Mătase – Alessandro Baricco


Baricco e picat parcă din altă lume în oceanul acesta mare al literaturii şi eseisticii de pretutindeni. El nu scrie o poveste cu grijă la detalii, cu grija pentru limbaj, cu grija pentru ce transmite, ci pare a parcurge pe dos tot acest drum. Are câteva detalii, are nişte imagini şi emoţii de creat, are întotdeauna a face o sumedenie de observaţii subtile despre viaţă, timp, nimic şi alte concepte la fel de inabordabile şi, cum-necum, o dată ce le pune pe toate pe hărtie, apare în spate şi o poveste care pur şi simplu nu se afla acolo de la început. Nu, Baricco nu face puzzle-uri din care se iveşte, după multă muncă, o imagine. El se joacă de-a aparenţele, ne înşală cu trucuri vizuale, olfactive, auditive, pretinde că e indiferent, că nu are mare lucru de arătat, că toate sunt impresii şi că nu e nici un lucru în sine în spatele lor. Dar atunci când te dezmeticeşti, când închizi cartea şi-ţi tragi sufletul, descoperi că te-a păcălit, că a creat ceva ce nici nu bănuiai, că ţi-a luat minţile şi că te-a lăsat cu bucuria aparte pe care o resimţi atunci când ţii în mână o carte unică.
 Aflat undeva în afara literaturii pe care o urmăreşte cu un ochi tragic şi pedant de filosof şi cu un altul mereu neatent de îndrăgostit, Baricco pare că scrie dezinteresat, de dragul de a scrie, iar faptul că obţine o întreagă poveste despre drumurile nesfârşite către Japonia zbuciumată a sfârşitului de secol XIX în căutare de viermi de mătase este cu certitudine secundar.
Mătase înşiră firul întregii vieţi a lui Hervé Joncour în doar câteva pagini, de la felul în care „îşi urma destinul în modul în care cei mai mulţi sunt obişnuiţi să observe o zi ploioasă“  şi până în ziua în care „pentru că disperarea era un exces pe care nu îl cunoştea, se aplecă asupra celor ce îi mai rămăseseră din viaţă şi reîncepu să se îngrijească, cu invincibila tenacitate a unui grădinar la lucru în dimineaţa de după furtună“. Mi-e greu să redau, să explic sau să apreciez modul în care Baricco reuşeşte să vâre o întreagă viaţă într-o cărţulie de câteva pagini, când alţii abia de reuşesc să scrie un bildungsroman pe măsură, aşa cum mi-e imposibil să traduc fiecare trăire pe care am avut-o citind cartea sau atmosfera extrem de încărcată pe care o surprinde, pentru că densitatea este, cu siguranţă, una dintre principalele carateristici ale scriiturii lui Baricco. Mi-am amintit, citind Mătase, de povestea în care Lumânările ard până la capăt, dar şi de puterea de expresie dozată precis şi circumspect a lui Coetzee.
„Pentru a evita daunele provocate de epidemiile care, tot mai des, loveau culturile europene, Hervé Joncour se străduia să achiziţioneze ouă de viermi de mătase de dincolo de Mediterană, din Siria şi din Egipt. În asta consta partea cea mai rafinat de aventuroasă a muncii sale. În fiecare an, în primele zile din ianuarie pleca. Străbătea o mie şase sute de mile pe mare şi opt sute de kilometri pe uscat. Alegea ouăle, negocia preţul, le achizioţiona. Apoi se întorcea, străbătea opt sute de kilometri pe uscat şi o mie şase sute de mile pe mare şi revenea în Lavilledieu, de obicei în prima duminică din aprilie, de regula în timp pentru a ajunge la liturghie. Muncea încă două săptămâni pentru a pregăti ouăle şi a le vine. Ȋn restul anului se odihnea.“ Toate astea până când nici ouăle din îndepărtata Africă nu au mai putut fi utilizate, astfel că Baldabiou, cel care avea să îi schimbe viaţa lui Hervé Joncour şi destinul pe care acesta îl privea în continuare ca un spectator veni cu o idee; mai exista un loc în care străinii nu puteau pătrunde şi unde viemii de mătase nu fuseseră afectaţi de epidemii
„-Şi unde ar fi, mai exact, această Japonie?
Baldabiou îşi ridică bastonul ţintind dincolo de acoperişurile de la Sfântul Augustin.
-Şi de aici drept înainte.
Rosti.
-Până la capătul lumii“
De aici încolo lucrurile se vor schimba, vor apărea dragostea, războiul, singurătatea şi mai ales nimicul atunci când „Hervé Joncour rămase nemişcat privind enormul jar stins. În spatele lui se întindea o cale lungă de opt mii de kilometri. Şi în faţa lui neantul. Deodată văzu ceea ce crezuse că e invizibil.
Capătul lumii“.
 
Mătase are un ritm aparte, o cadenţă repetată, păguboasă în care mereu se pierde şi se câştigă câte ceva combinată cu o furie năvalnică în care simţi limbajul ca un şuvoi.
Mi-am amintit de-a lungul lecturii mereu de Pittiş:
„Într-o zi, la o stână, a venit un lup şi a mâncat o oaie.
Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A doua zi, alt lup a venit şi a mâncat o oaie.
Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A treia zi, alt lup a venit şi a mâncat o oaie.
Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A patra zi, alt lup a venit şi a mâncat o oaie.
Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A cincea zi, alt lup a venit şi a mâncat o oaie.
Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.
A şasea zi, o oaie a mâncat o oaie.
Ciobanul şi-a luat puşca, a plecat în pădure şi spre seară s-a întors cu lupul mort.“
Barrico nu face nimic gratuit, nu deschide nici o paranteză care să nu se închidă spre sfârşit, nici o acoladă care să nu-şi aibă perechea, nici un om nu începe să devină ceva fără a se preschimba în altceva, întocmai cum fac viermii de mătase. O carte care la fiecare recitire va găsi ceva nou de oferit pentru fiecare.
De ce cinci stele: Pentru că mai multe nu am avut la dispoziţie, bineînţeles.

Cei doi teribili – Mac Barnett, Jory John


Click pe poza ca sa cumperi cartea de la Editura Arthur

My rating: 5 of 5 stars

Tabăra a ajuns un fel de etalon pentru majoritatea cărților pentru copii pe care le citim și de fiecare dată când luăm în mână o carte de la Arthur ajunge, invariabil, să fie comparată cu ea.

Cei doi teribili este pe un alt plan, dar categoric se poate compara cu Tabăra pentru că a reușit să mă țină la fel fascinat și intrigat pe tot parcursul lecturii. Dacă stau să mă gândesc, Jocul lui Westing, Tabăra și Cei doi teribili sunt în topul meu personal drept cele mai faine cărți pentru tineri pe care le-am descoperit în ultimii doi ani.

 

Miles este nefericit. Pentru că a fost nevoit să se mute în Valea Căscatului (Yawnee Valley) și pentru că s-a despărțit de prietenii săi cei mai buni. Pentru că-n Valea Ionii nu sunt decât vaci. Pentru că e înscris la o nouă școală unde nu știe pe nimeni și unde trebuie să-și refacă numele de cel mai mare farsor al școlii. Doar că la Academia de Științe Exacte și Socio-Umane din Valea Ionii este deja un farsor. Și este mult mai spectaculos decât Miles. Cum? Păi, dacă a reușit ca-n prima zi de școală să mute mașina directorului în fața intrării din școală astfel încât toți elevii au fost nevoiți să treacă prin mașină ca să nu se închidă școala, atunci nu e un farsor cel puțin deosebit? Asta, în mintea lui Miles înseamnă clar război. Dacă reușește, mai întâi, să scape de zgâmboiul de Niles, animalul de companie al profesorilor, care se ține de el mai dihai ca râia.

 

La ora la care scriu articolul îmi vine să vă spun cât mai în detaliu tot ce m-a entuziasmat și mi-a plăcut la Miles, Niles, Directorul Latră, Latră junior, la vaci, la Yawnee Valley, la tot ceea ce înseamnă Cei doi teribili de fapt. Pentru că mi-a plăcut enorm ideea, felul în care este scrisă, ilustrată, ce să mai, absolut tot! Am stat o noapte în bucătărie și am râs și mi-am dat cu presupusul până la deznodământ cu privire la rivalul din umbră al lui Miles, cine va câștiga războiul farsorilor, care va fi următoarea farsă spectaculoasă și cum va dejuca adversarul planul celui ce-ncearcă să-l prindă-n plasă!

 

Îmi aduc aminte că și noi ne jucam farse la școală, dar niciodată atât de complexe și inteligente. De obicei, când ne puneam mintea să facem câte un renghi mai acătării avea legătură mai degrabă cu o răzbunare decât cu o glumă de care să râdă toată lumea. Și nu erau în niciun caz glumițe pe care să mi le pot aminti în timp ce-l țin pe Vlăduț pe genunchi și-mi rememorez de năzbâtiile din copilărie. Nu de alta, dar vendetele pe care le puneam în scenă erau aproape imposibil de descris astfel încât să nu provoace cel puțin oroare în momentul de față.

 

Click pe poza pentru sursa

Dar să las deoparte amintirile personale cu privire la comportamentul vulgar dezvoltat în perioada generalei și să vă mai spun vreo două vorbe despre Cei doi teribili.

 

Cartea este scrisă de Mac Barnett și Jory John. Nu am auzit de niciunul dintre ei. Nici de ilustratorul Kevin Cornell. Dar, brusc, au ajuns pe lista mea de autori pe care trebuie să-i mai citesc.

 

Pentru că au creat o poveste care – PAUZĂ! îmi vine să spun „că te ține cu sufletul la gură, lipit de canapea, că trebuie să o citești, că e spectaculoasă, că e una dintre cele mai faine cărți pe care le-am citit anul acesta etc.”, toate sunt adevărate doar că nu se potrivesc întrutotul cărții pe care o am lângă laptop pe când scriu articolul pe care-l citești acum. Cei doi teribili e acel gen de poveste pe care ți-o spune bunicul când e puțin abțiguit și-și aduce aminte cu plăcere de vreo pățanie pe care a ezitat să ți-o zică până acum când, or alcoolul + o supărare pe bunica + un sentiment de „dă-o-n pedală de treabă” îi spune că ar fi cazul să-ți zică cea mai extraordinară aventură din viața lui de copchil. Sunt puștani pe care sigur i-ai avut prieteni în copilărie sau pe care, cel puțin, i-ai cunoscut de la distanță. Cine nu și-a dorit vreodată să-i facă o farsă vreunui profesor pe care nu l-a avut la suflet și a bătut din palme entuziasmat că respectivul a pățit ceva pentru că cine știe ce elev a pus la cale vreo boacănă? Cam așa stă treaba și cu Miles și cu celălalt teribil. Cei doi sunt acei puștani care fac școala să pară un parc de distracții în care toată lumea e egală, chiar de nu-i așa, pentru că toți suntem pasibili de un renghi dacă intrăm în vizorul farsorilor școlii. Și știm cu toții că farsori există, chiar dacă nu-i știm exact după nume.

 

Ce trebuie să ții minte după acest haos de cuvinte de mai sus? Că trebuie să citești Cei doi teribili! Crede-mă, rar se întâmplă să dau peste o carte care să-mi placă atât de tare încât să prefer să o dau în bălării doar ca să mă abțin să nu spun toată povestea cap-coadă.

 

De ce 5 stele: pentru că este foarte aproape de perfecțiune și pentru că e excelentă pentru o minte de puștan care este constant supusă unui stres, stres pe care noi adulții l-am cam uitat, care nu este deloc de ignorat. Și da, sper din toată inima ca Vlăduț să fie un astfel de farsor și să nu fie niciodată prins! Abia aștept să crească și să citească Cei doi teribili, poate că o să-i și fie o carte de căpătâi până la maturitate.

Tom Gates: Totul e uimitor (oarecum) vol. 3 – Liz Pichon


My rating: 4 of 5 stars

Nu cred că există persoană care să-mi urmărească blogul și articolele și care să nu știe că mi-a plăcut foarte mult primul volum al cărui personaj este Tom Gates. În momentul în care a apărut următoarea traducere, care este al treilea volum din serie, nu al doilea, m-am năpustit ca un uliu la raftul de noutăți și l-am înșfăcat pentru a-l citi cât de repede.

 

Totul este uimitor cu adevărat pentru Tom în acest volum. Primește ce-și dorește de ziua lui, ba chiar mai mult, reușește să-i închidă gura surorii sale și să-l pună la respect pe enervantul de Marcus.

 

Pe scurt, totul îi iese la perfecție de această dată nebunaticului Tom Gates.

 

Nu am cum să nu-mi aduc aminte cu o oarecare melancolie de vremea când și mie îmi părea viața cu adevărat uimitoare, pe când lucrurile se întâmplau așa cum vroiam eu în universul meu de puștan. Nu am să uit niciodată bicicleta pe care am primit-o cadou, o bicicletă roșie de construcție rusească, mult prea mare și prea grea pentru mine, dar pe care mi-am dorit-o foarte, foarte mult și pentru care am considerat eu, ulterior primirii ei, că am făcut tot posibilul ca bicicleta să mi se întâmple. Sau când printr-un spectaculos dribling făcut printre picioarele destinului am reușit să ies cu fata care-mi plăcea la cofetărie. Bineînțeles că întâmplarea a jucat un rol enorm în această întâlnire. dar eu eram sigur că dorința mea și eforturile mele (giumbușlucuri pe lângă ea, pozne, alergatul în foarte mare viteză fugărit de vreun coleg pe lângă ea, alergat care mi-a atras și o mână ruptă și un ghips pe care l-am purtat câteva săptămâni foarte mândru, mărțișorul și ciocolata Africana plasată strategic în banca ei pentru că nu eram în aceeași clasă etc.) au făcut ca înghețata pe care a comandat-o să o plătesc eu și să vorbim despre muzică, ore și profesori (aveam gusturi foarte diferite, dar asta nu m-a oprit din a o adora).

 

De asta mi-a plăcut și mai mult acest volum din Tom Gates. M-am săturat de puștani cărora nu le iese mai nimic, au parte doar de buclucuri din care ies șifonați și totul pare să meargă împotriva lor. Nu zic că nu e amuzant, dar parcă vrei să vezi cum iese și soarele pe strada lor, măcar ocazional. Liz Pichon scoate ditamai soarele din geantă și-l trântește exact în geamul lui Tom și asta m-a bucurat enorm. M-am simțit din nou un copil fericit care se bucură cu gura până la urechi de norocul personajului preferat.

Click pe poza pentru sursa

Stilul lui Pichon nu e unic. E testat și demonstrat că așa trebuie să construiești un personaj care să placă publicului și care să ofere șansa scriitorului de a deveni unul iubit și apreciat de milioane de puștani de pe tot globul. Dar nu mă deranjează absolut deloc acest mod subliminal de construcție a seriei și a lui Tom Gates. Ba dimpotrivă, cam așa ceva îmi și doresc când vine vorba de a mă delecta cu o carte pentru copii. Vreau un puști vioi, amuzant, deștept, șmecher, care știe cum să manipuleze planetele astfel încât să se așeze cum vrea el. Dacă totul este asezonat cu desene care să te facă să râzi cu gura până la urechi și care să amplifice scriitura, este mai mult decât perfect!

 

Îmi place Tom Gates! Îmi place Liz Pichon! Și-mi place că am o opțiune extraordinară la Jurnalul lui Kinney, o alternativă pe care să o aștept cu nerăbdare și care să-mi ofere aceeași plăcere ca și Micul Nicholas și care să mă facă să-mi aduc aminte de mine, Răzvan cel năzdrăvan, cel care credea că e buricul universului, era ferm convins că totul merge așa cum vrea și visează el doar pentru că mișcă un deget.

 

De ce 4 stele: pentru că m-a făcut să-mi fie dor de copilărie…

Două filme superbe despre care trebuia să scriu mai demult


În febra Oscar-urilor am văzut două filme despre care nu am scris și-mi pare ușor rău, pentru că sunt senzaționale.

IdaPawel Pawlikowski

Povestea: Anna vrea să-și spună jurămintele pentru a deveni măicuță cu drepturi depline când află că familia sa are secrete întunecate care datează din perioada ocupației naziste.

 

Regia: regia lui Pawel Pawlikowski este superbă! Camera nu focalizează niciodată personajul, ba dimpotrivă, îl lasă undeva în colț, aproape uitat, aproape insignifiant, de parcă mai importante sunt panorama, decorul, Polonia anilor 1960, decât orice altă poveste. Impresia cu care rămâi, deosebit de puternică de altfel, este că Pawlikowski a încercat să facă mai degrabă un volum de fotografii de familie în care suprinde marea familie a poporului polon, popor care a trecut prin încercări extrem de dificile și numeroase și care, totuși, a supraviețuit – deși încă nu reușește să depășească trecutul și să nu-și mai răscolească morții. Senzația unor cadre fotografice este amplificată de camera care este aproape mereu fixă, țeapănă și care nu se mișcă indiferent de cum se mută actorii. Te trezești că ignori personajele și te uiți la o fereastră sau o ușă sau la o pânză de păianjen care strălucește monocrom. Un act artistic superb, extraordinar care merită văzut și revăzut și care garantează plăcere la fiecare revizionare.

 

Actorii: mi-au plăcut mult Agata Kulesza și Agata Trzebuchowska pentru că s-au completat perfect și au acceptat cu deosebită dezinvoltură planul secund în care au nevoite să joace. Ambele au fost pasionale și parcă s-au transportat în timp pentru a ne oferi cât mai veridic trăirile oamenilor care au trăit în Polonia anilor 1960.

 

Scenariul: nu este spectaculos, dar nici nu trebuie să fie astfel. E o poveste simplă, dar suficientă pentru a lăsa loc regizorului să se joace cu camera și actorilor să-și îndrăgească personajele.

Impresii generale: Ida este unul dintre cele mai bune filme dintre cele selectate la Oscar-ul de anul acesta. Poate chiar cel mai bun. Este acel gen de film pe care-l cumperi și-l păstrezi în videotecă pentru a-l reprivi o dată la o anumită perioadă de timp doar pentru a te bucura de frumusețea care se petrece pe ecran. Spuneam cuiva că privind imaginile din Ida e ca și cum te-ai plimba prin Albertina și admira tablourile expuse, tablouri care te lasă mut și te țintuiesc în fața lor ore în șir făcându-te, parcă, să uiți să mai și respiri.

Nota: 9

LeviathanAndrey Zvyagintsev

Povestea: Kolya se luptă cu primarul corupt din orașul său pentru a-și păstra pământul și casa pe care cel din urmă vrea să i le ia pentru a construi o stațiune turistică. În ajutorul lui Kolya sare un prieten din Moscova, Dimitri, care este un avocat foarte bun și care, se pare, îl are la mână cu un dosar incriminatoriu pe primarul orașului. Din păcate lucrurile iau o turnură groaznică pentru Kolya în momentul în care soția sa se încurcă cu Dimitri.

 

Regia: regizorii ruși sunt tributari naturii care-i înconjoară.  Ăsta este marele lor noroc și ghinion în același timp. Indiferent cum ai mișca camera, nu ai cum să nu dai peste un peisaj care-ți taie respirația. Mai așezi câțiva oameni în niscai puncte cheie, te mai ajută puțin și povestea și impactul emoțional asupra publicului este maxim! Andrey Zvyagintsev are și el aceeași problemă, cu ghilimelele de rigoare, însă oferă o atenție deosebită actorilor și modului de filmare în spații închise. Simți tensiunea cum te împresoară, simți angoasa personajelor, frica, ura, absolut totul se transmite prin ecran și-ți intră direct în suflet. Este adevărat că și scenariul îl ajută pe Andrey, dar și alegerea unghiurilor de filmare este aproape perfect adaptată de fiecare dată scenei.

 

Actorii: Mi-a plăcut mult Elena Lyadova pentru că mi-a lăsat impresia că este actrița perfectă pentru acest rol. Aleksey Serebryakov mi-a adus aminte de oamenii din orașul meu natal, oameni aprigi, iuți la mânie, bețivi dar harnici și cu un simț al proprietății ieșit din comun și hotărâți să lupte până la ultima picătură de sânge pentru ce-i al lor. Actorii sunt foarte bine aleși și toți își joacă cu dedicație rolurile parcă afectați de greutatea poveștii pe care o duc în spate.

 

Scenariul: este bun către foarte bun. Povestea este destul de simplă, dar accentul pus pe modul în care cei implicați în ea sunt afectați o face cu adevărat memorabilă. Uneori ai impresia că privești o piesă de teatru datorită importanței pe care scenariștii o pun pe dialog. Frazele sunt bine și cu grijă construite, cel puțin din subtitrarea în engleză așa reiese, totul fiind concentrat pe mesajele pe care actorii le transmit între ei cât și către privitorul care țese alături de ei evoluția filmului. Nimic nu pare lăsat la întâmplare și niciun personaj nu pare insuficient dezvoltat. Fiecare are calitățile și defectele dăltuite în dialoguri și comportament, astfel încât sunt cărți deschise pentru cinefilul care începe să-i urască sau, dimpotrivă, să empatizeze cu ei.

 

Impresii generale: nu știu sincer ce reacții a stârnit filmul în Rusia dar nu m-ar mira dacă regizorul și actorii ar deveni refugiați peste noapte. Filmul critică ostentativ regimul mafiot practicat de un guvern în fruntea căruia țarul Putin se comportă ca un despot ușor schizofrenic care urmărește să-și graveze în istoria Rusiei chipul alături de conducători precum Stalin sau Brejnev. O critică socială puternică, fără ascunzișuri care atacă fără menajamente guvernanții, un film care consider că merită văzut în tandem cu Stalingrad pentru a înțelege cu adevărat natura demenței în care se scaldă Rusia contemporană.

Am văzut cum cineva de pe facebook spunea că Leviathan este un film antirusesc. Nu este un film antirusesc, ba dimpotrivă, este unul dedicat rușilor și sufletului lor. Este despre acei ruși care se chinuie să răzbească și să supraviețuiască mafiei instituite de dinozaurii comuniști care încă mai sunt la putere și care aplică legea după cum îi taie capul. Leviathan nu este un manifest împotriva spiritului rus, ci împotriva aparatului politic otrăvitor care conduce o țară care se dorește cu ardoare vindecată de rănile făcute de cei care au înrobit și ruinat un popor cu jugul heirupismului fantezist speficic comunismului.

 

Nota 8.

Interviuri Fireşti: despre omari, omici, Tim Burton şi paradis cu Laura Grünberg


Sursă: pagina de facebook a Laurei Grünberg

Articol publicat iniţial pe http://culturaltesc.ro

  1. Pentru cei care nu vă cunosc şi pentru cei care ştiu că aveţi o activitate extrem de diversă şi greu de cuprins, vă rugăm să ne spuneţi cine este Laura Grünberg şi de ce?

 

Sper că sunt o… pufoasă. Sau, oricum, un om mare care simte însă că trebuie să facă tot posibilul să nu fie exagerat de mare. Mămică, sociolog, din greşeală absolventă de Matematică, feministă, ONG-istă, fostă gimnastă (m-am lăsat când au apărut Nadia şi echipa de la Oneşti), tenismenă de performanţă o perioadă, profesoară, scriitoare de cărţi pentru copii, amatoare de schi şi amandine, vărsătoare, agitată, cam aiurită, destul de naivă, nu foarte optimistă. De ce toate astea la un loc? Nu m-am dumirit încă. Laura pentru că tatăl meu, filosof fiind, iubea poeziile lui Petrarca dedicate iubitei lui, Laura, dar cred că şi pentru că pe una dintre fetele lui Marx o chema tot Laura.

 

 

  1. De ce se spune că pentru un scriitor cel mai greu gen de abordat este literatura pentru copii? Eu unul, uitându-mă la scriitori precum Roald Dahl, Astrid Lindgren sau Kate DiCamillo, sunt convins că e, într-adevăr, greu de scris o carte bună pentru copii. Care este leacul pe care îl folosiţi pentru combaterea acestui impediment şi cum vedeţi literatura pentru copii în România? Cum se poate revitaliza?

 

Nu e uşor de scris în general. Dar să scrii pentru cei mici, ca om mare, este şi mai complicat. Şi mai complicat este să încerci să scrii cărţi care să nu fie de adormit copiii, ci, cum îmi place mie să spun, cărţi de trezit copiii. Cărţi care să îi pună pe gânduri, să îi facă să se raporteze critic la lumea din jurul lor. Nici nu ştiu dacă sunt până la capăt de acord că există literatură şi, separat, literatură pentru copii ca atare. Există literatură şi atât. Dacă am găsit leacul de care vorbeşti, adică dacă multor copii le plac cărţile mele, înseamnă că reuşesc cumva să vorbesc pe limba lor, să le trezesc interesul, să îi fac să zâmbească, dar să şi cadă pe gânduri, să meargă la un dicţionar să caute cuvinte necunoscute, să se confrunte prin poveşti cu propriile temeri şi cu dilemele lumii în care trăiesc. Poveştile clasice ale literaturii pentru copii sunt inegalabile… Noi, autorii de azi, ar trebui să venim cu altceva: cu poveşti ale secolului XXI – un secol al vitezei, al internetului, globalizării, multiculturalismului, al familiilor în profundă redefinire, al problemelor legate de mediu etc.

 

Ingrediente de revitalizare a literaturii pentru copii de la noi există. Există un nucleu de autori interesaţi de acest gen de literatură (sau şi de acest gen): Ioana Nicolae, Victoria Pătraşcu, Florin Bican, Adina Popescu, Eliza Yokina, Mircea Cărtărescu, Simona Sora, Grete Tartler, Doina Ruşti, Adina Rosetti, Sânziana Popescu – şi am numit doar câţiva. În jurul editurii Arthur se conturează colecţii tematice şi a luat naştere un „Ordin al povestitorilor” care promovează literatură autohtonă. Librăria Merlin adună în jurul ei autori şi ilustratori autohtoni. Există o reţea naţională de cluburi de lectură, cu profesoare minunate care citesc cărţile noastre, le folosesc ca material didactic, ne cheamă la întâlniri, ba chiar îndrăznesc să propună fragmente din texte contemporane prin manuale.

 

Cu toate astea, deocamdată literatura pentru copii e destul de marginală şi marginalizată. Chiar şi la Uniunea Scriitorilor din România, deşi este o filială de sine stătătoare şi destul de activă – impresia mea este că e tratată ca o Cenuşăreasă. Pe de altă parte, editurile nu prea mizează pe cartea pentru copii. Dacă au colecţii tematice, preferă traducerile, autorii deja lansaţi, nu investesc în apariţii grafice spectaculoase – ceea ce contează foarte mult la o carte de copii. Am avut ocazia să merg la câteva târguri de carte unde zona de literatură pentru copii era foarte extinsă, interesul foarte mare, lansările se făceau ca pe bandă. Eu cred că editurile ar putea realmente câştiga investind cu încredere în acest domeniu. Deci soluţia ar fi: noi să continuăm să scriem cărţi bune, editurile să aibă curajul să investească în zona asta, iar publicul (în special părinţii, profesorii) să ceară acest gen de literatură şi să mizeze mai mult pe literatura autohtonă în opţiunile lor de cumpărare.

 

 sacrestem_final___2015

  1. Ştim bine că oamenii se împart în Avuţi, Comuni, Ofuscaţi, Oameni-codiţă, Plutitori, Pufoşi, Omari şi Omici, bineînţeles şi în categorii mixte de Avuţi omari, de pildă. La prima vedere lista nu epuizează (şi cum ar putea să o facă?) toate categoriile demne de luat în seamă. După publicarea cărţii Să creştem mici, ce sugestii aţi mai primit sau ce v-aţi mai gândit să includeţi în listă?

 

Ai dreptate. Lista e mult mai variată, pentru că există oameni şi oameni, combinaţii de avuţi cu oameni-codiţă sau de plutitori cu pufoşi care sunt şi un pic ofuscaţi. Pe urmă există diferenţe importante între comunii femei sau bărbaţi, între oamenii-codiţă de la sate şi de la oraşe. Iar despre omici ce să mai spun – nu seamănă unul cu altul. Dar sunt bune şi clasificările astea într-un prim stadiu. Îţi faci o idee generală despre oamenii din jurul tău şi despre tine. După lansare eu am dat sfară în ţară, încurajând completarea tipologiei şi îmbogăţirea paletei de oferte pentru combaterea omaritei. Copiii mi-au sugerat să fie cursuri de viaţă fericită, pastile masticabile contra omaritei, găsirea copilului interior (am fost invidioasă pe această soluţie la care nu m-am gândit eu prima!). Eu aştept şi propuneri pentru exerciţii de crescut mic – câteva sunt în carte, am făcut şi câteva promo-uri cu ele. De la citit mai multe poveşti la desfăcut un nasture în plus la cămaşă, sau mers cu spatele pe stradă – sunt lucruri simple pe care orice om prea mare poate să le încerce.

 

 

  1. Lupta cu omarita poate avea forme dintre cele mai diverse, ca să nu mai vorbesc de intensitate şi putere de persuasiune. Lupta cu bigudiurile, reciclarea gândurilor negre, cursuri de amintiri din copilărie, toate s-au încercat, în timp, în dorinţa de combatere a omaritei. Dumneavoastră personal cu ce îi trataţi pe cei apropiaţi aflaţi în pericol?

 

 

Ei, aici m-ai prins… Cu teoria stau mai bine decât cu practica. Nu sunt mereu un exemplu de urmat. Ba nervi, ba câte o criză de bilă, ba invidii păguboase, ba stres, ba bigudiuri pe cap… Sincer vorbind, eu scriu cărţi pentru copii şi din motive medicale – ca tratament preventiv contra omaritei. Sper să ajute, căci mie îmi e îngrozitor de frică de crescutul excesiv la oamenii mari. Şi încerc să mă înconjor de oameni care cel puţin par să fie pufoşi sau cu capul în nori. De ceilalţi, pe cât pot, mă feresc. În măsura în care pot, încerc să îi fac pe cei mari din jurul meu să se mai joace: trag de soţul meu să mai danseze sau să alerge cu câinele prin parc, îmi place să organizez pentru mine sau pentru alţii petreceri trăsnite, îi păcălesc pe cei dragi de 1 aprilie, fac cadouri aiurite de sărbători, îi scot pe studenţii mei din zona de confort şi le pun tot felul de întrebări neaşteptate ca să le întreţin… copilăria!

 

 

  1. Cine ar trebui să ecranizeze cartea şi cine ar primi rolul principal? Vedeţi un fantasy gen Lord of the Rings, cu lupte serioase între Omari şi Omici, un thriller poliţist cu cele mai intense scene de spionaj şi diplomaţie, sau un family din care fiecare să aibă ceva de învăţat?

 

Sincer, mi-ar plăcea să ecranizeze Să creştem mici Tim Burton, cel care regizat Charlie şi fabrica de ciocolată sau Omul-foarfecă, dar şi cel care a scris o carte excelentă, Melancolica moarte a Băiatului-stridie… Uauu… încerc să îmi imaginez că m-ar suna Tim… Pe cine aş propune pentru rolurile principale? Dacă se poate, aş vrea să fie băiatul meu Matei – cu condiţia să se facă din nou mic pentru filmări şi cu ocazia asta să mă mai bucur şi eu un pic de perioada respectivă, care a trecut aşa de repede. De fapt, m-aş bucura dacă Matei, care acum e regizor, sau un alt tânăr regizor de teatru sau de filme de animaţie de la noi ar dori să facă un scenariu din cartea asta sau din Poveste cu un gând strănutat, sau din cea cu Istorie cu copii şi pârş, mâţă, frunză de gutuie.

 

  1. Ce cărţi pentru copii v-au marcat şi ce cărţi pentru copii recomandaţi (nu doar în carte) pentru combaterea omaritei şi menţinerea omicimii. Recomandaţi-ne câteva cărţi pentru copii pe care trebuie să le citească adulţii şi câteva cărţi pentru adulţi pe care să le citească cei mici.

De departe Micul prinţ – sunt profund legată de ea. Dar şi Alice în Ţara din Oglindă, Cartea Junglei, O mie şi una de nopţi, Legendele Olimpului, Aventurile lui Habarnam, Cuore, mai târziu Cireşarii şi orice de Jules Verne… Pe astea mi le amintesc cel mai clar ca fiind de suflet. Mai este o carte pe care nu am mai găsit-o şi i-am uitat autorul şi titlul exact. Titlul cred că era (sau începea cu) Între… – este despre starea de bine de a fi alături de mama şi tata, alături cei dragi – parcă a unui ceh sau polonez… Poate îmi spune cineva, pentru că tare mi-aş dori să o recitesc. După 1990 – deci nu se pune, fiindcă, teoretic, nu mai eram mică – am primit Something Else, scrisă de Kathryn Cave şi ilustrată de Chris Riddell (ar trebui tradusă!), sau am citit Pippi Şoseţica în timp ce începusem să fac şi activism feminist – combinaţia ideală, nu?

La recomandări aş spune că toate cele de mai sus trebuie musai citite de mici şi mari deopotrivă. Poate asta e de fapt reţeta unei cărţi bune de copii… că nu e doar pentru copii. Copiii nu au voie să treacă prin copilărie sărind peste cărţi precum Povestea unchiului Shelby despre Lafcadio, leul care nu s-a lăsat păgubaş, de Shel Silverstein, Momo, de Michael Ende. Adulţilor le-aş sugera orice carte de copii – este oricum mai bună decât orice emisiune de ştiri de la noi sau decât multe dintre filmele de duzină. Totuşi, dacă vor şi o selecţie, aş spune să încerce Cele douăsprezece luni ale visului, de Iordan Chimet, Basmele lui Hermann Hesse, Trei povestiri, de Eugen Carmi şi Umberto Eco, 1,2,3, de Eugen Ionesco, dar mai ales Edward. Jurnalul unui Hamster. 1990 –1990, de Miriam Elia şi Ezra Elia – în topul preferinţelor mele.

  1. Răspunsul este copilărie. Vă rugăm să puneţi întrebarea!

Cum se cheamă, Laura, paradisul?

O vrăjitoare îngrozitoare VS Clementina


Click pe poza ca sa cumperi cartea!

O vrăjitoare îngrozitoare este o carte pentru cei mai mici dintre cei mai mici. De fapt, nu chiar pentru ei, ci pentru frăţiorii lor un pic mai mari, dar care le pot citi câte puţin fără să se plictisească şi cu şanse de a urmări fără probleme povestea. O vrăjitoare îngrozitoare este deci, o carte pentru copiii care încep să citească pe capitole: are povestioare scurte, de câteva pagini, ilustraţii din belşug, iar firul întâmplărilor nu e tocmai încâlcit. Pentru mine acesta a fost un mare neajuns. Da, înţeleg, poveştile pentru copii mici nu ar trebui să ajungă la nivel de thriller ca acţiune, nici la nivelul lui Habermas după utilizarea limbajului, iar unele nici măcar nu trebuie să exceleze la capitolul fantastic aşa cum fac Gaiman sau Pullman, dar fiecare trebuie să aducă ceva admirabil. Am mai citit cărţi din serie, de fapt, cred că abia dacă am ratat câteva şi am în program remedierea acestei situaţii şi, într-adevăr, fiecare carte aduce câte ceva elegant şi delicios (Dominic), aventuros (Dragonul tatălui meu), plin de umor şi bunătate (Clementina) sau pur şi simplu inteligent (Cometă în Momilandia) şi lista poate continua, dar Vrăjitoarea îngrozitoare nu excelează la nici un capitol.

Bineînţeles, marea sa neşansă este de a se plasa, deşi cronologic înainte, în umbra lui Harry Potter. Scrisă în anii ʼ70, cartea ar trebui să fie tocmai un bun început pe calea fantasy-ului care va culmina cu seria pomenită şi poate şi mai apoi cu alte bijuterii ale genului, dar, privită cu ochii de astăzi, va rămâne o carte uşurică şi simpluţă, cu o naraţiune improvizată parcă pe parcurs, fără personaje impresionante de calibrul celor construite de J.K. Rowling şi fără replici sau întâmplări memorabile.

Mildred Hubble ajunge mereu în biroul directoarei, doamna Cackle (ca şi Clementina) nu din pricina relelor intenţii, ci din cauza nepriceperii într-ale vrăjitoriei şi neîndemânării. Când o supără colega sa, Ethel, cea mai bună din clasă, nici măcar să o transforme într-o broască nu reuşeşte, ci o va transforma într-un purcel. Nu are talente (ca şi Clementina), nu e prea sportivă şi, colac peste pupăză, mai e şi sabotată de Ethel revenită printre vrăjitoare. Ce va păţi în cadrul reprezentaţei din noaptea de Halloween va fi pe măsura reputaţiei proaste de care deja beneficiază  (ca şi Clementina). Dar asta o va duce la o nouă serie de aventuri, de data aceasta de-a dreptul înfricoşătoare. Cartea publicată de curând conţine, de fapt, două părţi, cea de-a doua, O vrăjitoare îngrozitoare loveşte din nou, este povestea lui Mildred şi a lui Enid noua colegă pusă pe şotii, în încercarea de a nu se mai abate de la regulile şcolii pentru că, din păcate, chiar şi după triumful din prima parte, deasupra capului lui Mildred şade necruţătoare ameninţarea cu exmatricularea.

Cartea lui Jill Murphy beneficiază de toate avantajele faţă de cealaltă carte despre care mi-am propus să scriu câteva cuvinte: se situează într-un mai vechi Hogwarts, într-o şcoală pentru vrăjitoare, are acces la personaje secundare care ar putea fi grozave, poate profita de tovărăşia unor animale care pot deveni legendare: lilieci, bufniţe, pisici negre. Şi totuşi nu îşi fructifică deloc atuurile…

Clementina, pe de altă parte, e o fetiţă ca cele pe care le ştim cu toţii, o încurcă-lume mereu bine intenţionată, săritoare şi prietenoasă care ştie întotdeauna să dea atenţie lucrurilor cu adevărate importante pe care adulţii le scapă din vedere, deşi tocmai ei sunt cei care o acuză mereu de neatenţie. Clemetina ştie să identifice problemele şi să găsească soluţiile cele mai bune. Când Margaret, prietena ei, îşi taie o şuviţă de păr Clementina hotăraşte să o ajute tăindu-i tot părul. Bineînţeles că supărarea profesorilor şi a mamei lui Margaret se vor dovedi pe măsură, dar şi pentru asta Clementina are soluţia: se hotărăşte să îşi taie şi ea părul şi să îl vopsească folosind cariocile permanente ale mamei. De aici încolo întâmplările şi buclucurile nu au decât să se ţină lanţ. Cartea scrisă de Sara Pennypecker, ca şi Vrăjitoarea îngrozitoare, este alcătuită, de fapt, din primele două din serie: Eroina Clementina şi Talentata Clementina, iar pentru gustul meu ambele sunt la fel de efervescente, distractive şi pline de copilărie până la refuz, ba uneori mai dau şi pe afară.

Click pe poza ca sa cumperi cartea!

 Întrucât le-am citit anacronic, Clementina a fost o nouă surpriză plăcută după Operaţiunea Iepuraşul care a venit cu încântătoarea Emily Vole descurcăreaţă, curajoasă şi înconjurată de magie. Clementina nu poate face vrăji, nu călătoreşte în timp şi nici nu pune la punct monştri sau uriaşi de pomină. De fapt, nici nu cred că ar vrea una ca asta câtă vreme nici la şcoală nu prea reuşeşte să facă faţă provocărilor, văzându-se mereu trimisă în biroul directoarei pentru tot felul de întâmplări care nu-i par a fi deloc boacăne, din contră. Clementina vă va arată prietenia adevărată, va rezolva cele mai grele probleme cărora nici cei mari nu le mai dau de cap şi va face cea mai grozavă demonstraţie de talent pe care a făcut-o vreodată o fetiţă care pur şi simplu nu are nici un talent.

 

Asemănările dintre cele două cărţi sunt multe şi mărute, de la intrigă şi construcţie (pentru fiecare dintre cele două cărţile ale lor), până la personaje şi învăţăminte de transmis, dar rezultatele diferă cu totul. Dacă Vrăjitoarea vă va ţine companie o după amiază, urmând a fi mai apoi dată uitării sau surclasată de alte poveşti fantasy, Clementina vă va fermeca şi vă va lăsa aşteptând ca un copil continuările din serie.

De ce i-am dat două stele Vrăjitoarei deşi aş fi vrut să îi dau doar una? Pentru că nu reşeşte să facă nimic remarcabil, dar rămâne o poveste dintr-o şcoală de vrăjitorie şi astfel, o idee care poate fi fructificată în nenumărate moduri. De ce i-am dat patru stele Clementinei, deşi aş fi vrut să îi dau cinci? Pentru că în spatele poveştii spumoase se ascund pe ici, pe colo câteva situaţii tipic americane de care eu unul m-aş fi putut lipsi.

Serie de autor Neil Gaiman – Cartea Cimitirului


Click pe poza si cumpara cartea!

My rating: 5 of 5 stars 

Gaiman zice că l-a inspirat Rudyard Kipling și a sa Carte a Junglei în scrierea Cărții Cimitirului. Nu știu ce bagă Gaiman de ajunge să aibă astfel de filme după ce citește o carte precum cea numită mai sus, dar sigur vreau și eu. Se pare că are efecte fenomenale asupra imaginației.

Într-o seară, un nene Jack umblă cu un cuțit în casa unei familii care are doi copii. Părinții și unul dintre copii lor se înclină în fața tăișului și pleacă ținându-se de mână către o altă lume. Celălalt, nițel mai năzdrăvan și aventuros, un bebelaș care abia reușește să meargă pe cele două piciorușe, scapă ca prin urechile acului de maleficul Jack și se refugiază într-un cimitir. Cine spunea că morții-s morți și că-s pierduți pe vecie în ceva univers întunecat sau degrabă risipitor de lumină și muzică divină? În niciun caz Gaiman. Micuțul este rapid adoptat de un cuplu de bătrâni (sună ciudat având în vedere că-s morți, nu?) și devine Nobody Owens. Pe scurt, Bod. Bod învață să citească urmărind literele de pe pietrele morturare, se joacă printre morminte, este educat de doamna Lupescu (doamnă care este de origine română și care-i și strigă numele în românește la un moment dat) cu privire la natura diferitelor ființe care-și fac rostul printre morți. Bod nu se plictisește deși ar vrea să vadă ce înseamnă lumea celor vii. Va afla în curând, deși nu într-un mod foarte plăcut pentru că Răul care i-a ucis familia îl urmărește din umbră și abia așteaptă să-l înhațe…

Un tribut din partea lui Gaiman volumului lui Kipling, Carte Junglei? Posibil. Adevărul este că dacă te apuci să cauți asemănări găsești destul de multe. Până la urmă ajungi să ai impresia că romanul lui Gaiman nu este altceva decât un cover după cartea lui Kipling, asezonat cu o atmosferă lugubră, ceva personaje fantastice, umor negru și violență exact cât trebuie ca povestea să prindă la publicul contemporan. Da, aduce mult cu Cartea Junglei și asta ar putea și ar trebui să-i taie din avânt. Dar nu o face. Pentru că dacă, de exemplu, Manson a reușit un cover de minune după Sweet Dreams, la fel cum și Metallica a reușit o piesă fără de care nu se poate la vreun chef serios (Whiskey in the jar), cam la fel e și Cartea Cimitirului a lui Gaiman: un cover excelent care reușește să fie la fel de spectaculos ca și originalul doar că puțin mai antrenant fiind adaptat prezentului.

De data asta Gaiman este atent la personaje, la poveste, la modul în care narațiunea evoluează și nu prea lasă locuri goale și nici sincope care să te zgârie pe creier. Scriitura este la fel, se vede semnătura și stilul său de la o poștă, doar că totul e mult mai bine închegat și personajele, absolut toate, au parte de o atenție deosebită și reușesc să-ți rămâne întipărite în minte. Cred că dacă ar fi să-mi pun mintea să le enumăr pe toate, aș ajunge să trec în revistă peste 80% dintre cei care apar în volum și asta se întâmplă destul de rar dacă nu stau cu un pix în mână ca să-mi notez astfel de detalii.

Este amuzant, este intrigant, captivant, te surprinde, îți dă fiori, ce să mai, un adevărat roman de aventuri așa cum se cuvine. Nu mă miră nenumăratele premii pe care le-a luat, pentru că le merită cu vârf și îndesat. Sincer, abia aștept să crească Vlăduț mare și să citească Cartea Cimitirului ca să văd ce impresie îi face. Sunt sigur că dacă eu aș fi citit cartea pe când eram fascinat de Carrie și Christine a lui Stephen King, altfel aș fi văzut toate romanele horror pe care le-am citit pe când eram adolescent. Nu se compară mai deloc cu RL Stine, singurul scriitor de cărți de groază pe care aveam voie să-l citesc, pentru că are ceva mult mai spectaculos: toată povestea lui Gaiman pare veridică și părul ți se ridică pe ceafă nu din cauza morților, ci din cauza celor care sunt în viață pentru că ei sunt cei periculoși.

De ce 5 stele: pentru că m-a ținut cu sufletul la gură și pentru că e un roman de aventuri pe care mă bucur enorm că nu l-am ratat, chiar dacă l-am citit la o vârstă mai înaintată. Este una dintre cele mai spectaculoase cărți pentru copii pe care le-am citit în ultimul timp și, deși nu se compară cu Tabăra, de exemplu, are acel ceva special care să o facă una dintre cărțile pe care trebuie să o citești în adolescență.