Bookfest 2015 – Paladin: Parcul Gorki de Martin Cruz Smith


Parcul Gorki de Martin Cruz Smith

Notă: 4 din 5 stele

Prezentarea editorului:

O triplă crimă are loc într-un parc de distracţii din Moscova, iar cadavrele îngheţate sunt găsite în zăpadă, fără degete şi cu feţele mutilate.

Anchetatorul Arkadi Renko porneşte în căutarea unui foarte bogat (şi lipsit de scrupule) traficant de blănuri pentru demascarea căruia va înfrunta deopotrivă KGB-ul, FBI-ul şi poliţia new-yorkeză, iar viaţa îi va fi mereu pusă în pericol. Şi asta nu este tot: Renko se îndrăgosteşte de o frumoasă disidentă, pentru care este gata să rişte totul.

Arkadi ar cam vrea să scape de caz și să i-l arunce maiorului Pribluda de la KGB în cârcă. Se pare că sunt implicați ceva străini, or, asta nu ține deloc de competența unui investigator din cadrul Miliției. Însă Pribluda nu vrea nicicum să preia cazul, pare chiar el a fi implicat, ceea ce-l face pe Arkadi să-și dorească și mai mult să-l facă pe maior să-l preia. Lucrurile însă se complică extrem de mult când Arkadi este atacat în parcul Gorki de un individ masiv care se demonstrează a fi un polițist american care, culmea, nu prea pare că are ceva de-a face cu cazul celor trei morți. Și totul o ia razna definitiv când Arkadi descoperă că sunt implicați oameni influenți și sume foarte mari de bani care circulă prin mâinile unor procurori sau angajați KGB.

Foarte faină cartea. Povestea lui Arkadi se dezvoltă rapid, alert și nu te lasă nicio clipă să-ți tragi respirația. Se descoperă elemente cheie care-l ajută pe Arkadi să evolueze în ancheta sa, noi personaje apar, lucrurile se complică și devin din ce în ce mai grave și periculoase, iar când totul pare că s-a rezolvat o altă răsturnare de situație te dă peste cap.

Arkadi este genul de personaj care poate foarte ușor a fi luat drept model de către cititori. Inteligent, hotărât, puternic, un bărbat adevărat. Bineînțeles că șarmul său crește exponențial având în vedere personajele cu care se întâlnește de-a lungul poveștii și care nu are cum să nu impresioneze și să nu facă o figură de succes. Însă Arkadi nu este excepțional doar datorită antitezei sau conjuncturii. Arkadi este excepțional și prin faptul că este un ușor antierou pentru că este un comunist convins. Își face treaba cum se cuvine, nu dintr-o convingere neapărat polițienească cât pentru că, deși nu este un membru de partid care să exceleze în practica politică, Rusia comunistă cu morala și legile ei îi priesc. Se simte ca peștele în apă în comunism. Felul său de a vorbi uneori este parcă rupt din cărțile de propagandă. Modul de a-și justifica unele acțiuni de-a lungul anchetei au specific de milițian moscovit. Pentru țară, ăsta este motto-ul lui Arkadi, chiar dacă nu-i atât de evident din capul locului.

Smith cunoaște, se pare, Rusia comunistă destul de bine și, având în vedere că am citit ceva cărți și eu despre Rusia post Lenin şi Stalin, îmi permit să spun că lumea din cartea lui Smith este cât se poate de veridică. Deși putea exagera anumite trăsături și acțiuni pentru a-și exploata tema, Smith preferă să rămână decent și să-și păstreze cursul povestirii, asta nereducând cu nimic aplombul narațiunii sau evoluția povestirii. Ba dimpotrivă, tensiunea crește odată cu fiecare pagină.

Un singur lucru îi pot reproșa lui Smith: faptul că a făcut ca ultimele 200 de pagini să fie incredibil de greu de citit. Acțiunea trenează, Arkadi pare cumva neverosimil, răsturnările de situație parcă prea repezite în ciuda faptului că evenimentele se tărâsc de la un moment la altul. Nu știu ce s-a întâmplat cu Smith în aceste ultime zeci de pagini dar parcă nu-i mai ieșea nimic. Nu i-a dat de furcă, totuși, logica povestirii, cât capacitatea de a se păstra conectat la firul poveștii. Acuz, de fapt, o oarecare stare de plictis sau incertitudine care l-a cuprins pe Smith și care a făcut ca sfârșitul aventurii lui Arkadi să se transforme dintr-un roman polițist cu puternice implicații politice și acțiuni de spionaj într-o melodramă ușurică și lacrimogenă.

Una peste alta, Parcul Gorki este genul de carte pe care trebuie să o iei cu tine în vacanță pentru că se cere citită și savurată pe plajă. Alături de Ultimul polițist. Un duo care te va distra cu siguranță.

De ce 4 stele: pentru că este o poveste palpitantă, bine scrisă și cu un personaj care s-ar putea lua la trântă cu James Bond într-o seară geroasă de iarnă rusească după ce ambii au consumat măcar jumătate de litru de votcă.

Bookfest 2015: Piatra Sângelui de Timotei Drob


Piatra sângelui de Timotei Drob

Notă: 1 din 5 stele

După cum am mai spus pe blog, colecția Relații ceho-române în benzi desenate îmi pare un proiect binevenit și benefic pentru banda desenată românească.

Când am auzit de Piatra sângelui am fost entuziasmat, însă dezamăgirea s-a instaurat treptat pe măsură ce înaintam în lectură și s-a dezvoltat într-o adevărată furie când am ajuns la sfârșitul volumului.

Din punct de vedere grafic romanul mi-a plăcut foarte mult. Consider că, dată fiind tema volumului, alegerea lui Drob ca și desenator este perfectă. Fețe pătrate, diavolești, parcă scoase din Divina Comendie sunt ideale ca să sublinieze amoralitatea și cruzimea războiului.

Ca să înțelegeți ce vreau să spun: suntem în 1778 și personaje principale sunt soldații din regimentul imperial Brechainville care se ciocnesc de armata otomană undeva pe lângă Orșova. Luptele sunt violente, oamenii mor de foame și dizinterie, moralul este la pământ, iar conducătorii oștirilor încearcă să-și îmbărbăteze luptătorii deși nu prea au cu ce altceva să-i amăgească decât cu iluzia unei victorii extrem de improbabile.

După cum spuneam, desenele se potrivesc la perfecție.

Marea problemă, însă, este textul. Care este sub orice și în afara oricărei critici! Cum se poate ca niște soldați la 1778 să folosească cuvinte gen „intrigantă” sau „deprimat” și să strige „OMG!” când văd cum înaintează armata rivală? Ca să nu mai spun că vocabularul este când de mahala, când de-a dreptul elevat! WTF? – ca să rămân în asentiment cu traducătorul/redactorul etc.?

M-am gândit să-i dau 3 stele romanului după care mi-am dat seama că ar fi o palmă morală la adresa celorlalte volume și artiști care au participat la construcția benzilor anterioare. Prin urmare nu am de ales decât să-i dau o singură stea pentru că o merită cu prisosință. Nici măcar desenele nu salvează de la derută cititorul care a așteptat cartea așa cum am făcut-o eu.

De ce 1 stea: pentru că nu are nicio treabă cu ceea ce înseamnă, de fapt, Relații ceho-române în banda desenată și pentru că este o adevărată jignire la adresa intelectului cititorului care are colecția mai sus numită. Păcat, mare păcat…

O recenzie de la Alin:

http://www.webcomics.ro/2015/05/piatra-sangelui-impresii-pe-fuga/

Bookfest 2015 – Arthur: Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare de Luis Sepulveda


Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare de Luis Sepulveda

Notă: 5 din 5 stele

Ce frumusețe de carte!

Prezentarea editorului:

Motanul Zorbas trăieşte liniştit într-o familie prietenoasă din portul Hamburg. Stă la soare torcând fericit, iar din când în când dă o fugă peste acoperişuri şi se întâlneşte cu ceilalţi motani din port pentru un festin cu sardine şi calamari.
Până într-o zi, când somnul îi e întrerupt pe nepusă masă de apariţia unei păsări care se prăbuşeşte pe balcon. E Kengah, o pescăruşă ale cărei aripi îmbibate cu petrol n-au mai lăsat-o să zboare. Kengah e foarte bolnavă, dar ştie că urmează să facă un ou. Îi cere lui Zorbas să-i promită trei lucruri: că nu va mânca oul, că o să aibă grijă de pui şi că îl va învăţa să zboare.
Iar Zorbas va trebui să-şi ţină promisiunea, pentru că un motan nu îşi încalcă niciodată cuvântul dat.

O carte pentru copii, ai spune, dar nu este doar pentru copii. Motanul Zorbas și epopeea cuvântului dat pescărușei Kengah este de o frumusețe tulburătoare. Extroardinară poveste de la un capăt la altul!

Deși nu are decât câteva zeci de pagini, povestirea reușește să creeze o lume în care te pierzi și trăiești cu o intensitate aproape mistică. Zorbas, Știetot, Secretarul, Barlovento, Afortunada și Colonelul sunt personaje care, fără să fie dezvoltate așa cum cer normele literaturii, ți se lipesc de suflet. Pisicile vorbesc manierat și au o inteligență ieșită din comun, dar cât se poate de convingătoare. Afortunada, pescărușa orfană, e sensibilă și matură, te duce cu gândul la o tânără adolescentă care vrea să-și ia zborul în tumultoasa viață de adult. 

Sepulveda nu scrie o simplă poveste. E mai mult decât o analogie. E aproape de poezie. Aproape pildă. Nu știu cum a reușit să scrie o povestioară atât de scurtă într-un mod extraordinar încât să te facă să vibrezi la cuvintele sale așa cum vibrează aripile pescărușilor în zbor. Are o forță în scriitură care te absoarbe, deși textul e oarecum simplist. Parcă simți mirosurile din bazarul lui Harry, parcă auzi valurile, parcă simți tremurul mustății lui Zorbas când Afortunada își ia zborul pentru prima dată. Emoțiile pe care Sepulveda le transmite sunt vii, vii și puternice, intense ca o răcoroasă furtună de vară. Citeși și zâmbești, citești și-ți ștergi subtil o lacrimă în colțul ochiului, citești și te bucuri. Închizi cartea, te uiți la copertă, te feliciți pentru alegere, după care o deschizi din nou și o recitești.

Ilustrațiile sunt superbe și se potrivesc perfect cu textul. Nici nu-mi pot imagina cine ar fi putut să ilustreze cartea în locul lui Chris Sheban. 

De ce 5 stele: pentru că este o carte superbă, care te face să simți la un nivel cât se poate de somatic tot ceea ce transmite scriitorul, pentru că nu o poți lăsa din mână și vrei să o recitești de mai multe ori în aceeași zi și pentru că e o combinație perfectă între text și ilustrație.

Bookfest 2015 – Arthur: Insula delfinilor albaștri de Scott O’Dell


Insula Delfinilor Albaștri de Scott O’Dell

Notă: 4 din 5 stele

Editorul zice:

Rămasă singură pe o insulă pustie, Karana, o fată curajoasă dintr-un trib indian, înfruntă pericole teribile. Ea trebuie să descopere cum poate să îmblânzească natura potrivnică şi, mai presus de toate, cum să supravieţuiască. În cei optsprezece ani de izolare, prietenii ei necuvântători îi ţin loc de familie şi cu ajutorul lor află care sunt lucrurile cu adevărat importante.

Un emoţionant roman de aventuri bazat pe fapte reale, Insula Delfinilor Albaştri spune povestea unei fete care nu-şi pierde niciodată încrederea în propriile forţe.

Nu simt nevoia să fac o altă descriere a cărții în plus față de cea a editorului deși, sincer să fiu, cred că ar fi necesar să se știe că neamul Karanei a avut un conflict violent cu oameni străini care au venit pe insula lor și i-au omorât tatăl alături de toți bărbații în putere. Că locuitorii insulei s-au hotărât să părăsească insula, însă frățiorul Karanei a rămas, iar fata se aruncă de pe vapor în mare pentru că nu vrea să-l abandoneze. Însă la scurt timp, frățiorul Karanei va fi ucis de câini sălbatici, iar Karana trebuie să se descurce singură pe o insulă sălbatică.

Am citit tot felul de recenzii care ridicau în slăvi Insula Delfinilor Albaștri, cum că ar învăța fetele să-și folosească talentele în natură, cum că le arată fetelor că-s puternice, că au resurse nebănuite etc. Cu alte cuvinte, un ghem de feministe a arestat cartea câștigătoare de Newbery în cel mai arbitrar și kachebist mod cu putință. 

Nu, O’Dell nu ridică în slăvi sexul feminin, iar Karana nu supraviețuiește într-un mod spectaculos pentru că nu are cocoșel. Gagicile care citesc Insula Delfinilor Albaștri și încep să-și facă filme din astea în cap au preconcepții atât de mari și de periculoase încât le pot aduce la nu pas de internarea într-un spital de nebuni.

Elena m-a certat pentru utilizarea „cocoșelui” de mai sus și am decis să dau un citat dintr-o recenzie care m-a făcut să folosesc cuvântul respectiv:

this may be the best book for kids ever written. it teaches young girls everything they will ever need to know in their resourceful lives: how to build a fence out of whale bones, how to kill giant squids, how to alternately befriend and defend against scary wild dogs, and how to make skirts from cormorant feathers. since i got kicked out of brownies and never got to learn All The Things That Girl Scouts Learn, this book taught me how to wilderness-survive. and now i live in queens. so – not much use for it, but still a book i have such a fondness for. 

Karana putea să fie la fel de ușor și băiat. Autorul nu bate foarte multă monedă pe faptul că personajul principal este o fetiță pentru că i se pare absolut normal ca o fată să se descurce la fel de ușor pe o insulă pustie ca și un bărbat precum Robinson Crusoe. Dar în capul individelor duse cu pluta care caută discriminări cu aceeași fervoare cu care lunaticii vânează OZN-uri, iar paranoicii fanteziști văd Bigfooți în orice pădurice mai deasă, Karana poate să devină o adevărată emblemă pentru o mișcare care are o nevoie acută de simboluri și caractere puternice și reprezentative.

Insula Delfinilor Albaștri este o carte frumoasă care se poate citi, se și recomandă, în tandem cu Robinson Crusoe. Aventuroasă, sensibilă, plină de neprevăzut, volumul câștigător de Newbery este o lectură care te ține în suspans. O’Dell scrie rapid, descrierile sunt foarte fain făcute și ajungi să vezi prin ochii Karanei insula unde se luptă pentru supraviețuire, iar evenimentele pline de pericole prin care fata trece sunt adevărate momente tensionate care-ți fac inima ghem.

De ce 4 stele: pentru că este o lectură simpatică și o alternativă la Robinson Crusoe cât se poate de plăcută. Dacă pe mine m-a bucurat lecturarea cărții la 30 de ani, sunt sigur că lui Vlăduț o să-i placă la fel de mult când se va decide să o citească.

Bookfest 2015 – Arthur: Copiii de făină de Anne Fine


Copiii de făină de Anne Fine

Notă: 4 din 5 stele

Toată lumea așteaptă Târgul de Știință. Băieții din a X-a C il așteaptă aplaudând chiar și din urechi pentru că la Târg se mai întâmplă explozii care, toată lumea știe, sunt grozave! Doar că a X-a C nu este clasa cu cele mai luminate capete, ba dimpotrivă, sunt chiar destul de întunecate, atât de întunecate încât până și șinele unui tren s-ar intersecta din cauza întunericului. Băieții sunt care mai de care mai năzdrăvani și au idei care mai de care mai năstrușnice. Mai degrabă s-ar lua la bătaie decât să facă o temă sau mai degrabă ar juca o farsă decât să vină normal la ore. Însă profesorul Cartwright are o surpriză pentru ei, chiar dacă nu a fost neapărat ideea lui, supriza este prezentată de el. Și anume clasa a X-a C trebuie să să aducă o contribuție la Târgul de Știință alegând una dintre temele de mai jos:

Textile

Nutriție

Economie domestică

Puericultură

Studiul consumatorului

Deși nimeni nu știe despre ce vorbește profesorul, cumva Simon, unul dintre vlăjganii clasei, prinde o vorbă din cancelaria profesorilor, cum că la puericultură s-ar da copii de făină care ar exploda la Târg. Toată clasa află și se hotărăsc se opteze pentru acest curs. Însă copiii de făină încep să fie iubiți de către elevi, iar Simon se atașează cel mai tare de ei, mai ales că-l fac să se întrebe cu privire la plecarea tatălui său ce l-a părăsit încâ de când era doar un bebe. Și Simon începe o muncă de detectiv care-l va ajuta să se maturizeze și să descopere rolul ascuns al copiilor de făină. Care va culmina cu o explozie… sau?

Foarte faină cartea lui Anne Fine! Simon, personajul principal, are un mod aparte de a-ți ajunge la inimă de-a lungul poveștii. Recunosc că la sfârșitul volumului, când a venit momentul să o notez pe goodreads i-am dat doar 3 stele însă mai apoi am realizat că totuși povestea lui Simon are o sensibilitate aparte.

Și eu am crescut fără tată și Simon este, într-un fel, un alter-ego de-al meu. Nu am avut vreodată un copil de făină asupra căruia să-mi revărs sentimentele reprimate dar eram bântuit de întrebări cu privire la lipsa tatălui, întrebări care mă chinuiau și care deveneau din ce în ce mai apăsătoare atunci când mai aveam conflicte la școală și nimeni nu-mi putea lua apărarea și nici nu aveam cum să ameninț cu tata care va veni să-i zvânte în bătaie pe agresori. Simon, din fericire, este vânjos și se poate apăra singur. Însă sensibilitatea de care dă dovadă îl transformă într-un paria în fața colegilor săi. Astfel el trebuie să se lupte cu puhoiul de sentimente pe care fetița de făină le trezește în el și cu viața pe care era obișnuit să o aibă înainte de micul sac de făină.

Fine scrie exact așa cum trebuie pentru ca povestea ei să-ți meargă la suflet. Când amuzantă, când dramatică, povestea micilor saci de făină și a părinților lor adoptivi este una dintre acele povești care te pot marca și care te pot face să-i privești mai cu atenție pe colegii copilului tău care nu au decât un părinte. Te ajută să știi că acești copii s-ar putea să-și dorească persoane cu care să poată vorbi sau măcar ocazii pentru a-și lăsa sentimentele reprimate să fie exprimate fără frica de oprobriul public.

De ce 4 stele: pentru că este un roman pentru adolescenți care cred că ar ajuta foarte mult la relaționarea cu copiii care nu au decât un părinte. Amuzant, alert și sensibil, Copiii de făină este un roman care te pune pe gânduri.

Bookfest 2015 Paladin: Fata înecându-se de Caitlín R. Kiernan


Fata înecându-se de Caitlín R. Kiernan

Notă: 3 din 5 stele

Imp e schizofrenică. Bunica și mama ei au fost la fel. E conștientă că e schizofrenică și apelează cu încredere la psihologul ei. Însă, într-o noapte o întâlnește pe stradă pe Eva Canning. Goală. Înfrigurată. Pierdută. Imp o ia la ea acasă. Și când se uită mai atent la ea i se pare că seamănă cu fata din tabloul care-i bântuie amintirile din copilărie: Fată înecându-se. Încetul cu încetul Imp pierde contactul cu realitatea și lumea obscură, dementă și înfiorătoare a poveștilor din Evul Mediu și imaginația unui pictor preiau controlul asupra tinerei.

Kiernan scrie cel puțin interesant. Nu am putut să nu observ o ușoară fascinație față de Joyce, poate pentru că e irlandeză?. Nu e ușor să fii obsedat de Joyce, e infinit mai greu să vrei să fii ca el. Kiernan încearcă. Pe alocuri îi reușește deși stilul lui Joyce nu prea poate să se potrivească unei narațiuni care are cap și coadă ca la carte. De aceea Kiernan fracturează povestirea creând un haos bine organizat în care-și aruncă personajul.

Din păcate nu a reușit să mă convingă de schizofrenia lui Imp. Mai degrabă m-a lăsat să cred că Imp este o scriitoare aspirantă care profită de aventurile extravagante prin care a trecut ca să pună pe hârtie un tom în care horror-ul se amestecă cu fantasy-ul. De ce nu convinge? Pentru că volumul este mult prea bine organizată. Pentru că totul se leagă, deși impresia care se dorește să se lase este că nimic nu ar trebuie să se lege, și pentru că Imp este filosoafă, poetă, liricomană, fascinată de combinații complicate de cuvinte menite să dezvolte discuții după ce sunt citite, nu să-l facă pe cel ce citește să înțeleagă personajul. S-ar putea să existe o scuză cum că volumul de față nu ar fi menit să fie dat spre citire cuiva vreodată și este, de fapt, un jurnal. Însă cine-și exprimă cu atâta patos și lirism trăirile, cu atâta detașare și profesionalism crizele extreme prin care trece dacă ar fi pentru el însuși? Ei bine, eu nu reușesc să cred personajul Imp. Faine ocolișuri, dar nu prea eficiente.

Ok, scriitura nu e proastă, doar că ratează de puțin tonul și genul povestirii. Forță și talent are Kiernan cât cuprinde. Doar că și-a propus puțin cam prea mult pentru volumul de față.

Imp este un personaj ciudat, controversat, cult, pierdut între realitate și fantezie, un personaj cum marea literatură este obișnuită să adăpostească. Însă nu e credibilă întrutotul. Nu am reușit să înțeleg nici acele adnotări în care apare vocea lui Imp (India Morgan Phelps numele real al personajului este vocea rațiunii, cea care scrie cartea, de fapt) și o îndeamnă pe India să nu mai mintă și să scrie, să continue să scrie. Nu am realizat ca vreodată Imp să fie alta decât India pentru ca astfel Imp cel ce ajută la scris să-și justifice intervențiile.

Povestea este încâlcită rău de tot și nu mai știi când este realitate, când nebunie, când fantezie, când vis, când imaginația lui Imp, când amintiri. Variantele sunt interesante, sunt fain de citit și suprinzătoare. Nu-ți dau fiori de groază dar te lasă cu un ușor disconfort mental după ce le citești. De aici și marele talent al lui Kiernan: capacitatea de a te pune în situații nu foarte confortabile când îi citești proza.

De ce 3 stele: pentru că deși textul oferă satisfacție cititorului, povestea este atât de încârligată și trunchiată încât mai că-ți trebuie notițe ca să-nțelegi care mai e treaba. Păcat, Kiernan are talent și are o forță scriitoricească cum rar întâlnești. O fi de vină berea irlandeză tare. 

Bookfest 2015 Paladin: Sufletul împăratului de Brandon Sanderson


Am fost arestat de job și nu prea am mai avut timp liber nici măcar seara. De la laptop mă duceam direct în pat și abia reușeam să mai rămân treaz secundele necesare ca să întind capul pe pernă.

Nu am mai reușit să fac niciun articol și nici să-mi păstrez ritmul de lectură dorit și planificat, Parcul Gorki îmi stă pe noptieră de o săptămână deja, ceea ce mă face să mai acord încă câteva zile, vreo zece, planului de lectură de pe iunie.

Gata cu explicațiile, hai să vă povestesc despre două cărți fantasy pe care Editura Paladin le-a prezentat la Bookfest.

Sufletul împăratului de Brandon Sanderson

Notă: 4 din 5 stele

Ah, ce surpriză plăcută a putut să fie cărțulia lui Brandon Sanderson!

Shai este o Falsificatoare. Este prizonieră pentru că a fost prinsă pe când încerca să fure o pictură foarte valoroasă. Deși se aștepta să fie executată, arbitrii împăratului îi oferă o misiune cel puțin surprinzătoare: să falsifice sufletul acestuia. Shai întrevede șansa evadării însă provocarea propusă de arbitri este mare și se trezește pusă în fața unei alegeri foarte dificile: să fugă pentru a-și salva viața sau să salveze viața împăratului oferindu-i acestuia un suflet neviciat?

Sanderson pomenește la sfârșitul cărții de ceva probleme pe care le-a avut la cursurile de scriere creativă pe care le-a urmat. Ei bine, nu mă miră ca nu l-au entuziasmat foarte tare și că a decis să se rupă de lecțiile pe care le-a primit pe acolo. Nu de alta dar am mai citit cărțulii scrise și publicate în urma unor astfel de cursuri și majoritatea m-au dezamăgit și plictisit cumplit.

Sanderson a reținut ce i-a plăcut din cursurile respective și a aplicat în povestire sa ce l-a impresionat ca cititor de fantasy. Și uite așa a ieșit Sufletul împăratului. O aventură savuroasă, rapidă și antrenantă în care Sanderson își joacă cartea imaginației cu un deosebit talent.

Recunosc că m-a lăsat puțin nedumerit cu privire la modul în care Falsificarea funcționează dar asta nu a știrbit cu nimic plăcerea lecturii și nici nu a afectat povestirea într-un mod decisiv. Până la urmă este o carte fantasy, nu o teorie filosofică și gândul ăsta m-a făcut să mă bucur și mai mult de Sufletul împăratului.

Narațiunea este rapidă și tranșantă. Nu se lasă foarte multe lucruri nelămurite chiar dacă cartea nu are decât 160 de pagini. O mare realizare având în vedere complexitatea intrigii care te ține pe jar.

Am găsit pe goodreads (vezi aici recenzia) o recenzie a unei prietene și mi-a plăcut foarte mult punctul ei de vedere și citatele pe care le-a ales pentru a exemplifica ceea ce face Sanderson în Sufletul împăratului, astfel încât m-am decis să împărtășesc cu voi alegerea Andreei:

„Simțea că pricepe în cele din urmă de ce își pierduse Ashravan entuziasmul său tineresc. În sfârșit, cunoștea factorii care îl făcuseră să-și piardă optimismul. Corupția era unul dintre ei, dar nu șo cel mai important. Contribuise și lipsa de încredere în sine, însă nu în mod decisiv.
Nu, Ashravan fusese descurajat de viața însăși. Viața la palat, viața ca parte a unui imperiu care ticăia ca un ceasornic. Lucrurile mergeau. Nu la fel de bine cum ar fi trebuit, dar mergeau.
Să se confrunte cu asta însemna să se străduiască, dar uneori era foarte greu. Trăise o viață de huzur. Ashravannu fusese leneș, însă nu tebuia să fii leneș ca să fii prins în rotițele birocrației imperiale și ca să ajungi 5să-ți spui că luna viitoare cei cere să se facă schimbări. În timp, se lăsase purtat cu tot mai multă ușurință de apele marelui râu care era Imperiul Rozelor.
În final, devenise indulgent. Se preocupase mai degrabă de frumusețea palatului său decât de viețile supușilor. Îi lăsase pe arbitri să-și asume tot mai multe atribuții la guvernare.”

„Credem că deținem controlul, dar asta nu se întâmplă cu adevărat decât dacă îi înțelegem pe oameni. Să ne controlăm mediul nu mai înseamnă să oprim vântul, ci să ne dăm seama de ce plângea camerista seara trecută sau de ce un soldat din gardă pierde mereu la cărți. Sau de ce ai fost angajat să faci o treabă.”

Deși poate părea un exemplu de filosofie de crâșmă, ideile expuse mai sus se leagă într-un mod inteligent în ficțiunea lui Sanderson. Nu știu, sincer, care-s problemele lui Sanderson cu lumea contemporană dar categoric denunță viața socială și politică a semenilor săi, prizonieri ai superficialității specifice vieții sociale online.

Shai este un personaj care a intrat cu succes în lumea fantasy și are mari șanse să devină un personaj remarcabil dacă Sanderson se decide să dezvolte puțin mai multe lumea Falsificatorilor. O lumea la fel de fascinantă precum a hoților sau magilor. E clar, trebuie să pun neapărat mâna pe alte cărți de ale lui Sanderson și sper că Editura Paladin o să mai traduce ceva titluri de el – se pare că mai sunt traduse alte două titluri în română și Elantris este volumul care deschide lumea din Sufletul împăratului = must read!

De ce 4 stele: pentru că e o poveste bine închegată care dezvoltă un tip de personaj și „ocupație” cât se poate de seducătoare și palpitant de urmărit.