New Yorkul de altădată de Edith Wharton


New Yorkul de altădată de Edith Wharton

Nota mea: 5 din 5 stele

Urăsc panseurile de doi bani care sunt folosite și răsfolosite, însă am să utilizez și eu unul adaptându-l la situația actuală cu privire la cărțile premiate cu Pulitzer, tocmai în spiritul scriiturii promovate în rândurile romanelor câștigătoare: Nici Pulitzer-ul nu mai e ce a fost. Cartea lui Edith Wharton stă dovadă.

Patru decade, patru povestiri din citadela americană New York, acest leagăn al civilizației și mofturilor americane high-class din secolul XIX. 

Fapt de zi înșelător (anii patruzeci) are drept subiect relația dintre un tată cu porniri extravagante și care visează la pereți împodobiți cu picturi europene semnate de pictori renumiți și fiul său ascultător care pleacă pe vechiul continent în căutarea acestora. Fiul, spre deosebire de tată, începe să guste arta pentru că începe să o cunoască și să o simtă, îndepărtându-se astfel de snobismul care-l reprezintă pe părintele său și societatea americană, venind acasă cu o serie de picturi italiene timpurii. Fapt care-i atrage dezmoștenirea.

Fata bătrână (anii cincizeci) ne face cunoștință cu doamna Delia Ralston care o ajută pe Charlotte Lovell să trăiască alături de fiica sa din flori. Însă rezultatul acestui gest plin de bune intenții este unul dezastruos…

Revelație (anii șaizeci) îl prezintă pe Hayley Delane și căsnicia sa nefericită alături de ușuratica sa doamnă Leila. Tânărul care povestește poartă un respect nemăsurat pentru bătrânul Delane în ciuda acțiunilor criticate de societate pe care Hayley le întreprinde adeseori. 

Ziua de anul nou (anii șaptezeci) o prezintă cititorului pe doamna Lizzie Hazeldean care este bănuită de societatea new yorkeză de adulter în momentul în care este zărită ieșind la brațul lui Henry Prest. Bănuielile sunt susținute și de faptul că soțul lui Lizzie este grav bolnav, iar averea acestora se micșorează pe zi ce trece. Lizzie nu infirmă, nici nu confirmă respectivele bănuieli, iar Henry Prest este pe cale să descopere un adevăr șocant cu privire la relația sa cu Lizzie.

Pentru a fi un scriitor care merită să rămână în istoria literaturii și numele căruia să se potrivească ca o mănușă unui premiu prestigios precum Pulitzer, atunci trebuie să fii capabil să strângi în paginile cărților tale mici bucăți de timp și de oameni astfel încât cititorii tăi să simtă că trăiesc efectiv alături de poveștile pe care le oferi. Wharton nu doar că face acest lucru, însă talentul ei o ajută să exprime într-un mod sarcastic și cu o asprime (după cum bine observa Irving Howe) neîndurătoare, tarele unei societăți în schimbare care refuză să se desprindă de vechile obiceiuri, insistând să copieze și să continue legi morale nescrise care nu se mai pot aplica în prezentul pe care par că-l detestă prin simplul fapt că distrugerea barierelor sociale și dintre sexe le arată unor familii înstărite că prezentul e al celor activi, educați și doritori de succes.

„New Yorkul de altădată al anilor cincizeci era dominat de câteva familii, care dădeau tonul cu un aer de naturalețe și opulență. Una dintre acestea era familia Ralston.

Englezii voinici și olandezii roșcovani și zdraveni se contopiseră, și se formase astfel o societate prosperă, prudentă și totuși risipitoare. A face lucrurile la scară mare devenise un principiu fundamental al acestei lumi precaute, ridicată pe averile bancherilor, ale comercianților de mărfuri indiene, ale constructorilor de vase și ale negustorilor ce aprovizionau vasele. Acei oameni bine hrăniți, cu mișcări domoale – care păreau enervanți și apatici în ochii europenilor doar fiindcă o climă capricioasă îi ușurase de câteva kilograme de prisos și le încercase nervii ceva mai mult – trăiau într-o dulce monotonie, al cărei echilibru de suprafață nu era niciodată tulburat de vreo dramă, ea consumându-se în tăcere, din când în când, undeva în străfunduri. Sufletele sensibile erau în acele vremuri asemenea unei claviaturi în surdină, pe care Soarta cânta fără să se audă vreun sunet.

Această societate compactă, construită din blocuri de piatră bine unite între ele, era dominată în mare măsură de familia Ralston și de ramificațiile ei.”

Astfel se deschide povestirea Fata bătrână, o povestire în care o doamnă Ralston intervine abrupt în viața unei tinere mame, oferindu-i șansa să trăiască lângă fetița ei și luându-i deopotrivă dreptul a fi mama copiliței. În doar câteva fraze Wharton reușește să prindă într-un mod de-a dreptul spectaculos modul în care familiile avute decid să intervină și să conducă nu doar orașul și afacerile acestuia, cât și viața personală de familie a unor locuitori. 

Afacerile, banii și faima se confundă cu viața de familie. Totul este dictat de interes, de respect, de opiniile celorlalți, de ceea ce se vede la suprafață, de ceea ce trebuie să se vadă la suprafață. Deciziile se iau în funcție de rezultatul pozitiv pe care societatea sau partenerii de afaceri îl vor percepe, restul e irelevant.

Wharton nu ezită să critice într-un mod nu foarte elegant metehnele vremurilor și ale familiilor sus puse. Nu ezită să spună povești care e foarte posibil să se fi întâmplat dat fiind modul de existență și filosofia high-class-ului din New York. Tocmai aceste povești atât de fin legate de o filosofie de viață vulgară și lipsită de umanitate o fac pe Wharton să fie vocea sufletelor îngenuncheate și reduse la tăcere de către bărbați influenți și incapabili de a vedea în familia lor altceva decât pârghii menite a le ține afacerile și renumele în zona de confort, cu femei care se transformă în tirani datorită puterii pe care bărbații lor o au, exercitându-și forțele prin bârfe și intervenții malițioase la balurile pe care le organizează și la care participă mai ales pentru a-și țese intrigile vulgare.

De ce 5 stele: Voltaire a oferit Candide. Erasmus a dat Elogiul nebuniei. Într-un alt ton, dar cu același scop, Edith Wharton predă literaturii New Yorkul de altădată

Prezentarea editurii:

Cele patru nuvele care alcătuiesc acest volum, scrise de autoarea romanului distins cu Premiul Pulitzer Vârsta inocenței, au acțiunea plasată în New Yorkul anilor ’40, ’50, ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, fiecare dintre ele abordând teme cum ar fi infidelitatea, ilegitimitatea, gelozia, sistemul de clasă, precum și starea femeii în societate. Fapt de zi înșelător descrie relația furtunoasă dintre un tată dominator și fiul său; în Fata bătrână, fiica nelegitimă a unei tinere femei este adoptată de cea mai bună prietenă a ei – cu rezultate devastatoare; Revelație prezintă reabilitarea morală a unui tânăr, care este „declanșată” de întâlnire întâmplătoare cu Walt Whitman; iar Ziua de Anul Nou este o poveste despre o femeie căsătorită suspectată de adulter. New Yorkul de altădată este Edith Wharton la superlativ.

„Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți – iar Edith Wharton este unul dintre ei.”

Gore Vidal

„Adevărul e că nici un romancier al vremii noastre […] nu a fost atât de neîndurător, atât de sarcastic, atât de aspru, cum a fost Edith Wharton când a atacat vulgaritatea și eșecurile societății noastre.”

Irving Howe

Clasici Litera pune laolaltă scriitori ale căror opere reprezintă modele de perfecțiune ale tradiției literare. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din literatura lumii – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

Elizabeth a dispărut de Emma Healey


Elizabeth a dispărut de Emma Healey

Nota mea: 3 din 5 stele

Premiul Costa pentru mine este o necunoscută, însă dacă și celelalte cărți premiate sunt apropiate de calitatea romanului de debut al Emmei Healey, atunci este un premiu literar pe care am să încerc să-l urmăresc, cu atât mai mult cu cât am pe listă și Viață după viață care a primit de asemenea acest premiu.

Maud are 82 de ani și suferă de demență senilă. Viața ei este construită din bilețele pe care și le scrie singură sau care sunt lăsate de infirmiera și de fiica ei. În viața lui Maud, clipa este cea care contează, întrucât dacă nu o înregistrează pentru a o raporta lui Maud cea de mai târziu, momentul prin care tocmai a trecut este sortit uitării. Trecând prin multitudinea de bilețele, Maud începe să bănuiască că s-a întâmplat ceva cu prietena ei, Elizabeth, însă nimeni nu o ajută cu nici o informație. Astfel, bătrâna începe o muncă detectivistică care o va ajuta să înțeleagă dispariția surorii ei, Sukey, dispariție care s-a petrecut în 1946. Maud pornește o anchetă care o va purta din prezent în trecut și care-i va oferi o descoperire tulburătoare…

Pentru un roman de debut, Elizabeth a dispărut e destul de bun. Dacă luăm în calcul și complexitatea poveștii și a structurii psihologice dificile pe care Healey a propus-o personajului principal, atunci romanul chiar e bunicel. Thriller, dramă psihologică, roman polițist, puțin horror, toate fac din romanul lui Healey o ciorbă interesantă și sățioasă.

Recunosc că subiectul bolilor de acest fel îmi este necunoscut. Nu am citit nici o carte până acum despre un astfel de subiect, am văzut și eu Still Alice, mi-a plăcut, cred că este făcut bine și povestea e foarte bine pusă în practică de o Julianne Moore într-o mare formă. Dar de citit, nu am citit nimic.

Prin urmare pentru mine cartea a fost ok, cred că reușește să surprindă destul de bine angoasele unui om care se luptă cu o astfel de boală, mai ales că ești obligat să trăiești citind bilețele pe care tot tu le-ai scris, să accepți fără întrebări interdicțiile pe care le găsești pe tot felul de aparate electrocasnice și mâncăruri etc. Maud îmi pare veridică în exprimările trăirilor ei. 

Din punctul de vedere al construcției romanului este adevărat că pe alocuri este destul de dificil de urmărit avînd două fire narative, Maud cea din tinerețe care încearcă să dea de urma surorii dispărute și Maud cea din prezent care o caută pe Elizabeth, uneori te simți și tu la fel de pierdut ca și Maud și simți nevoia să te întorci o pagină sau două ca să nu pierzi firul. Dar și asta mi s-a părut interesant și sper că autoarea a dorit ca cititorul să încerce alături de personaj măcar puțin chinurile unei astfel de boli.

Scriitura nu este spectaculoasă, dar nici nu chinuie, se vede că s-au urmat cursuri de scriere creativă ca la majoritatea scriitorilor care s-au decis să scrie în urma unor astfel de cursuri, însă nu deranjează foarte tare.

Ideea e interesantă, personajul e bine construit și conturat, narațiunea, deși uneori se poticnește pe alocuri, este destul de cursivă și alertă oferind cititorului momente de acalmie urmate de ruperi de ritm care nu-l lasă să lâncească. 

De ce 3 stele: deoarece este un roman de debut care anunță un posibil scriitor interesant, un autor curajos care a atacat încă de la începutul carierei sale un subiect dificil cu un personaj complex și care reușește să ducă la bun sfârșit sarcina pe care și-a luat-o.

Prezentarea editurii:

 Roman de suspans și psihologic sofisticat și, în același timp, meditație sfâșietor de onestă asupra memoriei, identității și îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenței senile și care începe o căutare disperată pentru a-și găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani și va avea consecințe cutremurătoare.

     Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliția, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notițe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor că Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită.

     Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariție rămasă nerezolvată – cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial.

     În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivație în căutarea ei. Ar putea misterul dispariției lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?

„O poveste captivantă de viață. O istorie extraordinară despre o tragedie obișnuită.” – Independent

„… o scriitură detectivistică palpitantă și, în același timp, o descriere zguduitoare a suferinței mentale. Și totuși mai expresivă și mai amuzantă decât te-ai aștepta.” – Observer

„Un roman de debut fascinant.” – New York Times

Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng


Tot ce nu ți-am spus de Celeste Ng

Nota mea:  4 din 5 stele 

În momentul în care am în față o carte care este recomandată de Amazon sau mai știu eu care alt site comercial, automat mă gândesc că este ceva dubios la el și că s-ar putea să nu am în față un roman foarte bun.

Am luat cartea în mână mai mult din comoditate deoarece nu aveam altceva la îndemână la ora târzie la care tocmai ce terminasem Umilirea publică… a lui Ronson, Tot ce nu ți-am spus fiind chiar deasupra teancului imens de cărți pe care le-am trecute cu eticheta de „de citit”. Nu au trecut foarte multe pagini și mi-am dat seama că am în față o mică bijuterie.

Marilyn și James Lee: un cuplu interrasial, el chinez, ea americancă, își întemeiază o familie într-un orășel din statul Ohio. Sunt anii ’70, cuplurile interrasiale nu sunt bine văzute, populația predominantă în Middlewood este caucaziană, o familie formată dintr-un chinez și o americancă, chinezul fiind, culmea, profesor de istorie, nu este foarte bine văzută de concetățenii din Middlewood. Dar Marilyn și James vor trece peste asta. Sau nu… Marilyn vroia să devină medic dar a ajuns o soție și gospodină, exact așa cum și-a dorit mama ei, fapt pentru care Marilyn nu a iertat-o niciodată. James a suferit tot timpul pentru că nu a avut prieteni, pentru că era chinez, pentru că nu se putea integra și nu vrea sub nici o formă ca fiica sa să pățească la fel.

Au trei copii: Nathan este cel mai mare. Este sârguincios, inteligent și are planuri mari de viitor. Însă este în umbra Lydiei. Lydia este cel de-al doilea copil al familiei și în ea și-au pus cei doi părinți toate speranțele că visele lor neîmplinite vor deveni realitate prin frumoasa lor fiică. Marilyn își dorește ca Lydia să devină medic, iar James vrea ca fiica sa să fie cât mai populară. Hannah este mezina familiei și este copilul cel mai ignorat deși are nevoie de cea mai multă atenție și afecțiune din partea adulților. Tânjind după afecțiune și grijă, Hannah realizează care sunt jocurile în familie și se retrage într-o cochilie de unde urmărește și înțelege problemele pe care familia Lee le are, însă pe care le ignoră dat fiind faptul că se lansează furibund în crearea unui copil care ca adult va reprezenta tot ceea ce părinții nu au reușit să fie.

Când Lydia moare, familia Lee se vede pusă față în față cu deciziile eronate luate cu privire la educația copiilor, cu egoismul de care au dat dovadă de-a lungul timpului și cu faptul că sunt, în esență, distanțați și singuri deși sunt în familie, Lydia părând a fi fost liantul din sânul lor. Astfel începe o căutare a identității familială, a relațiilor dintre soț și soție, dintre părinți și copii, o încercare de acceptare a prezentului prin explicarea și înțelegerea momentelor de cumpănă din trecutul celor doi adulți.

În momentul în care citesc o poveste în genul celei spuse de Celeste Ng nu vreau să fiu bombardat cu metafore, nu vreau să mi se smulgă suspine cu orice preț, deoarece tragismul poveștii este adeseori suficient să te sensibilizeze. Contrar modei, Celeste nu se lansează în constructe lingvistice lirice care să frizeze absurdul ci redă cât se poate de simplu și la obiect o poveste despre nenorocirea unei familii. Ce-i extraordinar la Celeste, fapt pe care l-am apreciat întotdeauna la scriitorii clasici, este faptul că pune accent pe poveste, pe întâmplare, pe personaje și pe atmosferă. Celeste Ng nu cerșește lacrimile cititorului, un mod facil de altfel de a-ți atrage atenția publicului și de a te transforma într-un scriitor adulat peste noapte, ea preferă să construiască o scenă, o recuzită, un set de personaje, o atmosferă, un univers paralel în care vizitatorul/cititorul este liber să-și identifice de unul singur sentimentele și să le dea frâu liber sau nu. Nu mi-a sfâșiat inima, probabil recenzentul de la Los Angeles Time este mai sensibil decât mine, dar categoric am trăit și simțit tragedia familiei Lee la o intensitate ridicată datorită modului economicos, subtil și foarte bine concentrat al autoarei de a scrie povestea acestora.

Subiectul ales de Celeste Ng este unul destul de sensibil. Cei doi părinți fac o alegere, respectiv o aleg pe Lydia să reprezinte toate visele pe care aceștia le-au avut în tinerețe despre ei înșiși, vise care nu au devenit realitate. Prin Lydia, cei doi adulți văd șansa de a trece peste eșecurile lor forțând-o pe această să devină un fel de surogat al lor. Mama o vrea medic, iar tata o vrea sufletul petrecerilor. Lydia le joacă jocul nu doar pentru că se bucură de atenția acestora ci și pentru că, marcată de fuga mamei sale din sânul familie pe când era mai mică, și-a propus să nu o dezamăgească niciodată pe Marilyn pentru ca aceasta să nu o mai părăsească. Lydia își asumă rolul de receptacol al viselor, însă nu poate duce la bun sfârșit sarcina la care s-a înhămat deoarece ea nu este persoana pe care părinții săi se străduiesc să o construiască. Lydia pune mască peste mască și se transformă într-un adolescent pe care nici măcar ea nu-l recunoaște, clacând în momentul în care realizează că jocul făcut de părinții ei a mers mult prea departe și pentru mulți prea mulți ani, că deciziile din viața ei nu-i aparțin, că Lydia nu este Lydia ci Marilyn și James, că ieșirea din adolescență și examenele finale sunt pasul final către o viață și o persoană care nu o reprezintă.

Ceilalți doi copii, Nathan și Hannah sunt ignorați cu brio de cei doi părinți. Situația acestora în familie este una ingrată, respectiv pentru a nu claca și ei, se bucură de iubirea pe care o primește Lydia de parcă ei ar fi subiectul principal și destinatarii atenției și ai iubirii pe care o oferă părinții surorii lor. Încetul cu încetul Nathan se îndepărtează de familie, iar Hannah din ascunzișurile sale este singura care înțelege drama prin care trece familia sa.

Celeste Ng reușește o bijuterie literară. Personaje foarte bine conturate și dezvoltate care-și găsesc perfect rolul într-o poveste dramatică plină de suspans. Grija deosebită pentru psihologia personajelor, pentru efectul acțiunilor și evenimentelor asupra lor, precum și atenția pe care autoarea o oferă rolului pe care fiecare personaj în parte îl are atât în legătură cu sine însuși cât și cu ceilalți sunt aproape de perfecțiune. Scriitura este simplă, clară, cursivă, fără înflorituri inutile, Celeste Ng utilizând exact cuvintele necesare pentru a descrie povestea astfel încât cititorul să se bucure fără a fi forțat sau ironizat de ceea ce povestitorul îi pune în față.

O lectură deosebită pe care o recomand cu plăcere.

De ce 4 stele: deoarece este un roman bine scris, inteligent și grijuliu cu personajele sale, un roman apăsător și intens care oferă o poveste complexă și o atmosferă care lasă cititorul să trăiască singur, neforțat, drama narațiunii care se desfășoară în fața ochilor săi. 

Prezentarea editurii:

„Lydia e moartă. Dar ei încă nu știu asta.“

Lydia este copilul favorit al lui Marilyn și al lui James Lee; o fată care a moștenit ochii albaștri luminoși ai mamei și părul negru întunecat al tatălui. Părinții ei sunt hotărâți ca Lydia să realizeze visurile pe care ei nu au putut să și le împlinească – Marilyn își dorește ca fiica ei să devină medic, mai degrabă decât o gospodină; James vrea ca Lydia să fie populară la școală, o fată cu o viață socială bogată și aflată în centrul tuturor petrecerilor. Dar Lydia este supusă unor mari presiuni, care nu au nimic de-a face cu viața într-un orășel din Ohio, în anii ’70. Tatăl ei este un american născut din prima generație de imigranți chinezi, iar etnia lui, și a ei, îi face să fie remarcați oriunde. Când trupul neînsuflețit al Lydiei este găsit în lacul din localitate, James este consumat de vinovăție și pornește pe un drum nesăbuit care i-ar putea distruge căsnicia. Marilyn, devastată și răzbunătoare, este hotărâtă să facă pe cineva răspunzător, cu orice preț. Fratele mai mare al Lydiei, Nathan, este convins că Jack, băiatul rău din vecini, este implicat într-un fel. Însă cea mai tânără membră a familiei – Hannah – este cea care observă mult mai mult decât poate vedea oricine și ar putea fi singura care știe ce s-a întâmplat cu adevărat.

„Excelent… un debut desăvârșit… îți sfâşie inima… Tot ce nu ți-am spus este un roman antrenant ce aruncă o lumină puternică asupra secretelor care au ținut o familie de americani împreună și care, în cele din urmă, sfârșesc prin a o destrăma.“

Los Angeles Times

„Ng se mișcă cu grație înainte și înapoi în timp, după tragedie și în trecutul îndepărtat, precum și în conștiința fiecărui membru al familiei, creând o serie de mistere și revelații care conduc la întrebarea inițială: ce s-a întâmplat cu Lydia?“

Los Angeles Review of Books

Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson


Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson

Nota mea:  5 din 5 stele 

După Testul psihopatului, Jon Ronson se întoarce în România cu Umilirea publică în epoca internetului! Ieeeeeei!

Mai întâi, haideți să vedem împreună ce înseamnă umilirea publică așa cum o practicau semenii noștri cu ceva timp în urmă:

 

 

Mai sunt sute de exemple și poze dar am să mă opresc aici (și le-am ales pe cele mai cuminți…)

Ce înseamnă umilirea publică în epoca internetului:

  • ești un nimeni pe internet până când:

  • faci o glumă proastă care ajunge virală și te trezești concediată, cu slabe șanse să te mai angajezi pe undeva, înainte ca avionul să aterizeze = viață distrusă.

Profilul lui Justine Sacco înainte de gluma cu SIDA:

Și după, la treisprezece ore după glumă:

 

Lindsey Stone pune poza de mai jos pe profilul său de facebook:

Oamenii se inflamează, încep să comenteze, dau share, reacțiile sunt violente și se cer măsuri împotriva lui Stone:

Rezultatul:

 

Ce-i veni lui Ronson să scrie despre un astfel de subiect? În debutul cărții autorul povestește cum s-a trezit la un moment dat pe twitter cu un alt „el”. Avea la profil poza lui, iar numele era @jon_ronson. Acest @jon_ronson scria tot felul de chestii interesante cum ar fi: „Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porție mare de kebab cu țelină, biban, smântână și puțin lemon-grass #păpică” sau „Visez ceva despre #timp și #cocoșel”.

Ronson s-a pus pe cercetat și a aflat că un cercetător pe nume Luke Robert Mason i-a făcut un infomorf. Informația a fost descoperita pe site-ul celor de la The Guardian întrucât cercetătorul a lăsat un comentariu la un filmuleț făcut de Ronson despre spambots. Ronson îl contactează pe respectivul, stabilește o întâlnire cu acesta, la întâlnire mai vine și Dan O’Hara și David Bausola. Ronson înregistrează interviul și-l pune pe youtube pentru a demonstra abuzul la care a fost supus de către cei trei cercetători după care așteaptă. Și asta se întâmplă la comentariile videoclipului postat de Ronson:

„Trebuie să le fuți una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe fața pământului. Dacă i-aș putea întâlni față în față, le-aș spune că sunt pielea pulii.”

„Niște idioți abjecți și nocivi, care se joacă cu viețile altora, după care se amuză de suferința și de furia victimei.”

„Niște cretini plini de ură. Universitarii ăștia cu creierii futuți ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc sigur e psihopat.”

„La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Și mai ales muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pișăm pe hoiturile lor.”

Spambot-ul a fost dezactivat. Ronson jubila. După care și-a dat seama că tocmai a participat într-un mod cât se poate de activ, ba chiar a pus la cale, o umilire publică de toată frumusețea. După mai bine de 180 de ani, Ronson a realizat că umilirea publică este din nou o unealtă distrugătoare extrem de la îndemână doar că nu se mai cheamă umilire publică, ci umilire online, umilire la care poate să fie supusă absolut orice persoană care are un cont pe rețelele sociale și nimeni și nimic nu o poate salva în momentul în care rețeaua ăl/o ia în colimator. Așa s-a născut noua carte a lui Jon Ronson.

Jonah Lehrer, Lindsey Stone, Justine Sacco, Adria Richards, Hank, Alex și alții. 

Jonah Lehrer și-a văzut cariera de succes distrusă dintr-un foc, capac punând o conferință video transmisă live în mediul online la care utilizatori de twitter puteau comenta în timp real.

Poveștile lui Lindsey Stone și Justine Sacco le-am redat pe scurt mai sus. Ronson a încercat să o ajute personal pe Stone să-și reabiliteze numele (mai multe detalii în carte).

Povestea Adriei Richards, Hank și Alex v-o prezint mai jos:

20160902_01425720160902_014308

20160902_01431820160902_014359 20160902_014417 20160902_014449

Concluzia:20160902_014528 

Este adevărat că sunt și persoane care au reușit să treacă peste astfel de atacuri în public destul de rezonabil: Max Mosley și Mike Daisey. Dar ca să aflați povestea lor trebuie să citiți cartea. 

Volumul lui Ronson atinge un punct foarte sensibil al comunității din care facem astăzi cu toții parte. În comunitățile online, pe paginile de socializare, oricine poate să devină țintă pentru o remarcă nefericită sau pentru o poză interpretabilă. Atacul comunității care se unește pentru a umili persoana respectivă se poate dovedi distrugător. Poate anihila în câteva zeci de secunde, cu câteva sute de comentarii și de share-uri o întreagă viață. Oamenii pot să fie concediați, pot să-și piardă prietenii, familia, încrederea în sine, viața. Însă pentru utilizatorul din fața calculatorului aceste lucruri par puțin probabile. Se pare că fiecare utilizator care se lansează activ într-o șarjă la adresa celui care a făcut o postare care l-a deranjat se transformă într-un fel de justițiar fără de care lumea nu are cum să devină un loc mai bun. O înjurătură, o amenințare, un share însoțit de un enunț cât mai agresiv și violent îl face pe respectivul să se simtă nu doar ca parte activă din comunitate, dar mai ales ca o persoană care are menirea specială, din momentul în care are cont pe rețeaua socială, să salveze lumea, să încline balanța în partea binelui pe care-l reprezintă, să facă lumea un loc mai bun prin eliminarea efectivă a celui care a îndrăznit să spună ceva ce nu se încadrează în normele etice ale comunității. Ronson nu filosofează, ci expune cât se poate de clar o problemă pe care, îmi dau seama mai ales când mă uit pe profilul meu de facebook, o ignorăm cu o detașare înspâimântătoare întrucât utilizatorul de pe rețelele sociale nu-și dă seama că este el însuși adeseori călăul care biciuiește public nefericitul condamnat la umilire publică și se ascunde în spatele cifrelor care redau oarecum superficial numărul de comentarii, share-uri, vizualizări…

Cartea este scrisă în stilul lui Ronson: amuzantă, plină de informații interesante, scurte observații și analize profunde legate de temele pe care Ronson le cercetează, făcând din nou dovada că este un jurnalist inteligent cu un deosebit talent scriitoricesc.

Înainte de încheiere vă mai dau o poză din carte, subiect fiind chiar volumul de față, acesta fiind unul dintre argumentele finale cu care sper să-mi conving vizitatorii să citească Umilirea publică în epoca internetului, întrucât chiar cred că am în fața ochilor un must-read:

20160902_020650 20160902_020707 20160902_020715

De ce 5 stele: deoarece Ronson reușește din nou să scrie despre un subiect sensibil într-un mod extraordinar de alert, inteligent, cu respect și considerație pentru subiecții săi, neezitând să facă apel la ironie și sarcasm unde este cazul și nefiind deloc iertător nici măcar cu propria persoană. O investigație jurnalistică, dacă asta este volumul acesta, care dezvăluie un adevăr dureros și tulburător despre societatea de azi.

Prezentarea editurii:

Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

„Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online.” The Financial Times 

„Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre.” Will Self,The Guardian

Înțelepciunea psihopaților de Kevin Dutton


Înțelepciunea psihopaților de Kevin Dutton

Nota mea:  1 din 5 stele 

Nu cred că există om întreg la cap care să nu fie fascinat de psihopați. Că-s lideri politici, că-s criminali în serie, personaje din filme sau cărți, subiecte de jocuri video sau jocuri de societate, că-s șefi sau doar prieteni/cunoscuți sunt ferm convins că au fanii lor și că nu este pe planeta asta un singur om normal, în limite decente bineînțeles, care să nu fie în tabăra unui psihopat.

Kevin Dutton e fanul tuturor psihopaților. Și îi place atât de tare de ei încât ajunge la concluzia că aceștia sunt chiar înțelepți și că dețin anumite abilități care ne-ar putea ajuta pe noi (când spun noi nu mă refer și la mine din motive evidente🙂 ) să fim mai buni în ceea ce facem. Mai competenți. Mai puternici. Mai inteligenți. Mai altfel decât marea majoritate plictisitoare a oamenilor care muncesc și trăiesc pe acest pământ jinduind după succes și luptându-se cu depresia când văd că altul are mai mult deși muncește mai puțin, deși e mai prostănac etc.

Cu alte cuvinte, Dutton a găsit o variantă să scrie o carte motivațională plecând de la faptul că anumite caracteristici ale personalităților cu simptome de psihopatie sunt chiar benefice pentru omul normal dacă acesta știe cum să-și interiorizeze respectivul comportament. Sunt de acord cu Dutton! Cum să nu ai de câștigat în momentul în care nu ești în stare să empatizezi și ești dispus să calci totul în picioare ca să-ți atingi scopul? Cum să nu te simți bine în pielea ta când ești un optimist incurabil care nu reușește să discearnă binele de rău? Psihopații sunt cei mai tari! Unul dintre motivele pentru care aceștia sunt foarte tari și șmecheri și plini de succes este tocmai faptul că marea majoritate a oamenilor nu sunt psihopați, nu vânează conflicte și războaie, nu urmăresc să se răzbune cu orice preț, nu visează cadavre sau oameni dezmembrați etc. E ca și cum s-ar pune lupii paznici la oi – ceea ce se cam întâmplă dat fiind succesul psihopaților.

Dincolo de ideea interesantă și oarecum amuzantă a lui Dutton nu mai e nimic demn de reținut. Dutton încearcă să scrie o carte care se vrea un studiu științific combinat cu un stil ușor jurnalistic pe alocuri, cartea ajungând să fie într-un final mai degrabă o carte motivațională decât orice altceva. Dincolo de faptul că Dutton nu prea are răbdare să-și dezvolte teoriile astfel încât să le facă credibile mai are probleme și la organizarea ideilor, fapt care duce bineînțeles la o plictiseală îngrozitoare. 

Dutton e incredibil de plin de sine – așa cum ar trebui să fie absolut orice scriitor de cărți motivaționale, totuși – atât de plin de sine încât ajunge să fie cred că singura persoană de pe această planetă în stare să identifice în câțiva pași și în urma unor întrebări banale un psihopat. Doctori care-și bat capul să înțeleagă această boală și se feresc să pună astfel de diagnostice sunt de domeniul trecutului! Dutton are soluția! Sună acum la 07xxxxxx și o să primești o poză în care autorul zâmbește misterios alături de un exemplar din extraordinara sa carte!

Ok, toată lumea știe că-s uneori nițel cam prea agresiv, faptul că s-ar putea să fiu ușor psihopat m-ar putea absolvi de unele reacții negative la adresa mea, însă cu Dutton am o chestie cât se poate de personală datorită paginii de mai jos:

20160830_221814

Nu pricep! Mă uit la mingi, le număr corect, zic eu, după care îmi spune să mă uit și la mâinile bărbatului din imagine, nu observ nimic neobișnuit și… Exact! În toată nenorocita de carte Dutton nu mai spune nimic despre nenorocita aia de poză, despre nenorocitele alea de mingi și despre nenorocitele alea de mâini ale nenorocitului ăluia de bărbat!!! WTF?????

De observat, de asemenea, în această sublimă poză făcută textului din pagina 14 a cărții Înțelepciunea psihopaților de Kevin Dutton, exprimarea duios-poetică cu privire la felul în care sunt psihopații: precum razele soarelui. Un adevărat Baudelaire acest Dutton.

Dutton o arde aiurea constant în cartea sa, exemple în care aberează sau se contrazice de la o propoziție la alta fiind foarte multe însă nu am de gând să le trec în revistă întrucât pentru categoria „motivaționale” erorile logice și contrazicerile fac parte din discursul.

Spuneam mai sus că Dutton a găsit o metodă extraordinară cu care poate ajuta umanitatea să identifice psihopații. Metoda e atât de bună încât e la îndemână pe net: http://psychopath.channel4.com/quizzes.html

Mi-a ieșit un scor bun, mă așteptam la procentul respectiv.🙂

N-am ce să recomand, nici măcar în glumă nu am cum să recomand cartea lui Dutton chiar dacă, în sine, cartea este o glumă. Se poate râde însă de stupiditatea autorului și de umorul involuntar al acestuia, dar tot nu este suficient ca să pot recomanda cărțulia asta cuiva, vreodată.

De ce 1 stea: pentru că 1 stea merită.

Prezentarea editurii:

Optimismul extrem este o marcă distinctivă a psihopaților, ei fiind mereu în stare să întoarcă până și cea mai păcătoasă situație în favoarea lor. Mânat de curiozitate, Dutton începe un periplu amplu și epuizant între cele mai cunoscute laboratoare psihologice, închisori de maximă securitate, tribunale și birourile luxoase ale diferitelor categorii de lideri. El încearcă, pe diferite căi, să pătrundă în mintea acelor oameni care și-au făcut din crimă un mod de viață, de la cei mai duri soldați din teatrele de luptă din Irak și Afganistan, până la cei mai periculoși criminali din cel mai bine păzit spital de psihiatrie din regatul britanic. La urma urmelor, sugerează psihologul, diferența între aceste categorii, și multe altele – chirurgi, manageri, violatori, brokeri, escroci de anvergură, politicieni, preoți carismatici – este de grad, nu de esența. 

Cypherpunks de Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmerman


Cypherpunks de Julian Assange, Jacob Applebaum, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmerman

Nota mea:  3 din 5 stele 

Motto-ul lui Julian Assange: Confidențialitate pentru cei slabi, transparență pentru cei puternici.

Cypherpunk: activiștii cypherpunk militează pentru folosirea criptografiei și a unor metode similare pentru a efectua schimbări de natură socială sau politică. Fondată la începutul anilor ’90, această mișcare a avut activitatea cea mai intensă în perioada „războaielor criptografice” din anii ’90 și în urma „primăverii internetului” din 2011. Termenul cypherpunk, derivat din (criptograficul) cipher și punk, a fost introdus în Oxford English Dictionary în 2006. – pag 29, Cypherpunks. Libertatea și viitorul internetului

Julian Assange este cu adevărat o personalitate și un produs al secolului XXI. Assange este fondatorul Wikileaks, o companie non-profit care se ocupă cu publicarea de informații guvernamentale secrete, de la documente până la fișere media, sursele fiind păstrate anonime.

Wikileaks a publicat cunoscutele Warlogs din Afganistan și Iraq și tot Wikileaks a făcut publice mai multe fișiere cu privire la tratamentul pe care-l primeau deținuții de la Guantamo. Publicațiile lor au făcut furori la nivel mondial și au fost preluate de presa internațională.

Guvernul Statelor Unite a demarat o anchetă penală împotriva Wikileaks și a lui Julian Assange, cel din urmă fiind acuzat inclusiv de spionaj, acțiune care cade sub incidența Legii Spionajului din 1917. În decembrie 2010 unii politicieni din guvernul Statelor Unite au cerut chiar asasinarea lui Assange, acesta fiind considerat un „terorist high-tech”. Pentagonul a format o echipă de 120 de persoane care sub acronimul WTF (Wikileaks Task Force) se ocupă cu „luarea de măsuri” împotriva Wikileaks. Tot în decembrie 2010, guvernul SUA a cerut furnizorilor de servicii de internet să sisteze serviciile către wikileaks.org. Amazon a răspuns prompt și a scos de pe serverele sale site-ul, iar o zi mai târziu (02.12.2010) serviciul DNS pentru wikileaks.org nu mai era funcțional. Un astfel de proces de cenzură agresiv și categoric al unei publicații jurnalistice este fără precedent. 

Pe lângă cenzura propriu-zisă, guvernul SUA a instaurat o așa zisă „blocadă bancară” asa însemnând că au supus instituții bancare precum VISA, Mastercard, PayPal și Bank of America la presiuni neoficiale, presiuni care au dus către sistarea de către sus numitele instituții a tuturor transferurilor bancare, donațiilor și a oricărui tip de serviciu financiar către conturile asociate Wikileaks. 

De asemenea guvernul SUA a mai cerut Twitter să predea arhivele de comunicare electronică pe care le dețineau anumiți utilizatori asociați cu Wikileaks. Twitter și-a anunțat utilizatorii, pe când Google care a primit aceeași somație, nu a făcut nici o declarație publică cu privire la un eventual răspuns negativ sau pozitiv la somație și nici nu și-a anunțat utilizatorii cu privire la respectiva somație. Conform „ordinului 2703(d)” guvernul Statelor Unite își oferă autoritatea de a forța predarea arhivelor de comunicație electronică fără a fi necesară aprobarea unui judecător. Datorită acestei legi guvernul a găsit o cale să ocolească protecția pe care o oferă Cel de-al Patrulea Amendament împotriva percheziției și confiscării arbitrare.

Așa cum spuneam, Julian Assange este un produs al secolului XXI, un secol în care comunicarea se realizează incredibil de facil la nivel mondial. Fără Wikileaks și fără scurgerile de informații pe care acesta le-a publicat, omul de rând nu ar fi luat vreodată la cunoștință despre abuzurile din închisorile americane sau despre așa zisele pierderi colaterale din teatrele de război unde americanii activau, pierderi cu care armata și guvernul american erau oarecum de acord.

La momentul publicării cărții, Assange încă se afla în arest la domiciliu în Anglia așteptând rezultatul procesului în urma căruia se va decide eventuala sa extrădare.

Alături de Assange se adună o serie de cunoștințe care, asemenea fondatorului Wikileaks, luptă pentru libertatea internetului și pentru confidențialitatea utilizatorului de internet. 

Cartea este de fapt transcrierea unui dialog purtat între cei patru cu privire la libertatea și viitorul internetului, așa cum precizează și titlul. Vorbesc despre importanța păstrării confidențialității utilizatorilor de către siteurile de socializare, despre militarizarea și intensificarea supravegherii spațiului cibernetic, despre spionajul sectorului privat, despre combaterea supravegherii totale prin criptografie dat fiind că în contemporaneitate nu se mai poate renunța la modul de comunicare propus de telefonie și internet, despre cum instituții financiare decid să facă jocul guvernelor care intervin și fac neoficial presiuni care duc la blocarea de conturi sau tranzacții către diferite site-uri libere și despre cât de importantă este existența unei monede on-line care să nu poată fi urmărită nici de guverne, nici de instituții bancare. 

La un moment dat am început să am senzația că urmăresc o discuție între patru indivizi paranoici, obsedați de teorii ale conspirației, însă având în vedere că unii dintre ei au experimentat întâlniri inopinate pe aeroporturi cu agenți FBI care i-au ținut câteva ore la interogatorii care nu aveau cum să ducă la vreun rezultat și au făcut astfel ca respectivii să piardă avionul către destinație, am ajuns să-i înțeleg și să mă gândesc că în toată paranoia care transpare din vorbele lor e foarte mult adevăr. Cei patru oameni al căror nume apare pe coperta cărții sunt oameni urmăriți, monitorizați, supuși unor presiuni constante din partea guvernului Statelor Unite nu doar datorită legăturilor pe care le au cu Assange cât și datorită activităților pe care le au cu privire la lupta pentru menținerea unui internet liber, pentru eforturile pe care le fac pentru a păstra informațiile utilizatorilor secrete și pentru pașii concreți în direcția oferirii de servicii și aparate telefonice criptate care să nu poată fi urmărite de instituțiile guvernamentale.

Pot părea anarhiști, pot părea rebeli, pot părea activiști paranoici sau revoluționari idealiști, însă este cert că denunțurile pe care le fac cu privire la implicarea guvernului în intimitatea individului și la conlucrarea între instituții financiare, furnizori de servicii precum site-uri de socializare sau furnizorii de servicii de internet sau stocare de date și instituții guvernamentale care urmăresc nu doar supravegherea utilizatorului de internet cât și subjugarea acestuia, sunt cu adevărat un semnal de alarmă. Cei patru propun și soluții, unele de-a dreptul fanteziste din punctul meu de vedere, chiar dacă se face apel la Drepturile Omului, întrucât, dacă furnizorul de servicii nu anunță utilizatorul că a oferit informații guvernului cu privire la activitatea sa, utilizatorul nu poate da în judecată guvernul. Cert este că mai ales deținătorii rețelelor de socializare sau firmele care oferă servicii de mail sau care stochează date personale ar trebui să-și revizuiască într-un mod aparte colaborarea cu utilizatorul astfel încât nici o instituție guvernamentală să nu poată accesa informații personale fără ca utilizatorul să fie informat. Măcar atât să se întâmple și atunci ar fi un câștig.

Bineînțeles că m-am gândit și eu la modul în care teroriștii ar trebui să fie monitorizați fără că aceștia să știe, încălcarea intimității acestora fiind într-o oarecare măsură un pas obligatoriu în vederea prevenirii unor atentate sângeroase, însă cât de departe se poate merge, astfel încât să nu fie prea departe, și cât de multă putere și libertate de mișcare în vederea supravegherii ar trebui să primească instituțiile guvernamentale astfel încât să nu încalce dreptul la intimitate al utilizatorului de internet, încă nu mi-am dat seama și nici Assange și prietenii lui nu mi-au răspuns… 

Cât are voie statul să se implice în supravegherea internetului?

Ce mai înseamnă intimitate pe internet cât timp utilizatorul oferă de bunăvoie o multitudine de informație cu privire la viața sa?

Acestea sunt doar două întrebări la care cei patru participanți la discuție încearcă să răspundă. Cât de bine au reușit să răspundă cred că rămâne la latitudinea fiecărui cititor să decidă.

De ce 3 stele: pentru că este o lectură interesantă, o discuție aprinsă între patru minți care gândesc și trăiesc în spiritul secolului XXI, un secol în care comunicarea nu cunoaște limite.

Prezentarea editurii:

Apeluri telefonice, SMS-uri, chat-uri, căutări pe Google, fotografii pe Facebook: ne comunicăm în fiecare clipă informațiile personale privind locurile în care suntem, opiniile, obiceiurile, fricile sau gândurile noastre, fără a ne face griji privitor la ce se va întâmpla cu acestea. Dar se pare că internetul, gândit ca un formidabil mijloc de emancipare, e pe cale să devină cel mai eficient instrument de control imaginat vreodată. Toate aceste informații pe care cu atâta ușurință le împărtășim sunt înregistrate, stocate și pot fi cu ușurință analizate și exploatate de către agenții de spionaj extrem de complexe și de aliații lor reprezentați de corporații transnaționale. Aceasta este teama lui Julian Assange și a prietenilor lui, gânditori și activiști rebeli din prima linie a bătăliei pentru cyberspaţiu, care militează pentru un internet liber. Discuția lor ne deschide ochii asupra amenințărilor actuale la adresa libertăților noastre politice și individuale.

„O explicație clară a modului în care controlul exercitat de către corporații și guverne asupra internetului reprezintă o amenințare la adresa libertății noastre și a democrației.“ — Oliver Stone

JULIAN ASSANGE este redactorul-șef al WikiLeaks, distins cu premiul „Noile Media“ al Amnesty International (2009), premiul fundației Sydney pentru pace (2011), premiul „Walkley“ pentru jurnalism (2011) și premiul „Martha Gellhorn“ (2011). Este creatorul a numeroase proiecte de software inspirate de filosofia cypherpunk, inclusiv al sistemului de fișiere Rubberhose pentru criptare și al codului original pentru WikiLeaks. A mai publicat cartea „Underground“ (împreună cu Suelette Dreyfus, 2012), o istorie a mișcării internaționale a hackerilor.

„Viața cetății este într-o dinamică complexă, iar pentru o bună funcționare a acesteia e nevoie de cetățeni bine informați. «Polis» aduce laolaltă cele mai bune cărți de științe politice și sociale, care configurează modele societale viabile și repere pentru toți cei interesați de bunul mers al societății în care trăiesc.“ — Cristian Pîrvulescu

În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan


În umbra Europei: două războaie reci şi trei decenii de călătorie prin România şi dincolo de ea de Robert D. Kaplan

Nota mea:  4 din 5 stele 

Robert D. Kaplan a ajuns prima dată în România în 1973 pe când era într-un tur al Europei de Est, însă, așa cum chiar el specifică, din acea primă vizită nu s-a ales nimic demn de semnalat. Nu și-a făcut prieteni la momentul respectiv și a observat că România este o țară săracă comparativ cu celelalte țări comuniste vizitate printre care Bulgaria și Ungaria și inaccesibilă vizitatorului occidental. Întors în Israel și inspirat de Skilling, Kaplan decide să se întoarcă în estul Europei și să afle mai multe despre țările comuniste ascunse de Cortina de Fier.

În 1981 Kaplan poposește din nou în România unde simte paranoia și isteria regimului comunist. Informațiile cu privire la viața din România și le ia de la diplomații occidentali, românii ferindu-se să discute cu un jurnalist străin, în vreme ce oficialii făceau apel la limba de lemn specifică propagandei comuniste pentru a prezenta situația dezastruoasă în care se afla țara. Securitatea, după cum observa Kaplan, părea să fie peste tot. Însă datorită vizitei în România din acel an 1981 Kaplan spune că a realizat că aceasta este țara care-i va oferi cheia necesară pentru a descifra Balcanii, o obsesie jurnalistică din tinerețe care l-a apropiat în cele din urmă de țara noastră.

Kaplan a revenit în România trei decenii mai târziu, în 2013 și în 2014, ani în care reușește să se întâlnească cu diferite personalități culturale și politice și în care se va aventura pe plaiurile mioritice pentru a se bucura de priveliștile sălbatice și de arhitectura din marile orașe românești.

Este o adevărată plăcere să călătorești în timp alături de Kaplan. Alături de el am reușit, cumva, să-mi dau seama de cât de mult a evoluat această țară. Ca și locuitor al României recunosc că am observat destul de greu schimbările majore prin care am trecut în ultimii douăzeci și cinci de ani, însă cu ajutorul lui Kaplan am reușit să-mi dau seama că România s-a schimbat și s-a schimbat în bine. Poate mai greu decât alte țări, poate că încă nu am reușit să ne dezbărăm în totalitate de mizerabila moștenire ruso-comunistă dar am reușit să surprindem pozitiv un jurnalist străin care ne-a vizitat de-a lungul a patru decenii.

În umbra Europei este o combinație de jurnal de călătorie cu studiu istoric al României, în special, și al Balcanilor în genere. Fascinat de arhitectura din urbele românești precum și de zonele oarecum sălbatice din România, Kaplan călătorește și încearcă să înțeleagă spiritul românesc într-un mod didactic, făcând apel atât la cărțile pe care le-a citit cât și la discuțiile pe care le-a avut cu diferite personalități. Neagu Djuvara, Horia-Roman Patapievici, Traian Băsescu, Victor Ponta etc. sunt doar câteva exemple dintre numele pe care Kaplan le întâlnește și care-l ajută în a înțelege România contemporană.

Istoria României văzută de călătorul Kaplan nu se termină cu România comunistă și nici nu începe cu România de sub mareșalul Antonescu. Kaplan călătorește mai departe în timp pe măsură ce se pierde în peisajele strălucitoare și preistorice, după cum chiar el le descrie, care-l duc cu gândul tocmai la Țara Vlahilor, așa cum era denumit pământul românesc de germani, reiterând drumul către România Mare din cele mai vechi timpuri. Fără să se piardă în detalii sau evenimente istorice, Kaplan așterne pe hârtie impresii și gânduri în încercare de a înțelege această țară străină de care s-a atașat.

Kaplan nu judecă, Kaplan încearcă să înțeleagă și tocmai acest lucru mi-a plăcut enorm la cartea pe care am citit-o. Indiferent de este vorba despre naționalismul lui Eliade sau naționalismul comunist, despre perioada neagră de tranziție sau vremurile în care Țara Românească cădea pradă diferiților invadatori, Kaplan cercetează cu un ochi curios și dornic de a afla mai multe. Fascinat de geografia și oamenii din România, Kaplan oferă cititorului șansa de a-și vedea țara din perspectiva unui intelectual însetat de cunoaștere și respectuos la adresa istoriei zbuciumate a unei țări în căutarea identității.

De ce 4 stele: întrucât este un jurnal de călătorie, dar nu doar un jurnal de călătorie, cât jurnalul unui istoric îndrăgostit de istoria unei națiuni care a supraviețuit în umbra vechiului continent, o țară prinsă mai mereu la mijloc când vine vorba de interesul marilor puteri sau de războaiele de cucerire, o țară care s-a format târziu și care încă se află în căutarea identității de sine deși a fost mai mereu marcată de un spirit naționalist aprig. Deși ar putea să o prezinte drept o ciudățenie a naturii, a geografiei și a politicii, Kaplan preferă să privească obiectiv și să vadă în România o națiune care s-a zbătut de-a lungul istoriei să supraviețuiască indiferent de jocurile care s-au făcut în preajma ei.

Prezentarea editurii:

Robert D. Kaplan, autor a şaisprezece cărţi de politică externă şi de călătorii, a fost inclus de două ori în „Top 100 Global Thinkers“ întocmit de revista Foreign Policy.

Robert D. Kaplan a venit prima oară în România în anii ’70, în plin Război Rece, pe când era un tânăr jurnalist cu spirit de aventură, iar ţara era un colţ întunecat al Europei comuniste, ignorat de presa occidentală. Vizitele care au urmat, în anii ’80, în anii ’90 şi, mai recent, în 2013 şi 2014, au fost marcate de dialoguri revelatoare cu personalităţi precum Neagu Djuvara ori Horia-Roman Patapievici şi de lectura unor cărţi fundamentale din şi despre cultura română, prin intermediul cărora i-a cunoscut pe Mircea Eliade, Emil Cioran sau Mircea Cărtărescu. Aceste întâlniri sunt completate, în ţesătura complexă a cărţii, de analiza fină a vieţii de zi cu zi, surprinsă în scene cu aer cinematografic, pe al căror fundal se proiecteazã fie sordide oraşe de provincie uitate de vreme, fie splendorile arhitectonice din Braşov, Iaşi sau Bucureşti.

În umbra Europei este deopotrivă memorial de călătorie, eseu jurnalistic şi analiză istorică — opera unui scriitor care, vreme de treizeci de ani, a căutat să înţeleagă destinul unei ţări şi să-şi împlinească propria vocaţie. Pornind de la istoria României, dar şi de la atenta analiză a unor ţări vecine, precum Republica Moldova, Bulgaria şi Ungaria, Robert D. Kaplan abordează subiecte mai largi, precum jocurile marilor puteri, Războiul Rece sau Holocaustul. Rezultatul este povestea unei frontiere geografice şi ideologice a continentului nostru — punct de întâlnire între marile imperii — şi o carte esenţială pentru înţelegerea crizei prin care trec astăzi Rusia şi Europa.