Marea carte a inumanității de Matthew White


Marea carte a inumanității de Matthew White

My rating:  1 of 5 stars 

Matthew White este un individ care a învățat de unul singur, un autodidact după cum îl prezintă pagina de Wikipedia care se poate accesa și din link-ul pe care l-am pus pe numele său. Cică Steven Pinker, marele Steven Pinker, l-a lăudat pentru volumul pe care Humanitas l-a tradus pe sfârșit de 2015. Nu știu de ce Pinker a făcut una ca asta, cred că din plictiseală sau pentru că White l-a rugat sau poate că editura a insistat ca un nume mare să recomande volumul autodenumitului atrociolog – un cuvânt care nici măcar nu există în limba română, nici în engleză, o invenție care îi aparține lui White și care este pomenită în Webster varianta online datorită numai lui Pinker care pomenește cuvântul inspirat de MW.

Nu contează ce crede Pinker despre Marea carte a umanității și nici nu mă interesează, sincer să fiu, deoarece volumul lui White este o mare porcărie. În primul rând scriitura este jalnică. White nu știe cum să construiască nici cel mai simplu articol astfel încât să fie atractiv și interesant. 

Dincolo de scriitura proastă, White, probabil mințit de același Pinker sau ceva prieteni răuvoitori, crede că are un simț al umorului aparte și decide să strecoare glumițe de doi lei în articolașele care trec în revistă zeci de mii sau milioane de morți. Ce să zic, e o carte câștigătoare care nu are cum să nu fie jucată de un autor inteligent și cu respect față de suferința și cruzimea pe care o trece cu o desăvârșită relaxare în revistă.

Avem scriitură la nivelul compunerilor de liceu și observații care se vor amuzante și care pot să fie amuzante doar pentru descreierați deoarece nu-mi imaginez cum o persoană întreagă la cap ar putea glumi în acest context. E ca și cum Lifton s-ar apuca să crack some jokes când vorbește despre medicii naziști care ucideau cu sânge rece copii în spitalele naziste sau în lagărele de concentrare. Sau Kershaw s-ar apuca să spună bancuri despre femeile germane care erau violate de soldații sovietici ș.a.m.d. Ce să zic, dacă o astfel de lucrare se bucură de laude și recomandări venite din partea unor nume mari din cultura contemporană înseamnă că avem o foarte mare problemă atât cu respectul față de atrocitățile care au înecat omenirea în sânge cât și cu simțul umorului care dă semne că este ușor handicapat.

Mare carte a inumanității poate să fie utilă… nimănui. Nu-mi vine să cred că spun asta dar mai degrabă recomand studiul pe wikipedia pentru strângerea de informații cu privire la atrocități decât să recomand această fioroasă și înfiorătoare carte.

De ce 1 stea: pentru că pur și simplu atât merită. 

Prezentarea editurii:

Matthew White s-a înhămat la o întreprindere pe care nici un istoric de profesie nu şi-a asumat-o până acum: aceea de a selecta din mulţimea de hecatombe cu care este presărată istoria cele o sută de atrocităţi care au făcut cel mai mare număr de victime. Pornind de la războaiele medice şi ajungând până la Africa zilelor noastre, White ne oferă o istorie a omenirii axată pe marile mase fără nume care au tras mereu ponoasele de pe urma ambiţiilor conducătorilor lor: greci, chinezi şi azteci, germani, englezi şi ruşi sunt prinşi într-o suită nesfârşită de campanii de cucerire, conflicte civile, epurări etnice sau războaie coloniale.

Din învălmăşeala evenimentelor se desprind fapte curioase şi concluzii surprinzătoare. Haosul se dovedeşte a fi mai ucigător decât tirania. Pe timp de război e mai sigur să fii în armată decât să faci parte din populaţia civilă. Spre deosebire de celelalte ţări cu populaţie numeroasă, India a pornit rareori războaie de cucerire. Adesea, marii dictatori nu s-au născut în sânul naţiunii pe care au condus-o apoi cu mână de fier: Napoleon era corsican, Stalin – georgian, Hitler – austriac.

Deşi are în spate un efort enorm de documentare, cartea nu sacrifică fluenţa naraţiunii pe altarul discursului academic. Mathew White ştie să povestească despre oameni şi locuri şi să ofere statistici fără să rămână împotmolit în ele. Nu ţine predici, ci lasă faptele să vorbească şi se mărgineşte să condamne barbaria cu armele ironiei, de vreme ce inumanitatea, laitmotivul acestei istorii a umanităţii, transpare de la sine.

The Little Book of Batman de Paul Levitz


The Little Book of Batman de Paul Levitz

My rating:  5 of 5 stars 

Nu sunt foarte multe de spus despre această carte și, sincer să fiu, scriu acest articol mai degrabă ca să mă laud că am primit cartea cadou de Crăciun de la Elena.

Sunt fan-boy Batman, dacă nu se știa deja acest lucru. Absolut orice are legătură cu The Cape Crusader și-mi este în preajmă și am și bani la mine, sigur o să-l achiziționez.

Sunt atât de dus încât invitația pentru botez a fiului meu a arătat așa:

20151231_121046

Prin urmare, treaba e cu adevărat serioasă.

Volumașul de față nu e nici revoluționar, nici spectaculos, nici fenomenal. Este o mică enciclopedie dedicată benzilor desenate în care apare Omul Liliac, de la numărul 27 din Detective Comics până în prezent.

20151231_120923

Paul Levitz o ia băbește la pas și trecem alături de el prin The Golden Age, The Silver Age, The Bronze Age, The Dark Age și The Modern Age. Dacă habar nu ai ce înseamnă evurile enumerate mai sus… nașpa, pentru că eu nu am de gând să le explic acum. Levitz alege câteva panouri și coperți și le aranjează frumos astfel încât să-ți bucure retina și însoțește imaginile cu tot felul de informații și detalii care te poartă lin prin istoria vieții celui mai fenomenal erou de bandă desenată care a existat vreodată. E clar că nu am exagerat cu nimic? Și ai văzut că nu am scris super erou, da? Nu a fost întâmplător….

Acum vă las alături de câteva imagini din carte, ca să mă invidiați așa cum se cuvine.

De ce 5 stele: pentru că-i faină!!!

Bambini di Praga de Bohumil Hrabal


Bambini di Praga de Bohumil Hrabal

My rating:  4 of 5 stars 

În aprilie 1639 armata suedeză a asediat Praga. Locuitorii s-au adunat cu toții la mica statuie a lui Iisus în Kostel Panny Marie Vítězné unde se țineau zi și noapte slujbe pentru apărarea orașului. În momentul în care armata suedeză s-a retras, cetățenii praghezi au tras concluzia că statueta tocmai ce a pus-o de-o minune și a salvat cetatea de la distrugere.

Bohumil Hrabal, acest scriitor mucalit al Europei din secolul XX, dă titlul microromanului după această statuetă în spiritul, zic eu, acelui moment din 1639 în care praghezii s-au crezut salvați de o minune și au dat crezare unei sculpturi miraculoase care a părut că le promite intangibilitate și prosperitate.

Comis voiajorii care în numele societății fictive Sprijin la bătrânețe fac bani grei de pe urma credulilor care-și doresc pensie privată pentru o bătrânețe liniștită sunt precum praghezii care s-au rugat la statuia micului Iisus la momentul asediului suedez. Ideea că nația cehoslovacă este una credulă care a fost la cheremul marilor puteri și care și-a pierdut și regăsit identitatea și libertatea de-a lungul istoriei este o temă pe care Hrabal o abordează constant în scrierile sale însă de data aceasta cu maximum de ironie și cu o puternică tușă absurdă în genul lui Kafka.

Personajele din Bambini di Praga parcă sunt scoase direct de pe șevaletul fantastic al lui Boris Vian, iar dialogurile și situațiile în care se pun concurează cu piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu, totul frumos potrivit și minuțios construit în stilul James Joyce – mai ales acele momente aberante din birtul în care Tonda și compania o întâlnesc pe doamna care trece în revistă progeniturile unui oarecare Prinț (nu am reușit să-mi dau seama despre care prinț e vorba).

Scriitura este specifică lui Hrabal, condimentată din plin cu aluzii și săgeți sarcastice, cu informații picante și interesante despre istoria neamului ceh, melancolic exact cât și unde trebuie pentru a sensibila cititorul și cu o narațiune alertă care te face să te bucuri de fiecare pagină citită.

De ce 4 stele: pentru că este teribil de amuzantă, delicios de absurdă și incredibil de melancolică. Nu este un tur de forță, este un foc de artificii spectaculos într-o noapte geroasă de iarnă.

Alte recenzii din seria de autor:

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Trenuri cu prioritate

Prezentarea editurii:

Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive „Sprijin la bătrâneţe“, un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.

Orașul Pustiu (Miss Peregrine #2) de Ransom Riggs


Orașul Pustiu (Miss Peregrine #2) de Ransom Riggs

My rating:  4 of 5 stars 

Despre primul volum din seria Miss Peregrine am scris aici

Cel de-al doilea volum continuă, bineînțeles, aventurile copiilor deosebiți care sunt urmăriți de strigoi și suflete pustii, încercând să găsească o ymbrynă care să o salveze pe Miss Peregrine și să o aducă înapoi la ființă umană după ce a fost transformată în pasăre.

Parcă cel de-al doilea volum este și mai intens, mai rapid și mai plin de adrenalină decât primul. Gașca de puști este într-o continuă cursă contra cronometru pentru a salva viața lui Miss Peregrine, iar pe urmele lor sunt monștrii care nu-i lasă nici măcar o singură clipă ca să-și tragă respirația. Sunt prinși, scapă, își fac prieteni o ceată de țigani, se întâlnesc cu alți copii deosebiți, totul într-o Londră care se află sub bombardamentul nemților, fac din acest volum un adevărat page turner care te ține cu sufletul la gură.

Bineînțeles că totul se complică  și mai mult datorit poveștii de dragoste dintre Jacob și Emma, narațiunea având acum parte și de romantismul fără de care nici o poveste nu este o poveste adevărată.

Ce mi-a plăcut foarte mult este că puștanii acum au curajul să se lupte cu strigoii ceea ce nu-i mai face atât de neajutorați și fraieri, așa cum mă așteptam având în vedere lipsa ymbrynei, ceea ce mă bucură pentru că aventurile lor sunt pline de acțiune.

Pozele cu care ne-a obișnuit Ransom Riggs revin și-n acest volum însă parcă nu mai sunt atât de spectaculoase sau poate că doar m-am obișnuit eu cu ideea, cert este că sunt o surpriză de fiecare dată când apar și te fac să zăbovești câteva minute bune asupra lor.

Riggs. așa cum am mai spus, scrie bine și acest lucru se vede și-n Orașul Pustiu. Încetul cu încetul își face un stil al său care place și prinde. Dacă a prins la un cititor de 30 de ani, sigur succesul este mult mai mare la tinerii adolescenți.

Înainte să-mi justific nota trebuie să vă atrag atenția asupra faptului că noua colecție Young Art s-a îmbrăcat în straie noi. Pe lângă calitatea ridicată cu care ne-a obișnuit deja editura, pe coperta patru avem parte de trei căsuțe colorate care explică în doi timpi și trei mișcări despre statutul cărții (bestseller, fenomen internațional etc), vârsta recomandată a cititorului și punctele forte ale volumului (page turner, fantasy, romance). O găselniță pe care o consider excelentă și care se potrivește perfect cu ceea ce caută un cititor când intră într-o librărie,

De ce 4 stele: pentru că te prinde, pentru că este alertă, pentru că este scrisă bine și pentru că nu ai cum să nu te îndrăgostești de copii deosebiți.

Prezentare editurii:

3 septembrie 1940 este ziua în care zece copii deosebiţi încearcă să se salveze de o armată de monştri. Miss Peregrine este singura care îi poate ajuta, dar ea este captivă în corpul unei păsări. Extraordinara aventură începută în volumul anterior din seria Miss Peregrine continuă într-o călătorie plină de neprevăzut pentru Jacob Portman şi noii săi prieteni. Fără altă soluţie, copiii pornesc către Londra, oraşul în care s-ar putea afla singura lor salvare, sperând să găsească acolo leacul care să o vindece pe Miss Peregrine. Pe străzile distruse, cu ferestrele clădirilor întunecate ca nişte ochi fără vedere, pericolul pândeşte la fiecare colţ. 

Ca un adevărat magician, Ransom Riggs se foloseşte şi de această dată de fotografii vechi, care completează şi pun în valoare fascinanta poveste a copiilor deosebiţi.

„Noii cititori ai acestei serii vor descoperi Oraşul pustiu cu bucurie. Pentru fanii primului volum va fi o comoară. Există un singur neajuns: aşteptarea cu sufletul la gură a celui de-al treilea volum pentru a afla ce se va alege de Jacob şi prietenii lui deosebiţi.“

School Library Journal 

Balada tristei cafenele de Carson McCullers


Balada tristei cafenele de Carson McCullers

My rating:  4 of 5 stars 

M-am săturat de scris recenzii lungi. Am profitat de perioada de acalmie și de concediul de sărbători alături de convalescența lui Vlăduț și m-am apucat să recuperez și să scriu articolele la cărțile pe care le-am citit, dar nu am mai apucat să povestesc despre ele. Prin urmare, după câteva ore bune petrecute în fața laptop-ului, am ajuns la concluzia că m-am săturat să desfac firul în patru și că e mai bine atât pentru mine cât și pentru cititorii mei să fiu cât mai scurt și la obiect.

Volumul de la Polirom adună 7 povestiri dintre care doar trei mi-au plăcut în mod deosebit: Balada tristei cafenele, O problemă domestică și Un copac, o stâncă, un nor.

Nu are rost să vă spun despre ce este vorba în fiecare povestire pentru că, până la urmă, v-aș fura tot ce este mai fain și interesant în volumașul de față, însă am să vă spun pe scurt că într-una este vorba despre felul în care dragostea te poate lovi în moalele capului când te aștepți mai puțin și că niciodată nu merită să te dedici orbește unei persoane, în alta despre puterea obișnuinței care se poate confunda ușor cu dragostea, putere care este suficient de strașnică încât să ignori răul pe care persoana iubită ți-l poate face, iar în cea de-a treia aflăm cât de ușor te poți îndrăgosti de persoana nepotrivită și cât de grea și aproape imposibilă este revenirea după o poveste intensă de amor.

Așadar, tema principală a poveștilor lui Carson McCullers este iubirea neîmpărtășită, dragostea care se pierde și se uită-n haos, modul ușor în care poți să fii rănit când iubești etc. Temele sunt destul de banale, nu prea surprinzătoare, iar execuția literară lasă destul de mult de dorit. Deși scriitura este ușurică și pe alocuri incompletă, firul narativ suferind la capitolul evoluție naturală și logică, McCullers reușește cumva să-și facă părtaș activ cititorul. Mie nu mi-a plăcut această găselniță pentru că nu vreau să trăiesc cu impresia că un autor nu are suficientă imaginație pentru a construi și finaliza o poveste și se vede nevoit să facă apel la cea a cititorului.

Cele 4 steluțe se datorează celor trei povestiri de mai sus care, așa cum am spus, au ceva special, un pic din Cortazar, nițel Atwood și puțin de tot Munro, totul înrămat într-un zdravăn cadru specific literaturii bucolice americane. O lectură ușurică care se poate recomanda oricui și care nu prea poate da greș, indiferent de gustul cititorului.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba engleza de Mirella Acsente si Maria Valer
 
De la povestirea Wunderkind, cu care scriitoarea nascuta in Georgia (SUA) debuteaza la 19 ani, si pina la nuvela care da titlul volumului, in Balada tristei cafenele se aduna povesti despre infringere si durere inabusita: iubiri pierdute, pasiuni care s-au stins sau nici n-au apucat bine sa se nasca, razbunari care dau gres. Imbibate de marea melancolie a Sudului american (chiar daca nu se petrec toate acolo), povestirile se alcatuiesc polifonic, ca o muzica a tristetilor de oameni invinsi de viata ori de dragoste: o adolescenta nu stie daca mai vrea sau nu sa fie toata viata pianista; un barbat isi priveste sotia ratacindu-si amintirile in alcool, dar ramine, resemnat in furia lui muta, linga ea si linga copii; o femeie salbatica si singuratica se indragosteste fulgerator si biata ei dragoste e nefericita…
 
„Proza lui Carson McCullers e ca un fruct copt, gata de cules: de la departare pare desavirsit, iar din apropiere e seducator in formele lui imperfecte. Autoarea foloseste neincetat spiritul romantic si imaginatia cititorului, chemat sa umple toate golurile ramase in urma condeiului.” (The New York Times)
 
„Sclipitoare si emotionanta, plina de umor si de poezie, Balada tristei cafenele s-a nascut dintr-o minunata cunoastere a puterilor ascunse care, puse in slujba binelui sau a raului, fac oamenii sa fie oameni.” (Los Angeles Daily News)
 
„Inainte de orice, literatura lui Carson McCullers este remarcabila prin curajul fortei sale de inventie: fara sa-si piarda calmul, demnitatea sau puterea de a iubi, ea e indeajuns de indrazneata ca sa priveasca in fata raul ce pindeste dintotdeauna umanitatea.” (V.S. Pritchett)
 

Sfârșitul de Ian Kershaw


Sfârșitul de Ian Kershaw

My rating:  5 of 5 stars 

Am citit cartea când am fost în concediu însă nu am reușit până acum să scriu despre ea. Nu știu sincer să vă spun de ce pentru că mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Ian Kershaw este, după mine, unul dintre cei mai buni istorici pe cel de-al doilea război mondial, biografia lui Hitler pe care făcut-o fiind una dintre cele mai complexe și oneste biografii pe care le-am citit până acum.

În Sfârșitul Kershaw își propune să explice motivația care i-a împins pe germani să lupte până la ultimul om deși înfrângerea era evidentă cu cel puțin doi ani înainte de a ajunge Aliații pe teritoriul Germaniei. Însă nemții nu au cedat nici când soarta războiului era cât se poate clară și luptele se duceau pe străzile orașelor din inima imperiului nazist. De ce? De ce nu s-au predat? Niciodată în istorie nu s-a mai pomenit o nație care să lupte cu atâta abnegație și care să nu cedeze decât în momentul în care liderul a murit. Și chiar și după moartea lui Hitler au mai fost zone unde soldații au continuat să lupte, preferând să moară pe câmpul de luptă cu speranța că moartea lor nu este în van decât să se predea. De ce? Ei bine, Kershaw, surprins și el de spiritul, forța și hotărârea de a lupta până la capăt a poporului german, caută motivele care i-au împins pe aceștia să nu cedeze. Și, zic eu, o face foarte bine, construind un studiu exemplar și oferind argumente raționale care conving și susțin teoria autorului.

Mi-a plăcut foarte mult că s-a axat, așa cum a și promis și cum mi-am și dorit, mai mult pe partea care ține de societate și de cum funcționa aparatul politic în acea perioadă de prăbușire a regimului decât pe partea militară a războiului care este destul de cunoscută și tratată în nenumărate studii. Kershaw se apleacă în detaliu asupra aparatului de represiune pe care partidul nazist l-a dezvoltat și care l-a ajutat să țină în frâu și să forțeze poporul să continue lupta, chiar dacă nu foarte convins. Războiul total pe care l-a vrut Goebbels s-a putut pune în practică datorită funcționarilor fanatici, profund nazificați, care încercau nu doar să-și demonstreze loialitatea cât să-și păstrez cât mai mult averile dobândite datorită pozițiilor cheie pe care le dețineau. Însă nu doar aportul nemijlocit al acestora a făcut ca Germania să lupte până-n ultima clipă.

SS-ul și Gestapo-ul, aceste două enități polițienești de partid atât de cunoscute și temute în societatea civilă germană, au pus umărul serios la înspăimântarea populației prin execuții sumare și violente care lăsau în urmă cadavre pe care oamenii să le vadă pentru a înțelege ce-i așteaptă dacă trădează lupta finală pentru apărarea patriei.

Un alt motiv pentru care populația nu s-a ridicat împotriva regimului nici măcar în ultimul ceas a fost și declarația Aliaților conform căreia germanii nu au decât varianta capitulării necondiționate ceea ce i-a făcut pe nemți să realizeze faptul că s-ar putea să înceteze existența lor ca nație în urma pierderii războiului. Această amenințare i-a făcut pe foarte mulți să continuie efortul de război, să susțină necondiționat politice aberante ale partidului, să îndure bombardamentele și penuria de alimente și să meargă către moarte alături de Fuhrer chiar dacă erau critici la adresa acestuia sau a partidului.

Ian Kershaw reușește din punctul meu de vedere o lucrare monumentală, extraordinar de bine documentată și interesantă cu privire la insistența nemților de a lupta până la ultima suflare. O carte care poate ajuta pasionatul de istorie să înțeleagă mai bine motivele pentru care Germania a fost singura nație care a preferat să se prăbușească în gol alături de liderii săi în loc să se ridice împotriva acestora pentru a opri războiul care se desfășura între granițele Vaterland-ului.

De ce 5 stele: pentru că este o lucrare incredibilă care trebuie și merită citită de absolut orice persoană pasionată de istoria secolului XX în general și de cel de-al doilea război mondial în special.

Prezentarea editurii:

„Amurgul zeilor

în Germania – cea mai convingătoare relatare de până acum.” WALL STREET JOURNAL

Considerat „specialistul de necontestat în istoria Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (PHILIP ZIEGLER, SPECTATOR, BOOKS OF THE YEAR), Ian Kershaw descrie în această carte ultimele luni de agonie ale celui de-al Treilea Reich, frica şi fanatismul care au împins o naţiune în prăpastie.

„Cum anume s-a prăbuşit Germania nazistă, pe acordurile aproape wagneriene ale bombardamentelor sovietice şi anglo-americane, demne de amurgul unor zei falşi? Ce putea fi în mintea Führerului în acele ultime zece luni ale războiului (şi ale vieţii sale)? Ce i-a făcut pe germani să asiste contemplativi şi disciplinaţi la propria catastrofă, alături de liderul care-i condusese la dezastru?…

“Cartea spune chiar această terifiantă poveste – a sfârşitului visului lui Hitler şi a acelor germani, mulţi, care au crezut în el (ori s-au complăcut cu prezenţa lui nefastă), în ciuda oricărei evidenţe, până la capăt.” – ADRIAN CIOROIANU

O relatare extraordinară… fără îndoială o capodoperă.” – MAIL ON SUNDAY 

O expunere remarcabilă… absolut cutremurătoare.” – SUNDAY TIMES, BOOKS OF THE YEAR

Kershaw descrie, pas cu pas, ultimele luni infernale ale războiului din Europa.” – INDEPENDENT ON SUNDAY

Nimeni nu a reuşit să redea mai bine dimensiunea umană a sfârşitului Germaniei naziste.” – JAMES J. SHEENAN, NEW YORK REVIEW OF BOOKS

Hiroshima de John Hersey


My rating: 3 of 5 stars

Cutremurător volum…

Hersey adună în Hiroshima experiențele prin care au trecut câteva persoane care au reușit să supraviețuiască diavolescului atac atomic. 

Oameni simpli care s-au trezit aruncați în iad în doar câteva secunde rememorează pentru jurnalistul câștigător de Pulitzer momentele ireale de groază care i-au marcat pe viață. Un oraș a fost adus la stadiu de ruine, de istorie, de deșert în câteva zeci de secunde. Poveștile supraviețuitorilor sunt de-a dreptul șocante și parcă auzi infernul prin care au trecut pe măsură ce citești.

Nu are rost să intru în detaliile înfiorătoare care se găsesc în carte pentru că le va descoperi fiecare cititor în parte. Ceea ce vreau să vă spun este că acest volum merită și trebuie citit de orice persoană care știe să citească, iar cei care nu știu, trebuie să le fie citită pentru că astfel de atrocități nu trebuie să se mai repete vreodată.

Nu mai contează că japonezii au făcut ce au făcut la Nanking, că armata imperială a fost crudă la rându-i și crimele pe care le-a făcut pe unde au trecut sunt și ele demne de cărți de ficțiune, nicidecum nu au ce căuta în realitate, nu mai contează ce au făcut o turmă de demenți în momentul în care vezi prin ce au trecut niște civili amărâți care-și vedeau de viața lor banală și anostă și se trezesc deodată aruncați în focurile gheenei, un foc în care numai ei nu trebuiau să ardă. Nu are rost să intru în detalii cu privire la miile de copii care și-au găsti sfârșitul acasă, în școli, în spitale, în spații de joacă… concluzia se trage de la sine: războiul se duce doar pe câmpul de luptă și nu are ce căuta în casele civililor… Sper că omenirea a învățat asta deși evenimentele din ultima vreme demonstrează contrariul.

Volumul de față conține și câteva pagini dedicate vieții de după atacul atomic și cititorul poate să înțeleagă mai bine ce efect poate să aibă un astfel de eveniment asupra unui om chiar dacă a rămas în viață. Uneori, adeseori, supraviețuitorii ajung să-și dorească să fi murit și ei atunci…

De ce 3 stele: pentru că este o mărturie tulburătoare și cutremurătoare despre cât de crudă poate să fie o mână de oameni care deține prea multă putere. Mărturii care sunt menite să rămână în memoria colectivă a omenirii și care nu trebuie vreodată uitate…

Prezentarea editurii:

Pe 6 august 1945, Hiroshima a fost distrusa de prima bomba atomica aruncata vreodata asupra unui oras. Cartea de fata, capodopera jurnalistica a lui John Hersey, povesteste ce s-a intamplat in ziua aceea. Prezentat prin intermediul amintirilor supravietuitorilor, documentul acesta nemuritor, intens si plin de compasiune, a devenit un clasic „care rascoleste constiinta omenirii”. (The New York Times)

Dupa aproape patru decenii de la publicarea acestei carti celebre, John Hersey s-a intors in Hiroshima, cautandu-i pe cei ale caror istorii le relatase. Cele aflate despre ei formeaza acum capitolul final, miscator si elocvent, al cartii Hiroshima.

„Nimic din ceea ce poate fi spus despre cartea aceasta nu egaleaza ceea ce spune cartea insasi. Ea vorbeste pentru sine si, intr-un chip de neuitat, pentru omenire.”

– The New York Times

„Una dintre marile carti clasice despre razboi.”

– New Republic