Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal


Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Nota mea: 3 din 5 stele

De Hrabal te îndrăgostești o dată. Doar o dată. Şi rămâi pe veci îndrăgostit de el.

Vremurile bune de altădată este o culegere de povestiri în care se regăsesc personajele zurlii și mucalite cu aventuri când deocheate, când incredibile, dar de fiecare dată amuzante și inedite.

Iremediabil fascinat și înamorat de cehi și Cehia, Hrabal scrie cu o înduioșătoare sensibilitate despre oamenii din jurul său, despre poporul pe care uneori pare că-l detestă din pricina tarelor și a neroziilor care-i trec prin cap, însă cumva recunoaște că tocmai pentru aceste lucruri îl iubește și mai abitir.

Nu cunosc foarte multe despre Cehia dar citind scriitori precum Jachim Topol sau Mariusz Szczygiel, cel din urmă fiind un polonez îndrăgostit de cehi și Cehia, personajele lui Hrabal mi se arată într-o altă lumină. Cehii sunt, îndrăznesc să o spun, una dintre cele mai nații din Europa, iar personajele pe care Hrabal le expune în povestirile și romanele sale nu sunt altceva decât imaginea fidelă a ceea ce înseamnă să fii ceh. Cehii nu se supără ușor, sunt dispuși să facă multe compromisuri, le place să râdă pentru că râsul le este adeseori arma supremă cu care pot combate inclusiv moartea, sunt ferm convinși că sunt cel mai ateu popor de pe pământ, legătura lor cu biserica fiind una dintre cele mai ciudate de care am auzit vreodată. Cehul trăiește viața așa cum ar trebui să o trăiască oricine: ca pe un drum lung către un implacabil sfârșit, prin urmare nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te bucuri de ea. Hrabal se bucură alături de compatrioții săi de ceea ce viața văzută din perspectiva unui ceh poate să ofere. Tragediile vor sfârși într-un acces aprig de râs deoarece altă variantă nu există.

La un moment dat Hrabal mi-a dat impresia unui gunoier al neamului cehesc întrucât ceea ce face autorul este să scormonească după tot felul de momente tragi-comice din viața unor oameni până la urmă banali, oameni pe care sigur i-am putea recunoaște printre vecinii de la bloc sau din cartier dacă i-am căuta cu tot dinadinsul.

Indiferent de e vorba despre un domn care se gândește serios la construirea epitafului care-i va sta scris pe piatra de mormânt, timp în care o admiră pofticios pe domnișoara care-i transcrie ideile; despre hangiul posesor a două pisici, ulterior abandonate, care este când cu capsa pusă și-și școate mușterii din local aproape-n șuturi, când  binedispus, iar toți mesenii se simt ca la ei acasă; despre un tânăr și o țigăncușă și a lor zburdalnică poveste de amor; despre bărbatul care cumpăra orice lucru care-i părea a avea preț de nimic; despre gurmandul devorator de salam pe care-l afuma în căcăstoarea din fundul curții, salam care niciodată nu se termina de afumat deoarece pe mâncău îl apuca pofta de salam și-l halea de fiecare dată uitând faptul că aștepta să se afume cum se cuvine; despre unchiul Adolf care ajunge într-un birt în care doi dentiști se ciondănesc și ajung să-și scoată dinții unul altuia, mai apoi și unchiului Adolf, unchi care ajunge la concluzia că e totuși bine că scandalagii nu erau jugănari.

Gunoierul Hrabal? Mai degrabă sanitarul Hrabal. Știți acel pește care stătea pe fundul acvariului și pigulea pietricelele, din când în când ieșind la suprafață ca să mai ia o gură de aer? Acesta este Hrabal. Sanitarul care strânge mizeria din urma concitadinilor săi și care ocazional ia o gură de oxigen lansând în eter prin intermediul personajelor și al povestirilor sale dioxidul de carbon pe care l-a strâns cu spor în plămâni. Fără astfel de sanitari literatura ar fi infinit mai tristă, iar istoria și popoarele de negândit mai sărace.

De ce 3 stele: deoarece Hrabal e partenerul perfect alături de care să savurezi o halbă de bere bună.

Despre alte cărți de Bohumil Hrabal:

Trenuri cu prioritate

Bambini de Praga

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Alte recenzii:

Dollo

Prezentarea editurii:

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreţi să vedeţi Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

„Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorinţe întrupate… Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor.” James Wood, London Review of Books

„Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal

Anunțuri

Lupta mea – Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit de Karl Ove Knausgård


Lupta mea – Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit de Karl Ove Knausgård

My rating:  4 of 5 stars 

Sunt un om cu obsesii. De Knausgard am devenit obsedat încă de dinainte să știu cu ce ar trebui să se mănânce noua obsesie, datorită unor prieteni din străinătate de pe goodreads care discutau aprins volumele scriitorului norvegian. O dată cu traducerea primului volum, obsesia mea a început să prindă contur, iar cu cel de-al doilea a început să se umple de culoare așa cum se umple un tatuaj căruia tocmai ce i s-au trasat liniile de demarcație și care așteaptă cuminte să se materializeze pe piele.

De ce obsesie? De ce Knausgard? Knausgard întrucât discuțiile născute în jurul cărților sale sunt fascinante cu atât mai mult cu cât toată lumea se plânge de plictiseala pe care o oferă lecturarea lor. Obsesie deoarece Knausgard chiar se citește greu și este plictisitor și apăsător și chinuitor, mai ales când se întinde pe zeci, pe zeci de pagini cu descrierea unei banale întâlniri între prieteni de familie.

Dacă în primul volum l-am cunoscut pe adolescentul Knausgard și problematica sa relație cu tatăl, precum și reacția la moartea acestuia, de data aceasta scriitorul povestește despre iubirea sa pentru Linda, mama copiilor săi, și despre viața de familie.

Banal. Ăsta este cuvântul de ordine în cel de-al doilea volum al lui Knausgard. Are o căsătorie care se duce de răpă după care-și face bagajele și pleacă în Stockholm unde o reîntâlnește pe Linda, de care se îndrăgostește a doua oară și cu care întemeiează o familie. Povestea de dragoste este intensă, pasională, ca toate poveștile de dragoste la început. O dată cu apariția copiilor apar și disensiuni în cuplu, lipsa timpului liber devine o problemă, faptul că trebuie să ai grijă constantă de copil te transformă într-un fel de pustnic antisocial.

Și de atunci de ce a iscat volumul atâtea discuții? În primul rând banalul vieții de cuplu este sondat de Knausgard până-n cele mai mici detalii. Momentele de nefericire sunt deosebit de intense, firea aplecată înspre melodramă a lui Knausgard simțindu-se din plin. Knausgard e actorul principal în propria piesă de teatru, o piesă tragică, plină de suferință, o piesă de teatru care nu ratează nimic, nici o clipă, nici un moment de tristețe astfel încât Knausgard să iasă la rampă. În al doilea rând, autorul nu iartă nici o persoană cu care a intrat în contact și o despuie în fața cititorilor săi prin propria-i subiectivitate, procedeu care nu este neapărat corect față de cei amintiți în volum. În al treilea rând dorința disperată de a scrie a lui Knausgard este trâmbițată de-a lungul volumului, dorință aproape bolnavă care-l face să-și abandoneze familia care tocmai ce a primit în sânul ei un nou născut. Și o abandonează timp de câteva luni pentru a scrie. Din fericire, romanul publicat are succes, justificând într-o oarecare măsură abandonul.

Chiar în seara în care scriu acest articol, respectiv cea de dinaintea publicării, discutam cu Ema Cojocaru despre Knausgard. Ema a spus că acesta e un narcisist egoist. Eu am adăugat că este un narcisist egoist crud care jertfește intimitate apropiaților pe rugul literaturii sale. Knausgard este crud pentru că subiectivitatea sa este evidentă în intepretarea acțiunilor cunoscuților săi și aceștia nu au drept la replică. Este crud pentru că soția sa, Linda, pare un fel de anexă nefericită a tragediei prin care autorul trece, ajutându-l pe acesta uneori să se simtă și mai mizerabil. Însă aceasta este doar o față a monedei, Linda nu poate răspunde acuzațiilor sau observațiilor pe care le face acesta. Narcisist? Cât cuprinde. Lumea se învârte în jurul său, dacă nu ar fi fost astfel, care era rostul să mai scrie Min Kamp? Egoist? Până-n cer și-napoi. 

Și totuși Knausgard scrie bine și mă subjugă. Deși se pierde în detalii, Knausgard prinde, întrucât reușește să surprindă aproape perfect viața celor pe care-i predă în mâinile avide ale cititorului. Nu o dată m-a încercat senzația că sunt un adevărat voyeur pe măsură ce citeam și cred că tocmai pe asta a marșat Knausgard și acesta este și unul dintre motivele pentru care cărțile sale se bucură de succes: a reușit să satisfacă setea de voyeurism a modernității, sete care se stinge de cele mai multe ori cu reality-show-uri scabroase care atrag până și cele mai indiferente sau luminate minți. Iar dacă reality-show-urile nu sunt pe placul oricui, atunci există Knausgard.

De ce 4 stele: pentru că Knausgard știe să scrie despre nimic și banal într-un mod suficient de atrăgător încât să nu-ți mai pese că citești despre nimic și că-n față ai chiar banalul cu care te lupți zi de zi.

Recenzia la primul volum: aici

Alte recenzii: 

Chestii livrești

Bookhub

Cititori feroce

Prezentarea editurii:

Roman autobiografic de o forță literară neobișnuită, cartea a doua a seriei Lupta mea a dat naștere unei polemici virulente și a primit încă de la apariție numeroase premii. După ce a abordat în primul volum tema doliului, Knausgard descrie cu aceeași vigoare și exactitate îndrăgostirea, uniunea și separarea, toate etapele sentimentului de iubire. Experiența de a fi tată dă peste cap totul în jurul lui și se reflectă în încercările cotidiene ale vieții de familie, în vacanțele care sfârșesc prost, în disputele cu vecinii, în tensiunile apărute cu ocazia aniversărilor copiilor… în acțiunea de a plimba un cărucior prin Stockholm când singurul lucru pe care dorește să-l facă este să scrie. Viața scriitorului-narator se desfășoară sub ochii siderați ai cititorului cu toată furia și sinceritatea ei frustă: un om cu o dorință de neoprit de a scrie, pentru care arta este o nevoie fizică, un om care oscilează permanent între energia vitală și impulsurile morbide. O capodoperă.

Micuțul Nicolas în vacanță de René Goscinny, Jean-Jacques Sempé


Nota mea: 5 din 5 stele

V-am mai povesti despre aventurile lui Nicolas: Micuțul Nicolas în recreație și Micuțul Nicolas.

Este destul de evident faptul că micuțul erou al lui Sempé și Goscinny îmi este foarte drag și că îi aștept aventurile cu aceeași nerăbdare cu care așteptam vacanța mare pe când eram și eu de-o seamă cu el.

Așa cum spune și titlul volumului, Nicolas pleacă în vacanță. De două ori. Prima dată cu părinții unde are parte de câteva zile cu ploi zdravene și alături de alți puști își face de cap prin hotel; unde tatăl lui Nicolas se apucă să sape găuri pe plajă și dă de bucluc; unde căpitanul care trebuia să-i ducă pe Insula Talazurilor unde a fost închis faimosul Om cu Masca de Fier mai că-și dă duhul întrucât i se face rău datorită discuțiilor pe care le are tatăl lui Nicolas cu un alt domn despre tot felul de mâncăruri.

În a doua vacanță Nicolas pleacă singur! Spre entuziasmul lui și spre – culmea! – nefericirea părinților care nu se așteptau ca puștiul să fie atât de fericit că pleacă fără ei. Nicolas se distrează de minune și are parte de tot felul de aventuri care-i vor da ocazia de a o impresiona pe Maria-Edwina care, totuși, cumva nu-l crede pe Nicolas și îi și trântește vestea că a cunoscut un oarecare Ionuț în vacanță, Ionuț despre care Nicolas decretează: Ca să nu mai zic că Ionuțul ăsta al ei e tâmpit și urât! 

Nu cred că există persoană care să nu râdă la aventurile lui Nicolas. Indiferent de vârstă. Pe lângă carisma evidentă, puștiul zurbagiu este o inepuizabilă sursă de glume și situații amuzante care mai de care mai suprinzătoare. Alături de o gașcă de neastâmpărați precum el, distracția cititorului este garantată, chit că acesta are șapte, douăzeci sau cincizeci de ani. 

Desenele sunt frumoase și ilare așa cum ne-am obișnuit și în celelalte volume, ajutând poveștile să fie și mai haioase.

V-am făcut câteva poze ca să vă vorbească cât se poate de direct și autorii cărții despre care tocmai v-am spus câteva vorbe. 🙂

De ce 5 stele: pentru că e fabulos! 

Această prezentare necesită JavaScript.

Prezentarea editurii:

Când vine vara e grozav de tot, pentru că e perioada vacanțelor. Și, pentru că e anul în care tatăl lui Nicolas decide că-și vor petrece vacanța în sudul Franței, mama face rezervare la un hotel din Bretania. N-are nimic dacă plouă, pentru că domnul Lanternoiu se oferă să-i distreze pe toți copiii cazați acolo.

Când Nicolas pleacă în tabără fără părinți e încă și mai grozav. N-are nimic că tatăl uită să-i dea și bagajul la urcarea în tren. În Tabăra de Azur își face o mulțime de prieteni noi: Gualberto – căruia îi place să doarmă, Paulică – el vrea mereu acasă la mama și la tata, și mulți alții. Fac baie în mare, merg în drumeții și la pescuit. Ce mai, e bine de tot!

Deadpool Kills Deadpool de Cullen Bunn (Killogia Deadpool #3)


 

Deadpool îl omoară pe Deadpool de Cullen Bunn (Scenariu și text) și Salvador Espin (Ilustrator)

My rating:  5 of 5 stars 

Deadpool e mort! Trăiască Deadpool!

După ce Deadpool și-a făcut de cap cu toate personajele din Universul Marvel și apoi cu personajele clasice, a venit vremea să dea piept cu tot felul de întrupări de-ale sale din alte dimensiuni. Și să te ții nene kilăreală!

În sfârșit Deadpool e Deadpool! Nu mai e un individ chinuit de întrebări existențiale și filosofice ci este criminalul psihopat cu un simț al umorului și al moralei cel puțin dubioase dacă nu cretine de-a dreptul. Și ce este și mai fain e că nu e singur! Mai mulți Deadpool care mai de care mai ciudați și mai bătuți în cap își dau întâlnire pentru caftul final. O tupăngeală în cel mai frumos, romantic, arhaic și sângeros înțeles al cuvântului.

Nu sunt multe de povestit despre volumul care încheie killogia deoarece e clar că e unul dintre volumele de benzi desenate care distrează și care oferă maximum de satisfacție.

Mă bucură că Bunn a reușit într-un final să înțeleagă personajul și că-și dă frâu liber imaginației creând o confruntare dementă demnă de numele lui Deadpool. Umorul ușor schizofrenic, total lipsit de bun simț se întoarce pe buzele lui Deadpool și mi-a oferit ocazia de rânji adeseori. Marele câștig al lui Bun în fața mea este că m-a făcut să citesc volumul de două ori consecutiv.

Un scenariu trăznit alături de o grafică violentă și sângeroasă alcătuiesc rețeta ideală pentru un personaj precum Deadpool. Nebunul neîncoronat al Universului Marvel își poate vedea în sfârșit de treabă în stilul său caracteristic: să hăcuiască tot ce-i cade-n față făcând apel la glume deșănțate.

N-ai voie să ratezi volumul ăsta! Nu doar că încheie killogia, dar chiar e foarte fain! Pune mâna pe el, citește-l, după care mă poți contrazice.

De ce 5 stele: pentru că e violent și amuzant așa cum doar Deadpool știe și poate să fie!