Omul Ilustrat de Ray Bradbury


Omul Ilustrat de Ray Bradbury

Nota mea: 4 din 5 stele

Ray Bradbury este unul dintre cei mai fascinanți autori pe care i-am întâlnit vreodată, iar Fahrenheit 451 este una dintre cărțile pe care le-am recitit cu nespusă plăcere și de fiecare dată m-am mirat de efectul pe care l-a avut asupra mea.

În Omul Ilustrat Ray Bradbury duce mai departe obsesia sa legată de umanitate și de comportamentul omului în situații extreme. Impresia este că Bradbury destestă rasa umană și în povestirile sale oamenii sunt obsedați de distrugere, de anihilare, de violență, de moarte, de singurătate.

Tatuajele de pe vizitatorul care-l țin treaz pe narator, și cu ajutorul căruia cititorul este lansat într-o lume în care spațiul și timpul se simt de parcă ar fi lucruri materiale, nu sunt altceva decât poveștile unor oameni care caută ieșirea din labirintul în care s-au trezit prinși. Indiferent de vorbim despre un astronaut care nu-și găsește liniștea în sânul familiei și-și încalcă promisiunea de a nu mai pleca în spațiu sau despre un grup de astronauți care țin legătura doar prin radio după ce s-au lansat în spațiu după ce nava lor a fost distrusă, fiecare personaj pare să caute firul care să-l țină ancorat în realitate și care să-l ajute să înțeleagă condiția umană.

Omul Ilustrat este un etern rătăcitor, un fel de Ahașverus care fără de liniște va bate pământul în lung și-n lat și va aduna pe trupul său istorisiri pe care le va oferi spre citire oamenilor până când aceștia le vor înțelege tâlcul și-și vor stăpâni firea cea distrugătoare. Oamenii lui Bradbury trebuie să învețe să asculte, să-și înțeleagă limitele și să accepte misterul ca pe un dar, nu ca pe o țintă care trebuie atinsă.

De ce 4 stele: pentru că poveștile lui Bradbury pot fi considerate cheia către înțelegerea angoaselor și a spiritului autodistructiv care zace în om.

Alte recenzii:

Serial Readers

Ketherius

 

Prezentarea editurii:

Omul Ilustrat reunește optsprezece povești în care fantasticul și science-fictionul se împletesc cu umorul negru, fatalismul și macabrul. În deschiderea cărții, naratorul relatează prima lui întâlnire cu Omul Ilustrat – un personaj fantastic, ale cărui tatuaje prind viață atunci când sunt privite, fiecare spunând o poveste diferită. Cititorul este indirect invitat să privească imaginile și să asiste la „punerea lor în scenă“ – un pretext pentru Bradbury pentru a explora natura umanității și a relațiilor interumane în contextul abolirii barierelor temporale și spațiale. Autorul nu ezită să se amuze de personajele sale, să le arate defectele și limitele și să le demaște naivitatea.

Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne


Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne

Nota mea: 1 din 5 stele

Oh, Nigel! Omul ăsta e un scriitor cu adevărat prodigios. Are peste 150 de cărți scrise pe tot felul de subiecte. Se pricepe la tot. A colaborat cu Daily Mail, The Guardian, Dailly Mirror, a mai apărut pe la BBC, ce să mai, o adevărată somitate, o personalitate enciclopedică care știe tot ce mișcă, a mișcat și o să miște vreodată.

Singura problemă cu astfel de indivizi este că, înainte de a fi cu adevărat geniali, sunt extraordinari de idioți! Nigel Cawthorne e de un cretinism cronic, dacă te uiți la o poză cu el îți dai seama că nu sunt departe de adevăr.

Cartea de față parcă nu e nimic altceva decât o colecție de articole care meritau să apară nicăieri altundeva decât în ziare gen Can-Can, Click! sau defuncta INFRACTOAREA, deoarece din punct de vedere istoric sunt muc galben lipit timid sub masa gazdei care ți-a întors puțin spatele ca să-ți aducă cafeaua. 

Individul ăsta nu are rușine cu privire la aberațiile pe care le înșiră. Băiatul stă în fața calculatorului și scrie tot ce-i trece prin minte cu privire la dictatorii cu priză la public. Toți au probleme cu sexualitatea. Hitler e homosexual. Hussein joacă în filme porno. Mussolini se termina prea repede. 

De unde știe Cawthorne aceste lucruri? Din cocaina pe care o trage pe nas că bibliografie și studii, fix glandul lui Rasputin! Omul nu are nici o treabă cu absolut nimic din tot ceea ce ține de viața oamenilor despre care scrie. Nu a citit nici măcar o singură biografie a unei singure personalități din cartea lui, individul scrie tot ce-i trece prin cap, cam așa cum fac și băieții care scriu pe siturile religioase sau dacice despre toate descoperirile despre care știu doar ei.

Nigel Cawthorne este acel gen de individ cu care sigur te-ai întâlnit măcar o dată-n viață: mitomanul peste care dai întâmplător la o bere sau o petrecere și care îți îndrugă verzi și uscate despre ce viață fabuloasă are. Ăsta-i Nigel Cawthorne.

De ce 1 stea: pentru că goodreads nu are un sistem de votare care să-ți permită să oferi suluri de hârtie igienică, ci doar stele. La cât căcat a mâncat Cawthorne în cartea asta, cinci suluri oricum nu ar fi fost suficiente ca să se șteargă la gură.

Prezentarea editurii:

Editura Corint vă prezintă captivanta serie Viața amoroasă, destinată pasionaților de istorie care doresc să afle mai multe despre personalitățile liderilor politici.

Oamenii au fost dintotdeauna captivați de viața amoroasă a celor care îi conduc – împărați, regi sau dictatori. De-a lungul secolelor, căsătoriile, adulterele și divorțurile acestora au avut imense implicații politice. Infidelitățile au zămislit cabale și conspirații. Divorțurile regale au stârnit revolte serioase, iar amantele capetelor încoronate au fost adesea sprijinite de partidele politice sau de puterile străine, care căutau să-și extindă influența până în așternuturile palatelor.

Scriitorul britanic le oferă cititorilor o lecție de istorie mai puțin obișnuită, despre viața intimă a unora dintre marii dictatori ai lumii:

• Benito Mussolini obișnuia uneori să cânte la vioară după ce făcea dragoste • Juan Perón s-a căsătorit cu Evita, actrița care, ajunsă prima doamnă a Argentinei, a încercat să legalizeze prostituția • Fidel Castro, în tinerețe timid în prezența femeilor, a devenit mai târziu ,,o brută, un monstru egoist” • Saddam Hussein, un „bărbat adevărat”, se pare că a jucat în filme porno.

Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor


Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor

Nota mea: 4 din 5 stele

După Lydia Davis nu aveam cum să nu mă opresc la John McGregor. În momentul în care am văzut colecția Strada Ficțiunii relansată de către editura All, cu haine noi și fără enervantul și imposibilul Alex Ștefănescu, nu am putut să nu observ calitatea titlurilor pe care Luana Schidu le propune. Prin urmare, am ajuns să am toate cărțile care au apărut în noile haine, decisiv în direcția acestor achiziții fiind colecția de povestiri a lui McGregor și Domnii Golovliov.

Ce face McGregor? Titlul vorbește de la sine, teoretic. Sunt o serie de povestiri care au drept subiect banala existență a unor personaje cărora li se întâmplă lucruri care nu li s-ar întâmpla niciodată. Probabil că nici nu li s-a întâmplat ceea ce se petrece în poveștile în care sunt protagoniști. Poveștile sunt ciudate. Unuia îi este frică să mănânce ouă deoarece la un moment dat s-ar putea să găsească un pui viu. Unui alt personaj nici măcar nu aflăm dacă i se întâmplă ceva sau nu, cert este că o sabie a lui Damocles spânzură undeva deasupra capului său. O tânără cu probleme în cuplu rămâne cu mașina în pană pe autostradă și doi tipi săritori par să pună la cale un viol al cărui subiect este chiar ea. 

Personajele lui McGregor nu așteaptă să li se întâmple ceva. Ele se întâmplă. Nu evenimentele care se petrec sunt esențialul, deși sunt șocante și te surprind precum o descărcare electrică care-ți zguduie mâna care atinge un obiect metalic după ce-ți tragi peste cap bluza încârcatâ electrostatic. McGregor stăpânește aproape la perfecție limbajul construind metodic și cu o detașare diabolică povestirea care în momentul în care atinge punctul culminant zguduie din temelii atât viața personajului cât și a cititorului voeyur care se trezește transpirat și-și astupă vinovat ochiul care pândea pe gaura cheii.

Dincolo de scriitura excelentă dar obișnuită pe care o găsești în majoritatea povestirilor, McGregor apelează la o serie de experimente literare care sunt deosebit de interesante în contextul în care autorul le utilizează. Într-o povestire scriitorul alege să insereze diferite poezii care potențează tragismul crimei pe care un conducător auto o comite, crimă pe care o tăinuiește ascunzând cadavrul. În ciuda apelului la lirism, poeziile nu fac altceva decât să sporească grotescul situației și cuibăresc groaza în irisul și ochiul deja injectat al cititorului. 

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, tinzi să spui pe măsură ce citești povestirile lui McGregor și închizi cartea respirând ușurat, te întorci pe o parte și revii, probabil, la coșmarurile tale obișnuite. Hai să-ți spun ce nu mi s-ar putea întâmpla mie niciodată:

Locuiescu cu Elena de vreo 6-7 ani. O singură dată am avut un animal în casă, un cățel al unor prieteni dragi care au plecat în concediu și nu aveau cu cine să-l lase. În ciuda repulsiei pe care Elena o are față de animale, am luat cățelul la noi pentru o seară. Noaptea am petrecut-o stând treaz cu câțelul în brațe care suferea de dor după stăpânii săi și uitându-ne la Olimpiadă. În casa noastră nu a mai intrat niciodată, niciun alt animal. Animalele sunt un subiect tabu pentru noi. Astăzi așteptam curierul care trebuia să ne aducă niște electrocasnice. Vlad, Elena și Zoe dormeau. Eu bântuiam prin casă așteptând telefonul curierului. Când a sunat, am coborât de urgență jos ca să-l ajut deoarece erau destul de voluminoase. Am urcat, am verificat coletele, am semnat actele, amândoi stând în ușa apartamentului. Din vorbă-n vorbă, curierul mi-a zis că a văzut jos o mașină lovită. Un Ford Fiesta. Mi-a stat inima. Am tras ușa după mine și am coborât val-vârtej cu el ca să văd dacă nu cumva e mașina mea. Nu era. Am început să vorbesc cu posesorul mașinii când a început să-mi sune telefonul. Era Elena: E O PISICĂ ÎN CASĂ CARE MĂNÂNCĂ MÂNCAREA DE PE MASĂ!!!!!! Era un șuvoi de cuvinte care se revărsau din telefon și care mi-au redus nivelul vizual doar la cărarea, ușa de la bloc, scările și ușa de la apartamentul nostru. Elena era îngrozitor de speriată, nu a închis telefonul, pur și simplu striga constant deși nu înțelegeam absolut nimic din tot ceea ce-mi spunea. Gândul îmi era doar la ea și Zoe. Când am intrat în apartament, ușa de la bucătărie era închisă. Înăuntru, pe masă, la o caserolă cu ficăței de pui era un motan negru uriaș. Geamul de la bucătărie era larg deschis, un vânt aspru șuiera printre firele de curent ca printr-o gură plină de dinți stricați și gingii sângerânde. Pisica mă fixa cu ochi verzi și subțiri precum lama unui satâr în dreptul geamului deschis. Noi stăm la etajul patru. Câteva minute mai târziu am coborât și am lăsat caserola cu ficăței în fața blocului, am văzut că sunt multe pisici la noi în cartier.

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată. 

De ce 4 stele: pentru că e o scriitură excepțională care însoțește fire narative excelent construite în mijlocul cărora se trezesc prinse ca-ntr-o pânză de păianjen personaje care-mi aduc aminte de oameni pe care-i cunosc.

Alte recenzii:

Constantin Piștea

Prezentarea editurii:

30 de povestiri surprinzătoare

 

Jon McGregor, autor distins cu premiul IMPAC Dublin și de două ori nominalizat la Man Booker Prize, prezintă un îndrăzneț volum de povestiri „cu începuturi rău prevestitoare și urmări care îți dau fiori” (The New York Times). 

 

În ținuturile mlăștinoase din Lincolnshire, un comitat din estul Angliei, pericolul se ascunde în detalii. Aici, viața își poate schimba cursul în orice clipă, din senin. Accentul cade pe lucrurile mărunte, dar evenimentele minore capătă proporții colosale și schimbă pentru totdeauna existența fragilă a personajelor. Naratorii acestor întâmplări delicate și uimitoare ne povestesc ceea ce cred ei că este important, în vreme ce adevărul se refugiază tocmai în ceea ce rămâne nespus. Sunt povești despre încurcatele căi ale izolării și descoperirii de sine, despre strania legătură dintre mediul de viață și psihicul uman. 

 

O tânără vede moartea cu ochii când o căpățână de sfeclă îi pătrunde prin parbriz în mașină. Un puști dă foc unui hambar și un anume domn Davison pățește ceva ce nu vom afla niciodată. Un tată este arestat când încearcă să-și vadă fetița la serbarea de Crăciun. Un bărbat înfricoșat că va veni o vreme când ploaia nu se va mai opri construiește o căsă în copac. Un adolescent ucide într-un accident un bărbat apărut de nicăieri și îngroapă cadavrul. Doi muncitori poartă o conversație pe malul lacului, în timp ce avioanele de luptă zboară deasupra lor pregătindu-se de război. Ție nu ți s-ar putea întâmpla așa ceva. Dar uneori se întâmplă…

 

„30 de povestiri electrizante.” – New York Times

 

„O carte plină de sevă, inventivitate și îndrăzneală, care ne asigură că proza scurtă nu a murit – este bine-mersi, și poate atinge noi culmi.” – The Guardian

 

„Proza lui McGregor curge apăsător ca ploaia englezească, în cel mai bun sens cu putință. Amplaste în estul Angliei, cele 30 de povestiri se țes în jurul întâmplărilor neașteptate, într-un peisaj scăldat în lumina rece și umedă a dimineții. – Library Journal

„Sunt de-a dreptul captivante, surprinzătoare, povestirile acestui autor nominalizat la Man Booker Prize.” Kirkus Reviews

 

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter


Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent

Lupta mea – Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit de Karl Ove Knausgård


Lupta mea – Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit de Karl Ove Knausgård

My rating:  4 of 5 stars 

Sunt un om cu obsesii. De Knausgard am devenit obsedat încă de dinainte să știu cu ce ar trebui să se mănânce noua obsesie, datorită unor prieteni din străinătate de pe goodreads care discutau aprins volumele scriitorului norvegian. O dată cu traducerea primului volum, obsesia mea a început să prindă contur, iar cu cel de-al doilea a început să se umple de culoare așa cum se umple un tatuaj căruia tocmai ce i s-au trasat liniile de demarcație și care așteaptă cuminte să se materializeze pe piele.

De ce obsesie? De ce Knausgard? Knausgard întrucât discuțiile născute în jurul cărților sale sunt fascinante cu atât mai mult cu cât toată lumea se plânge de plictiseala pe care o oferă lecturarea lor. Obsesie deoarece Knausgard chiar se citește greu și este plictisitor și apăsător și chinuitor, mai ales când se întinde pe zeci, pe zeci de pagini cu descrierea unei banale întâlniri între prieteni de familie.

Dacă în primul volum l-am cunoscut pe adolescentul Knausgard și problematica sa relație cu tatăl, precum și reacția la moartea acestuia, de data aceasta scriitorul povestește despre iubirea sa pentru Linda, mama copiilor săi, și despre viața de familie.

Banal. Ăsta este cuvântul de ordine în cel de-al doilea volum al lui Knausgard. Are o căsătorie care se duce de răpă după care-și face bagajele și pleacă în Stockholm unde o reîntâlnește pe Linda, de care se îndrăgostește a doua oară și cu care întemeiează o familie. Povestea de dragoste este intensă, pasională, ca toate poveștile de dragoste la început. O dată cu apariția copiilor apar și disensiuni în cuplu, lipsa timpului liber devine o problemă, faptul că trebuie să ai grijă constantă de copil te transformă într-un fel de pustnic antisocial.

Și de atunci de ce a iscat volumul atâtea discuții? În primul rând banalul vieții de cuplu este sondat de Knausgard până-n cele mai mici detalii. Momentele de nefericire sunt deosebit de intense, firea aplecată înspre melodramă a lui Knausgard simțindu-se din plin. Knausgard e actorul principal în propria piesă de teatru, o piesă tragică, plină de suferință, o piesă de teatru care nu ratează nimic, nici o clipă, nici un moment de tristețe astfel încât Knausgard să iasă la rampă. În al doilea rând, autorul nu iartă nici o persoană cu care a intrat în contact și o despuie în fața cititorilor săi prin propria-i subiectivitate, procedeu care nu este neapărat corect față de cei amintiți în volum. În al treilea rând dorința disperată de a scrie a lui Knausgard este trâmbițată de-a lungul volumului, dorință aproape bolnavă care-l face să-și abandoneze familia care tocmai ce a primit în sânul ei un nou născut. Și o abandonează timp de câteva luni pentru a scrie. Din fericire, romanul publicat are succes, justificând într-o oarecare măsură abandonul.

Chiar în seara în care scriu acest articol, respectiv cea de dinaintea publicării, discutam cu Ema Cojocaru despre Knausgard. Ema a spus că acesta e un narcisist egoist. Eu am adăugat că este un narcisist egoist crud care jertfește intimitate apropiaților pe rugul literaturii sale. Knausgard este crud pentru că subiectivitatea sa este evidentă în intepretarea acțiunilor cunoscuților săi și aceștia nu au drept la replică. Este crud pentru că soția sa, Linda, pare un fel de anexă nefericită a tragediei prin care autorul trece, ajutându-l pe acesta uneori să se simtă și mai mizerabil. Însă aceasta este doar o față a monedei, Linda nu poate răspunde acuzațiilor sau observațiilor pe care le face acesta. Narcisist? Cât cuprinde. Lumea se învârte în jurul său, dacă nu ar fi fost astfel, care era rostul să mai scrie Min Kamp? Egoist? Până-n cer și-napoi. 

Și totuși Knausgard scrie bine și mă subjugă. Deși se pierde în detalii, Knausgard prinde, întrucât reușește să surprindă aproape perfect viața celor pe care-i predă în mâinile avide ale cititorului. Nu o dată m-a încercat senzația că sunt un adevărat voyeur pe măsură ce citeam și cred că tocmai pe asta a marșat Knausgard și acesta este și unul dintre motivele pentru care cărțile sale se bucură de succes: a reușit să satisfacă setea de voyeurism a modernității, sete care se stinge de cele mai multe ori cu reality-show-uri scabroase care atrag până și cele mai indiferente sau luminate minți. Iar dacă reality-show-urile nu sunt pe placul oricui, atunci există Knausgard.

De ce 4 stele: pentru că Knausgard știe să scrie despre nimic și banal într-un mod suficient de atrăgător încât să nu-ți mai pese că citești despre nimic și că-n față ai chiar banalul cu care te lupți zi de zi.

Recenzia la primul volum: aici

Alte recenzii: 

Chestii livrești

Bookhub

Cititori feroce

Prezentarea editurii:

Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.

Sfârșitul de Ian Kershaw


Sfârșitul de Ian Kershaw

My rating:  5 of 5 stars 

Am citit cartea când am fost în concediu însă nu am reușit până acum să scriu despre ea. Nu știu sincer să vă spun de ce pentru că mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Ian Kershaw este, după mine, unul dintre cei mai buni istorici pe cel de-al doilea război mondial, biografia lui Hitler pe care făcut-o fiind una dintre cele mai complexe și oneste biografii pe care le-am citit până acum.

În Sfârșitul Kershaw își propune să explice motivația care i-a împins pe germani să lupte până la ultimul om deși înfrângerea era evidentă cu cel puțin doi ani înainte de a ajunge Aliații pe teritoriul Germaniei. Însă nemții nu au cedat nici când soarta războiului era cât se poate clară și luptele se duceau pe străzile orașelor din inima imperiului nazist. De ce? De ce nu s-au predat? Niciodată în istorie nu s-a mai pomenit o nație care să lupte cu atâta abnegație și care să nu cedeze decât în momentul în care liderul a murit. Și chiar și după moartea lui Hitler au mai fost zone unde soldații au continuat să lupte, preferând să moară pe câmpul de luptă cu speranța că moartea lor nu este în van decât să se predea. De ce? Ei bine, Kershaw, surprins și el de spiritul, forța și hotărârea de a lupta până la capăt a poporului german, caută motivele care i-au împins pe aceștia să nu cedeze. Și, zic eu, o face foarte bine, construind un studiu exemplar și oferind argumente raționale care conving și susțin teoria autorului.

Mi-a plăcut foarte mult că s-a axat, așa cum a și promis și cum mi-am și dorit, mai mult pe partea care ține de societate și de cum funcționa aparatul politic în acea perioadă de prăbușire a regimului decât pe partea militară a războiului care este destul de cunoscută și tratată în nenumărate studii. Kershaw se apleacă în detaliu asupra aparatului de represiune pe care partidul nazist l-a dezvoltat și care l-a ajutat să țină în frâu și să forțeze poporul să continue lupta, chiar dacă nu foarte convins. Războiul total pe care l-a vrut Goebbels s-a putut pune în practică datorită funcționarilor fanatici, profund nazificați, care încercau nu doar să-și demonstreze loialitatea cât să-și păstrez cât mai mult averile dobândite datorită pozițiilor cheie pe care le dețineau. Însă nu doar aportul nemijlocit al acestora a făcut ca Germania să lupte până-n ultima clipă.

SS-ul și Gestapo-ul, aceste două enități polițienești de partid atât de cunoscute și temute în societatea civilă germană, au pus umărul serios la înspăimântarea populației prin execuții sumare și violente care lăsau în urmă cadavre pe care oamenii să le vadă pentru a înțelege ce-i așteaptă dacă trădează lupta finală pentru apărarea patriei.

Un alt motiv pentru care populația nu s-a ridicat împotriva regimului nici măcar în ultimul ceas a fost și declarația Aliaților conform căreia germanii nu au decât varianta capitulării necondiționate ceea ce i-a făcut pe nemți să realizeze faptul că s-ar putea să înceteze existența lor ca nație în urma pierderii războiului. Această amenințare i-a făcut pe foarte mulți să continuie efortul de război, să susțină necondiționat politice aberante ale partidului, să îndure bombardamentele și penuria de alimente și să meargă către moarte alături de Fuhrer chiar dacă erau critici la adresa acestuia sau a partidului.

Ian Kershaw reușește din punctul meu de vedere o lucrare monumentală, extraordinar de bine documentată și interesantă cu privire la insistența nemților de a lupta până la ultima suflare. O carte care poate ajuta pasionatul de istorie să înțeleagă mai bine motivele pentru care Germania a fost singura nație care a preferat să se prăbușească în gol alături de liderii săi în loc să se ridice împotriva acestora pentru a opri războiul care se desfășura între granițele Vaterland-ului.

De ce 5 stele: pentru că este o lucrare incredibilă care trebuie și merită citită de absolut orice persoană pasionată de istoria secolului XX în general și de cel de-al doilea război mondial în special.

Prezentarea editurii:

„Amurgul zeilor

în Germania – cea mai convingătoare relatare de până acum.” WALL STREET JOURNAL

Considerat „specialistul de necontestat în istoria Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (PHILIP ZIEGLER, SPECTATOR, BOOKS OF THE YEAR), Ian Kershaw descrie în această carte ultimele luni de agonie ale celui de-al Treilea Reich, frica şi fanatismul care au împins o naţiune în prăpastie.

„Cum anume s-a prăbuşit Germania nazistă, pe acordurile aproape wagneriene ale bombardamentelor sovietice şi anglo-americane, demne de amurgul unor zei falşi? Ce putea fi în mintea Führerului în acele ultime zece luni ale războiului (şi ale vieţii sale)? Ce i-a făcut pe germani să asiste contemplativi şi disciplinaţi la propria catastrofă, alături de liderul care-i condusese la dezastru?…

“Cartea spune chiar această terifiantă poveste – a sfârşitului visului lui Hitler şi a acelor germani, mulţi, care au crezut în el (ori s-au complăcut cu prezenţa lui nefastă), în ciuda oricărei evidenţe, până la capăt.” – ADRIAN CIOROIANU

O relatare extraordinară… fără îndoială o capodoperă.” – MAIL ON SUNDAY 

O expunere remarcabilă… absolut cutremurătoare.” – SUNDAY TIMES, BOOKS OF THE YEAR

Kershaw descrie, pas cu pas, ultimele luni infernale ale războiului din Europa.” – INDEPENDENT ON SUNDAY

Nimeni nu a reuşit să redea mai bine dimensiunea umană a sfârşitului Germaniei naziste.” – JAMES J. SHEENAN, NEW YORK REVIEW OF BOOKS

Chemarea monstrului de Patrick Ness


Chemarea monstrului de Patrick Ness

My rating:  4 of 5 stars 

Adînc tenebrele pătrunzînd, mult stătui locului cutremurîndu-mă, cercetînd,
Minunîndu-mă și visînd visuri pe care n-a îndrăznit, încă, 
să le viseze niciun muritor; – Edgar Allan Poe

La aceste versuri m-a dus gândul pe când pătrundeam în povestea tânărului Conor, cel vizitat de un monstru arbore de tisă. Conor are 13 ani și primește constant vizite din partea arborelui de tisă din fața casei sale care ține morțiș să-i spună trei povești ce-l vor ajuta să afle adevărul. Adevărul lui Conor este a patra poveste și ultima, povestea care concluzionează relația lui Conor cu monstrul, cu viața, cu boala mamei sale. Mama lui Conor suferă de cancer. Iar în Conor stă ascuns un monstru care-l roade încetul cu încetul și care-l îndepărtează de tot ceea ce-l înconjoară. Inclusiv de mama sa. Pentru că monstrul din Conor este cel mai malefic demon din câți au existat vreodată…

Nu știu, sincer să fiu, cât de terapeutic poate să fie un astfel de roman pentru că te bântuie, te sfâșie în bucăți și te toacă mărunt, mărunt până nu mai rămâne decât o fărâmă de suflet din tine care tremură într-un colț al camerei. Intens, aspru, tulburător, sunt adjective care pe măsură ce se scriu parcă-și pierd din putere, dar sunt cuvintele care-mi vin cel mai rapid în minte când mă gândesc la ce a sădit în mine romanul lui Patrick Ness.

Recunosc că încerc să fac cu greu față tentației de a filosofa pe marginea imaginii și al rostului monstrului din carte, însă povestirea de față este dincolo de așa ceva. Chemarea monstrului se trăiește! Povestirile arborelui de tisă se simt, se intepretează după bunul plac, sunt deschise, sunt adevărate pansamente care se pliază perfect pe orice rană. Ai în față o carte lasă impresia că poate vindeca răni deschise cicatrizându-le cu finețe. Eu nu am simțit acest efect, pe mine m-a zdruncinat până-n vârful degetelor de la picioare dar nu pot nega efectul pe care-l poate avea pentru că povestesa lui Conor este povestea fiecărui om, până la urmă, a fiecărui adolescent care s-a trezit față-n față cu cruda realitate care-i testează curajul și puterea de a vedea lucrurile așa cum sunt. De a privi în interiorul său și de a accepta ceea ce este, ceea ce a decis să fie, ceea ce urmează să fie.

Nu mai știu când mi-am chemat la taclale monstrul interior ultima oară, dar cartea lui Ness mi-a adus aminte de el și cred că ar fi cazul să ne întâlnim pentru că avem ceva povești de împărtășit… și cred că am nevoie de el pentru că trebuie să-mi aduc aminte că nu e altceva decât un arbore de tisă și că eu sunt tot eu…

 Scriitura rapidă și intensă, cu o construcție care clădește tensiunea până la cote paroxistice, totul însoțit de desene care scufundă și mai mult cititorul în povestirea lui Conor, oferă o lectură superbă care te lasă în stare de șoc. Închizi cartea și-ți duci mâna la inima care bate cu o putere demonică în piept, parcă urlând a durere. Extraordinare desene care-ți rămân pe retină multe ore după ce ai terminat de citit. Imaginile potențează extrem de mult povestirea și joacă un rol decisiv în transmiterea mesajului autorului. O frumoasă executie atât literară cât și grafică. 

O altă impresie foarte plăcută mi-a lăsat traducătoarea care parcă a trăit alături de Conor și de autor povestea, lăsându-și și ea o mică parte din suflet în această carte.

De ce 4 stele: nu mă miră că a luat două medalii Carnegie. Le merită din plin. Este o carte pentru orice cititor, un cadou literar adevărat, un roman care se simte din toată inima și cu tot sufletul.

O altă recenzie aici: Laura Câlțea