Omul Ilustrat de Ray Bradbury


Omul Ilustrat de Ray Bradbury

Nota mea: 4 din 5 stele

Ray Bradbury este unul dintre cei mai fascinanți autori pe care i-am întâlnit vreodată, iar Fahrenheit 451 este una dintre cărțile pe care le-am recitit cu nespusă plăcere și de fiecare dată m-am mirat de efectul pe care l-a avut asupra mea.

În Omul Ilustrat Ray Bradbury duce mai departe obsesia sa legată de umanitate și de comportamentul omului în situații extreme. Impresia este că Bradbury destestă rasa umană și în povestirile sale oamenii sunt obsedați de distrugere, de anihilare, de violență, de moarte, de singurătate.

Tatuajele de pe vizitatorul care-l țin treaz pe narator, și cu ajutorul căruia cititorul este lansat într-o lume în care spațiul și timpul se simt de parcă ar fi lucruri materiale, nu sunt altceva decât poveștile unor oameni care caută ieșirea din labirintul în care s-au trezit prinși. Indiferent de vorbim despre un astronaut care nu-și găsește liniștea în sânul familiei și-și încalcă promisiunea de a nu mai pleca în spațiu sau despre un grup de astronauți care țin legătura doar prin radio după ce s-au lansat în spațiu după ce nava lor a fost distrusă, fiecare personaj pare să caute firul care să-l țină ancorat în realitate și care să-l ajute să înțeleagă condiția umană.

Omul Ilustrat este un etern rătăcitor, un fel de Ahașverus care fără de liniște va bate pământul în lung și-n lat și va aduna pe trupul său istorisiri pe care le va oferi spre citire oamenilor până când aceștia le vor înțelege tâlcul și-și vor stăpâni firea cea distrugătoare. Oamenii lui Bradbury trebuie să învețe să asculte, să-și înțeleagă limitele și să accepte misterul ca pe un dar, nu ca pe o țintă care trebuie atinsă.

De ce 4 stele: pentru că poveștile lui Bradbury pot fi considerate cheia către înțelegerea angoaselor și a spiritului autodistructiv care zace în om.

Alte recenzii:

Serial Readers

Ketherius

 

Prezentarea editurii:

Omul Ilustrat reunește optsprezece povești în care fantasticul și science-fictionul se împletesc cu umorul negru, fatalismul și macabrul. În deschiderea cărții, naratorul relatează prima lui întâlnire cu Omul Ilustrat – un personaj fantastic, ale cărui tatuaje prind viață atunci când sunt privite, fiecare spunând o poveste diferită. Cititorul este indirect invitat să privească imaginile și să asiste la „punerea lor în scenă“ – un pretext pentru Bradbury pentru a explora natura umanității și a relațiilor interumane în contextul abolirii barierelor temporale și spațiale. Autorul nu ezită să se amuze de personajele sale, să le arate defectele și limitele și să le demaște naivitatea.

Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne


Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne

Nota mea: 1 din 5 stele

Oh, Nigel! Omul ăsta e un scriitor cu adevărat prodigios. Are peste 150 de cărți scrise pe tot felul de subiecte. Se pricepe la tot. A colaborat cu Daily Mail, The Guardian, Dailly Mirror, a mai apărut pe la BBC, ce să mai, o adevărată somitate, o personalitate enciclopedică care știe tot ce mișcă, a mișcat și o să miște vreodată.

Singura problemă cu astfel de indivizi este că, înainte de a fi cu adevărat geniali, sunt extraordinari de idioți! Nigel Cawthorne e de un cretinism cronic, dacă te uiți la o poză cu el îți dai seama că nu sunt departe de adevăr.

Cartea de față parcă nu e nimic altceva decât o colecție de articole care meritau să apară nicăieri altundeva decât în ziare gen Can-Can, Click! sau defuncta INFRACTOAREA, deoarece din punct de vedere istoric sunt muc galben lipit timid sub masa gazdei care ți-a întors puțin spatele ca să-ți aducă cafeaua. 

Individul ăsta nu are rușine cu privire la aberațiile pe care le înșiră. Băiatul stă în fața calculatorului și scrie tot ce-i trece prin minte cu privire la dictatorii cu priză la public. Toți au probleme cu sexualitatea. Hitler e homosexual. Hussein joacă în filme porno. Mussolini se termina prea repede. 

De unde știe Cawthorne aceste lucruri? Din cocaina pe care o trage pe nas că bibliografie și studii, fix glandul lui Rasputin! Omul nu are nici o treabă cu absolut nimic din tot ceea ce ține de viața oamenilor despre care scrie. Nu a citit nici măcar o singură biografie a unei singure personalități din cartea lui, individul scrie tot ce-i trece prin cap, cam așa cum fac și băieții care scriu pe siturile religioase sau dacice despre toate descoperirile despre care știu doar ei.

Nigel Cawthorne este acel gen de individ cu care sigur te-ai întâlnit măcar o dată-n viață: mitomanul peste care dai întâmplător la o bere sau o petrecere și care îți îndrugă verzi și uscate despre ce viață fabuloasă are. Ăsta-i Nigel Cawthorne.

De ce 1 stea: pentru că goodreads nu are un sistem de votare care să-ți permită să oferi suluri de hârtie igienică, ci doar stele. La cât căcat a mâncat Cawthorne în cartea asta, cinci suluri oricum nu ar fi fost suficiente ca să se șteargă la gură.

Prezentarea editurii:

Editura Corint vă prezintă captivanta serie Viața amoroasă, destinată pasionaților de istorie care doresc să afle mai multe despre personalitățile liderilor politici.

Oamenii au fost dintotdeauna captivați de viața amoroasă a celor care îi conduc – împărați, regi sau dictatori. De-a lungul secolelor, căsătoriile, adulterele și divorțurile acestora au avut imense implicații politice. Infidelitățile au zămislit cabale și conspirații. Divorțurile regale au stârnit revolte serioase, iar amantele capetelor încoronate au fost adesea sprijinite de partidele politice sau de puterile străine, care căutau să-și extindă influența până în așternuturile palatelor.

Scriitorul britanic le oferă cititorilor o lecție de istorie mai puțin obișnuită, despre viața intimă a unora dintre marii dictatori ai lumii:

• Benito Mussolini obișnuia uneori să cânte la vioară după ce făcea dragoste • Juan Perón s-a căsătorit cu Evita, actrița care, ajunsă prima doamnă a Argentinei, a încercat să legalizeze prostituția • Fidel Castro, în tinerețe timid în prezența femeilor, a devenit mai târziu ,,o brută, un monstru egoist” • Saddam Hussein, un „bărbat adevărat”, se pare că a jucat în filme porno.

Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor


Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor

Nota mea: 4 din 5 stele

După Lydia Davis nu aveam cum să nu mă opresc la John McGregor. În momentul în care am văzut colecția Strada Ficțiunii relansată de către editura All, cu haine noi și fără enervantul și imposibilul Alex Ștefănescu, nu am putut să nu observ calitatea titlurilor pe care Luana Schidu le propune. Prin urmare, am ajuns să am toate cărțile care au apărut în noile haine, decisiv în direcția acestor achiziții fiind colecția de povestiri a lui McGregor și Domnii Golovliov.

Ce face McGregor? Titlul vorbește de la sine, teoretic. Sunt o serie de povestiri care au drept subiect banala existență a unor personaje cărora li se întâmplă lucruri care nu li s-ar întâmpla niciodată. Probabil că nici nu li s-a întâmplat ceea ce se petrece în poveștile în care sunt protagoniști. Poveștile sunt ciudate. Unuia îi este frică să mănânce ouă deoarece la un moment dat s-ar putea să găsească un pui viu. Unui alt personaj nici măcar nu aflăm dacă i se întâmplă ceva sau nu, cert este că o sabie a lui Damocles spânzură undeva deasupra capului său. O tânără cu probleme în cuplu rămâne cu mașina în pană pe autostradă și doi tipi săritori par să pună la cale un viol al cărui subiect este chiar ea. 

Personajele lui McGregor nu așteaptă să li se întâmple ceva. Ele se întâmplă. Nu evenimentele care se petrec sunt esențialul, deși sunt șocante și te surprind precum o descărcare electrică care-ți zguduie mâna care atinge un obiect metalic după ce-ți tragi peste cap bluza încârcatâ electrostatic. McGregor stăpânește aproape la perfecție limbajul construind metodic și cu o detașare diabolică povestirea care în momentul în care atinge punctul culminant zguduie din temelii atât viața personajului cât și a cititorului voeyur care se trezește transpirat și-și astupă vinovat ochiul care pândea pe gaura cheii.

Dincolo de scriitura excelentă dar obișnuită pe care o găsești în majoritatea povestirilor, McGregor apelează la o serie de experimente literare care sunt deosebit de interesante în contextul în care autorul le utilizează. Într-o povestire scriitorul alege să insereze diferite poezii care potențează tragismul crimei pe care un conducător auto o comite, crimă pe care o tăinuiește ascunzând cadavrul. În ciuda apelului la lirism, poeziile nu fac altceva decât să sporească grotescul situației și cuibăresc groaza în irisul și ochiul deja injectat al cititorului. 

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, tinzi să spui pe măsură ce citești povestirile lui McGregor și închizi cartea respirând ușurat, te întorci pe o parte și revii, probabil, la coșmarurile tale obișnuite. Hai să-ți spun ce nu mi s-ar putea întâmpla mie niciodată:

Locuiescu cu Elena de vreo 6-7 ani. O singură dată am avut un animal în casă, un cățel al unor prieteni dragi care au plecat în concediu și nu aveau cu cine să-l lase. În ciuda repulsiei pe care Elena o are față de animale, am luat cățelul la noi pentru o seară. Noaptea am petrecut-o stând treaz cu câțelul în brațe care suferea de dor după stăpânii săi și uitându-ne la Olimpiadă. În casa noastră nu a mai intrat niciodată, niciun alt animal. Animalele sunt un subiect tabu pentru noi. Astăzi așteptam curierul care trebuia să ne aducă niște electrocasnice. Vlad, Elena și Zoe dormeau. Eu bântuiam prin casă așteptând telefonul curierului. Când a sunat, am coborât de urgență jos ca să-l ajut deoarece erau destul de voluminoase. Am urcat, am verificat coletele, am semnat actele, amândoi stând în ușa apartamentului. Din vorbă-n vorbă, curierul mi-a zis că a văzut jos o mașină lovită. Un Ford Fiesta. Mi-a stat inima. Am tras ușa după mine și am coborât val-vârtej cu el ca să văd dacă nu cumva e mașina mea. Nu era. Am început să vorbesc cu posesorul mașinii când a început să-mi sune telefonul. Era Elena: E O PISICĂ ÎN CASĂ CARE MĂNÂNCĂ MÂNCAREA DE PE MASĂ!!!!!! Era un șuvoi de cuvinte care se revărsau din telefon și care mi-au redus nivelul vizual doar la cărarea, ușa de la bloc, scările și ușa de la apartamentul nostru. Elena era îngrozitor de speriată, nu a închis telefonul, pur și simplu striga constant deși nu înțelegeam absolut nimic din tot ceea ce-mi spunea. Gândul îmi era doar la ea și Zoe. Când am intrat în apartament, ușa de la bucătărie era închisă. Înăuntru, pe masă, la o caserolă cu ficăței de pui era un motan negru uriaș. Geamul de la bucătărie era larg deschis, un vânt aspru șuiera printre firele de curent ca printr-o gură plină de dinți stricați și gingii sângerânde. Pisica mă fixa cu ochi verzi și subțiri precum lama unui satâr în dreptul geamului deschis. Noi stăm la etajul patru. Câteva minute mai târziu am coborât și am lăsat caserola cu ficăței în fața blocului, am văzut că sunt multe pisici la noi în cartier.

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată. 

De ce 4 stele: pentru că e o scriitură excepțională care însoțește fire narative excelent construite în mijlocul cărora se trezesc prinse ca-ntr-o pânză de păianjen personaje care-mi aduc aminte de oameni pe care-i cunosc.

Alte recenzii:

Constantin Piștea

Prezentarea editurii:

30 de povestiri surprinzătoare

 

Jon McGregor, autor distins cu premiul IMPAC Dublin și de două ori nominalizat la Man Booker Prize, prezintă un îndrăzneț volum de povestiri „cu începuturi rău prevestitoare și urmări care îți dau fiori” (The New York Times). 

 

În ținuturile mlăștinoase din Lincolnshire, un comitat din estul Angliei, pericolul se ascunde în detalii. Aici, viața își poate schimba cursul în orice clipă, din senin. Accentul cade pe lucrurile mărunte, dar evenimentele minore capătă proporții colosale și schimbă pentru totdeauna existența fragilă a personajelor. Naratorii acestor întâmplări delicate și uimitoare ne povestesc ceea ce cred ei că este important, în vreme ce adevărul se refugiază tocmai în ceea ce rămâne nespus. Sunt povești despre încurcatele căi ale izolării și descoperirii de sine, despre strania legătură dintre mediul de viață și psihicul uman. 

 

O tânără vede moartea cu ochii când o căpățână de sfeclă îi pătrunde prin parbriz în mașină. Un puști dă foc unui hambar și un anume domn Davison pățește ceva ce nu vom afla niciodată. Un tată este arestat când încearcă să-și vadă fetița la serbarea de Crăciun. Un bărbat înfricoșat că va veni o vreme când ploaia nu se va mai opri construiește o căsă în copac. Un adolescent ucide într-un accident un bărbat apărut de nicăieri și îngroapă cadavrul. Doi muncitori poartă o conversație pe malul lacului, în timp ce avioanele de luptă zboară deasupra lor pregătindu-se de război. Ție nu ți s-ar putea întâmpla așa ceva. Dar uneori se întâmplă…

 

„30 de povestiri electrizante.” – New York Times

 

„O carte plină de sevă, inventivitate și îndrăzneală, care ne asigură că proza scurtă nu a murit – este bine-mersi, și poate atinge noi culmi.” – The Guardian

 

„Proza lui McGregor curge apăsător ca ploaia englezească, în cel mai bun sens cu putință. Amplaste în estul Angliei, cele 30 de povestiri se țes în jurul întâmplărilor neașteptate, într-un peisaj scăldat în lumina rece și umedă a dimineții. – Library Journal

„Sunt de-a dreptul captivante, surprinzătoare, povestirile acestui autor nominalizat la Man Booker Prize.” Kirkus Reviews

 

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter


Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent