Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal


Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Nota mea: 3 din 5 stele

De Hrabal te îndrăgostești o dată. Doar o dată. Şi rămâi pe veci îndrăgostit de el.

Vremurile bune de altădată este o culegere de povestiri în care se regăsesc personajele zurlii și mucalite cu aventuri când deocheate, când incredibile, dar de fiecare dată amuzante și inedite.

Iremediabil fascinat și înamorat de cehi și Cehia, Hrabal scrie cu o înduioșătoare sensibilitate despre oamenii din jurul său, despre poporul pe care uneori pare că-l detestă din pricina tarelor și a neroziilor care-i trec prin cap, însă cumva recunoaște că tocmai pentru aceste lucruri îl iubește și mai abitir.

Nu cunosc foarte multe despre Cehia dar citind scriitori precum Jachim Topol sau Mariusz Szczygiel, cel din urmă fiind un polonez îndrăgostit de cehi și Cehia, personajele lui Hrabal mi se arată într-o altă lumină. Cehii sunt, îndrăznesc să o spun, una dintre cele mai nații din Europa, iar personajele pe care Hrabal le expune în povestirile și romanele sale nu sunt altceva decât imaginea fidelă a ceea ce înseamnă să fii ceh. Cehii nu se supără ușor, sunt dispuși să facă multe compromisuri, le place să râdă pentru că râsul le este adeseori arma supremă cu care pot combate inclusiv moartea, sunt ferm convinși că sunt cel mai ateu popor de pe pământ, legătura lor cu biserica fiind una dintre cele mai ciudate de care am auzit vreodată. Cehul trăiește viața așa cum ar trebui să o trăiască oricine: ca pe un drum lung către un implacabil sfârșit, prin urmare nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te bucuri de ea. Hrabal se bucură alături de compatrioții săi de ceea ce viața văzută din perspectiva unui ceh poate să ofere. Tragediile vor sfârși într-un acces aprig de râs deoarece altă variantă nu există.

La un moment dat Hrabal mi-a dat impresia unui gunoier al neamului cehesc întrucât ceea ce face autorul este să scormonească după tot felul de momente tragi-comice din viața unor oameni până la urmă banali, oameni pe care sigur i-am putea recunoaște printre vecinii de la bloc sau din cartier dacă i-am căuta cu tot dinadinsul.

Indiferent de e vorba despre un domn care se gândește serios la construirea epitafului care-i va sta scris pe piatra de mormânt, timp în care o admiră pofticios pe domnișoara care-i transcrie ideile; despre hangiul posesor a două pisici, ulterior abandonate, care este când cu capsa pusă și-și școate mușterii din local aproape-n șuturi, când  binedispus, iar toți mesenii se simt ca la ei acasă; despre un tânăr și o țigăncușă și a lor zburdalnică poveste de amor; despre bărbatul care cumpăra orice lucru care-i părea a avea preț de nimic; despre gurmandul devorator de salam pe care-l afuma în căcăstoarea din fundul curții, salam care niciodată nu se termina de afumat deoarece pe mâncău îl apuca pofta de salam și-l halea de fiecare dată uitând faptul că aștepta să se afume cum se cuvine; despre unchiul Adolf care ajunge într-un birt în care doi dentiști se ciondănesc și ajung să-și scoată dinții unul altuia, mai apoi și unchiului Adolf, unchi care ajunge la concluzia că e totuși bine că scandalagii nu erau jugănari.

Gunoierul Hrabal? Mai degrabă sanitarul Hrabal. Știți acel pește care stătea pe fundul acvariului și pigulea pietricelele, din când în când ieșind la suprafață ca să mai ia o gură de aer? Acesta este Hrabal. Sanitarul care strânge mizeria din urma concitadinilor săi și care ocazional ia o gură de oxigen lansând în eter prin intermediul personajelor și al povestirilor sale dioxidul de carbon pe care l-a strâns cu spor în plămâni. Fără astfel de sanitari literatura ar fi infinit mai tristă, iar istoria și popoarele de negândit mai sărace.

De ce 3 stele: deoarece Hrabal e partenerul perfect alături de care să savurezi o halbă de bere bună.

Despre alte cărți de Bohumil Hrabal:

Trenuri cu prioritate

Bambini de Praga

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Alte recenzii:

Dollo

Prezentarea editurii:

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreţi să vedeţi Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

„Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorinţe întrupate… Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor.” James Wood, London Review of Books

„Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal

Serie de autor: Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici


 

Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Inițial i-am dat 4 stele acestei cărți. Am revenit și i-am acordat 5 stele, deoarece cu adevărat atâtea merită. M-am indignat la început pentru că mi s-a părut că autoarea a încercat să arate că poporul belorus este un popor de idioți. Eram siderat de descrierile pe care intervievații le ofereau, de cât de inocenți erau în exprimările lor cu privire la radiații, cu privire la eventualitatea în care radiațiile sunt mortale și de observațiile legate de faptul că nu au cum să moară de la ceva ce oricum nu se vede. Ulterior mi-am dat seama că oamenii pe care guvernul belorus i-a trimis la moarte cu bună știință, cetățenii care au rămas sau s-au întors în zona contaminată erau, de fapt, cu adevărat inocenți… Statul nu le oferea informații, îi dorea proști și obedienți, inculți și incapabili de a înțelege pericolul care-i pândea pentru a-i putea manipula mai ușor. De ce mi s-a părut atât de greu de crezut și am considerat că autoarea exagerează? Pentru că am citit declarațiile acestora cu ochii unei persoane care este conectată la informații, care poate accesa internetul și poate scormoni după adevăr, care, îmi place să cred, nu e ușor de manipulat, care cercetează, caută, încearcă să înțeleagă… M-am îndepărtat de victimele din cartea Svetlanei Aleksievici fără să vreau pentru că mi-a venit foarte greu să cred că acei oameni erau chiar atât de inocenți… De la înălțimea și confortul oferit de societatea în care trăiesc, mi-am permis să cred cu o incredibilă și stupidă ușurință că acei oameni sunt proști pentru că așa a vrut natura, nu pentru că așa a considerat un partid politic.

De ce am căzut în această capcană? În primul interviu o văduvă povestește cum soțul ei, pompier, a plecat în tricou și blugi să strângă scurgerile radioactive din urma exploziei. Așa l-au trimis superiorii săi. Nu avea ce să i se întâmple. În câteva ore pielea s-a făcut gri și a murit în câteva zile. Nevasta sa a făcut cancer întrucât a stat la capul său să-l îngrijească.

Parcă am dat de personaje scoase direct din cărțile lui Marquez…. Realism magic cu gust de deșeuri radioactive…

Oamenii din cartea Svetlanei Aleksievici par ireali. Citești mărturiile, te blochezi, creierul tău nu vrea să proceseze informațiile primite, mai citești încă o dată și tragi concluzia că așa ceva nu se putea întâmpla. Aproape că ești dispus să treci cu indiferență mai departe. Atât de ireal și fantasmagoric sună totul în cartea lui Aleksievici încât îți este mai ușor să consideri că ai citit un basm decât relatările unor oameni care au trăit efectiv evenimente atât de înfiorătoare și incredibile.

Mi-am adus aminte de un prieten mai în vârstă care mi-a povestit cum pe un șantier din România comunistă se verificau sudurile cu o sursă radioactivă care uneori se mai pierdea, respectiv nu se etanșeiza corect containerul în care trebuia să se întoarcă și cădea pe jos. Deși era necesară o intervenție de la București, oamenii o ignorau cu bună știință și se apucau să o caute mutând nisipul sau pământul dintr-o parte în alta până găseau sursa radioactivă și o băgau înapoi în container. Nu aveau echipamente de protecție, iar aparatele Geiger or nu funcționau, or nu aveau baterii. Oamenii știau la ce riscuri se expun dar asta nu i-a împiedicat să-și vadă de treabă și să se „joace” cu sursa radioactivă… Atunci mi-am dat seama de imbecilitatea cu care am judecat cartea Svetlanei Aleksievici…

Mi-am mai dat seama că morțile pe care comunismul le-a cauzat în mod direct ajung să fie privite drept o înșiruire banală de cifre, cruzimea și indiferența față de rasa umană atingând cote  coborâte parcă din cele mai întunecate cotloane ale minții. Ficțiunea este depășită de ceea ce comunismul a reușit să facă în realitate.

Svetlana Aleksievici se aruncă cu inconștiență în hăul lăsat în urmă de explozia reactorului de la Cernobîl (nici nu mă miră procesele care i s-au intentat ulterior), interviurile sale fiind nimic mai mult decât deconspirarea criminalilor care au dat ordinele de intervenție asupra dezastrului fără a oferi echipament de protecție pompierilor, a jurnaliștilor care au tăcut sau care au dezinformat publicul, a politicienilor care, cu bună știință, au lăsat oameni să moară sub norul radioactiv. Crima nu este doar împotriva omului, ci și împotriva naturii, însă lejeritatea cu care s-au trimis către o moarte în chinuri mii de oameni este de-a dreptul sinistră.

Autoarea belarusă ascultă și transcrie încercând să maximizeze pe cât posibil impactul interviurilor asupra cititorului, fapt care se simte din fiecare propoziție pe care o citești.

De ce 5 stele: pentru că este o carte grea, monstruoasă despre monștrii care au sălășluit pe un tărâm deloc mitologic și deloc îndepărtat în timp, o carte despre ființe fantastice care au supraviețuit sau care au murit încercuind o groapă misterioasă din care moartea s-a strecurat pe nevăzute în corpurile oamenilor făcându-și sălaș în sufletul lor pentru generații întregi, aducând alături de suflarea sa rece ființe fantastice cu mai multe capete, fără mâini sau picioare și lăsându-le să înspăimânte oameni până când vor dispărea în chinuri.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici este câștigătoarea din acest an a Premiului Nobel pentru Literatură

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinței și curajului în vremurile noastreˮ, conform comunicatului dat publicității de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărțile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie a acestui an cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecției Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefață bine documentată a istoricului Ion M. Ioniță. Editura are în pregătire și alte titluri ale aceleiași autoare.

 

Dezastrul de la Cernobîl a câștigat:

National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune 

Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001

„Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.” Ion M. Ioniță

 

„O istorie orală mişcătoare a catastrofei din 1986 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, în care curajul fatalist şi stoic este dublat de un umor incredibil de negru. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici a înregistrat o serie de mărturii pe care le-a prezentat sub forma unor «monologuri», în stil romanesc, care zugrăvesc imaginea vie a atmosferei generale de nemulţumire de la sfârşitul perioadei comuniste, în care liderilor de partid agresivi, propagandei paranoice şi mobilizărilor haotice li se opun sarcasmul deprimant, gândurile amare şi abuzul de votcă. Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.” Publishers Weekly

Serie de autor: Ultimii martori de Svetlana Aleksievici


Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 2 din 5 stele

Spuneam la un moment dat că m-am îndrăgostit de cărțile Svetlanei Aleksievici și mă bucur că nu am citit pentru prima dată Ultimii martori deoarece nu cred că m-aș mai fi atașat atât de tare de jurnalistă, deși am o ambiție ușor dementă când vine vorba de a insista să citesc mai multe cărți de același autor.

Ei bine, Ultimii martori este prima carte a Svetlanei Aleksievici, prin urmare nu este spectaculoasă. Se observă faptul că încă nu știe ce vrea să facă, de fapt, că încă nu are trasat un plan clar de construcție a cărții. Încă nu știe ce să comunice citiorului și nici ce să ceară de la intervievați astfel încât să-i aducă față în față cu viitorii cititori pentru a creea acea comuniune intimă între două persoane care nu s-au cunoscut și nu se vor cunoaște vreodată, însă care reușesc să se asculte, să se înțeleagă, să nu se uite… Știu că sună puțin dubios fraza de mai sus însă sunt ferm convins că toți cei care au vorbit cu Svetlana Aleksievici pentru a apărea în cărțile ei au căutat, de fapt, persoane cu care să vorbească, care să știe despre problemele și suferințele lor, care să-i înțeleagă, care să nu-i uite și care să povestească mai departe întâmplările lor astfel încât absurdul situațiilor lor să nu fi fost în van.

Din păcate, Aleksievici nu reușește să impresioneze în această carte, nici nu e de condamnat, dat fiind că e debutul său. Intervievații par forțați, povestirile lor parcă-s compuneri scrise la ordin, par false și parcă cerșesc atenție sau lacrimi.

Asta nu m-a făcut să nu o citesc, totuși, și nici nu m-a împiedicat să vreau să-i citesc restul cărților care au fost traduse, deoarece știu ce poate să facă Aleksievici. Prin urmare, dacă aceasta este prima carte a Svetlanei Aleksievici pe care o citiți și vă dezamăgește, nu renunțați să mai citiți ceva de ea. Singura persoană care pierde ești chiar tu, cititorule.

De ce 2 stele: pentru că știu că poate mai mult.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Svetlana Aleksievici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.

 

Nenorocirea secolului de Alain Besançon


Nenorocirea secolului de Alain Besançon
Nota mea: 5 of 5 stars

Fascinația mea față de inteligența lui Besancon datează din anii facultății, ani în care am și citit pentru prima dată Nenorocirea secolului. Anii trec, mintea se dilată, iar unele lecturi se cer recitite. La Besancon, indiferent despre ce carte vorbim, este neapărată o reluare a lecturii după măcar doi sau trei ani. 

Așa cum și-a obișnuit cititorii, Besancon și de această dată construiește un discurs foarte bine argumentat, un discurs care arată, daca mai era cazul, că omenirea are în momentul de față o foarte mare problemă: nu a pedepsit, și nici nu dă semne că are de gând să o facă, comunismul așa cum a făcut-o cu nazismul.

Motivul pentru care autorul a purces la scrierea eseului de față este unul extrem de banal și trist: la doar câteva luni de la publicarea Cărții negre a comunismului ecourile respectivei apariții se stingeau rapid, senzația fiind că lucrarea și reacțiile la adresa acesteia nu a fost decât un firav foc de paie. De ce? Se întreabă Besancon? De ce? Ar trebui să se întrebe întreaga lume. De ce nazismul a fost atât de repede și ușor de condamnat, liderii acestuia atârnând cu limbile de-un cot nu doar la câteva luni de la sfârșitul războiului, ci chiar la câțiva zeci de ani de la cucerirea Berlinului, pe când conducători, ucigași și torționari comuniști încă-și văd de viață liniștiți chiar dacă toată populația le cunoaște crimele? 

Nazismul a durat 12 ani, iar comunismul 70. Besancon pune lipsa de condamnări la adresa comunismul pe seama amneziei de care umanitatea se face vinovată datorită modului în care comunismul a reușit să se considere științific cu ample elemente fantastice, acțiuni care au provocat adesea involuntar o uitare programatică. Deși chiar și nazismul s-a considerat științific și a cochetat cu elemente fantastice de ordin religios, nu a avut parte de o filosofie utopică bine construită și atrăgătoare lipsindu-i lucrări intelectuale de greutatea Capitalului, de exemplu. Tot Besancon a observat că, totuși, comunismul nu a reușit să atragă și să fascineze inteligențe redutabile, nazismul dimpotrivă, s-a bucurat de afinități din partea unor minți mari precum Heidegger. 

Dacă comunismul a avut parte de o amnezie din parte umanității, nazismul s-a bucurat de hipermnezie, în primul rând datorită Șoah-ului. Culmea, evreii nu sunt singurii care pot da un nume înfiorător unei catastrofe, ucrainenii având și ei Holodomor-ul pus la cale de Stalin care a ucis cel puțin 3.5 milioane de oameni (am luat cea mai ″optimistă″ estimare), golod însemnând foamete, iar mor e năpastă. Abia în 2003 a fost recunoscută de marile puteri această catastrofă drept un genocid… Unii istorici, din punctul meu de vedere, de-a dreptul frivoli insistă că Holodomor-ul nu este genocid deoarece oamenii care au murit (lucrarea lui Davies și Wheatcroft propune cifra totală de 5,5 până la 6,5 milioane de ucraineni morți în urma Marii Foamete) au murit la sat, nu în orașe, ceea ce înseamnă că nu este corect să se vorbească despre un genocid. Asta ca să nu mai spunem despre istoricii care susțin faptul că Marea Foamete a avut cauze, în principal, naturale…

De ce Șoah-ul este mai greu de uitat sau este mai important decât Holodomor-ul? În primul rând datorită unicității cu care s-a pus în practică exterminarea evreilor. Avantajele revoluției industriale au avut un cuvânt greu de spus în întâmplarea Holocaustului. Șoah-ul a putut să fie demonstrat datorită felului în care a fost organizat, pe când Holodomor-ul a putut foarte ușor să fie asociat, și încă este, cu fenomene naturale.

Dincolo de observațiile pertinente ale lui Besancon eu mai am o observație de făcut cu privire la lipsa de acțiune în ceea ce privește condamnarea comunismului: comuniștii se numără printre învingători. Să nu uităm că țările care au fost sub nazism și ulterior au ajuns sub sovietici erau total dependente de nemți datorită faptului că aceștia au expropiat marile afaceri și au pus manageri germani care făceau afaceri directe cu Reich-ul. În momentul în care sovieticii au eliberat respectivele țări au procedat exact la fel ca și naziștii: au preluat conducerea afacerilor sau au luat în Rusia fabrici întregi, actiuni la care localnicii au reactionat putin sau chiar deloc. De asemenea, pozând în eliberatori, comuniștii au avut marele avantaj de a făuri iluzia unei reconstrucții, reconstrucție care s-a făcut cu prețul a zeci de mii de vieți, dar au fost reconstrucții… Economiile distruse, infrastructurile aproape inexistente, orașe făcute una cu pământul, pierderi omenești până la 20din totalul populației care s-a aflat sub ocupație, toate acestea nu au fost deloc un procedeu mnemonic pentru umanitate. Cireașa de pe tort fiind faptul că, așa cum am putut observa de-a lungul timpului, istoria e făcută de învingători. Besancon nu vorbeste despre aceste lucruri. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat și ce ar fi scris Besancon dacă sovieticii ar fi putut să-și facă de cap în Occident așa cum au făcut-o în țările din Europa Centrală și în Balcani…

Eseul lui Besancon este extraordinar. O carte care ar trebui să se predea în școli. O carte din care ar trebui să se scoată citate și să fie printate pe clădirile imense care guvernează orașele actuale pentru a ne aduce aminte că sunt o serie de oameni care sunt încă datori în fața legii cu ceva explicații legate de moartea câtorva sute sau mii sau milioane de oameni…

De ce 5 stele: pentru că este o carte extraordinară.

Alte recenzii:

la punkt

et in arcadia ego

 

Prezentarea editurii:

La mai puţin de un an după apariţia în Franţa a Cărţii negre a comunismului, intrigat de faptul că ecourile ei încep deja să se stingă, Alain Besançon a publicat acest eseu în care analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului. Autorul compară „amnezia“ comunismului cu „hipermnezia“ nazismului, luând ca etalon crima extremă: distrugerea evreilor din Europa. „Şoah“, termenul ebraic pentru catastrofă, preferat de evrei celui de holocaust (care înseamnă jertfire), nu e lipsit de legătură cu acest tratament diferit; de aceea, Besançon întreprinde o scurtă incursiune în filozofie şi teologie, încercând să stabilească în ce constă unicitatea „Șoah“-ului. Cartea cuprinde în Anexă discursul „Memorie şi uitare a bolşevismului“, rostit de autor la Institut de France. Un discurs şi o carte care nu şi-au pierdut deloc actualitatea.

Serie de autor: Sandman de Neil Gaiman


Sandman de Neil Gaiman

My rating:  5 of 5 stars 

V-am cam înnebunit în ultimul timp cu benzi desenate, știu, dar o serie de autor, e o serie de autor, iar Gaiman are ceva benzi desenate la activ.

Seria Sandman este una dintre cele mai spectaculoase serii pe care le-am citit vreodată. Excelent construită, superb desenată, cu personaje de care nu te desparți cu adevărat niciodată, Sandman-ul lui Gaiman este o adevărată piatră de hotar în istoria comics-urilor.

Foarte greu mi-a fost să scriu articolul de față. Cred că am începute vreo trei sau patru articole și nici unul nu e finalizat. De fiecare dată m-am poticnit așa că de data asta am să risc și am să scriu exact ce-mi trece prin cap la o oră târzie din noapte cu o cană de cafea aburindă lângă mine.

Seria a început să fie tipărită în fascicule începând cu ianuarie 1989 până în martie 1996. În contractul lui Gaiman cu Vertigo era stipulat ca seria să se sfârșească o dată cu decizia sa, cu alte cuvinte, nimeni nu avea dreptul de a scrie continuări ale lumii lui Morfeus în afară de Neil Gaiman.

Povestea complexă ale celor șapte Endless, familia lui Morfeus, este una recurentă pentru Gaiman: ființe metafizice antropomorfe alături de finele împletiri între fapte istorice reale și mitologie, precum și obsesiile mai vechi ale lui Gaiman legate de fisurile în realitate care transportă oameni în lumi magice, totul adunat în lumea întunecată pe care universul DC o pune la dispoziția autorului.

Seria a fost foarte bine receptată atât de public cât și de jurii de specialitate care i-au acordat numeroase premii. Norman Mailer spunea că Sandman este o bandă desenată pentru intelectuali. S-a regăsit în lista de bestseller-uri ale revistei New York Times, care nu prea include benzi desenate, alături de Maus, Watchmen și The Dark Knight Returns. Dacă 26 de premii Eisner nu sunt suprinzătoare, World Fantasy Award luat în 1991 pentru cea mai bună proză scurtă de ficțiune este o surpriză deoarece premiul nu a mai fost acordat unei benzi desenate. The Dream Hunters și Endless Nights au primit premiul Bram Stoker pentru cea mai bună proză ilustrată, iar IGN a declarat seria drept cea mai bună bandă desenată din istoria Vertigo.

După mulți ani în care doar s-a vorbit despre ecranizarea seriei (încă de la sfârșitul anilor 1990 era vorba despre o ecranizare a seriei însă părțile nu au ajuns la o înțelegere), Gaiman însuși, un scriitor extrem de pretențios care și-ar fi dorit să lucreze cu scenariști precum Peter Jackson sau Terry Gilliam, anunțând că susține producția seriei alături de David S. Goyer (Trilogia Batman, Batman vs. Superman) și Joseph Gordon-Levitt. Chiar luna trecută Gordon-Levitt a anunțat că iese din echipă datorită unor neînțelegeri cu studioul, exact la o zi distanță după ce s-a anunțat că scenariul o să fie scris de Eric Heisserer (Hours, Final Destination 5, A Nightmare on Elm Street). Încă nu se știe când și dacă o să-l vedem în următorii 2-3 ani.

Desenatorii implicați în serie au fost foarte mulți, deosebiți de talentați și care au simțit intens universul creat de Gaiman:  Sam Kieth, Mike Dringenberg, Jill Thompson, Shawn McManus, Marc Hempel, Michael Zulli, coperțile fiind făcute de vechiul colaborator al lui Gaiman, Dave McKean.

Seria s-a bucurat, bineînțeles, și de câteva spin-off-uri, unele de succes, altele nu. Death: The High Costs of Living și Death: The Time of your Life  sunt două dintre acestea în care apare nimeni altcineva decât sora lui Morfeus, Death, cum altfel. Foarte faine ambele volume, nu am scris despre ele, deși ar merita, probabil că am să o și fac la un moment dat, deoarece chiar merita citite.

The Dreaming scris de Terry LaBan și Alisa Kwitney, ilustrat de Peter Hogan nu l-am citit deoarece m-a speriat faptul că nu apare și numele lui Gaiman. Pe goodreads.com volumul are note mari însă de la foarte puțini cititori. Poate am să-l citesc la un moment dat.

Lucifer  este o altă serie care s-a dezvoltat din universul Sandman, o serie care s-a bucurat de foarte mult succes, fiind chiar ecranizată, primul episod a fost lansat pe 25 ianuarie 2016.

Dead Boy Detective  este o altă bandă desenată de inspirație Sandman (personajele apar în Season of Mists), serie care continuă încă și se bucură de un oarecare succes.

Sandman Midnight Theatre este o serie cu totul și cu totul specială – am să vă povestesc despre ea zilele astea deoarece am citit-o și m-a captivat fără drept de apel.

The Sandman: Endless Nights și The Sandman: The Dream Hunters sunt prezentate pe scurt mai jos.

Concluzia este că Sandman este mai mult decât o bandă desenată. Este o filosofie desenată. Este o poveste fantasy cu influențe mitologice care vorbește despre importanța visului pentru umanitate. Este o enciclopedie a referințelor mitologice, a culturii pop, a literaturii și culturii umane. Este o analiză și un discurs profund asupra viselor, dorințelor, disperării, demenței și dorinței de distrugere care ne guvernează viața. O odisee în spatele măștii care este sufletul uman.

O serie fabuloasă care e păcat să se treacă cu vederea.

Visul este prins în 1916 și ținut prizonier de Roderick Burgges care dorește să devină nemuritor și crede că Stăpânul Visurilor este calea către imortalitate. Însă fiul său, Alexander, nu este la fel de atent cu paza și Visul scapă în 1988 pornind căutarea arsenalului de elemente magice care-i dau putere și îi țin în viață regatul.

Foarte fain drumul lui Sandman prin universul DC, se întâlnește cu o prietenă de-a lui John Constantine, dă ochii cu Doctor Destiny și ajunge și în Iad unde se confruntă cu Lucifer.

Primul volum nu face altceva decât se te prindă fără drept de apel în lumea fabuloasă pe care Gaiman o pregătește cititorului.

 

După ani de închisoare, Morfeus se întoarce în regatul său și realizează că o mulțime de coșmaruri umblă de nebune prin lume și pleacă în vânarea lor. În periplul său, Visul o descoperă pe Rose Walker care a devenit un vortex al visurilor și care amenință să distrugă întreaga lume. Căutându-l pe periculosul Corinthian pe care-l află la o întâlnire a criminalilor în serie, Prințul Visului se vede pus în fața unei decizii extrem de dificile: să o ucidă sau nu pe Rose Walker pentru a salva lumea de la distrugere?

Pe măsură ce înaintezi în povestea lui Gaiman realizezi cât este de complexă și fascinantă lumea creată de acesta. Referințele la mitologie se înmulțesc, iar undeva în fundal se pot observa fine trimiteri filosofice la natura umană.

 

Dream Country este o colecție de patru povestiri care au legătură cu Morfeus însă pot să fie citite separat de serie fără nici o problemă.

1 – Calliope – povestea unei muze pe care un scriitor care-și dorește faimă o ține captivă.

2 – A dream of a thousand cats – Morfeus ia forma unei pisici și inițiază o revoltă în lumea animalelor împotriva sclaviei în care le țin aceștia.

3 – A Midsummer Night Dream – Morfeus inspiră și sponsorisează piesa lui William Shakespeare, Visul unei nopți de vară

4 – Facade – Urania Blackwell sau Element Girl este o super eroină care-și dorește o viață normală, ba chiar o moarte normală însă datorită abilităților sale extraordinare nu poate să fie rănită de nici o armă inventată de om.

Este primul volum de bandă desenată din istorie care primește prestigiosul World Fantasy Award. Și pe bună dreptate!

Deși Sandman este un personaj secundar, toate povestirile sunt incredibil de bine scrise și de profunde. Gaiman nu se joacă de data asta cu ceea ce înseamnă setea de succes, ura oamenilor față de ceea ce nu înțeleg și nici ușurința cu care oamenii își însușesc creații care nu le aparțin.

 

Pentru prima dată se reunește întreaga familie a Visului și îi cunoaștem pe Death, Destiny, Despair și Desire. Morfeus decide să se întoarcă în Iad pentru a o recupera pe Nada, femeia căreia i-a refuzat iubirea. Însă în Iad dă peste un Lucifer sătul până peste cap de tot ceea ce înseamnă viața sa de stăpân al Iadului și peste cele rele (monologul lui Lucifer este bestial, îl puteți găsi în imaginea de mai jos), prin urmare își bagă coarnele și-l lasă pe Vis să se descurce cu gestionarea Iadului.

Nu mi-a plăcut atât de mult volumul Season of Mists, este și primul care primește doar 4 stele pe goodreads, pentru că Sandman deja începe să aducă foarte mult a personaj pop, uneori superficial în acțiuni și insuficient dezvoltat de Gaiman din punct de vedere psihologic.

 

 

Wanda urmează să se opereze și să-și schimbe sexul. Hazel și Floxglove formează un cuplu de lesbiene. Thessaly este o gagică ciudată rău, șoarece de bibliotecă, practicantă de vrăjitorie. Toate sunt adunate într-un singur apartament din New York din care încearcă să o ajute pe prințesa Barbie să scape din visul în care a prins-o unul dintre soldații lui Cuckoo. După care pare și Morfeus în poveste.

Cică acest volum este favoritul lui Gaiman din seria Sandman. E fain, nu spun că nu, însă poate și mai mult. Recunosc că nu prea reușesc să rezonez cu povestirile în care personajele principale sunt femei, mai ales când sunt scrise de Gaiman, dar per total mi-a plăcut. În a Game of you grafica se schimbă radical față de restul seriei și este foarte bine deoarece aduce un foarte mare serviciu scenariului lui Gaiman

 

 

Fables and Reflections este un alt volum în care sunt adunate scurte povestiri care se pot citi separat de serie și care nu se leagă neapărat cu narațiunea principală dar care fac, până la urmă, deliciul seriei.

Thermidor, August, Three Septembers and a January, Ramadan, The Hunt, Soft Places, The Parliament of Rooks și The Song of Orpheus sunt povestirile care formează volumul șase. Cel mai mult mi-a plăcut Three Septembers and a January în care Joshua Abraham Norton se autointitulează împăratul Statelor Unite ale Americii. Lumea intră în joc și-l tratează ca pe un împărat adevărat. Un fel de pildă biblică, o reintepretare oarecum a poveștii lui Iov, Norton fiind subiectul unui pariu între Morfeus și Despair, Desire și Delirium, Gaiman dorind să demonstreze că puterea visului este cea care poate câștiga în detrimentul disperării sau a dorinței.

Foarte fain volumul. Ca de obicei, aceste scurte povestiri fac deliciul seriei. Gaiman pare că se simte mult mai confortabil să scrie povești scurte decât narațiuni mai lungi de care probabil că se plictisește și nu are răbdare să le dezvolte până la capăt.

 

 

Delirium vrea să-l găsească pe fratele pierdut, Destruction. Refuzată de toți membrii familiei, Delirium vine la Morfeus care, apatic, cumva acceptă misiunea. Însă în spatele acestei misiuni îl așteaptă o serie de provocări și polițe de plătit pe care Visul nu le-a luat în calcul.

Unul din cele mai colorate și mai psihedelice volume din serie, că doar e o misiune pusă la cale de Delirium.

Foarte faină grafică, uneori greu de urmărit dar potențează extraordinar narațiunea superbă.

 

În mijlocul lui iulie izbucnește un viscol năpraznic care adună mai multe personaje în The Inn of the End of the World. Personajele încep să-și spună povești ca să le treacă timpul în care sunt închiși împreună.

A Tale of Two Cities – tema fisurilor în realitate care transportă locuitorii urbelor supra aglomerate, ca și în Nicăieri, oferă cititorului o poveste interesantă cu o grafică minimalistă care surprinde și place. O temă dragă lui Gaiman pe care acesta o reia de fiecare dată când are ocazia. Poveste inspirată de H.P. Lovecraft după spusele lui Gaiman.

Cluracan’s Tale – Cluracan este unul dintre negociatorii care au purtat discuții cu Morfeus când acesta trebuia să preia frâiele Iadului. Tot ambasador și necogiator este și în această poveste, doar că acum o reprezintă pe Regina Țării Zânelor în fața unui dictator care-și distruge orașul pe care-l conduce. Poveste inspirată de Robert E. Howard.

Hob’s Leviathan – unde-l reîntâlnim pe Hob Gadling, cel care a înșelat Moartea. Poveste inspirată de Joseph Conrad.

The Golden Boy – o poveste foarte interesantă conform căreia în America se poate vota de la vârsta de 18 ani și aleg pentru a fi președinte un tânăr de o seamă cu ei. Acesta refuză să facă vreun pact cu vechii politicieni corupți și aduce pacea în lume. Poveste, spune Gaiman, inspirată de seria Watchmen.

Cerements – Petrefax povestește despre orașul Lithargis, oraș care se ocupă cu arta orânduirii cadavrelor.

World’s End – povestea  finală care concluzionează întâlnirea personajelor.

Volumul se bucură de o introducere din partea lui Stephen King. Nu este unul dintre volumele mele favorite dar, așa cum am mai spus, Gaiman se pricepe de minune să construiască povestiri scurte. Deși Morfeus nu prea apare în seria de povestiri, totul are legătură cu el, toate istorisirile susținând importanța visului în viața lor.

 

Lyta Hall, distrusă de răpirea și presupusa moarte a fiului său, se adresează Furiilor și le cere răzbunare împotriva lui Morfeus.

Drumul lui Morfeus către mântuire este tema principală a seriei, tragica poveste din volumul de față nefiind neapărat o surpriză însă tot te afectează. Un Morfeus abulic și împăcat cu sine este debusolant și contrar cu ceea ce ne-a obișnuit Gaiman la început. Deși e clar că ne apropiem de sfârșitul poveștii lui Morfeus scrisă de Gaiman, confruntarea finală inevitabilă conturându-se din ce în ce mai clar.

Foarte multe personaje care au apărut de-a lungul seriei se întorc în acest volum, răzbunarea la adresa lui Morfeus fiind o dată anunțată atragându-le așa cum lumina atrage licuricii.

 

 

Ce s-a întâmplat cu Morfeus? Volumul care încheie seria este dedicat influenței visului atât în lumea reală cât și în lumea zeilor și a fantasmelor.

Sfîrșitul seriei nu împacă cititorul pentru că nu poți avea suficient Sandman…

 

The Dream Hunter este unul dintre spin-off-urile seriei, fiind și cel mai reuști din punctul meu de vedere, atât ca poveste cât și din punct de vedere grafic.

O vulpe și un bursuc se angajează într-un pariu al cărui subiect este convingerea unui tânăr călugăr din templul său. Câștigătorul preia templul și-l transformă în propria vizuină.

Plasat într-un plan fantastic de inspirație japoneză, The Dream Hunter este o încântare de la un capăt la altul. Amano și Gaiman prezintă o chimie incredibilă care se simte din fiecare pagină parcursă. Specialitatea lui Gaiman, preluarea unei povești clasice și adaptarea acesteia (The Fox, the Monk, and the Mikado of All Night’s Dreaming un basm japonez) alături de o grafică extraordinară din partea lui Amano, unul dintre cei mai faimoși artiști ai contemporaneității, nu are cum să nu încânte cititorul.

 

Volumul care, să spun așa, încheie definitiv universul Sandman. Fiecare membru al familiei lui Morfeus se bucură de atenția cuvenită în acest spin-off final pentru deliciul vizual și literar al cititorului.

Mi-a plăcut foarte mult cum fiecare desenator s-a ales cu un personaj și a dezvoltat grafica cum a crezut de cuviință. Culmea, fiecare din ei s-au adaptat de minune atât la poveste cât și la personaj. O adevărată încântare!

 

O stea a înnebunit și nebunia sa se tranmite și la alte stele, întreaga creație fiind pusă în pericol. Morfeus este chemat la datorie dar are nevoie de ajutorul propriei familii. Inclusiv de la tatăl său și mama sa. Alături de un alter-ego sub forma unei pisici și al unei fete pe nume Hope, Sandman pleacă în căutarea stelei nebune pentru a salva creația. Însă salvarea lumii poate înseamna uneori condamnarea salvatorului…

Sandman Overture este povestea care începe celebra Serie Sandman și oferă o mulțime de explicații pentru ceea ce urmează să se întâmple. Aflăm cum a fost prins, care este povestea măștii sale, precum și rolul său în marele univers magic care i-a dat naștere.

O poveste excelentă care are parte de o grafică superbă. Un volum care se citește și se admiră în egală măsură.

Serie de autor Neil Gaiman: 3 benzi desenate care ar putea mai mult


Eternals de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

O formă de viață extratestră, Celeștii, a creat pe Pământ trei specii: oamenii, Eternii și Devianții. Oamenii e clar cine sunt, Eternii care sunt un fel de super eroi și Devianții care fac tot posibilul să distrugă echilibrul de pe Pământ. Celeștii mai vin pe planeta noastră ca să-și mai spună câte o părere despre cum merg lucrurile și eventual să mai tragă câte o palmă imensă de robot (că-s roboți) celor care nu se comportă cum trebuie.

Povestea se anunța foarte faină însă se duce de râpă la sfârșit când Gaiman se apucă să arate că Eternii sunt de fapt eroii Marvel care mai că o pun de un fel de Civil Wars. Parcă nelegată, nefinisată, negândită, povestea din Eternals se pierde undeva pe la mijloc și te lasă total indiferent la concluzia pe care Gaiman o anunță cu un patos aproape religios.

Grafic stăm ok.  John Romita Jr. e în stilul Marvel în care scenele de acțiune sunt atât de colorate și cu atât de multe detalii încât nu prea mai stai să te uiți la panouri ci dai repede pagina ca să vezi ce se întâmplă mai departe.

Putea să fie mai fain? Categoric da! Bineînțeles că se putea! Dacă Gaiman chiar își dorea să facă o poveste foarte faină, ar fi putut. Din punctul meu de vedere Gaiman a cochetat cu ideea de a crea un altfel de Watchmen și eșuează lamentabil când realizează cât este de lucru ca să creezi așa ceva.

De ce 2 stele: pentru că insuficient dezvoltat, plin de clișee și cu o poveste care scârțâie rău de tot datorită faptului că este tratată superficial.

Harlequin Valentine de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

Povestea Arlechinului repovestită într-o cheie modernă de Neil Gaiman.

Plictisitooooooooor volum! Groaznic! Grafica e groaznică! Enervantă, deranjantă, te pune în imposibilitatea de a urmări povestea! 

John Bolton poate că are fanii săi dar eu clar nu mă număr printre ei! 

Ideea lui Gaiman e drăguță, chiar simpatică, însă punerea în scenă poate alunga cititorii și poate distruge întreaga poveste. O și face, de altfel. 

Degeaba iei o poveste clasică, plină de potențial precum cea a Arlechinului, bagi o răsturnare de situație interesantă și dai de pământ cu ea din cauza unei grafici nefericite și al unui scenariu scheletic care ajunge scheletic datorită alegerii de tristă amintire a unui artist de genul lui Bolton.

De ce 2 stele: pentru că ideea lui Gaiman e faină. Altfel ar fi primit doar 1 stea.

Only the End of the World Again de Neil Gaiman
My rating: 3 of 5 stars

Lawrence Talbot locuiește în Insmouth și suferă de licantropie. Istoria plină de magie și diavolesc care împresoară orășelul îl aduc în preajma unor evenimente supranaturale în care va juca rolul principal.

Ah, cât de bine și interesant începe povestea lui Talbot pentru ca, ulterior, să se prăbușească vertiginos. Ceea ce se anunța o poveste magică cu influențe filosofice marca Lovecraft se duce naibii datorită unor intepretări facile marca Gaiman. Povestea chiar are potențial, probabil că dacă ar fi doar o proză scurtă, ar fi de un impact memorabil, așa însă pică în categoria cărților care se citesc și se uită aproape instantaneu.

Grafica mi-a plăcut foarte mult. Grotescul imaginilor se potrivește perfect cu narațiunea însă nu poate salva povestea.  P. Craig Russell îi bun, îi foarte bun și știe cum să se adapteze la istorioarele care i se propun pentru a le desena. Din păcate nu are cum să facă mai mult decât a făcut deja.

De ce 3 stele: în primul rând datorită primelor 20 de pagini și datorită graficii. Ideea este bună, mult potențial lăsat de izbeliște din nu pot să înțeleg ce motiv. Cică Troy Nixey îi bun, nu mă îndoiesc, însă nu cred că această colaborare îi face cinste. De altfel, din câte știu eu, nici nu a mai colaborat cu Gaiman. Nu mă miră…

Serie de autor Neil Gaiman: Batman: Whatever Happened to the Caped Crusader? și The Last Temptation


Batman: Whatever Happened to the Caped Crusader? de Neil Gaiman
My rating: 5 of 5 stars

Batman mort? Batman chiar mort? Da… Catwoman, Joker, Pinguinul și alții stau lângă sicriul său, la priveghi, și-și povestesc cum l-au cunoscut pe Batman, prin ce aventuri au trecut cu el și cum au relaționat cu Omul Liliac. Multe povești surprinzătoare cu intrigi șocante și răsturnări de situații neașteptate.

Gaiman are unele povești fabuloase. Whatever Happened to the Cape Crusader? este una dintre ele! Pe măsură ce citeam volumul îmi scăpau exclamații de surpriză și dădeam fuga la Elena ca să-i spun cum evoluează narațiunea. Ascultă-mă ce-ți spun, rar ți-a fost dat să citești o astfel de interpretare a psihicului din spatele măștii de liliac și a relației dintre acesta cu orașul Gotham și răufăcătorii din el. Extraordinară intepretare!

Pe lângă povestea care te ține cu sufletul la gură, avem parte și de o grafică excelentă care vine în ajutorul scenariului și amplifică tensiunea care crește pagină cu pagină.

Andy Kubert, Matt Wagner, Simon Bisley, Bernie Mireault , Mark Buckingham își dau în petec și-și fac de cap în acest volum, sigur atrași și de imaginația lui Gaiman, ceea ce nu poate decât să bucure cititorul. 

Este adevărat că povestea mi s-a părut mult, mult prea scurtă – eterna problemă la Gaiman – și că se putea dezvolta și complica mult mai mult având în vedere perspectivele pe care le-a deschis. Din păcate Gaiman decide să fie foarte tranșant și să reducă foarte mult intepretările care se cer pe măsură ce narațiunea evoluează.

De ce 5 stele: pentru că este o perspectivă extrem de interesantă și fascinantă, foarte fain ilustrată!

The Last Temptation de Neil Gaiman
My rating: 3 of 5 stars

Lui Steven îi este frică. De povești cu fantome, de faptul că o să devină adult, de absolut tot… Până când îl întâlnește pe Showman și primește un bilet la spectacolul horror pe care acesta îl găzduiește, spectacol pregătit special pentru Steven deoarece misteriosul Showman are o ofertă extrem de tentantă pentru fricoșii precum Steven…

Povestea simpatică dar multe prea moralistă ca să fie pe placul meu. Plus că se pierde mesajul datorită faptului că Showman-ul Alice Cooper trebuie să fie prezent într-un mod cât mai apetisant și atrăgător pentru public. 

Ok, perfect de acord, ca să-ți poți trăi cu adevărat viața trebuie să-ți înfrângi fricile. Faptul că nu știi dacă ce i se întâmplă lui Steven este real sau doar în capul său te face să te implici în poveste, însă modul în care decurge scenariul și deznodământul te îndepărtează de mesajul pe care Gaiman vrea să-l transmită pentru că ajunge mult prea pueril. 

Michael Zulli își face foarte bine treaba. Din punct de vedere grafic, volumul este o încântare (seria a apărut în 1997) și de multe ori este peste scenariu. 

Nu-i una dintre cele mai bune benzi desenate ale lui Gaiman dar nici cea mai proastă. Este acceptabilă mai ales că a fost gândită ca o bandă desenată comercială.

De ce 3 stele: pentru că ajunge să fie plictisitoare și banală, grafica fiind singurul element care salvează volumul.