Despre Deadpool, Thor și Iron Man


 

Iacă, au apărut deja și celelalte două numere din cele trei benzi desenate traduse de cei de la LEX Comics și eu nu am apucat nici măcar să vă povestesc despre primele numere. Nu pentru că nu mi-au plăcut, ci pentru că nu prea am avut timp la dispoziție pentru a mă ocupa de blog. 

Dar vorba lungă, sărăcia omului! Hai să vă povestesc câte ceva despre aceste comics-uri pentru că merită să le urmăriți. ;)

Iron Man: ADN Extremis a ajuns pe piața neagră. Maya Hansen, creatoarea acestuia, a fost ucisă de contrabandiștii care vor să se îmbogățească de pe urma virusului. Tony Stark, Iron Man, jură să-i vâneze pe toți cei vinovați. Cu ajutorul unei noi armuri modulare, Stark crede că poate să facă față noilor provocări. Însă nici inamnicii lui nu stau cu mâinile în sân…

20150829_105607

Două imagini menite să vă facă poftă de mai mult! :)

În mod normal, personajul ar trebui să-mi placă. Însă, se pare că ceva nu funcționează în relația mea cu Iron Man. Deși Stark e inteligent și cu un umor destul de simpatic, pur și simplu nu reușește să mă facă să-mi placă de el. Nefiind un super erou cu adevărat, precum Batman, ar trebui să fiu fan Iron Man. Nici o șansă! Pentru că poveștile nu-s foarte faine, inamicii nu prea memorabili, iar Stark e un personaj care impresionează mai mult prin inconștiență decât curaj, de cele mai multe ori. Bineînțeles că această idee nu mi-am făcut-o citind doar aceste prime două numere din „Crede”. Am citit mai multe comics-uri cu Iron Man și așa am ajuns la concluzia că nu e niciun fel de chemistry între mine și Omul de Oțel. Asta nu înseamnă că nu o să placă publicului român! Fani are peste tot în lume Tony Stark și am să cumpăr în continuare aventurile acestuia chiar dacă nu o să am cuvinte de laudă la adresa lui.

Din punct de vedere grafic nu am fost impresionat. E o grafică greoaie care-mi lasă impresia că joc un joc pe consolă, or asta nu-mi place niciodată, sub nicio condiție. 

Kieron Gillen nu este unul dintre scenariștii mei favoriți (cred că doar The Wicked + The Divine mi-au plăcut din ce am citit de la el și chiar merită citite) și Believe nu prea are șanse foarte mari să fie unul dintre cele mai bune scenarii ale sale pentru că merge pe același film pe care Gillen l-a arătat de-a lungul carierei sale: plot simplu, acțiune cât încape, trimiteri ici-colo la ceva elemente fantastice, un amestec neclar de SF cu cyberpunk doar ca să pară deștept și monologuri explicative care devin plictisitoare datorită detaliilor nenecesare.

Per total, banda merită cumpărată măcar pentru faptul că este prima serie dedicată Iron Man în română. Și nu este chiar atât de plictisitoare, până la urmă. Nu e WOW, dar nici FÂSSS :)

Thor: Ceva omoară zeii. Și acum îl vânează pe Thor. – prea faină descrierea originală ca să mai încerc eu un alt blurb :)

Două imagini menite să vă facă poftă! :)

Două imagini menite să vă facă poftă de mai mult! :)

Thor îi fain! E genul ăla de erou de bandă desenată care-ți pică cu tronc. Forțos, arțăgos, nu prea stă la povești când vine vorba de încăierări, onest și dedicat misiunii sale, Thor e un adevărat role-model. Nu prea cred că poate să nu-i placă cuiva. 

Scenariul e bestial! Suntem purtați în trei perioade din viața lui Thor: Thor cel tinerel care dă piept pentru prima dată cu asasinul de zei, Thor cel din prezent care descoperă un masacru într-un oraș al zeilor și Thor cel bătrân care se luptă cu ultimele puteri cu o armată de ucigași de zei. Povestea se construiește frumos, tensiunea crește cu fiecare pagină dată, acțiunea te ține cu sufletul la gură, iar Thor e veridic indiferent de etate.

Am fost impresionat de grafică. Foarte faină, eye candy după eye candy, exact așa cum trebuie să fie un mainstream comic. Luptele sunt fain redate, parcă simți tensiunea în vene cu fiecare panou asupra căruia ți se opresc ochii.

Clar, Zeul Măcelar trebuie avut în bibliotecă! Face toți banii!

 

Deadpool: Foștii președinți ai Americii au înviat din morți și au pornit un război împotriva cetățenilor americani. Deadpool este angajat de S.H.I.E.L.D. ca să rezolve treaba murdară. Bineînțeles că Deadpool are propriul stil în rezolvarea situațiilor de gen și nu este neapărat cel agreat de agentul Prescott.

Două imagini menite să vă facă poftă! :)

Două imagini menite să vă facă poftă de mai mult! :)

Cum să nu-ți placă Deadpool? Este unul dintre cele mai „cretine” personaje inventate vreodată. Cred că-i cel mai fain personaj din istoria Marvel. Prostănac, violent, cu un umor care nu are nicio legătură cu political correctness-ul, Deadpool e acel gen de personaj dement care te trăznește direct în moalele capului cu al său comportament moral dubios.

Scenariul e stupid, dar asta face parte din farmecul seriei Deadpool. Sânge și mațe și zombalăi superforțoși și președinți cu capsa pusă, mardeiași sau vânători, totul se încheagă pentru a oferi maximum de distracție cititorului.

Grafica e old-school, sau cel puțin așa-mi pare mie. panourile curg frumos, respectă liniaritatea unei benzi de acțiune cu pagini dedicate unui eveniment sângeros sau de impact în cadrul narațiunii.

Deadpool rulz! Sincer, îmi doresc din toată inima ca LEX Comics să scoată toate numerele dedicate acestui personaj! Eu sigur nu am să ratez nici măcar un singur număr!

 

Mama şi copilul în diverse culturi de Mei-Ling Hopgood


My rating:  1 of 5 stars 

Cartea de faţă este arhicunoscuta How Eskimos keep their Babies Warm: and other Adventures in Parenting. O grozavă mişcare de marketing a făcut titlul de nerecunocut în limba română, lucru care putea să îmi spună încă de la început (dar nu a făcut-o) că editura Philobia a dat iarăşi cu bâta în baltă.

Ce-i drept este că habar nu am How Eskimos keep their Babies Warm pentru că nu am apucat să termin de citit cartea întrucât după două capitole am aruncat-o la gunoi. Vă rog, dacă ştiţi cum fac eschimoşii treaba asta, să îmi spuneţi şi mie!

Dar să vedem ce face autoarea: caută sau găseşte prin lume, în călătoriile ei, modele de comportament şi de educare a copiilor particulare anumitor zone şi care s-au dezvoltat ca şi consecinţă a condiţiilor de trai şi naturale specifice zonelor. Ceea ce face ea mai departe este să aplice propriului copil aceste noi informaţii, fără a ţine cont de faptul că propriul copil nu este kenyan, nu este chinez şi nici francez. Practic, ni se pune pe masă diversitatea culturală, antropologică şi civilizatională pentru ca apoi să ni se spună să o igorăm întru totul. Locuitorii din Buenos Aires se pare că îşi ţin copiii cu ei până la ore înaintate întrucât se pare că populaţia Argentinei (spune autoarea) provine, în majoritate, din spaniolii şi italienii care la sfârşitul sec XIX – începutul sec XX au adus cu ei obiceiurile sud mediteraneene de a cina după apus din pricina soarelui dogoritor. Grozav! Haideţi cu toţii din Siberia şi până la Ecuator să ne ţinem copiii în picioare la unşpe noaptea! Au Kenyenii toate drumurile găurite şi nu pot merge cu căruciorul (sau maşina)? Grozav! Să mergem şi noi pe jos pe autostradă cu un copil de doi ani legat de gât!

Whatever… Am supravietuit capitolului despre Buenos Aires numai pentru a citi cum îşi învaţă chinezii copiii să folosească oliţa mai devreme şi de ce. Motivul e, de fapt, simplu. Pentru că cei din zona cercetată sunt extrem de săraci şi nu pot nici măcar să folosească scutece vechi, de-ale copiilor mai mari, pentru că nici acelea nu sunt suficiente şi se deteriorează iremediabil în scurt timp. Nu m-aş mira ca aceşti copii să dezvolte mai devreme controlul musculaturii sfincteriene pentru a se adapta la condiţiile de trai moştenite de secole. Dar ce trebuie să facem noi? Simplu! Să ne dresăm copilul să stea pe oliţă de la 3 luni! Desigur, nici irosirea scutecelor doar pentru că astăzi ne permitem asta nu este o opţiune. Dar să vedem de ce crede autoarea că trebuie să ne dresăm copiii:

Să aştepţi până când copilul este pregătit poate fi destul de costisitor financiar, chiar complet absurd

Evident, cu această frază grozavă, aş fi putut zvârli cartea pe geam. Adică, dacă e prea scump, pot să nu respect dezvoltarea naturală a copilului. Bineee… Am continuat să citesc:

„TOTUŞI mulţi pediatri americani specialişti în dezvoltarea copilului, ca de altfel numeroşi părinţi preferă să adopte o viziune centrată pe copil, explicând că este nevoie să aştepţi până când copilul este pregătit fizic şi psihic pentru o astfel de schimbare. Cel mai des întâlnit sfat în ziua de astăzi este că un copil nu trebuie antrenat să facă la oliţă mai devreme de un an şi jumătate, de preferinţă între doi şi patru ani, chiar mai mult“. Pai da, nu e evident? Ce avem de discutat aici? Ba mai mult „Binecunoscutul pediatru T. Berry Brazelton este convins că e mai bine să aştepţi «am constatat că amânarea antrenamentului (până când copilul se poate controla şi poate coopera în acest proces) conduce la evitarea unor complicaţii precum enuresis, constipaţie, murdărie, aruncatul cu fecale de jur împrejur, a declarat el într-un interviu. Când îi permitem copilului să îşi supravegheze propriul antrenament, va avea sentimentul că a făcut totul singur. Este o sursă importantă de încredere în sine. Nu mi se pare că societatea se transformă. Modelele de antrenament timpuriu nu au funcţionat şi nu cred că vor funcţiona prea curând»“. Evident! Dar să mai vedem ce zic unii „Un studiu efectuat în 2010 asupra copiilor americani de către Spitalul de Copii Bristol-Myers Squibb a consemnat că intervalul dintre doi ani şi doi ani şi jumătate este cel mai eficient pentru deprinderea obiceiului“.

Daaaarrr, zice autoarea, mai sunt şi păreri opuse. Să le auzim:

„Psiholoaga Linda Sonna, autoarea mai multor cărţi despre îngrijirea copilului consideră că un moment bun pentru a începe antrenamentul este între şase luni şi un an. Asta nu înseamnă, oare, o presiune asupra copilului de a face ceva ce nu este încă pregătit să facă sau nu are abilitatea de a face? Am întrebat-o eu. La care Sonna mi-a răspuns făcând următoarea comparaţie: dacă afară e frig şi un copil de doi ani refuză să-şi pună pe el haina, părinţii îl vor obliga să şi-o pună“. WTF??????? Ce comparaţie mai e şi asta şi cum a învăţat această „psiholoagă“ analogia la târgul de oale? Dacă afară e frig e bine pentru copil să-şi  pună haina pe el şi, mai mult, e capabil şi pregătit să poarte o haină. Dacă are un an, nu e bine pentru copil să stea pe oliţă, ba mai mult, nu e nici capabil şi nici pregătit să o facă. Nu există pur şi simplu nici o asemănare între cele două situaţii.

Mai pomenesc, în treacăt, că traducerea foloseşte cuvinte mizerabile şi nepotrivite şi să recunosc că am dat nota 1 acestei cărţi în ciuda faptului că, aşa cum spuneam, abia dacă am putut citi un sfert din ea.

RUDOLF DE HABSBURG. Mayerling sau sfârşitul unui imperiu de Christine Mondon


My rating:  1 of 5 stars 

Dintre toate biografiile consacrate lui Rudolf de Habsburg şi dintre toate cărţile care investighează într-un fel sau altul circumstanţele morţii sale trebuie că editura Corint a ales-o pe cea mai slabă, pe cea mai lipsită de conţinut informaţional şi pe cea mai lipsită de logică. Nu îmi pot inchipui o biografie mai nefericită care să nu se ridice, asemeni acesteia, nici măcar la nivelul titlului.

Fără a pune în discuţie faptele istorice, consecinţele acestora, interpretările persuasive şi nu prea şi însăşi legea cauzalităţii, cartea îşi dovedeşte inutilitatea până la sfârsitul penultimului capitol discutând tangenţial despre Rudolf de Habsburg şi concentrându-se pe compilarea câtorva informaţii despre viaţa sfârşitului de secol XIX din Imperiul Habsburgic, despre, bineînţeles, Ȋmpărăteasa Elisabeta ale cărei biografii romanţate par a fi stat mai curând la baza textului de faţă şi despre Europa împărţită între Anglia, Rusia, Franţa, Prusia şi Imperiul Austro-Ungar. Nici măcar pomenirea câtorva idei prea liberale ale tânărului moştenitor şi nici povestea căsniciei cu Stephanie a Belgiei nu depăşesc nivelul wikipedia, dar ce vorbesc eu despre depăşit? Cartea nici nu atinge nivelul informaţiilor de pe wikipedia. Iar ultimul capitol, „cel mai tare“, miza cărţii, cel care trebuie să demonstreze că Mayerling-ul a pus capăt Imperiului Habsburgic, este la câţiva ani lumină distanţă de orice text care îşi propune să atingă, în treacăt, nenumăratele ipoteze privind moartea lui Rudolf de Habsburg. Ei bine, Christine Mondon nu şi-a făcut temele nici măcar cu privire la acest fapt spre care converge înreaga biografie.

Dar nu absenţa oricărei valori informaţionale a acestei biografii scrise de o simplă pasionată a temei (ca mine, ca tine, ca mulţi alţii) şi nu de un istoric de calibru (aşa cum ne spune prefaţa semnată de Petre Otu despre care vă spun că este profesor la Universitatea din Piteşti şi specialist în istorie militară în caz că numele nu vă spune nimic) mă deranjează la această lucrare. Ci ignorarea oricărei reguli/legi de condiţionare, cauzalitate şi semantică. Ce ne spune autoarea:

„[Rudolf] arată cu degetul către arhiducele Franz Ferdinand şi rosteşte o frază grea de consecinţe: <Bărbatul pe care îl vedeţi va fi împăratul Austriei. Nu eu>. Te poţi, pe drept cuvânt, cutremura la auzul acestei profeţii“.

„Străvechea profeţie care spunea că linia inaugurată de Rudolf în veacul al XIII lea se va incheia tot cu un Rudolf pare a se fi împlinit.“

Despre ce PROFEŢIE tot bate câmpii autoarea că ar fi vorba? O profeţie presupune a prezice CORECT viitorul. Când, pentru numele lui Rudolf de Habsburg, a domnit Franz Ferdinand în Imperiu? O jumătate de profeţie e tot o profeţie demnă de menţionat sau e doar un enunţ FALS? Da, de acord, să zicem că Mama Omida a ghicit că nu va fi împărat, dar asta stătea în propriile puteri. Hardcore ar fi fostă prevadă asasinatul de la Sarajevo. Faptul că eu prezic că mâine o să mă duc până în piaţă nu mă va face mâine să mă cutremur de emoţie în piaţă. Să fi spus că nu Franz Ferdinand, ci Carol, nenăscut la momentul afirmaţiei şi care la moartea sa avea un an şi  jumătate, va fi ultimul împărat al Austriei, ar fi fost, cu adevărat o profeţie.

Ceea ce ne conduce la cea de-a doua mega-profeţie, de fapt, la dezlegarea misterului privind ce vrea să spună autoarea. Vrea dumneaei să spună că ultimul împărat al Imperiului a fost un Rudolf? Nu, pentru că ar fi complet eronat. Înseamnă că vrea să spună că ceea ce a făcut acest Rudolf (să luăm, spre exemplu, sinuciderea sa încă neelucidată) a fost momentul culminant şi declanşator al decăderii Imperiului Austriac. Lanţul consecinţelor e simplu: o dată ce Rudolf a murit, moştenitor al tronului a devenit vărul său a cărui asasinare va declanşa războiul (şi va „transmite“ coroana de pe capul lui Franz Josef nepotului său, Carol) care va duce la sfârşitul monarhiei. Bine, bine, dar asta înseamnă să ignori toate cauzele care au dus la prabuşirea imperiului, atât pe cele aditionale cât şi pe cele prezente în lista de consecinţe (precum asasinarea lui Franz Ferdinand). Ce ar fi să spunem că familia de Habsburg a început cu un Rudolf şi sfârşit cu un Franz? Ar fi la fel de corect după logica duduiţei. Dar ce ar fi să spunem că a început cu Rudolf şi a sfârşit cu Carol? Ar fi mai apropiat de adevăr, dar nu chiar adevărat. Mai înseamnă să ignori toate cauzele, consecinţele şi conjuncturile care au dus la declanşarea primului război mondial şi implicit toate cauzele asasinatului de la Sarajevo. Şi mai înseamnă să ignori toate momentele din istorie care l-au făcut pe Rudolf moştenitor al tronului, cum ar fi, de pildă, preluarea tronului de către Franz Josef care nu se afla în capul listei de succesiune, moştenind conducerea imperiului printr-un concurs de împrejurări dintre care cele mai importante par a fi, totuşi, problemele mintale ale unchiului său care a fost convins să abdice. Poate că astfel, Habsburgii au început cu un Rudolf şi au sfârşit cu un Ferdinand. Sau cu Franz Iosef ar spune probabil cei mai mulţi, dacă ar fi să scoatem la vot sfârşitul monarhiei.

Per total, o carte de nota 1 care tratează discreţionar şi necinstit faptele şi care nu oferă altceva nou decât acest mod de a trata istoria ignorând complet o sumedenie de momente pe care istoricii se înghesuie să le disece şi să le înţeleagă.

Seria Sprawl (#2): Contele Zero de William Gibson


My rating:  3 of 5 stars 

Citit Neuromantul, am luat o pauză de hidratare și revigorare mentală, după care m-am apucat de al doilea roman din seria Sprawl a maestrului Gibson.

Prezentarea editurii:

Contele Zero, cel de-al doilea volum al seriei, ne introduce într-o noua dimensiune, aproape mistică, a reţelei virtuale, „impregnate” acum de o inteligentă artificială omniprezentă şi omnişcientă, care se adresează oamenilor prin intermediul spiritelor voodoo.
La rândul său, lumea reală devine teren de luptă pentru două companii multinaţionale care încearcă să obţină controlul deplin asupra unei tehnologii revoluţionare – un program informatic diseminat în implanturi cerebrale şi în colaje artistice misterioase.
Vor putea fi oare conciliate la final aceste două universuri de imaginea arhetipală a fecioarei salvatoare, umane şi în acelasi timp supraumane, deopotrivă un produs al naturii biologice şi al ingineriei cibernetice?

Mai pe larg: Contele Zero e povestea unei spargeri. Îl avem pe Turner, un bad-ass din ăla pe care doar Chuck Norris l-ar putea juca în filme dacă ar arăta și vorbi ca Arnold, pe Contele Zero care este un fel de Case din Neuromantul, și pe Marly, o gagicuță care se ocupă cu analiza, evaluarea și vânzarea operelor de artă din viitor. Toți trei sunt conectați, doar că nu o știu încă.

Lumea inventată de Gibson e spectaculoasă. Bogătani care se transformă în entități tehnologice și care-și asumă rolul de „îngeri”, adică intermediari, între dumnezeu și oamenii normali, AI-uri care fac jocurile corporațiilor și se folosesc de slăbiciunile oamenilor pentru a-i controla făcând apel la magie neagră (voodoo, de fapt, în carte), tot universul imaginat de Gibson este îngrozitor și fascinant deopotrivă, o lume la care visezi și de care-ți este frică în egală măsură.

Da, imaginația lui Gibson este extraordinară. Din păcate scriitura este marea piatră de moară care atârnă de gâtul cărții…

Infernal de greu se citește. Mi-am tot chinuit creierii și memoria ca să-mi aduc aminte când am citit ultima dată o proză atât de fracturată. Și Joyce te forța să te întorci și să recitești paragrafe întregi dar măcar la el știai că o să trebuiască să faci asta dacă vrei să înțelegi mesajul ascuns în compoziția frazelor. Gibson parcă uită să scrie propozițiile care formează acțiunile personajelor. Sare de la o întâmplare la alta, dialogurile sunt neterminate, personajele schimbă subiectul din senin, fără nici un anunț prealabil. Dialogurile m-au făcut să mă simt de parcă aș vorbi cu Elena care citește o carte în timp ce urmăresc o emisiune la televizor și Elena îmi pune întrebări când din cartea pe care o citește, când referitoare la ce se întâmplă la TV și niciodată nu așteaptă să termin de dat explicațiile că ea a și schimbat subiectul – nu-i prea ușor și nici tot timpul plăcut. Nu o dată am fost nevoit să reiau un capitol întreg pentru că nu am înțeles ce dumnezeu am citit și ce s-a întâmplat de fapt.

De ce 3 stele: pentru că lumea imagianată de Gibson merită descoperită, însă îți trebuie foarte multă răbdare pentru că altfel sunt sigur că nu vei trece nici măcar de prima sută de pagini a cărții.

Două cărți de citit în familie


Marele Nate o ia razna de Lincoln Pierce

Notă: 4 din 5 stele

Marele Nate este o alternativă cât se poate de plăcută la Jurnalul unui puști de Kinney. Amuzant, plin de desene care-ți aduc zâmbetul pe buze, poate să facă așteptarea următorului volum al puștiului plângăcios mai ușoară, deși, sincer să fiu, Nate și Tom Gates sunt cei pe care am ajuns să-i prefer lui Greg Heffley.

De data aceasta Nate devine cât se poate de organizat în urma unei ședințe de hipnoză cerută de puști pentru a afla unde a pierdut aparatul de fotografiat pe care prietenul său Francis l-a cerut pentru a face poze-surpriză cu ocazia anuarului școlii. Alături de dezvăluirea în public a unui aprig secret al lui Francis, Nate se trezește în mijlocul unei încurcături pe care doar el o poate rezolva. Pentru că trebuie să găsească rapid o soluție, Nate ia taurul de coarne și o ia razna în cel mai organizat mod cu putință.

Am citit toate romanele din seria scrisă și ilustrată de Lincoln Pierce cu o plăcere copilăroasă. Mă entuziasmez cum văd că apare un nou volum și abia aștept să-l pun în bibliotecă cu gândul la Vlăduț care, sper din toată inima, se va bucura când va crește de aventurile șturlubaticului Nate.

Cred cu tărie că seria Marele Nate trebuie să fie citită în familie, cu puștii avizi de năzbâtiile personajului, frumos așezați pe jos în timp ce părinții le citesc.

De ce 4 stele: pentru că este amuzant și este o propunere pentru a petrece o după-amiază cât se poate de plăcută în familie.

Noi aventuri cu Paddington de Michael Bond

Notă: 5 din 5 stele

Enorm de mult mi-a plăcut primul volum de aventuri ale ursulețului mâncător de marmeladă de portocale al lui Michael Bond. Cum este posibil ca un adult în toată firea să se trezească râzând cu gura până la urechi citind o carte pentru copii? Doar dacă citești Paddington îți poți da seama că așa ceva este cît se poate de firesc.

Paddington intră în buclucuri pentru că-i vin idei năstrușnice atunci când nu are nimic de făcut. Oricui i se întâmplă asta, dacă e să fim sinceri. Paddington însă are un talent de a atrage necazuri în ciuda bunelor intenții. Indiferent de vrea doar să facă o frumoasă poză de grup sau să-și renoveze noua cameră, de vrea să o facă pe detectivul pentru a descoperi cine a furat frumosul dovleac al domnului Brown, sau că-și asumă cu maximum de profesionalism rolul de artificier sau cel de Moș Crăciun, necazurile fac ce fac și-l urmăresc și îi strică planurile. Universul nu conspiră împotriva lui Paddington ci poate că se lasă ușor sedus de mirosul de marmeladă de portocale și se răsucește puțin cam brea brusc jucîndu-i feste fără să vrea ursulețului manierat.

Paddington este acel gen de personaj pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești. Nu m-ar mira dacă Vlăduț și-ar vrea camera tapetată cu el când îl va descoperi, mai ales că de pe acum pare să-i placă foarte mult urșii. Amuzant, manierat, mâncăcios, iubăreț, ghinionist, Paddington strânge în el toate acele momente stânjenitoare pe care le-am încercat fiecare dintre noi cel puțin o dată-n viață.

De ce 5 stele: pentru că Paddington este prietenul care-ți va fi tot timpul aproape indiferent de motivul pentru care-l cauți și care-ți va aduce mereu zâmbetul pe buze arătându-ți, când viața-ți pare amară, că se poate și mai rău și că pînă și în astfel de cazuri se găseşte o cale de scăpare și o soluție.

Cei 100 – Kass Morgan


Cei 100 de Kass Morgan

Notă: 3 din 5 stele

Prezentare editurii:

Dupa un razboi nuclear devastator, omenirea traieste in nave spatiale, departe de suprafata radioactiva a Pamantului. 100 de adolescenti delincventi sunt trimisi intr-o misiune periculoasa: trebuie sa recolonizeze planeta. Ar putea fi a doua sansa la viata sau… o misiune sinucigasa.

 

Clarke a fost arestata pentru tradare si e bantuita de propriul trecut. Wells vine pe Pamant pentru fata pe care o iubeste, dar oare ea il va ierta? Bellamy vrea sa-si apere sora. Glass a ajuns iar pe nava, dar acolo viata e la fel de periculoasa ca pe Pamant.

 

Cei 100 trebuie sa lupte pentru viata intr-un tinut salbatic. Nu era in plan sa fie eroi, dar s-ar putea sa fie ultima speranta a omenirii.

 

„Sumbru si fascinant… O combinatie de Imparatul mustelor, Un cantec strabate lumea si Jocurile foamei.”

Booklist

 

Cei 100 e genul de cărțulie de care aș putea să mă iau și cu care aș putea să dau de toți pereții, în mod normal. Din fericire pentru mine și pentru integritatea cărții, a reușit să-mi ofere acea senzație de distracție facilă pe care mi-o oferă, de obicei, filmele de acțiune cu enșpe mii de efect speciale și care ajung blockbustere.

Reiau ce scriam pe goodreads imediat după terminarea volumului (și aici îmi dau voie să mă citez):

Simpatic inceput de serie. Cam prea melodramatic si romantios, parca-i rupt din romanele de dragoste victoriene, dar, din fericire, nu-i dezgustator nici prin scriitura, nici prin constructia narativa. Sunt erori ici-colo de cursivitate a dialogurilor si a actiunilor dar, per total, cartulia e ok.

Chiar nu am nimic de rău de zis despre ea? Ba da, aș avea.  Dar, per total, cartea chiar oferă ceea ce-și propune și reușește să atingă un punct nervos sau sensibil care mă face să stau potolit.

Personajele sunt banale, poveștile lor – clișeistice, amorurile – ușurele, dar e o carte care, cumva, te surprinde și captivează. Erorile de construcție sunt flagrante dar, din nou, cumva mi-a venit să trec peste ele. Nu știu de ce, povestirea scrisă de Morgan m-a prins. Nu este o lectură pe care să o recomand oricui, poate doar prietenilor care citesc genul acesta de literatură, însă dacă ar fi să le-o recomand, aș face-o fără emoție. Sunt sigur că nu ar turba dacă ar citi volumașul.

Nu am foarte multe de spus despre Cei 100. Lucrurile sunt destul de simple. Dacă te găsești într-o librărie în care descoperi o promoție 2+1 Nemira și nu știi care să fie al treilea titlu de pus în coș, te poți opri fără nicio problemă la volumașul de față. Asta doar în cazul în care ai vreo aplecare înspre acest gen de literatură.

De ce 3 stele: pentru că este distractivă și are doza suficientă de suspans cât să te țină lipit de ea câteva ore bune. Mai mult, pe această caniculă, mie nu-mi trebuie.

Interviu Firesc: Kim Leine


Mi-a plăcut atât de mult Profeții din Fiordul Veșniciei încât l-am și căutat pe autor și l-am rugat cu maxim tupeu să-mi acorde un interviu. Kim Leine a acceptat imediat și uite așa am onoarea de a-l găzdui pe blog. (Citește recenzia romanului aici)

Sper ca interviul să vă placă și să vă convingă, dacă mai este cazul, că Profeții din Fiordul Veșniciei chiar este o carte care merită citită.

Lectură plăcută!

1 – I don’t like the introductions of the interviews, the first question, so please feel free to say anything

that comes into your head: you can present yourself, talk about you, say anything you would like to

share with your readers and are seldom able to:

My first novel („Kalak”, 2007) was autobiographical. I was then 45 years old, and I needed a new start in

life, and to settle things in my life so far. The novel was written out of a sense of necessity. Previously I

had written three books, that have never been published (and never will be, I hope), and these books

were not written out of necessity but of an idea of „writing literature”. They weren’t any good. Not until

I had went through a big crisis and come out of it, I found the necessity in the new novel („Kalak”), which

eventually was published, and was quite successful. So the point, and the reminder to myself and

anybody else, is always, when starting a new novel: Find the necessity in your project.

2 – When I was reading you novel, Prophets of Eternal Fjord I was struck by a special sensation and I

remembered Mario Vargas Llosa’s beautiful novel The War of the End of the World. I found the same

pleasure in your novel as I did when I was reading Llosa’s novel and I was looking for a deeper

understanding of character’s psychology. Did this novel inspired you somehow?

I haven’t read Vargas Llosa yet. I have him on my reading list. I have on my working table a huge pile of

books waiting to be read. But the strange thing is that every time I take one book out of it to read, the

pile gets even higher. How is that? It defies every natural law and common sense, and it’s very

frustrating. But sooner or later I will get to Vargas Llosa too. Thanks for reminding me!

3 – Jean-Jacques Rousseau said: “Man was born free and he is everywhere in Chains” – and you have

built your novel around this quote. Sartre said: “the Hell is Others” and Nietzsche stipulated: “whoever

fights Monsters should see to it that in the process he does not become a Monster. And if you gaze long

enough into an Abyss, the Abyss will gaze back into you.” Morten Falck seems like a character which

went to hell, took a look in the abyss and the abyss looked back at him with burning eyes.  The big arson set him free or just his chains where hardened by the fire?

Rousseaus sentence presents us with an impossible paradox of life: We are free, and we are in chains. At

the same time! Hence the conjunction „and” and not „but”. The chains and the freedom aren’t

opposites. It becomes Morten Falck’s project of life to understand the truth of this sentence, that to

become a full person, he has to embrace both the chains and freedom, like we all do. I think that maybe

he ends up with some sort of understanding of this fact, but that time of realization falls outside the

fram of the novel, as the novel focuses on his struggle and his misconception of life, not the harmony

and peace of his last years.

4 – I preffered to read your novel just in the key of Rousseau quotes but there are so many intriquing

facts and problems which you came close to. How did your novel was received by the church?

Very well. Danish priests love it. I am often being invited to do readings in churches, and even an

occasional sermon speach. And I’m an atheist! This shows how wonderfully undogmatic and

undprejudiced and willing to go into dialogues the Danish lutheran church is. Other religions coud learn

from this. Several priests have written to me that they appreciate the novel, also for its theological

matters. And even though I am an outspoken atheist, I love the church. I am very fond of the church

room, how it has listened to thousands of people’s mournings and prayers and cries and joys and psalms

for centuries. This is an important thing in our history and our culture. So I don’t mind to be called a

„culture-christian”.

5 – It seems like you have done a lot of documentation before starting to write this novel. Was there any

moment when you felt that you should throw everything away and renounce to write the story of

Morten Falck? I am asking you this because it looks to me like an incredible and monotonous job which I

could never have done.

There was of course a good deal of research. But most of it I did after I wrote the first blueprint. The

most important thing to do first was to establish a narrative flow. And if you have a lot of detailed

academic knowledge of the things you are going to tell a story about, the telling becomes restrained and

much too controlled. So I just wrote i through. And then I started to do the core research, lifting

elements from the research back into the novel. I read basic Greenlandic and Danish history, historical

novels of all kinds, letters and diaries by priests from their stay in Greenland and so forth. I also went to

the Eternal Fjord, a real place in West Greenland, now completely desolate, where Habakuk and Maria

Magdalena, the two Greenlandic Christians in the novel, had lived and where their Christian free

congregation was founded. Finally I had historians to read the manuscript and correct most of the

incorrectnesses. It wasn’t as big a task as it may seem, and I really enjoyed it. But after this research I

had to write the novel all over again to make things right. It all took me about two years all in all.

6 – How do you think your novel fits in consumerist time? Did you targeted a certain type of readers or

you just wrote what your “demon” told you?

I just follow the white rabbit and try to oblige to the demand of the story. I don’t think of the readers

when I write. But when revising it I do think of who will be reading it, and what things I have to explain,

and how much I want to provoke and make people laugh and so on. I do certainly write for an audience,

but the awareness of the audience comes in quite late in the writing process.

7 – If you could recommend a movie to Morten Falck, a movie that could save him from his torment,

what movie would it be? And what book?

I think that the film would be something with humour and self irony, because he is a little short of these

to qualities: Life of Brian. The novel should be something from his own times, but written later, so that

he can see himself from a more modern perspective: Barry Lyndon by Thackeray

8 – Morten Falck is more of a believer or is he a rationalist as he says? What do you think? What would

you like your readers to think? How would you have wanted him to be and he failed you, if he did, of

course?

He is both. He is a split person. He is split between flesh and spirit, sexual desire and moral obligations,

religion and science, bourgois life and savageness. This is what drives him through life, and thus through

the novel.

9 – Do you think that the history is a continous repetition? If yes, how do you see Morten Falck looks

and would do now, in our time, and how do you see Morten Falck in the future?

I see Morten Falck as the birth of the modern man (with emphasis on „man”; women, through women’s

liberation, had to wait another hundred years). He comes out of the dark midieval ages, leaves god

behind him and thus becomes split. This is a basic condition for all modern people, so I think his type is

everywhere around os today. Morten Falck is us, men and women.

10 – On my last question I prefer to let the interviewer ask a question that he would like to receive at an

interview but he never gets it. Please, feel free to ask yourself the question and answer it.

Question: Why have you written such a long novel?

Answer: I love the long epic. Most long novels are boring and plain bad, but when they are good, they

are really good. And you remember them for several years, maybe all your life. I find the big epic novel

so generous. It can take in all other forms – the short story, the poem, the letter, the diary, the crime

story and so on. And it can do so within the frames of the very same novel. I think that is very generous,

and generousity is the human quality that I appreciate the most.

Thank you very much for your time and I hope that Romanian readers will enjoy your novel as much as I

did. In my opinion, as I already state it in my review, is one of the best translation that I have read this

year. I really wish you to hit and to stay in many Romanian lecturing clubs and I hope we will read soon

another translation of your latest novels.