Bookfest 2015: Zgomotul lucrurilor în cădere – Juan Gabriel Vásquez


Zgomotul lucrurilor în cădere de Juan Gabriel Vásquez

Notă: 3 din 5 stele

Eu când văd undeva Dublin, mă gândesc direct la Joyce. Când văd nume de scriitori sud-americani, greu mă pot abține să nu-i vreau în bibliotecă și să nu-i trec pe lista de „de citit”.

Prezentările deosebite de pe coperta patru a volumului lui Vasquez, precum și menționarea premiului pe prima copertă, m-au făcut să vreau să-l citesc cu proxima ocazie.

Am avut așteptări foarte mari, recunosc, așteptări pe care Vasquez mi le-a înșelat, din păcate. Din fericire nu suficient de mult cât să-mi displacă romanul său.

Prezentarea editurii:

„In anii ’90, cand Bogota abia se trezea din cosmarul celei mai violente perioade din istoria sa, tanarul universitar Antonio Yammara se imprieteneste intr-o sala de biliard cu Ricardo Laverde, un fost puscarias care se recomanda drept pilot. Laverde va fi insa curand impuscat mortal, iar Yammara face o adevarata obsesie pentru trecutul misterios al prietenului sau. Cercetarile pe care le intreprinde il ajuta sa inteleaga mecanismele ascunse prin care razboiul impotriva drogurilor a modelat viata familiei lui Laverde, dar si pe a sa. Zgomotul lucrurilor in cadere are in fundal o societate columbiana ce resimte din plin rupturile lasate de epoca celui mai mare traficant de narcotice pe care l-a avut. Este un roman despre iubiri si prietenii frinte de capriciul istoriei, despre neputinta de a-ti trai viata firesc si simplu, dar si un thriller ce se hraneste din trecutul unui om si al unei tari.”

Romanul se dezvoltă în jurul personajului Ricardo Laverde și al familiei sale. Antonio Yammara se întâlnește cu fiica lui Ricardo și încep să depene povestiri, rezultatul final fiind un fel de investigație jurnalistică cu inflexiuni literare.

Nu m-a impresionat absolut deloc modul ales de Vasquez pentru a recreea evenimentele din viața familiei Laverde pentru simplul motiv că nu sună absolut deloc plauzibil. Fragmentele în care cei doi tineri reconstruiesc simțămintele bătrânilor Laverde sunt de-a dreptul bizare, ca să nu spun ilare. Se pierde orice urmă de credibilitate a poveștii în momentul în care toate sentimentele se expun de undeva din exterior, la o distanță de câțiva zeci de ani de către persoane care nu numai că nu au fost prezente, dar nici nu-și pot compara experiența de viață datorită vârstei fragede pe care o aveau la momentul respectiv. Cu alte cuvinte, cei doi povestitori contemporani își imaginează cu vârf și îndesat o poveste care nu le aparține, dar pe care și-o interiorizează cu forța datorită unor trăiri personale, trăiri ușor confuze care par să denote personalități dezechilibrate, și ajung astfel să creeze o odisee care e făcută după chipul și asemănarea lor, după timpul și viața pe care o trăiesc în prezent.

Deși Vasquez plasează strategic câteva scrisori și articole din ziare, câteva elemente cheie menite să acționeze proustian (sau modian dacă vreți) asupra personajelor din prezent, până la urmă evoluția narațiunii este exagerată, de nevoie, deoarece nu putea să lase o poveste neclară și neterminată, iar problemele sociale, filosofice, politice ridicate de roman să cadă în ridicol, datorită faptului că personajele din trecut ajung umbre pe un ecran care redă punctual evenimente din Columbia anilor 1970.

Naratorul, Antonio Yammara, e acel gen de personaj pe care nu prea ai cum să-l suporți. Abulic, prematur decrepit, cu o moralitate îndoielnică, Antonio încearcă să găsească, în mod eronat, explicații pentru faptul că a fost foarte aproape să-și piardă viața într-un schimb de focuri care l-au ucis pe Ricardo Laverde. Gândurile lui Antonio sunt filosofice, însă de o filosofie care-l fac să se distanțeze de realitatea imediată, căutând vinovați în trecut și ignorând total prezentul. De aici și obsesia pe care, până la urmă, o dezvoltă față de trecutul familiei Laverde. Spre deosebire de alte personaje care s-au născut și trăit într-o epocă violentă și totalitară, Antonio nu doar că nu reușește să se rupă de trecut, ba chiar pare că dorește să-l readucă în prezent pentru că este singura viață pe care o poate înțelege și accepta. De ce? Pentru că a fost împușcat în stradă. Ceea ce înseamnă că viața nu este altceva decât o continuă repetiție a evenimentelor trecute. Banală, simplistă explicație și concluzie, nu? Asta este credința lui Antonio, credință expusă și repetată în fraze cheie care-ți rămân întipărite în minte. După ce Antonio dă frâu liber obsesiei sale, deloc constructive sau inițiatice (nici măcar epifanică), ajunge la concluzia că, dacă nu-și ignoră total responsabilitățile de tată și soț, nu va putea înțelege rostul vieții sale, adevărul despre Columbia cea din anii 1970 și cea prezentă. Probabil că în mințile ușor schizoide, astfel de excese și abcese mentale sunt normale. Pentru o minte rațională, așa cum părea să fie, de exemplu, mintea lui Ricardo Laverde sau a Elenei Fritts, un astfel de derapaj nu avea cum să se petreacă. Ocupat să gândească poezie, Antonio se pierde într-o contemplare dionisiacă cu o plăcere ușor voyeuristică a unei familii pe care o identifică într-un mod ușor exagerat și eronat cu o țară întreagă.

Ceea ce ar trebui să înțeleagă Antonio, zic eu, este că actuala Columbie nu este o fantomă a unei țări mistuite de demonul cu chip de om pe nume Pablo Escobar, ci rezultatul inacțiunii unor oameni ca el care nu se pot rupe de o istorie întunecată care s-a întins vreme de un secol pe tot mapamondul. Astfel, în prezent, fiecare nație are obligația morală de a se ridica curajos din cripte pentru a reconstrui ceea ce a fost distrus. Antonio se lamentează și se complace căutând vinovați și retrâind trecutul nu pentru a șterge urmele de mizerie lăsate-n urmă, ci pentru a-și justifica inactivitatea.

Din punct de vedere al scriiturii, Vasquez oferă o experiență interesantă. Deși nu mi-au plăcut toate exprimările sale lirice, iar unele fraze sună a filosofie coelhiană, ideea principală din spatele romanului său este frumos înrămată în cuvinte care lovesc și zguduie cititorul. Se putea lucra mai bine și mai atent la modul de organizare a povestirii deoarece s-a ajuns la momente ambigue sau exagerate precum cele pe care le-am semnalat mai sus. Are condei? Categoric. Dacă va și reuși să-și organizeze mai bine în cap structura viitoarelor romane, are șanse să devină un scriitor cu adevărat emblematic. Ah, da, și să renunțe la melanjul acesta confuz de investigație jurnalistică, editorial și scriitură literară.

Am lăsat un comentariu pe blogul Emei la recenzia ei la volum, comentariu pe care încă îl consider valabil cu privire la problemele scriiturii lui Velasquez. Îl redau integral mai jos:

– Mai am vreo 50 de pagini si termin si eu de citit cartea lui Vasquez insa trebuie sa recunosc ca mie nu mi se pare ca Bogota din 2009, nici macar cea din 1996 nu este relevanta pentru povestea lui Antonio. Mai degraba Columbia si lumea anilor 70 se regaseste in roman.
Datele istorice, asasinatele si breaking news-urile apropiate de anii doua mii nu sunt altceva decat un preambul a ceea ce Vasquez are si vrea sa comunice.
Ce nu am inteles eu este cum se poate ca un profesor de la Drept sa construiasca o adevarata epopee plecand de la o frantura de informatie si se apuce sa dezvolte ditamai povestea a doi oameni pe care nu doar ca nu i-a cunoscut dar care se fac vinovati de traume iremediabile pe care Antonio le resimte cat se poate de intens datorita invaliditatii care a urmat asasinatului lui Laverde.
Cred ca este un roman scris bine dar prost executat. Lumea lui Vasquez este seducatoare, chiar daca trista si usor schizofrenica, insa foarte fracturata cand vine vorba de a lega temporal evenimentele din existenta personajelor.
Insist pe copilaria/adolescenta lui Antonio ca nefiind altceva decat un rezultat al Columbiei si mapamondului din anii 70, un fel de val al unui tsunami imens care inca se mai simte si in zilele noastre. Enumerarile lui Antonio nu sunt altceva decat alti morti care nu sunt ai nostri dar care ale caror cadavre in putrefactie inca mai sufoca prezentul desi nu ar trebui. –

Anii 1970 au fost grei pentru întreaga planetă. Războiul Rece s-a făcut simțit prin conflicte sângeroase pe fronturi din diferite țări (Vietnam, Afganistan, Angola etc.), două crize economice majore (criza petrolului din 1973 și criza energetică din 1979), atacuri teroriste violente (Olimpiada de la Munchen din 1972) precum și multe alte crize politice și sociale. Enumerarea de mai sus nu este gratuită. Am dorit doar să subliniez faptul că o țară precum Columbia a avut o evoluție și declin oarecum normal și previzibil având în vedere haosul în care mapamondul se afla. Faptul că Pablo Escobar a devenit un lord al drogurilor care a condus și s-a jucat cu o țară după bunul său plac este un rezultat al unei lumi aflate în degringoladă ale cărei probleme erau împrăștiate în toate colțurile planetei cu repercusiuni neprevăzute asupra oricărei țări, până la urmă. Concluzia este că oricine din România prezentă ar putea, de exemplu, să-și deplângă situația actuală doar pentru că Ceaușescu din anii 1980 a adoptat o politică care a dus la haosul de la începutul anilor 90 și, astfel, i-a creat prezentul nivel de trai. Ei bine, ceea ce trebuie înțeles și acceptat este faptul că acum, spre deosebire de România anilor 80-90 sau Columbia anilor 70-80, acum există șansa de a avea oportunități. Or, aceste oportunități nu sunt puțin lucru, fapt care pe mine mă face să cred că lamentările de genul celor expuse de Antonio nu au ce să caute în prezent.

De ce 3 stele: deși scriitura este faină pe alocuri, povestea este structurată aiurea și mi-a lăsat un ușor gust amar și neplăcut. Este o carte care merită răsfoită și poate să fie savurată dacă nu este citită cu un bisturiu în mână și cu „încrâncearea” de care, de exemplu, dau eu uneori dovadă.

Alte recenzii:

Lecturile Emei

Fructitza

Pauză de Bookfest: Holy Cow de David Duchovny


Holy Cow de David Duchovny

Notă: 1 din 5 stele

Am luat o pauză destul de îndelungată de la tot ceea ce a ținut de activitatea online sau de articolele pentru blog. M-am lăsat pătruns de virusul locului de muncă, de șansa de a dormi la ore indecent de apropiate de orele când ajung acasă și de ultimele trei sezoane din Simpsons.

Mi-am luat o pauză și m-am întors cu forțe proaspete. Recunosc că mi-a prins destul de bine pentru că lucrurile parcă mi-s altfel organizate în minte acum. Sau poate doar mi se pare mie pentru că am mintea plină de lucruri pe care vreau să vi le spun despre cărțile pe care le-am citit. Rămâne de văzut.

Mi-a plăcut de Duchovny de când l-am descoperit în Dosarele X. Mi-am readus aminte de el după ce l-am văzut din nou în Californication. Destrăbălatul Frank Moody mi-a mers direct la inimă și recunosc că în momentul în care am văzut că Duchovny a scris o carte mă așteptam să văd influențe din personajul pe care-l joacă. Nu m-am înșelat în totalitate. Doar că scriitorul Duchovny este muuult, muuuuult mai slab decât actorul Duchovny.

Elsie, o vacă de la o fermă, descoperă moartea. Moartea și faptul că oamenii care au grijă de ea mănâncă animalele pe care le cresc. Cu alte cuvinte, le cam cresc pentru a le mânca. Panicată total, începe să se uite pe Discovery de unde află de India și se hotărăște să fugă acolo ca să trăiască până când o să moară de moarte bună. Respectiv cancer, infectată cu ceva boală luată după ce a băut din Gange, chestiuni dintr-astea care semnalează faptul că ai dus o viață îndestulată care ți-a oferit tot ce avea mai bun și a cam venit ora închiderii. Se mai întâlnește cu un porc care vrea să ajungă în Israel și un curcan care vrea să sfârșească în Turcia că nu degeaba poartă o țară numele său de pasăre, nu? – creier de pasăre, nu ai ce pretenții să ai, totuși. Și cei trei încep o aventură pe care autorul cu o deosebită lejeritate pricinuită probabil de abuzul de substanțe psihotrope o compară cu Odiseea sau Iliada lui Homer.

După așa o prezentare, oricine ar vrea să citească cartea lui Duchovny. Și eu am crezut că volumul s-ar putea să fie fain. M-am înșelat. Duchovny nu doar că nu știe și nu poate să scrie, dar nici să facă glume nu știe și nu poate. Toate glumele parcă-s adunate de prin cluburile și birturile unde vedete sufocate de preaplinul de sine care le-nconjoară se-ntrec în bancuri care mai de care mai proaste, mai clișeistice, mai lipsite de umor și substanță. Bineînțeles că Duchovny trebuie să lase impresia că este un tip cult de unde în mod automat apar tot felul de trimiteri culturale la de scriitori cu rezonanță, filme etc. Degeaba. Aproape toate trimiterile sunt ca nuca-n perete.

O altă chestie deosebit de enervantă este dialogul pe care personajul, vaca, îl poartă direct cu cititorul. Și pentru o vacă știe foarte multe lucruri despre cum e să fii om. Jos pălăria! O astfel de vacă s-ar putea face fără niciun efort psiholog. Și ar salva mulți actori din Pădurea Sfântă de la sinucidere. Sau măcar ar amâna-o pentru o perioadă de timp.

Nu am reușit să înțeleg de ce tot amintește discuțiile pe care le-a avut vaca cu editorul. Adică, cui îi pasă de ce probleme poate să întâmpine un nume sonor de la Hollywood care se dă drept vacă într-o carte în momentul în care se hotărăște să scrie? A fost un act de nesupunere al lui Duchovny? Un act de rebeliune? O nebunie? S-a certat cu editorul? I-a distrus editorul cartea băgându-i glume în ea? A scris o carte extrem de serioasă pe care neseriosul de editor i-a stricat-o transformând-o într-o bășcălie stupidă ca să se vândă cât mai bine? Nu m-am prins nici până-n ziua de azi…

De ce 1 stea: pentru că doar astfel mă pot răzbuna pe Duchovny pentru chinul cauzat.

Bookfest 2015 – Paladin: Ultimul polițist de Ben H. Winters


Ultimul polițist de Ben H. Winters

Notă: 3 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Ce rost mai are să rezolvi crime când oricum toată lumea va muri? Detectivul Hank Palace se confruntă cu această întrebare din momentul în care ciocnirea Pământului cu un asteroid devine iminentă.

Ultimul poliţist înfăţişează în culori terifiant de veridice atmosfera preapocaliptică din Statele Unite: economia se prăbuşeşte, recoltele zac pe câmpuri, lăcaşurile de cult sunt supraaglomerate, iar majoritatea oamenilor îşi părăsesc slujbele. Însă Hank Palace rămâne la datorie, anchetând un caz de spânzurare dintr-un oraş în care sinuciderile sunt la ordinea zilei. Aici însă pare să fie vorba despre cu totul altceva…

Sincer să fiu, nu am reușit să înțeleg personajul Hank Palace. Adică, pe bune acum, toată lumea se duce naibii dar tu-ți bați capul cu o sinucidere care pare să fie crimă doar în baza a două indicii care trezesc în tine anumite bănuieli mai degrabă instinctuale. Cum poți să înțelegi așa ceva?

Dar asta nu înseamnă absolut deloc că nu mi-a plăcut personajul Hank Palace. Fără a considera că exagerez, deși o fac puțin, Palace are o ușoară aură dostoievskiană datorită travaliului și dedicației sale pentru muncă și dreptate chiar dacă apocalipsa bate la ușă. Palace trebuie să facă față atât batjocurii colegilor de la lucru care râd de el că investighează o sinucidere clară, cât și unui sistem prăbușit care nu te mai poate ajuta în muncă decât dacă intervii direct, te milogești sau faci concesii care mai de care mai ciudate.

Evoluția investigației lui Palace nu este fenomenală, Winters nu reinventează sau revoluționează un gen literar, dar este pure entertainment. Adrenalină curată. Ceea ce este de dorit și așteptat când iei o astfel de carte în mână. Până la urmă, dacă nici melanjul ăsta de genuri literare nu te ține în priză, atunci ce ar mai putea să o facă?

Winters scrie bine, ajutat, sunt sigur, și de traducătorul Dan Doboș și știe cum să dezvolte o poveste astfel încât să nu-ți dai seama că orele trec, că se face dimineață, că-ți pică ochii-n gură de somn, dar tot nu-ți vine să lași cartea din mână și mai dai măcar încă o pagină până cazi răpus ca un soldat aruncat în prima linie a frontului.

Eu cel puțin m-am trezit că este ora 4 dimineața și că citeam absorbit de mai bine de 5 ore. Nu am lăsat cartea din mână nici când am fost la baie, nici când am mâncat, nici când am ieșit afară la țigară. M-a captivat și m-a prins în totalitate. La ora 4 am lăsat cartea cu părere de rău și am ascuns-o sub pat ca să nu o mai iau în mână. Primul lucru când m-am trezit a fost să o scot de unde am pitit-o și am luat-o cu mine la cafea. Cafeaua am terminat-o după ce am terminat cartea și nu am reușit să fumez nici măcar o țigară ca lumea pentru că eram prea absorbit de carte, scrumul atârnând de chiștoc exact ca-n pozele alea de rău augur la adresa erecției.

De ce 3 stele: pentru că povestea este palpitantă și plină de acțiune, însă personajul Hank Palace suferă la capitolul dezvoltare. Dacă Winters i-ar fi acordat puțin mai multă atenție cred că i-aș fi acordat chiar 5 stele doar pentru că a reușit să mă captiveze în modul în care a făcut-o.

Bookfest 2015 – Paladin: Parcul Gorki de Martin Cruz Smith


Parcul Gorki de Martin Cruz Smith

Notă: 4 din 5 stele

Prezentarea editorului:

O triplă crimă are loc într-un parc de distracţii din Moscova, iar cadavrele îngheţate sunt găsite în zăpadă, fără degete şi cu feţele mutilate.

Anchetatorul Arkadi Renko porneşte în căutarea unui foarte bogat (şi lipsit de scrupule) traficant de blănuri pentru demascarea căruia va înfrunta deopotrivă KGB-ul, FBI-ul şi poliţia new-yorkeză, iar viaţa îi va fi mereu pusă în pericol. Şi asta nu este tot: Renko se îndrăgosteşte de o frumoasă disidentă, pentru care este gata să rişte totul.

Arkadi ar cam vrea să scape de caz și să i-l arunce maiorului Pribluda de la KGB în cârcă. Se pare că sunt implicați ceva străini, or, asta nu ține deloc de competența unui investigator din cadrul Miliției. Însă Pribluda nu vrea nicicum să preia cazul, pare chiar el a fi implicat, ceea ce-l face pe Arkadi să-și dorească și mai mult să-l facă pe maior să-l preia. Lucrurile însă se complică extrem de mult când Arkadi este atacat în parcul Gorki de un individ masiv care se demonstrează a fi un polițist american care, culmea, nu prea pare că are ceva de-a face cu cazul celor trei morți. Și totul o ia razna definitiv când Arkadi descoperă că sunt implicați oameni influenți și sume foarte mari de bani care circulă prin mâinile unor procurori sau angajați KGB.

Foarte faină cartea. Povestea lui Arkadi se dezvoltă rapid, alert și nu te lasă nicio clipă să-ți tragi respirația. Se descoperă elemente cheie care-l ajută pe Arkadi să evolueze în ancheta sa, noi personaje apar, lucrurile se complică și devin din ce în ce mai grave și periculoase, iar când totul pare că s-a rezolvat o altă răsturnare de situație te dă peste cap.

Arkadi este genul de personaj care poate foarte ușor a fi luat drept model de către cititori. Inteligent, hotărât, puternic, un bărbat adevărat. Bineînțeles că șarmul său crește exponențial având în vedere personajele cu care se întâlnește de-a lungul poveștii și care nu are cum să nu impresioneze și să nu facă o figură de succes. Însă Arkadi nu este excepțional doar datorită antitezei sau conjuncturii. Arkadi este excepțional și prin faptul că este un ușor antierou pentru că este un comunist convins. Își face treaba cum se cuvine, nu dintr-o convingere neapărat polițienească cât pentru că, deși nu este un membru de partid care să exceleze în practica politică, Rusia comunistă cu morala și legile ei îi priesc. Se simte ca peștele în apă în comunism. Felul său de a vorbi uneori este parcă rupt din cărțile de propagandă. Modul de a-și justifica unele acțiuni de-a lungul anchetei au specific de milițian moscovit. Pentru țară, ăsta este motto-ul lui Arkadi, chiar dacă nu-i atât de evident din capul locului.

Smith cunoaște, se pare, Rusia comunistă destul de bine și, având în vedere că am citit ceva cărți și eu despre Rusia post Lenin şi Stalin, îmi permit să spun că lumea din cartea lui Smith este cât se poate de veridică. Deși putea exagera anumite trăsături și acțiuni pentru a-și exploata tema, Smith preferă să rămână decent și să-și păstreze cursul povestirii, asta nereducând cu nimic aplombul narațiunii sau evoluția povestirii. Ba dimpotrivă, tensiunea crește odată cu fiecare pagină.

Un singur lucru îi pot reproșa lui Smith: faptul că a făcut ca ultimele 200 de pagini să fie incredibil de greu de citit. Acțiunea trenează, Arkadi pare cumva neverosimil, răsturnările de situație parcă prea repezite în ciuda faptului că evenimentele se tărâsc de la un moment la altul. Nu știu ce s-a întâmplat cu Smith în aceste ultime zeci de pagini dar parcă nu-i mai ieșea nimic. Nu i-a dat de furcă, totuși, logica povestirii, cât capacitatea de a se păstra conectat la firul poveștii. Acuz, de fapt, o oarecare stare de plictis sau incertitudine care l-a cuprins pe Smith și care a făcut ca sfârșitul aventurii lui Arkadi să se transforme dintr-un roman polițist cu puternice implicații politice și acțiuni de spionaj într-o melodramă ușurică și lacrimogenă.

Una peste alta, Parcul Gorki este genul de carte pe care trebuie să o iei cu tine în vacanță pentru că se cere citită și savurată pe plajă. Alături de Ultimul polițist. Un duo care te va distra cu siguranță.

De ce 4 stele: pentru că este o poveste palpitantă, bine scrisă și cu un personaj care s-ar putea lua la trântă cu James Bond într-o seară geroasă de iarnă rusească după ce ambii au consumat măcar jumătate de litru de votcă.

Bookfest 2015: Piatra Sângelui de Timotei Drob


Piatra sângelui de Timotei Drob

Notă: 1 din 5 stele

După cum am mai spus pe blog, colecția Relații ceho-române în benzi desenate îmi pare un proiect binevenit și benefic pentru banda desenată românească.

Când am auzit de Piatra sângelui am fost entuziasmat, însă dezamăgirea s-a instaurat treptat pe măsură ce înaintam în lectură și s-a dezvoltat într-o adevărată furie când am ajuns la sfârșitul volumului.

Din punct de vedere grafic romanul mi-a plăcut foarte mult. Consider că, dată fiind tema volumului, alegerea lui Drob ca și desenator este perfectă. Fețe pătrate, diavolești, parcă scoase din Divina Comendie sunt ideale ca să sublinieze amoralitatea și cruzimea războiului.

Ca să înțelegeți ce vreau să spun: suntem în 1778 și personaje principale sunt soldații din regimentul imperial Brechainville care se ciocnesc de armata otomană undeva pe lângă Orșova. Luptele sunt violente, oamenii mor de foame și dizinterie, moralul este la pământ, iar conducătorii oștirilor încearcă să-și îmbărbăteze luptătorii deși nu prea au cu ce altceva să-i amăgească decât cu iluzia unei victorii extrem de improbabile.

După cum spuneam, desenele se potrivesc la perfecție.

Marea problemă, însă, este textul. Care este sub orice și în afara oricărei critici! Cum se poate ca niște soldați la 1778 să folosească cuvinte gen „intrigantă” sau „deprimat” și să strige „OMG!” când văd cum înaintează armata rivală? Ca să nu mai spun că vocabularul este când de mahala, când de-a dreptul elevat! WTF? – ca să rămân în asentiment cu traducătorul/redactorul etc.?

M-am gândit să-i dau 3 stele romanului după care mi-am dat seama că ar fi o palmă morală la adresa celorlalte volume și artiști care au participat la construcția benzilor anterioare. Prin urmare nu am de ales decât să-i dau o singură stea pentru că o merită cu prisosință. Nici măcar desenele nu salvează de la derută cititorul care a așteptat cartea așa cum am făcut-o eu.

De ce 1 stea: pentru că nu are nicio treabă cu ceea ce înseamnă, de fapt, Relații ceho-române în banda desenată și pentru că este o adevărată jignire la adresa intelectului cititorului care are colecția mai sus numită. Păcat, mare păcat…

O recenzie de la Alin:

http://www.webcomics.ro/2015/05/piatra-sangelui-impresii-pe-fuga/

Bookfest 2015 – Arthur: Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare de Luis Sepulveda


Povestea unei pescărușe și a motanului care a învățat-o să zboare de Luis Sepulveda

Notă: 5 din 5 stele

Ce frumusețe de carte!

Prezentarea editorului:

Motanul Zorbas trăieşte liniştit într-o familie prietenoasă din portul Hamburg. Stă la soare torcând fericit, iar din când în când dă o fugă peste acoperişuri şi se întâlneşte cu ceilalţi motani din port pentru un festin cu sardine şi calamari.
Până într-o zi, când somnul îi e întrerupt pe nepusă masă de apariţia unei păsări care se prăbuşeşte pe balcon. E Kengah, o pescăruşă ale cărei aripi îmbibate cu petrol n-au mai lăsat-o să zboare. Kengah e foarte bolnavă, dar ştie că urmează să facă un ou. Îi cere lui Zorbas să-i promită trei lucruri: că nu va mânca oul, că o să aibă grijă de pui şi că îl va învăţa să zboare.
Iar Zorbas va trebui să-şi ţină promisiunea, pentru că un motan nu îşi încalcă niciodată cuvântul dat.

O carte pentru copii, ai spune, dar nu este doar pentru copii. Motanul Zorbas și epopeea cuvântului dat pescărușei Kengah este de o frumusețe tulburătoare. Extroardinară poveste de la un capăt la altul!

Deși nu are decât câteva zeci de pagini, povestirea reușește să creeze o lume în care te pierzi și trăiești cu o intensitate aproape mistică. Zorbas, Știetot, Secretarul, Barlovento, Afortunada și Colonelul sunt personaje care, fără să fie dezvoltate așa cum cer normele literaturii, ți se lipesc de suflet. Pisicile vorbesc manierat și au o inteligență ieșită din comun, dar cât se poate de convingătoare. Afortunada, pescărușa orfană, e sensibilă și matură, te duce cu gândul la o tânără adolescentă care vrea să-și ia zborul în tumultoasa viață de adult. 

Sepulveda nu scrie o simplă poveste. E mai mult decât o analogie. E aproape de poezie. Aproape pildă. Nu știu cum a reușit să scrie o povestioară atât de scurtă într-un mod extraordinar încât să te facă să vibrezi la cuvintele sale așa cum vibrează aripile pescărușilor în zbor. Are o forță în scriitură care te absoarbe, deși textul e oarecum simplist. Parcă simți mirosurile din bazarul lui Harry, parcă auzi valurile, parcă simți tremurul mustății lui Zorbas când Afortunada își ia zborul pentru prima dată. Emoțiile pe care Sepulveda le transmite sunt vii, vii și puternice, intense ca o răcoroasă furtună de vară. Citeși și zâmbești, citești și-ți ștergi subtil o lacrimă în colțul ochiului, citești și te bucuri. Închizi cartea, te uiți la copertă, te feliciți pentru alegere, după care o deschizi din nou și o recitești.

Ilustrațiile sunt superbe și se potrivesc perfect cu textul. Nici nu-mi pot imagina cine ar fi putut să ilustreze cartea în locul lui Chris Sheban. 

De ce 5 stele: pentru că este o carte superbă, care te face să simți la un nivel cât se poate de somatic tot ceea ce transmite scriitorul, pentru că nu o poți lăsa din mână și vrei să o recitești de mai multe ori în aceeași zi și pentru că e o combinație perfectă între text și ilustrație.

Bookfest 2015 – Arthur: Insula delfinilor albaștri de Scott O’Dell


Insula Delfinilor Albaștri de Scott O’Dell

Notă: 4 din 5 stele

Editorul zice:

Rămasă singură pe o insulă pustie, Karana, o fată curajoasă dintr-un trib indian, înfruntă pericole teribile. Ea trebuie să descopere cum poate să îmblânzească natura potrivnică şi, mai presus de toate, cum să supravieţuiască. În cei optsprezece ani de izolare, prietenii ei necuvântători îi ţin loc de familie şi cu ajutorul lor află care sunt lucrurile cu adevărat importante.

Un emoţionant roman de aventuri bazat pe fapte reale, Insula Delfinilor Albaştri spune povestea unei fete care nu-şi pierde niciodată încrederea în propriile forţe.

Nu simt nevoia să fac o altă descriere a cărții în plus față de cea a editorului deși, sincer să fiu, cred că ar fi necesar să se știe că neamul Karanei a avut un conflict violent cu oameni străini care au venit pe insula lor și i-au omorât tatăl alături de toți bărbații în putere. Că locuitorii insulei s-au hotărât să părăsească insula, însă frățiorul Karanei a rămas, iar fata se aruncă de pe vapor în mare pentru că nu vrea să-l abandoneze. Însă la scurt timp, frățiorul Karanei va fi ucis de câini sălbatici, iar Karana trebuie să se descurce singură pe o insulă sălbatică.

Am citit tot felul de recenzii care ridicau în slăvi Insula Delfinilor Albaștri, cum că ar învăța fetele să-și folosească talentele în natură, cum că le arată fetelor că-s puternice, că au resurse nebănuite etc. Cu alte cuvinte, un ghem de feministe a arestat cartea câștigătoare de Newbery în cel mai arbitrar și kachebist mod cu putință. 

Nu, O’Dell nu ridică în slăvi sexul feminin, iar Karana nu supraviețuiește într-un mod spectaculos pentru că nu are cocoșel. Gagicile care citesc Insula Delfinilor Albaștri și încep să-și facă filme din astea în cap au preconcepții atât de mari și de periculoase încât le pot aduce la nu pas de internarea într-un spital de nebuni.

Elena m-a certat pentru utilizarea „cocoșelui” de mai sus și am decis să dau un citat dintr-o recenzie care m-a făcut să folosesc cuvântul respectiv:

this may be the best book for kids ever written. it teaches young girls everything they will ever need to know in their resourceful lives: how to build a fence out of whale bones, how to kill giant squids, how to alternately befriend and defend against scary wild dogs, and how to make skirts from cormorant feathers. since i got kicked out of brownies and never got to learn All The Things That Girl Scouts Learn, this book taught me how to wilderness-survive. and now i live in queens. so – not much use for it, but still a book i have such a fondness for. 

Karana putea să fie la fel de ușor și băiat. Autorul nu bate foarte multă monedă pe faptul că personajul principal este o fetiță pentru că i se pare absolut normal ca o fată să se descurce la fel de ușor pe o insulă pustie ca și un bărbat precum Robinson Crusoe. Dar în capul individelor duse cu pluta care caută discriminări cu aceeași fervoare cu care lunaticii vânează OZN-uri, iar paranoicii fanteziști văd Bigfooți în orice pădurice mai deasă, Karana poate să devină o adevărată emblemă pentru o mișcare care are o nevoie acută de simboluri și caractere puternice și reprezentative.

Insula Delfinilor Albaștri este o carte frumoasă care se poate citi, se și recomandă, în tandem cu Robinson Crusoe. Aventuroasă, sensibilă, plină de neprevăzut, volumul câștigător de Newbery este o lectură care te ține în suspans. O’Dell scrie rapid, descrierile sunt foarte fain făcute și ajungi să vezi prin ochii Karanei insula unde se luptă pentru supraviețuire, iar evenimentele pline de pericole prin care fata trece sunt adevărate momente tensionate care-ți fac inima ghem.

De ce 4 stele: pentru că este o lectură simpatică și o alternativă la Robinson Crusoe cât se poate de plăcută. Dacă pe mine m-a bucurat lecturarea cărții la 30 de ani, sunt sigur că lui Vlăduț o să-i placă la fel de mult când se va decide să o citească.