Clubul de lectură: Colț Firesc de Lectură te așteaptă la librăria Cartea de Nisip


Te aștept să ne cunoaștem și să împărtășim opinii la prima ediție a clubului de lectură, Colț Firesc de Lectură alături de Ema Cojocaru de la Lecturile Emei în incinta librărie Cartea de Nisip.

Librăria Cartea de Nisip vă invită la prima întâlnire a clubului de Carte Colț Firesc de Lectură.

Volumul discutat va fi Simpatizantul, de Viet Thanh Nguyen.

Evenimentul va avea loc sâmbătă, 22 aprilie, 2017, începând cu ora 18.00.

Vor participa bloggerii Ema Cojocaru (Lecturile Emei) și Răzvan Zamfirescu (Colț Firesc de Refugiu). Evenimentul va beneficia și de un concurs cu premii în cărți!

http://lecturile-emei.blogspot.ro

https://razvanvanfirescu.wordpress.com

Ai citit o carte care ți-a plăcut. Acum vrei să discuți pe marginea ei și să dai de veste lumii. Clubul Firesc de Lectură este locul unde opiniile scorțoase rămân la intrare, iar cititorul are ultimul cuvânt. Colțul în care suntem devoratori de povești, iubitori de lumi alternative, visători și zburători din carte în carte. Locul în care îți spui părerea și intri în dialog (ori polemică) alături de oameni din industria cărții: autori, bloggeri, traducători, coordonatori de colecții etc.

La noi, gusturile se discută!

Multipremiatul roman de debut al lui Viet Thanh Nguyen este descoperirea anului. Simpatizantul este – printre multe altele – un roman de spionaj și de război plin de suspansul unui thriller, o satiră politică, o privire istorică lucidă asupra colonizării și revoluției, un imn straniu și impecabil închinat imigrantului, o explorare caustică şi incomodă a identităţii şi a Americii, o meditație asupra vinovăției și trădării. Naratorul, un dublu agent comunist, un om cu două minţi, jumătate francez, jumătate vietnamez, ajunge în America după căderea Saigonului şi încearcă, aşa cum fac şi ceilalţi refugiaţi vietnamezi, să-şi construiască o nouă viaţă. În ciuda atrocităților și a numeroaselor situații-limită care împânzesc cartea – asasinate, explozii, dezmembrări, viol în grup, torturi cumplite -, la capătul acestei lecturi vă așteaptă un regal. Simpatizantul este un roman ultra-amibțios, profund și inteligent, cu un ritm înnebunitor, personaje excepționale, cu un tip de scriitură flamboaiantă și fraze absolut memorabile care or să vă bântuie și, nu în ultimul rând, o carte de un umor negru ucigător și foarte nuanțat, hrănit dintr-o ironie și o autoironie de cea mai bună calitate.

Vă așteptăm!

Anunțuri

Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal


Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Nota mea: 3 din 5 stele

De Hrabal te îndrăgostești o dată. Doar o dată. Şi rămâi pe veci îndrăgostit de el.

Vremurile bune de altădată este o culegere de povestiri în care se regăsesc personajele zurlii și mucalite cu aventuri când deocheate, când incredibile, dar de fiecare dată amuzante și inedite.

Iremediabil fascinat și înamorat de cehi și Cehia, Hrabal scrie cu o înduioșătoare sensibilitate despre oamenii din jurul său, despre poporul pe care uneori pare că-l detestă din pricina tarelor și a neroziilor care-i trec prin cap, însă cumva recunoaște că tocmai pentru aceste lucruri îl iubește și mai abitir.

Nu cunosc foarte multe despre Cehia dar citind scriitori precum Jachim Topol sau Mariusz Szczygiel, cel din urmă fiind un polonez îndrăgostit de cehi și Cehia, personajele lui Hrabal mi se arată într-o altă lumină. Cehii sunt, îndrăznesc să o spun, una dintre cele mai nații din Europa, iar personajele pe care Hrabal le expune în povestirile și romanele sale nu sunt altceva decât imaginea fidelă a ceea ce înseamnă să fii ceh. Cehii nu se supără ușor, sunt dispuși să facă multe compromisuri, le place să râdă pentru că râsul le este adeseori arma supremă cu care pot combate inclusiv moartea, sunt ferm convinși că sunt cel mai ateu popor de pe pământ, legătura lor cu biserica fiind una dintre cele mai ciudate de care am auzit vreodată. Cehul trăiește viața așa cum ar trebui să o trăiască oricine: ca pe un drum lung către un implacabil sfârșit, prin urmare nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te bucuri de ea. Hrabal se bucură alături de compatrioții săi de ceea ce viața văzută din perspectiva unui ceh poate să ofere. Tragediile vor sfârși într-un acces aprig de râs deoarece altă variantă nu există.

La un moment dat Hrabal mi-a dat impresia unui gunoier al neamului cehesc întrucât ceea ce face autorul este să scormonească după tot felul de momente tragi-comice din viața unor oameni până la urmă banali, oameni pe care sigur i-am putea recunoaște printre vecinii de la bloc sau din cartier dacă i-am căuta cu tot dinadinsul.

Indiferent de e vorba despre un domn care se gândește serios la construirea epitafului care-i va sta scris pe piatra de mormânt, timp în care o admiră pofticios pe domnișoara care-i transcrie ideile; despre hangiul posesor a două pisici, ulterior abandonate, care este când cu capsa pusă și-și școate mușterii din local aproape-n șuturi, când  binedispus, iar toți mesenii se simt ca la ei acasă; despre un tânăr și o țigăncușă și a lor zburdalnică poveste de amor; despre bărbatul care cumpăra orice lucru care-i părea a avea preț de nimic; despre gurmandul devorator de salam pe care-l afuma în căcăstoarea din fundul curții, salam care niciodată nu se termina de afumat deoarece pe mâncău îl apuca pofta de salam și-l halea de fiecare dată uitând faptul că aștepta să se afume cum se cuvine; despre unchiul Adolf care ajunge într-un birt în care doi dentiști se ciondănesc și ajung să-și scoată dinții unul altuia, mai apoi și unchiului Adolf, unchi care ajunge la concluzia că e totuși bine că scandalagii nu erau jugănari.

Gunoierul Hrabal? Mai degrabă sanitarul Hrabal. Știți acel pește care stătea pe fundul acvariului și pigulea pietricelele, din când în când ieșind la suprafață ca să mai ia o gură de aer? Acesta este Hrabal. Sanitarul care strânge mizeria din urma concitadinilor săi și care ocazional ia o gură de oxigen lansând în eter prin intermediul personajelor și al povestirilor sale dioxidul de carbon pe care l-a strâns cu spor în plămâni. Fără astfel de sanitari literatura ar fi infinit mai tristă, iar istoria și popoarele de negândit mai sărace.

De ce 3 stele: deoarece Hrabal e partenerul perfect alături de care să savurezi o halbă de bere bună.

Despre alte cărți de Bohumil Hrabal:

Trenuri cu prioritate

Bambini de Praga

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Alte recenzii:

Dollo

Prezentarea editurii:

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreţi să vedeţi Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

„Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorinţe întrupate… Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor.” James Wood, London Review of Books

„Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal

Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson


Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson

Nota mea:  5 din 5 stele 

După Testul psihopatului, Jon Ronson se întoarce în România cu Umilirea publică în epoca internetului! Ieeeeeei!

Mai întâi, haideți să vedem împreună ce înseamnă umilirea publică așa cum o practicau semenii noștri cu ceva timp în urmă:

 

 

Mai sunt sute de exemple și poze dar am să mă opresc aici (și le-am ales pe cele mai cuminți…)

Ce înseamnă umilirea publică în epoca internetului:

  • ești un nimeni pe internet până când:

  • faci o glumă proastă care ajunge virală și te trezești concediată, cu slabe șanse să te mai angajezi pe undeva, înainte ca avionul să aterizeze = viață distrusă.

Profilul lui Justine Sacco înainte de gluma cu SIDA:

Și după, la treisprezece ore după glumă:

 

Lindsey Stone pune poza de mai jos pe profilul său de facebook:

Oamenii se inflamează, încep să comenteze, dau share, reacțiile sunt violente și se cer măsuri împotriva lui Stone:

Rezultatul:

 

Ce-i veni lui Ronson să scrie despre un astfel de subiect? În debutul cărții autorul povestește cum s-a trezit la un moment dat pe twitter cu un alt „el”. Avea la profil poza lui, iar numele era @jon_ronson. Acest @jon_ronson scria tot felul de chestii interesante cum ar fi: „Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porție mare de kebab cu țelină, biban, smântână și puțin lemon-grass #păpică” sau „Visez ceva despre #timp și #cocoșel”.

Ronson s-a pus pe cercetat și a aflat că un cercetător pe nume Luke Robert Mason i-a făcut un infomorf. Informația a fost descoperita pe site-ul celor de la The Guardian întrucât cercetătorul a lăsat un comentariu la un filmuleț făcut de Ronson despre spambots. Ronson îl contactează pe respectivul, stabilește o întâlnire cu acesta, la întâlnire mai vine și Dan O’Hara și David Bausola. Ronson înregistrează interviul și-l pune pe youtube pentru a demonstra abuzul la care a fost supus de către cei trei cercetători după care așteaptă. Și asta se întâmplă la comentariile videoclipului postat de Ronson:

„Trebuie să le fuți una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe fața pământului. Dacă i-aș putea întâlni față în față, le-aș spune că sunt pielea pulii.”

„Niște idioți abjecți și nocivi, care se joacă cu viețile altora, după care se amuză de suferința și de furia victimei.”

„Niște cretini plini de ură. Universitarii ăștia cu creierii futuți ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc sigur e psihopat.”

„La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Și mai ales muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pișăm pe hoiturile lor.”

Spambot-ul a fost dezactivat. Ronson jubila. După care și-a dat seama că tocmai a participat într-un mod cât se poate de activ, ba chiar a pus la cale, o umilire publică de toată frumusețea. După mai bine de 180 de ani, Ronson a realizat că umilirea publică este din nou o unealtă distrugătoare extrem de la îndemână doar că nu se mai cheamă umilire publică, ci umilire online, umilire la care poate să fie supusă absolut orice persoană care are un cont pe rețelele sociale și nimeni și nimic nu o poate salva în momentul în care rețeaua ăl/o ia în colimator. Așa s-a născut noua carte a lui Jon Ronson.

Jonah Lehrer, Lindsey Stone, Justine Sacco, Adria Richards, Hank, Alex și alții. 

Jonah Lehrer și-a văzut cariera de succes distrusă dintr-un foc, capac punând o conferință video transmisă live în mediul online la care utilizatori de twitter puteau comenta în timp real.

Poveștile lui Lindsey Stone și Justine Sacco le-am redat pe scurt mai sus. Ronson a încercat să o ajute personal pe Stone să-și reabiliteze numele (mai multe detalii în carte).

Povestea Adriei Richards, Hank și Alex v-o prezint mai jos:

20160902_01425720160902_014308

20160902_01431820160902_014359 20160902_014417 20160902_014449

Concluzia:20160902_014528 

Este adevărat că sunt și persoane care au reușit să treacă peste astfel de atacuri în public destul de rezonabil: Max Mosley și Mike Daisey. Dar ca să aflați povestea lor trebuie să citiți cartea. 

Volumul lui Ronson atinge un punct foarte sensibil al comunității din care facem astăzi cu toții parte. În comunitățile online, pe paginile de socializare, oricine poate să devină țintă pentru o remarcă nefericită sau pentru o poză interpretabilă. Atacul comunității care se unește pentru a umili persoana respectivă se poate dovedi distrugător. Poate anihila în câteva zeci de secunde, cu câteva sute de comentarii și de share-uri o întreagă viață. Oamenii pot să fie concediați, pot să-și piardă prietenii, familia, încrederea în sine, viața. Însă pentru utilizatorul din fața calculatorului aceste lucruri par puțin probabile. Se pare că fiecare utilizator care se lansează activ într-o șarjă la adresa celui care a făcut o postare care l-a deranjat se transformă într-un fel de justițiar fără de care lumea nu are cum să devină un loc mai bun. O înjurătură, o amenințare, un share însoțit de un enunț cât mai agresiv și violent îl face pe respectivul să se simtă nu doar ca parte activă din comunitate, dar mai ales ca o persoană care are menirea specială, din momentul în care are cont pe rețeaua socială, să salveze lumea, să încline balanța în partea binelui pe care-l reprezintă, să facă lumea un loc mai bun prin eliminarea efectivă a celui care a îndrăznit să spună ceva ce nu se încadrează în normele etice ale comunității. Ronson nu filosofează, ci expune cât se poate de clar o problemă pe care, îmi dau seama mai ales când mă uit pe profilul meu de facebook, o ignorăm cu o detașare înspâimântătoare întrucât utilizatorul de pe rețelele sociale nu-și dă seama că este el însuși adeseori călăul care biciuiește public nefericitul condamnat la umilire publică și se ascunde în spatele cifrelor care redau oarecum superficial numărul de comentarii, share-uri, vizualizări…

Cartea este scrisă în stilul lui Ronson: amuzantă, plină de informații interesante, scurte observații și analize profunde legate de temele pe care Ronson le cercetează, făcând din nou dovada că este un jurnalist inteligent cu un deosebit talent scriitoricesc.

Înainte de încheiere vă mai dau o poză din carte, subiect fiind chiar volumul de față, acesta fiind unul dintre argumentele finale cu care sper să-mi conving vizitatorii să citească Umilirea publică în epoca internetului, întrucât chiar cred că am în fața ochilor un must-read:

20160902_020650 20160902_020707 20160902_020715

De ce 5 stele: deoarece Ronson reușește din nou să scrie despre un subiect sensibil într-un mod extraordinar de alert, inteligent, cu respect și considerație pentru subiecții săi, neezitând să facă apel la ironie și sarcasm unde este cazul și nefiind deloc iertător nici măcar cu propria persoană. O investigație jurnalistică, dacă asta este volumul acesta, care dezvăluie un adevăr dureros și tulburător despre societatea de azi.

Prezentarea editurii:

Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

„Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online.” The Financial Times 

„Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre.” Will Self,The Guardian

Casa veselă. O tragicomedie de familie de Alison Bechdel


Casa veselă. O tragicomedie de familie de Alison Bechdel

Nota mea:  5 din 5 stele 

Casa veselă nu este altceva decât biografia lui Alison Bechdel.

Familia Bechdel deține o firmă de pompe funebre pe care o denumesc, în privat, Casa veselă. Părinții lui Alison se întorc din Europa, tatăl ei fiind nevoit să preia afacerea familiei după ce bătrânul Bechdel are un infarct. Alison, alături de cei doi frați ai săi, se distrează foarte bine în casa funerară și participă la tot ce ține de activitatea dintr-un astfel de stabiliment.

Relația lui Alison cu tatăl ei nu este deloc una caldă. Autoritar și distant, tatăl nu este în preajma fiicei sale, singura punte de legătură dintre ei fiind pasiunea pentru lectură. După ce pleacă la facultate, Alison devine interesată mișcarea feministă și se convinge că este lesbiană, recunoscând acest fapt părinților săi și în mod public. Însă secretul lui Alison nu este singurul secret pe care familia sa îl are, iar secretele vechi încep să se ivească unul câte unul.

Spre deosebire de Matei, un prieten de-al meu cu care mai schimb păreri despre benzi desenate când avem ocazia, mie mi-a plăcut cartea lui Alison Bechdel. Îmi pare că scrie amuzant, inteligent, iar desele trimiteri și comparații cu personaje literare și scriitori mi-au plăcut foarte mult. Nu mi se pare că Alison face mare caz de faptul că e lesbiană, chiar dacă pomenește de acest lucru pe alocuri. Având în vedere secretul tatălui ei, nici nu avea cum, până la urmă, să nu vorbească despre homosexualitate, despre asumarea acesteia și despre cum s-a documentat cu privire la acest subiect. Alison scrie bine, iar cu trimiterile literare și ironia la adresa sa și a familiei sale m-a câștigat fără drept de apel. 

Desenele sunt foarte fain făcute, povestea este construită cursiv și are parte de suișuri și coborâșuri, de puncte culminante care, culmea, nu ai spune că și-ar avea locul într-o astfel de carte. 

Bechdel nu-și iartă familia când vine vorba să povestească despre ea. Indiferent de unde și cum a reușit să strângă informații despre tinerețea părinților, cum a reușit să le înțeleagă supărările și dezamăgirile, Bechdel parcă și-a propus să facă autopsia celor doi părinți de parcă i-ar pregăti să-i expună lumii așa cum o făcea cu cadavrele la faimoasa Casă veselă. Nu aș fi vrut să fiu în locul nici unui părinte… 

Ce nu înțeleg este de ce gașca LGBT și-a acontat acest volum și de ce este considerat un volum cult al literaturii LGBT. Pentru că Alison este lesbiană? Pentru că și tatăl său a avut experiențe homosexuale? Nu reușesc să pricep. Autoarea nu insistă prea mult pe acest aspect, ba dimpotrivă, spune la un moment dat că citește numai cărți proaste când este întrebată de mama sa ce citește și se uită la o serie de cărți despre feminism și homosexualitate. Bechdel nu pare să acorde homosexualității sale o foarte mare atenție. E ceva normal pentru ea, până la urmă așa și e, nimic de comentat, cât despre secretul tatălui său, e absolut normal să fie suprinsă, să analizeze, să discute și să întrebe despre acest subiect sensibil. 

Totuși, de ce carte cult LGBT? Dacă autoarea nu era lesbiană, mai era o carte cult LGBT? Mai era acontată de LGBT-ism? LGBT-iști îmi lasă impresia că sunt ca o adunătură de suporteri huligani care-și susțin cu ferocitatea echipa formată, de preferat, din jucători de o singură culoare și care se identifică în totalitate cu golurile, ratările, victoriile și viața celor pe care-i aclamă pe stadion. Chiar nu înțeleg de ce atâta caz pe marginea cărții lui Bechdel. E o carte nevinovată, echilibrată, inteligentă care poate fi carte cult pentru orice generație, vârstă, orientare sexuală, religie etc. Este o carte despre relația unei fete cu tatăl său, tată care are câteva secrete incomode, fată care la un moment dat își descoperă homosexualitatea. Sincer, am impresia că volumul lui Bechdel s-ar putea să aibă parte de mai multe deservicii decât servicii având în vedere că este catalogat drept o carte-cult a literaturii LGBT. Am citit ceva benzi desenate considerate cult al literaturii LGBT și nu le-am priceput nici rostul, nici mesajul explicit sexual, nici plânsul inutil de milă, nici dragostea neîmpărtășită etc. Ok, le înțeleg nevoia de a primi în cultul lor o carte cu adevărat valoroasă, dar e puțin cam nazistă toată treaba: E de-al nostru, gata, e a noastră, pe noi ne reprezintă, deci ești cu noi sau împotriva noastră! Mnoh, am variană de nu-mi pasă? Ceva-mi spune că nu. Dar poate mă-nșel. Și, sincer, am impresia că Alison Bechdel nu prea ia în serios nici feminismul, iar sexualitatea ei este un simplu modus vivendi pe care-l acceptă natural, fără pretenții, fără justificări politice sau de orice altă natură decât cea a chemării sale cu privire la orientarea sexuală. E atât de simplu? Nu știu, impresia mea este că da. Bechdel e ironică, sarcastică, amuzantă, inteligentă, îmi vine greu să cred că s-ar lăsa prinsă în jocuri vulgare de cuvinte și politici extremiste, indiferent de ce gen ar fi acestea.

De ce 5 stele: pentru că este un volum foarte fain desenat, scris bine, amuzant și inteligent. O tragicomedie, așa cum scrie și în titlu, în care cu un ochi râzi, cu altul plângi.

Prezentarea editurii:

Printre cele mai bune cărți ale anului:

Time, Entertainment Weekly, New York Times, People, USA Today, Salon, Los Angeles Times, San Francisco Chronicle, Village Voice, Times (London), Newsday, Cleveland Plain Dealer, Minneapolis Star-Tribune, Milwaukee Journal-Sentinel, St. Louis Post-Dispatch, Time Out New York, Guardian (UK), Capital Times, The Advocate, Amazon.com, New York Blade, New York Magazine, Publishers Weekly

 

Autobiografia lui Alison Bechdel, structurată sub forma unui roman grafic, pune accentul pe relaţia tensionată cu tatăl ei, un fost profesor de literatură engleză şi apoi proprietar al unei firme de pompe funebre, poreclită de către familie „Casa veselă“. Sever şi distant, tatăl este o prezenţă destul de rece în viaţa lui fetei, singura apropiere dintre ei fiind posibilă doar prin pasiunea pentru literatură. Odată cu plecarea de acasă la facultate, Alison descoperă o nouă lume, devine interesată de mişcarea feministă şi îndrăzneşte să facă public ceea ce e bănuia încă din copilărie: este lesbiană. Curând, secretele familiei încep să iasă la iveală şi Alison descoperă lucruri neaşteptate despre tatăl ei.

Amuzantă, dar în acelaşi timp emoţionantă, plină de aluzii şi de ironie,Casa veselă este una dintre cărțile-cult ale literaturii LGBT.

„O capodoperă despre doi oameni care locuiesc în aceeaşi case, dar în lumi diferite, şi despre lucrurile misterioase pe care şi le datorează unul altuia.“ Time

„Unul dintre cele mai bune volume de memorii din ultimul deceniu… în acelaşi timp hiper-reţinută şi excesiv de intimă.“ New York Magazine

„O autobiografie splendidă… reconfortant de generoasă şi deschisă.“ Entertainment Weekly