fie înțeleasă și apreciată de orice om de pe pământ, indiferent de religie, cultură, culoarea pielii sau nație. Agnon reușește să spargă toate barierele pe care oamenii au adesea impresia că-i despart.

Prima povestire, cea care mi-a și mers la suflet, normal, este despre un tânăr evreu din Vaslui care este trimis la Iași pentru a-l cunoaște și a-l asculta pe cantorul Hemdat care va rosti rugăciunile de Yom Kippur. Agnon scrie foarte frumos despre Vaslui. Nu știu dacă a trăit acolo, cât a stat, dacă a stat, dar în foarte puține cuvinte lasă impresia că Vasluiul are un loc special în sufletul său.

Agnon scrie cursiv, lin, cu un umor aparte care te face să te îndrăgostești de el. Agnon parcă este lângă tine și-ți povestește, parcă-l auzi, textul pe care-l parcurgi transformându-se în cuvinte pe care le percepi undeva în minte ca și cum ar fi rostite de cineva. Tehnica adoptată de Agnon este deosebit de interesantă și cu un efect năucitor asupra mea.

Am ieșit în stradă și am dat peste un om care nu suferea de nici unul dintre beteșugurile pomenite mai înainte și l-am întrebat. Mi-a spus: Mergi încotro ți-arată nasu până ce ajungi la corturile țiganilor și de acolo la târgul cailor și de acolo la târgul olarilor. La doi pași de-acolo, în fața lui, și nu în spatele lui, e un palat de dregători, aceea e casa lui Michael Daniel. Lângă ea, în spatele ei, nu în fața ei, pe partea stângă ai să vezi multe frestre, acelea sunt ferestrele Hotelului Petersburg pe care renegatul, blestemat fie-i numele, l-a clădit din banii lui. Ia-o de-acolo la dreapta și ai să dai de douăzeci de biserici, dacă nu-s douăzeci, nu-i nici una, strecoară-te acolo, și aclo prietenii mei au să-ți spună unde se află Hemdat. Doar ai întrebat de Hemdat. Nu? Nu-i așa, amice?

Am mers încotro îmi arăta nasul și n-am ajuns la nici unul dintre locurile despre care îmi vorbise. Am întrebat mai mulți trecători. Unii mi-au răspuns în același fel și alții mi-au răspuns în alt fel. Și ca să ajung la locul pe care-l căutam și să nu greșesc mi-au dat un sfat și mi-au spus: Așa cum m-ai întrebat pe mine, așa întreabă-i și pe alții. M-am adunat și am mers pe drumurile pe care mi le-au arătat, și la fiecare pas trebuia să zăbovesc din pricina trăsurilor și a cailor, fiindcă felul oamenilor din Iași e să aibă multe trăsuri și mulți cai, așa încât orașul ăsta e murdar ca altă-aia. Unii merg cu trăsura încoace, alții merg cu trăsura încolo, și omul trebuie să-și potrivească mintea după mintea cailor, ca dobitoacele să nu-i fărâme creierii.

Îmi mutasem de-acum gândul de la locul unde doream să ajung, ca și cum n-aș fi venit încoace decât ca să mă feresc de trăsuri și de cai. (…)

După ce și-a declamat poezia până la capăt și-a mișcat sprâncenele stufoase către mine și m-a privit peste măsură de drăgăstos. Am spus: Ar putea domnul să-mi spună unde se află Hemdat? M-a bătut pe umăr și mi-a spus: Cutărică drăgulică, nu-ți sunt rob, nu-mi ești stăpân, însă ești scump ochilor mei și nespus te prețuiesc, vorbele n-am să mi le opresc, și-am să-ți mai grăiesc. Nici dacă ai mațe de fier și măruntaie de aramă nu căta ajutor stând în calea tuturor, fiindcă droșcarii, îngeri răufăcători, șed falnici pe bancheta lor, și biciul le e ca o spadă, și cu fiecare lovitură jap-jap te plesnesc, și caii blestemați gonesc și gonesc, de sânge însetați, și deodată, din senin, când te-aștepți mai puțin, nici nu știi când, iată-te la pământ, și iată-te înnămolit în borâtură și noroi, și nădejdile toate iată-ți-le spulberate. Ferice de cel ce scapă nevătămat, de copitele cailor necălcat, nezdrobit, și de biciul droșcarului neșfichiuit, și chiar dacă mațele tale sunt de fier și ciolanele de aramă, ia-o, nenică, la fugă și, grabnic-grabnic, scapă-ți sufletul de copite și viața de harapnic.

Nu știu cum sună în original, nici nu cred că am să știu vreodată, însă sunt fragmente întregi, precum cel de sus, care parcă au fost gândite să fie citite, rostite și ascultate-n limba română. Traducătorul cred că a fost atins de geniul lui Agnon…

Toate povestirile lui Agnon sunt despre învățați care studiază Tora, care-și duc viața în spiritul cuvântului sfânt, care-l interpretează și-l explică cuvioșilor astfel încât să le ofere acestora soluții la problemele pe care comunitatea le întâmpină. Așa cum spuneam, e greu de înțeles profunzimea și trăirile spirituale și religioase specifice hasidismului, însă bucuria lecturii nu este întinată câtuși de puțin.

O recomandare care vine de la sine și am certitudinea că majoritatea celor care se vor încumeta la citirea acestei cărți, nu vor regreta absolut deloc.

De ce 4 stele: pentru că e ca și cum ai asculta povești la gura sobei, povești spuse de bătrâni care miros a fum de țigară fără filtru, a lemn ars și a rășină proaspătă, a toate anotimpurile adunate la un loc, a liniște…

Prezentarea editurii:

Poporul evreu şi-a învelit dintotdeauna înţelepciunea în pânza literară a istorisirii pilduitoare, pe care a purtat-o cu sine în pribegie ca pe-o boccea indispensabilă drumului. Shmuel Yosef Agnon continuă meşteşugul povestitorilor din neamul lui Israel, rămânând totodată puternic ancorat în spiritul secolului XX. În povestirile sale, chibzuinţa arhaică se întretaie cu satirizarea unor moravuri anacronice, nostalgia după shtetlul natal e dublată de ironii fine faţă de naivitatea obştii – totul într-o lume imprevizibilă, ale cărei convenţii cotidiene pot fi răsturnate în orice moment de întâmplări suprarealiste.

„M-am străduit vreme de mulţi ani să mă eliberez de umbra lui Agnon… Trebuia să ies de sub influenţa sarcasmului şi inteligenţei lui, a simbolismului lui baroc, a enigmaticelor lui jocuri labirintice, a dublelor lui sensuri şi a trucurilor lui literare complicate şi erudite.“ (Amos OZ)

„Ce minunat ar fi fost să învăţ înţelepciunea la picioarele lui Agnon…“ (Saul BELLOW)

„În scrisul dumneavoastră se reface vechea unitate dintre literatură şi ştiinţă, aşa cum o înţelegea Antichitatea. Într-una dintre povestiri spuneţi că unii le vor citi ca pe nişte basme, alţii le vor citi ca să înţeleagă şi să înveţe. Această mare cronică a spiritului şi vieţii poporului evreu are aşadar un mesaj complex: pentru istoric e un document nepreţuit, pentru filozof e o sursă de inspiraţie, pentru cei care nu pot trăi fără literatură este un nesecat izvor de bogăţii.“ (Din Laudatio rostită la decernarea Premiului Nobel pentru literatură)

Prima oară omul citeşte şi pricepe. A doua oară citeşte şi se minunează: Mă amăgeam atunci când îmi închipuiam că pricep, fiindcă, de fapt, nu pricepeam o iotă, nimic. A treia oară pricepe şi nu pricepe, a patra oară pricepe ce nu pricepuse şi nu înţelege ce înţelesese, şi tot aşa de fiecare dată. Şi dacă se osteneşte mult şi o ia de la capăt de multe ori până când uită de câte ori a luat-o de la capăt, şi mai are şi ajutorul lui Dumnezeu, atunci începe să priceapă. Şi ăsta e începutul înţelepciunii.