Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal


Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Nota mea: 3 din 5 stele

De Hrabal te îndrăgostești o dată. Doar o dată. Şi rămâi pe veci îndrăgostit de el.

Vremurile bune de altădată este o culegere de povestiri în care se regăsesc personajele zurlii și mucalite cu aventuri când deocheate, când incredibile, dar de fiecare dată amuzante și inedite.

Iremediabil fascinat și înamorat de cehi și Cehia, Hrabal scrie cu o înduioșătoare sensibilitate despre oamenii din jurul său, despre poporul pe care uneori pare că-l detestă din pricina tarelor și a neroziilor care-i trec prin cap, însă cumva recunoaște că tocmai pentru aceste lucruri îl iubește și mai abitir.

Nu cunosc foarte multe despre Cehia dar citind scriitori precum Jachim Topol sau Mariusz Szczygiel, cel din urmă fiind un polonez îndrăgostit de cehi și Cehia, personajele lui Hrabal mi se arată într-o altă lumină. Cehii sunt, îndrăznesc să o spun, una dintre cele mai nații din Europa, iar personajele pe care Hrabal le expune în povestirile și romanele sale nu sunt altceva decât imaginea fidelă a ceea ce înseamnă să fii ceh. Cehii nu se supără ușor, sunt dispuși să facă multe compromisuri, le place să râdă pentru că râsul le este adeseori arma supremă cu care pot combate inclusiv moartea, sunt ferm convinși că sunt cel mai ateu popor de pe pământ, legătura lor cu biserica fiind una dintre cele mai ciudate de care am auzit vreodată. Cehul trăiește viața așa cum ar trebui să o trăiască oricine: ca pe un drum lung către un implacabil sfârșit, prin urmare nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te bucuri de ea. Hrabal se bucură alături de compatrioții săi de ceea ce viața văzută din perspectiva unui ceh poate să ofere. Tragediile vor sfârși într-un acces aprig de râs deoarece altă variantă nu există.

La un moment dat Hrabal mi-a dat impresia unui gunoier al neamului cehesc întrucât ceea ce face autorul este să scormonească după tot felul de momente tragi-comice din viața unor oameni până la urmă banali, oameni pe care sigur i-am putea recunoaște printre vecinii de la bloc sau din cartier dacă i-am căuta cu tot dinadinsul.

Indiferent de e vorba despre un domn care se gândește serios la construirea epitafului care-i va sta scris pe piatra de mormânt, timp în care o admiră pofticios pe domnișoara care-i transcrie ideile; despre hangiul posesor a două pisici, ulterior abandonate, care este când cu capsa pusă și-și școate mușterii din local aproape-n șuturi, când  binedispus, iar toți mesenii se simt ca la ei acasă; despre un tânăr și o țigăncușă și a lor zburdalnică poveste de amor; despre bărbatul care cumpăra orice lucru care-i părea a avea preț de nimic; despre gurmandul devorator de salam pe care-l afuma în căcăstoarea din fundul curții, salam care niciodată nu se termina de afumat deoarece pe mâncău îl apuca pofta de salam și-l halea de fiecare dată uitând faptul că aștepta să se afume cum se cuvine; despre unchiul Adolf care ajunge într-un birt în care doi dentiști se ciondănesc și ajung să-și scoată dinții unul altuia, mai apoi și unchiului Adolf, unchi care ajunge la concluzia că e totuși bine că scandalagii nu erau jugănari.

Gunoierul Hrabal? Mai degrabă sanitarul Hrabal. Știți acel pește care stătea pe fundul acvariului și pigulea pietricelele, din când în când ieșind la suprafață ca să mai ia o gură de aer? Acesta este Hrabal. Sanitarul care strânge mizeria din urma concitadinilor săi și care ocazional ia o gură de oxigen lansând în eter prin intermediul personajelor și al povestirilor sale dioxidul de carbon pe care l-a strâns cu spor în plămâni. Fără astfel de sanitari literatura ar fi infinit mai tristă, iar istoria și popoarele de negândit mai sărace.

De ce 3 stele: deoarece Hrabal e partenerul perfect alături de care să savurezi o halbă de bere bună.

Despre alte cărți de Bohumil Hrabal:

Trenuri cu prioritate

Bambini de Praga

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Alte recenzii:

Dollo

Prezentarea editurii:

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreţi să vedeţi Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

„Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorinţe întrupate… Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor.” James Wood, London Review of Books

„Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal

Serie de autor: Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici


 

Dezastrul de la Cernobîl de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 5 din 5 stele

Inițial i-am dat 4 stele acestei cărți. Am revenit și i-am acordat 5 stele, deoarece cu adevărat atâtea merită. M-am indignat la început pentru că mi s-a părut că autoarea a încercat să arate că poporul belorus este un popor de idioți. Eram siderat de descrierile pe care intervievații le ofereau, de cât de inocenți erau în exprimările lor cu privire la radiații, cu privire la eventualitatea în care radiațiile sunt mortale și de observațiile legate de faptul că nu au cum să moară de la ceva ce oricum nu se vede. Ulterior mi-am dat seama că oamenii pe care guvernul belorus i-a trimis la moarte cu bună știință, cetățenii care au rămas sau s-au întors în zona contaminată erau, de fapt, cu adevărat inocenți… Statul nu le oferea informații, îi dorea proști și obedienți, inculți și incapabili de a înțelege pericolul care-i pândea pentru a-i putea manipula mai ușor. De ce mi s-a părut atât de greu de crezut și am considerat că autoarea exagerează? Pentru că am citit declarațiile acestora cu ochii unei persoane care este conectată la informații, care poate accesa internetul și poate scormoni după adevăr, care, îmi place să cred, nu e ușor de manipulat, care cercetează, caută, încearcă să înțeleagă… M-am îndepărtat de victimele din cartea Svetlanei Aleksievici fără să vreau pentru că mi-a venit foarte greu să cred că acei oameni erau chiar atât de inocenți… De la înălțimea și confortul oferit de societatea în care trăiesc, mi-am permis să cred cu o incredibilă și stupidă ușurință că acei oameni sunt proști pentru că așa a vrut natura, nu pentru că așa a considerat un partid politic.

De ce am căzut în această capcană? În primul interviu o văduvă povestește cum soțul ei, pompier, a plecat în tricou și blugi să strângă scurgerile radioactive din urma exploziei. Așa l-au trimis superiorii săi. Nu avea ce să i se întâmple. În câteva ore pielea s-a făcut gri și a murit în câteva zile. Nevasta sa a făcut cancer întrucât a stat la capul său să-l îngrijească.

Parcă am dat de personaje scoase direct din cărțile lui Marquez…. Realism magic cu gust de deșeuri radioactive…

Oamenii din cartea Svetlanei Aleksievici par ireali. Citești mărturiile, te blochezi, creierul tău nu vrea să proceseze informațiile primite, mai citești încă o dată și tragi concluzia că așa ceva nu se putea întâmpla. Aproape că ești dispus să treci cu indiferență mai departe. Atât de ireal și fantasmagoric sună totul în cartea lui Aleksievici încât îți este mai ușor să consideri că ai citit un basm decât relatările unor oameni care au trăit efectiv evenimente atât de înfiorătoare și incredibile.

Mi-am adus aminte de un prieten mai în vârstă care mi-a povestit cum pe un șantier din România comunistă se verificau sudurile cu o sursă radioactivă care uneori se mai pierdea, respectiv nu se etanșeiza corect containerul în care trebuia să se întoarcă și cădea pe jos. Deși era necesară o intervenție de la București, oamenii o ignorau cu bună știință și se apucau să o caute mutând nisipul sau pământul dintr-o parte în alta până găseau sursa radioactivă și o băgau înapoi în container. Nu aveau echipamente de protecție, iar aparatele Geiger or nu funcționau, or nu aveau baterii. Oamenii știau la ce riscuri se expun dar asta nu i-a împiedicat să-și vadă de treabă și să se „joace” cu sursa radioactivă… Atunci mi-am dat seama de imbecilitatea cu care am judecat cartea Svetlanei Aleksievici…

Mi-am mai dat seama că morțile pe care comunismul le-a cauzat în mod direct ajung să fie privite drept o înșiruire banală de cifre, cruzimea și indiferența față de rasa umană atingând cote  coborâte parcă din cele mai întunecate cotloane ale minții. Ficțiunea este depășită de ceea ce comunismul a reușit să facă în realitate.

Svetlana Aleksievici se aruncă cu inconștiență în hăul lăsat în urmă de explozia reactorului de la Cernobîl (nici nu mă miră procesele care i s-au intentat ulterior), interviurile sale fiind nimic mai mult decât deconspirarea criminalilor care au dat ordinele de intervenție asupra dezastrului fără a oferi echipament de protecție pompierilor, a jurnaliștilor care au tăcut sau care au dezinformat publicul, a politicienilor care, cu bună știință, au lăsat oameni să moară sub norul radioactiv. Crima nu este doar împotriva omului, ci și împotriva naturii, însă lejeritatea cu care s-au trimis către o moarte în chinuri mii de oameni este de-a dreptul sinistră.

Autoarea belarusă ascultă și transcrie încercând să maximizeze pe cât posibil impactul interviurilor asupra cititorului, fapt care se simte din fiecare propoziție pe care o citești.

De ce 5 stele: pentru că este o carte grea, monstruoasă despre monștrii care au sălășluit pe un tărâm deloc mitologic și deloc îndepărtat în timp, o carte despre ființe fantastice care au supraviețuit sau care au murit încercuind o groapă misterioasă din care moartea s-a strecurat pe nevăzute în corpurile oamenilor făcându-și sălaș în sufletul lor pentru generații întregi, aducând alături de suflarea sa rece ființe fantastice cu mai multe capete, fără mâini sau picioare și lăsându-le să înspăimânte oameni până când vor dispărea în chinuri.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Scriitoarea belarusă Svetlana Aleksievici este câștigătoarea din acest an a Premiului Nobel pentru Literatură

Svetlana Aleksievici a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură 2015 pentru „scrierile ei polifonice, un monument închinat suferinței și curajului în vremurile noastreˮ, conform comunicatului dat publicității de Comitetul Nobel de la Stockholm.

Editura Corint a anticipat puterea mesajelor transmise de cărțile Svetlanei Aleksievici, publicând în luna iunie a acestui an cartea Dezastrul de la Cernobîl, în cadrul colecției Corint Istorie. Cartea, tradusă de prof. universitar Antoaneta Olteanu, beneficiază de o prefață bine documentată a istoricului Ion M. Ioniță. Editura are în pregătire și alte titluri ale aceleiași autoare.

 

Dezastrul de la Cernobîl a câștigat:

National Book Critics Circle Award 2005 pentru carte de nonficţiune 

Premiul pentru Pace Erich-Maria-Remarque, 2001

„Explozia reactorului numărul 4 va deveni cel mai mare dezastru nuclear civil din istoria omenirii. Zona este o realitate în toată monstruozitatea ei. La fel ca în cartea SF a fraților Strugaţki, Picnic la marginea drumului, Zona este un infern pe pământ, guvernat de propriile legi. Aici dansează lumini deasupra câmpului, praful ridicat de vânt are culori ciudate, se nasc copii cu mutații genetice, populația a fost evacuată, regiunea, interzisă și păzită de patrule militare, dar oameni stranii și-au făcut din Zonă locul în care trăiesc. Ei sunt Călăuzele reale în Zona reactorului de la Cernobîl.” Ion M. Ioniță

 

„O istorie orală mişcătoare a catastrofei din 1986 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, în care curajul fatalist şi stoic este dublat de un umor incredibil de negru. Jurnalista rusă Svetlana Aleksievici a înregistrat o serie de mărturii pe care le-a prezentat sub forma unor «monologuri», în stil romanesc, care zugrăvesc imaginea vie a atmosferei generale de nemulţumire de la sfârşitul perioadei comuniste, în care liderilor de partid agresivi, propagandei paranoice şi mobilizărilor haotice li se opun sarcasmul deprimant, gândurile amare şi abuzul de votcă. Rezultatul este o radiografie de neuitat a sufletului rus.” Publishers Weekly

Serie de autor: Ultimii martori de Svetlana Aleksievici


Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 2 din 5 stele

Spuneam la un moment dat că m-am îndrăgostit de cărțile Svetlanei Aleksievici și mă bucur că nu am citit pentru prima dată Ultimii martori deoarece nu cred că m-aș mai fi atașat atât de tare de jurnalistă, deși am o ambiție ușor dementă când vine vorba de a insista să citesc mai multe cărți de același autor.

Ei bine, Ultimii martori este prima carte a Svetlanei Aleksievici, prin urmare nu este spectaculoasă. Se observă faptul că încă nu știe ce vrea să facă, de fapt, că încă nu are trasat un plan clar de construcție a cărții. Încă nu știe ce să comunice citiorului și nici ce să ceară de la intervievați astfel încât să-i aducă față în față cu viitorii cititori pentru a creea acea comuniune intimă între două persoane care nu s-au cunoscut și nu se vor cunoaște vreodată, însă care reușesc să se asculte, să se înțeleagă, să nu se uite… Știu că sună puțin dubios fraza de mai sus însă sunt ferm convins că toți cei care au vorbit cu Svetlana Aleksievici pentru a apărea în cărțile ei au căutat, de fapt, persoane cu care să vorbească, care să știe despre problemele și suferințele lor, care să-i înțeleagă, care să nu-i uite și care să povestească mai departe întâmplările lor astfel încât absurdul situațiilor lor să nu fi fost în van.

Din păcate, Aleksievici nu reușește să impresioneze în această carte, nici nu e de condamnat, dat fiind că e debutul său. Intervievații par forțați, povestirile lor parcă-s compuneri scrise la ordin, par false și parcă cerșesc atenție sau lacrimi.

Asta nu m-a făcut să nu o citesc, totuși, și nici nu m-a împiedicat să vreau să-i citesc restul cărților care au fost traduse, deoarece știu ce poate să facă Aleksievici. Prin urmare, dacă aceasta este prima carte a Svetlanei Aleksievici pe care o citiți și vă dezamăgește, nu renunțați să mai citiți ceva de ea. Singura persoană care pierde ești chiar tu, cititorule.

De ce 2 stele: pentru că știu că poate mai mult.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Svetlana Aleksievici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.

 

Nenorocirea secolului de Alain Besançon


Nenorocirea secolului de Alain Besançon
Nota mea: 5 of 5 stars

Fascinația mea față de inteligența lui Besancon datează din anii facultății, ani în care am și citit pentru prima dată Nenorocirea secolului. Anii trec, mintea se dilată, iar unele lecturi se cer recitite. La Besancon, indiferent despre ce carte vorbim, este neapărată o reluare a lecturii după măcar doi sau trei ani. 

Așa cum și-a obișnuit cititorii, Besancon și de această dată construiește un discurs foarte bine argumentat, un discurs care arată, daca mai era cazul, că omenirea are în momentul de față o foarte mare problemă: nu a pedepsit, și nici nu dă semne că are de gând să o facă, comunismul așa cum a făcut-o cu nazismul.

Motivul pentru care autorul a purces la scrierea eseului de față este unul extrem de banal și trist: la doar câteva luni de la publicarea Cărții negre a comunismului ecourile respectivei apariții se stingeau rapid, senzația fiind că lucrarea și reacțiile la adresa acesteia nu a fost decât un firav foc de paie. De ce? Se întreabă Besancon? De ce? Ar trebui să se întrebe întreaga lume. De ce nazismul a fost atât de repede și ușor de condamnat, liderii acestuia atârnând cu limbile de-un cot nu doar la câteva luni de la sfârșitul războiului, ci chiar la câțiva zeci de ani de la cucerirea Berlinului, pe când conducători, ucigași și torționari comuniști încă-și văd de viață liniștiți chiar dacă toată populația le cunoaște crimele? 

Nazismul a durat 12 ani, iar comunismul 70. Besancon pune lipsa de condamnări la adresa comunismul pe seama amneziei de care umanitatea se face vinovată datorită modului în care comunismul a reușit să se considere științific cu ample elemente fantastice, acțiuni care au provocat adesea involuntar o uitare programatică. Deși chiar și nazismul s-a considerat științific și a cochetat cu elemente fantastice de ordin religios, nu a avut parte de o filosofie utopică bine construită și atrăgătoare lipsindu-i lucrări intelectuale de greutatea Capitalului, de exemplu. Tot Besancon a observat că, totuși, comunismul nu a reușit să atragă și să fascineze inteligențe redutabile, nazismul dimpotrivă, s-a bucurat de afinități din partea unor minți mari precum Heidegger. 

Dacă comunismul a avut parte de o amnezie din parte umanității, nazismul s-a bucurat de hipermnezie, în primul rând datorită Șoah-ului. Culmea, evreii nu sunt singurii care pot da un nume înfiorător unei catastrofe, ucrainenii având și ei Holodomor-ul pus la cale de Stalin care a ucis cel puțin 3.5 milioane de oameni (am luat cea mai ″optimistă″ estimare), golod însemnând foamete, iar mor e năpastă. Abia în 2003 a fost recunoscută de marile puteri această catastrofă drept un genocid… Unii istorici, din punctul meu de vedere, de-a dreptul frivoli insistă că Holodomor-ul nu este genocid deoarece oamenii care au murit (lucrarea lui Davies și Wheatcroft propune cifra totală de 5,5 până la 6,5 milioane de ucraineni morți în urma Marii Foamete) au murit la sat, nu în orașe, ceea ce înseamnă că nu este corect să se vorbească despre un genocid. Asta ca să nu mai spunem despre istoricii care susțin faptul că Marea Foamete a avut cauze, în principal, naturale…

De ce Șoah-ul este mai greu de uitat sau este mai important decât Holodomor-ul? În primul rând datorită unicității cu care s-a pus în practică exterminarea evreilor. Avantajele revoluției industriale au avut un cuvânt greu de spus în întâmplarea Holocaustului. Șoah-ul a putut să fie demonstrat datorită felului în care a fost organizat, pe când Holodomor-ul a putut foarte ușor să fie asociat, și încă este, cu fenomene naturale.

Dincolo de observațiile pertinente ale lui Besancon eu mai am o observație de făcut cu privire la lipsa de acțiune în ceea ce privește condamnarea comunismului: comuniștii se numără printre învingători. Să nu uităm că țările care au fost sub nazism și ulterior au ajuns sub sovietici erau total dependente de nemți datorită faptului că aceștia au expropiat marile afaceri și au pus manageri germani care făceau afaceri directe cu Reich-ul. În momentul în care sovieticii au eliberat respectivele țări au procedat exact la fel ca și naziștii: au preluat conducerea afacerilor sau au luat în Rusia fabrici întregi, actiuni la care localnicii au reactionat putin sau chiar deloc. De asemenea, pozând în eliberatori, comuniștii au avut marele avantaj de a făuri iluzia unei reconstrucții, reconstrucție care s-a făcut cu prețul a zeci de mii de vieți, dar au fost reconstrucții… Economiile distruse, infrastructurile aproape inexistente, orașe făcute una cu pământul, pierderi omenești până la 20din totalul populației care s-a aflat sub ocupație, toate acestea nu au fost deloc un procedeu mnemonic pentru umanitate. Cireașa de pe tort fiind faptul că, așa cum am putut observa de-a lungul timpului, istoria e făcută de învingători. Besancon nu vorbeste despre aceste lucruri. Mă gândesc ce s-ar fi întâmplat și ce ar fi scris Besancon dacă sovieticii ar fi putut să-și facă de cap în Occident așa cum au făcut-o în țările din Europa Centrală și în Balcani…

Eseul lui Besancon este extraordinar. O carte care ar trebui să se predea în școli. O carte din care ar trebui să se scoată citate și să fie printate pe clădirile imense care guvernează orașele actuale pentru a ne aduce aminte că sunt o serie de oameni care sunt încă datori în fața legii cu ceva explicații legate de moartea câtorva sute sau mii sau milioane de oameni…

De ce 5 stele: pentru că este o carte extraordinară.

Alte recenzii:

la punkt

et in arcadia ego

 

Prezentarea editurii:

La mai puţin de un an după apariţia în Franţa a Cărţii negre a comunismului, intrigat de faptul că ecourile ei încep deja să se stingă, Alain Besançon a publicat acest eseu în care analizează tratamentul diferit pe care memoria istorică îl aplică nazismului şi comunismului. Autorul compară „amnezia“ comunismului cu „hipermnezia“ nazismului, luând ca etalon crima extremă: distrugerea evreilor din Europa. „Şoah“, termenul ebraic pentru catastrofă, preferat de evrei celui de holocaust (care înseamnă jertfire), nu e lipsit de legătură cu acest tratament diferit; de aceea, Besançon întreprinde o scurtă incursiune în filozofie şi teologie, încercând să stabilească în ce constă unicitatea „Șoah“-ului. Cartea cuprinde în Anexă discursul „Memorie şi uitare a bolşevismului“, rostit de autor la Institut de France. Un discurs şi o carte care nu şi-au pierdut deloc actualitatea.