Serie de autor: Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal


Vremurile bune de altădată de Bohumil Hrabal

Nota mea: 3 din 5 stele

De Hrabal te îndrăgostești o dată. Doar o dată. Şi rămâi pe veci îndrăgostit de el.

Vremurile bune de altădată este o culegere de povestiri în care se regăsesc personajele zurlii și mucalite cu aventuri când deocheate, când incredibile, dar de fiecare dată amuzante și inedite.

Iremediabil fascinat și înamorat de cehi și Cehia, Hrabal scrie cu o înduioșătoare sensibilitate despre oamenii din jurul său, despre poporul pe care uneori pare că-l detestă din pricina tarelor și a neroziilor care-i trec prin cap, însă cumva recunoaște că tocmai pentru aceste lucruri îl iubește și mai abitir.

Nu cunosc foarte multe despre Cehia dar citind scriitori precum Jachim Topol sau Mariusz Szczygiel, cel din urmă fiind un polonez îndrăgostit de cehi și Cehia, personajele lui Hrabal mi se arată într-o altă lumină. Cehii sunt, îndrăznesc să o spun, una dintre cele mai nații din Europa, iar personajele pe care Hrabal le expune în povestirile și romanele sale nu sunt altceva decât imaginea fidelă a ceea ce înseamnă să fii ceh. Cehii nu se supără ușor, sunt dispuși să facă multe compromisuri, le place să râdă pentru că râsul le este adeseori arma supremă cu care pot combate inclusiv moartea, sunt ferm convinși că sunt cel mai ateu popor de pe pământ, legătura lor cu biserica fiind una dintre cele mai ciudate de care am auzit vreodată. Cehul trăiește viața așa cum ar trebui să o trăiască oricine: ca pe un drum lung către un implacabil sfârșit, prin urmare nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te bucuri de ea. Hrabal se bucură alături de compatrioții săi de ceea ce viața văzută din perspectiva unui ceh poate să ofere. Tragediile vor sfârși într-un acces aprig de râs deoarece altă variantă nu există.

La un moment dat Hrabal mi-a dat impresia unui gunoier al neamului cehesc întrucât ceea ce face autorul este să scormonească după tot felul de momente tragi-comice din viața unor oameni până la urmă banali, oameni pe care sigur i-am putea recunoaște printre vecinii de la bloc sau din cartier dacă i-am căuta cu tot dinadinsul.

Indiferent de e vorba despre un domn care se gândește serios la construirea epitafului care-i va sta scris pe piatra de mormânt, timp în care o admiră pofticios pe domnișoara care-i transcrie ideile; despre hangiul posesor a două pisici, ulterior abandonate, care este când cu capsa pusă și-și școate mușterii din local aproape-n șuturi, când  binedispus, iar toți mesenii se simt ca la ei acasă; despre un tânăr și o țigăncușă și a lor zburdalnică poveste de amor; despre bărbatul care cumpăra orice lucru care-i părea a avea preț de nimic; despre gurmandul devorator de salam pe care-l afuma în căcăstoarea din fundul curții, salam care niciodată nu se termina de afumat deoarece pe mâncău îl apuca pofta de salam și-l halea de fiecare dată uitând faptul că aștepta să se afume cum se cuvine; despre unchiul Adolf care ajunge într-un birt în care doi dentiști se ciondănesc și ajung să-și scoată dinții unul altuia, mai apoi și unchiului Adolf, unchi care ajunge la concluzia că e totuși bine că scandalagii nu erau jugănari.

Gunoierul Hrabal? Mai degrabă sanitarul Hrabal. Știți acel pește care stătea pe fundul acvariului și pigulea pietricelele, din când în când ieșind la suprafață ca să mai ia o gură de aer? Acesta este Hrabal. Sanitarul care strânge mizeria din urma concitadinilor săi și care ocazional ia o gură de oxigen lansând în eter prin intermediul personajelor și al povestirilor sale dioxidul de carbon pe care l-a strâns cu spor în plămâni. Fără astfel de sanitari literatura ar fi infinit mai tristă, iar istoria și popoarele de negândit mai sărace.

De ce 3 stele: deoarece Hrabal e partenerul perfect alături de care să savurezi o halbă de bere bună.

Despre alte cărți de Bohumil Hrabal:

Trenuri cu prioritate

Bambini de Praga

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Alte recenzii:

Dollo

Prezentarea editurii:

Stilul excentric, ironia şi umorul lui Hrabal, dublate de un simţ al tragicului şi al atentei observaţii psihologie fac din povestirile lui adevărate lumi în miniatură, în care viaţa reală este prezentă în fiecare rând. Teribila iscusinţă a redării dialogului firesc, a creării unor personaje memorabile şi a unor situaţii insolite se regăseşte în fiecare dintre povestirile cuprinse în acest volum. „O după-amiază anostă”, „Fanfaronul“, „Vreţi să vedeţi Praga de aur?“, pentru a enumera doar câteva, vă vor cuceri prin hazul nebun, însoţit, ca în toate scrierile lui Hrabal, de grotesc.

„Povestirile magice ale lui Hrabal sunt comice – sunt, de fapt, dorinţe întrupate… Sălăşluiesc într-un teritoriu utopic, pe tărâmul hohotelor de râs şi al lacrimilor.” James Wood, London Review of Books

„Sunt un clovn, un animator, un povestitor, un profesor particular şi în acelaşi timp un informator, un corespondent toxic (…). Sunt un bărbat care îmbătrâneşte, dar care poartă în sine tinereţea, expresiile mele faciale şi cuvintele dau naştere gramaticii mele nestatornice şi argoului meu intern; într-o jumătate de oră, o farfurie cu o friptură fierbinte şi o halbă de bere îmi pot arăta transsubstanţialitatea materiei în voia bună, metamorfoza ieftină, întâiul miracol al lumii…“ Bohumil Hrabal

Omul Ilustrat de Ray Bradbury


Omul Ilustrat de Ray Bradbury

Nota mea: 4 din 5 stele

Ray Bradbury este unul dintre cei mai fascinanți autori pe care i-am întâlnit vreodată, iar Fahrenheit 451 este una dintre cărțile pe care le-am recitit cu nespusă plăcere și de fiecare dată m-am mirat de efectul pe care l-a avut asupra mea.

În Omul Ilustrat Ray Bradbury duce mai departe obsesia sa legată de umanitate și de comportamentul omului în situații extreme. Impresia este că Bradbury destestă rasa umană și în povestirile sale oamenii sunt obsedați de distrugere, de anihilare, de violență, de moarte, de singurătate.

Tatuajele de pe vizitatorul care-l țin treaz pe narator, și cu ajutorul căruia cititorul este lansat într-o lume în care spațiul și timpul se simt de parcă ar fi lucruri materiale, nu sunt altceva decât poveștile unor oameni care caută ieșirea din labirintul în care s-au trezit prinși. Indiferent de vorbim despre un astronaut care nu-și găsește liniștea în sânul familiei și-și încalcă promisiunea de a nu mai pleca în spațiu sau despre un grup de astronauți care țin legătura doar prin radio după ce s-au lansat în spațiu după ce nava lor a fost distrusă, fiecare personaj pare să caute firul care să-l țină ancorat în realitate și care să-l ajute să înțeleagă condiția umană.

Omul Ilustrat este un etern rătăcitor, un fel de Ahașverus care fără de liniște va bate pământul în lung și-n lat și va aduna pe trupul său istorisiri pe care le va oferi spre citire oamenilor până când aceștia le vor înțelege tâlcul și-și vor stăpâni firea cea distrugătoare. Oamenii lui Bradbury trebuie să învețe să asculte, să-și înțeleagă limitele și să accepte misterul ca pe un dar, nu ca pe o țintă care trebuie atinsă.

De ce 4 stele: pentru că poveștile lui Bradbury pot fi considerate cheia către înțelegerea angoaselor și a spiritului autodistructiv care zace în om.

Alte recenzii:

Serial Readers

Ketherius

 

Prezentarea editurii:

Omul Ilustrat reunește optsprezece povești în care fantasticul și science-fictionul se împletesc cu umorul negru, fatalismul și macabrul. În deschiderea cărții, naratorul relatează prima lui întâlnire cu Omul Ilustrat – un personaj fantastic, ale cărui tatuaje prind viață atunci când sunt privite, fiecare spunând o poveste diferită. Cititorul este indirect invitat să privească imaginile și să asiste la „punerea lor în scenă“ – un pretext pentru Bradbury pentru a explora natura umanității și a relațiilor interumane în contextul abolirii barierelor temporale și spațiale. Autorul nu ezită să se amuze de personajele sale, să le arate defectele și limitele și să le demaște naivitatea.

Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor


Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor

Nota mea: 4 din 5 stele

După Lydia Davis nu aveam cum să nu mă opresc la John McGregor. În momentul în care am văzut colecția Strada Ficțiunii relansată de către editura All, cu haine noi și fără enervantul și imposibilul Alex Ștefănescu, nu am putut să nu observ calitatea titlurilor pe care Luana Schidu le propune. Prin urmare, am ajuns să am toate cărțile care au apărut în noile haine, decisiv în direcția acestor achiziții fiind colecția de povestiri a lui McGregor și Domnii Golovliov.

Ce face McGregor? Titlul vorbește de la sine, teoretic. Sunt o serie de povestiri care au drept subiect banala existență a unor personaje cărora li se întâmplă lucruri care nu li s-ar întâmpla niciodată. Probabil că nici nu li s-a întâmplat ceea ce se petrece în poveștile în care sunt protagoniști. Poveștile sunt ciudate. Unuia îi este frică să mănânce ouă deoarece la un moment dat s-ar putea să găsească un pui viu. Unui alt personaj nici măcar nu aflăm dacă i se întâmplă ceva sau nu, cert este că o sabie a lui Damocles spânzură undeva deasupra capului său. O tânără cu probleme în cuplu rămâne cu mașina în pană pe autostradă și doi tipi săritori par să pună la cale un viol al cărui subiect este chiar ea. 

Personajele lui McGregor nu așteaptă să li se întâmple ceva. Ele se întâmplă. Nu evenimentele care se petrec sunt esențialul, deși sunt șocante și te surprind precum o descărcare electrică care-ți zguduie mâna care atinge un obiect metalic după ce-ți tragi peste cap bluza încârcatâ electrostatic. McGregor stăpânește aproape la perfecție limbajul construind metodic și cu o detașare diabolică povestirea care în momentul în care atinge punctul culminant zguduie din temelii atât viața personajului cât și a cititorului voeyur care se trezește transpirat și-și astupă vinovat ochiul care pândea pe gaura cheii.

Dincolo de scriitura excelentă dar obișnuită pe care o găsești în majoritatea povestirilor, McGregor apelează la o serie de experimente literare care sunt deosebit de interesante în contextul în care autorul le utilizează. Într-o povestire scriitorul alege să insereze diferite poezii care potențează tragismul crimei pe care un conducător auto o comite, crimă pe care o tăinuiește ascunzând cadavrul. În ciuda apelului la lirism, poeziile nu fac altceva decât să sporească grotescul situației și cuibăresc groaza în irisul și ochiul deja injectat al cititorului. 

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, tinzi să spui pe măsură ce citești povestirile lui McGregor și închizi cartea respirând ușurat, te întorci pe o parte și revii, probabil, la coșmarurile tale obișnuite. Hai să-ți spun ce nu mi s-ar putea întâmpla mie niciodată:

Locuiescu cu Elena de vreo 6-7 ani. O singură dată am avut un animal în casă, un cățel al unor prieteni dragi care au plecat în concediu și nu aveau cu cine să-l lase. În ciuda repulsiei pe care Elena o are față de animale, am luat cățelul la noi pentru o seară. Noaptea am petrecut-o stând treaz cu câțelul în brațe care suferea de dor după stăpânii săi și uitându-ne la Olimpiadă. În casa noastră nu a mai intrat niciodată, niciun alt animal. Animalele sunt un subiect tabu pentru noi. Astăzi așteptam curierul care trebuia să ne aducă niște electrocasnice. Vlad, Elena și Zoe dormeau. Eu bântuiam prin casă așteptând telefonul curierului. Când a sunat, am coborât de urgență jos ca să-l ajut deoarece erau destul de voluminoase. Am urcat, am verificat coletele, am semnat actele, amândoi stând în ușa apartamentului. Din vorbă-n vorbă, curierul mi-a zis că a văzut jos o mașină lovită. Un Ford Fiesta. Mi-a stat inima. Am tras ușa după mine și am coborât val-vârtej cu el ca să văd dacă nu cumva e mașina mea. Nu era. Am început să vorbesc cu posesorul mașinii când a început să-mi sune telefonul. Era Elena: E O PISICĂ ÎN CASĂ CARE MĂNÂNCĂ MÂNCAREA DE PE MASĂ!!!!!! Era un șuvoi de cuvinte care se revărsau din telefon și care mi-au redus nivelul vizual doar la cărarea, ușa de la bloc, scările și ușa de la apartamentul nostru. Elena era îngrozitor de speriată, nu a închis telefonul, pur și simplu striga constant deși nu înțelegeam absolut nimic din tot ceea ce-mi spunea. Gândul îmi era doar la ea și Zoe. Când am intrat în apartament, ușa de la bucătărie era închisă. Înăuntru, pe masă, la o caserolă cu ficăței de pui era un motan negru uriaș. Geamul de la bucătărie era larg deschis, un vânt aspru șuiera printre firele de curent ca printr-o gură plină de dinți stricați și gingii sângerânde. Pisica mă fixa cu ochi verzi și subțiri precum lama unui satâr în dreptul geamului deschis. Noi stăm la etajul patru. Câteva minute mai târziu am coborât și am lăsat caserola cu ficăței în fața blocului, am văzut că sunt multe pisici la noi în cartier.

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată. 

De ce 4 stele: pentru că e o scriitură excepțională care însoțește fire narative excelent construite în mijlocul cărora se trezesc prinse ca-ntr-o pânză de păianjen personaje care-mi aduc aminte de oameni pe care-i cunosc.

Alte recenzii:

Constantin Piștea

Prezentarea editurii:

30 de povestiri surprinzătoare

 

Jon McGregor, autor distins cu premiul IMPAC Dublin și de două ori nominalizat la Man Booker Prize, prezintă un îndrăzneț volum de povestiri „cu începuturi rău prevestitoare și urmări care îți dau fiori” (The New York Times). 

 

În ținuturile mlăștinoase din Lincolnshire, un comitat din estul Angliei, pericolul se ascunde în detalii. Aici, viața își poate schimba cursul în orice clipă, din senin. Accentul cade pe lucrurile mărunte, dar evenimentele minore capătă proporții colosale și schimbă pentru totdeauna existența fragilă a personajelor. Naratorii acestor întâmplări delicate și uimitoare ne povestesc ceea ce cred ei că este important, în vreme ce adevărul se refugiază tocmai în ceea ce rămâne nespus. Sunt povești despre încurcatele căi ale izolării și descoperirii de sine, despre strania legătură dintre mediul de viață și psihicul uman. 

 

O tânără vede moartea cu ochii când o căpățână de sfeclă îi pătrunde prin parbriz în mașină. Un puști dă foc unui hambar și un anume domn Davison pățește ceva ce nu vom afla niciodată. Un tată este arestat când încearcă să-și vadă fetița la serbarea de Crăciun. Un bărbat înfricoșat că va veni o vreme când ploaia nu se va mai opri construiește o căsă în copac. Un adolescent ucide într-un accident un bărbat apărut de nicăieri și îngroapă cadavrul. Doi muncitori poartă o conversație pe malul lacului, în timp ce avioanele de luptă zboară deasupra lor pregătindu-se de război. Ție nu ți s-ar putea întâmpla așa ceva. Dar uneori se întâmplă…

 

„30 de povestiri electrizante.” – New York Times

 

„O carte plină de sevă, inventivitate și îndrăzneală, care ne asigură că proza scurtă nu a murit – este bine-mersi, și poate atinge noi culmi.” – The Guardian

 

„Proza lui McGregor curge apăsător ca ploaia englezească, în cel mai bun sens cu putință. Amplaste în estul Angliei, cele 30 de povestiri se țes în jurul întâmplărilor neașteptate, într-un peisaj scăldat în lumina rece și umedă a dimineții. – Library Journal

„Sunt de-a dreptul captivante, surprinzătoare, povestirile acestui autor nominalizat la Man Booker Prize.” Kirkus Reviews

 

Defalcare. Aproape nicio amintire – integrala prozei scurte. Volumul 1 de Lydia Davis


Defalcare. Aproape nicio amintire – integrala prozei scurte. Volumul 1 de Lydia Davis

My rating:  5 of 5 stars 

Elena mi-a adus volumul Lydiei Davis fiind convinsă că o să-mi placă. A avut dreptate. Mi-a adus o adevărată bijuterie!

Din păcate, din link-ul pe care l-am pus la titlul cărții, nu o să ajungeți la volum pe site-ul editurii, ci doar la editură, nu știu de ce cartea nu apare la Vellant pe site… Dar am zis că totuși să trimit cititorii către editură, poate or să facă ceva și au să-și actualizeze baza de date…

Lydia Davis e cu adevărat spectaculoasă. Are o sensibilitate specială care o ajută să atingă perfecțiunea conciziei. Se exprimă scurt, aspru, dar amețitor de frumos, inteligent și cu un umor ascuțit care te amăgește și emoționează atrăgându-te în lumea personajelor sale ca-ntr-un vis. Scriitura ei mă face să mă gândesc la cântecul sirenelor, acel cântec mitologic care te face să o iei razna și să te arunci în brațele lor pentru a-ți afla moartea. Cântecul așternut pe hârtie al Lydiei Davis din fericire nu ucide, dar te subjugă prin intensitatea, frumusețea și înțelepciunea cu care-și construiește atât de atent fiecare propoziție în parte. 

Pe când eram mic eram fascinat de un bătrân din orășelul în care am crescut care repara ceasuri. Aplecat peste bancul său de lucru, cu ochii înfipți într-o lupă imensă care-i deforma fața și cu o veioză care lumina atât de puternic de parcă însuși soarele și-a făcut culcuș în abajur, pigulea roticele și șuruburi pe care mai mult le ghiceam decât să le văd. Eram înmărmurit de rapiditatea, calmul, liniștea, concentrarea de care dădea dovadă când stătea în fața mecanismelor minuscule care nu păreau să aibă secrete pentru el. Cam așa mă simt și în fața prozei Lydiei Davis: un țânc care stă cu gura căscată și se miră de talentul care poate sălășlui într-un om, o persoană care reușește să strângă tot ceea ce el nu vede, sau poate că vede, dar nu știe să și înțeleagă ce vede pentru a crea adevărate minunății fără de care viața ar fi pustie, searbădă, tristă, mult, mult mai puțin fascinantă.

Am să vă dau două exemple, două povestiri foarte scurte, specialitatea autoarei, ca să vă dați seama de ce m-a impresionat, cu speranța că o să vă facă și pe voi să vreți să o citiți:

A treisprezecea femeie

Într-un oraș cu douăsprezece femei, era o a treisprezecea. Nimeni nu recunoștea că trăia acolo, nu venea niciun fel de corespondență pentru ea, nimeni nu vorbea despre ea, nimeni nu întreba de ea, nimeni nu-i vindea pâine, nimeni nu cumpăra nimic de la ea, nimeni nu răspundea la privirea ei, nimeni nu-i bătea la ușă; ploaia nu cădea pe ea, soarele nu strălucea nicidoată deasupra ei, zorii nu se iveau niciodată în jurul ei, noaptea nu se lăsa niciodată pentru ea; pentru ea săptămânile nu treceau, anii nu se scurgeau; casa ei nu avea număr, grădina ei nu era îngrijită, aleea ei nu era bătută, în patul ei nu dormea nimeni, nimeni nu-i mânca mâncarea, nu-i purta hainele; și totuși, în ciuda a toate acestea, ea continua să trăiască în oraș fără să o supere ce i se întâmpla.

Dragoste sigură

Era îndrăgostită de pediatrul fiului ei. Singură la țară – cine-o putea învinui.

Era un element de mare pasiune în dragostea asta. Era, de asemenea, ceva nepericulos. Omul era celaltă parte a unei bariere. Între el și ea: copilul pe masa de consultații, cabinetul, personalul medical, soția lui, soțul ei, stetoscopul lui, barba lui, sânii ei, ochelarii lui, ochelarii ei etc.

 Aș putea să folosesc clișeul cu o adevărată poezie în proză, dar e dincolo de poezie, dincolo de haiku. E viață curată incapsulată cu grijă în cuvinte. Asta, zic eu, înseamnă să faci literatură. Restul e can-can.

De ce 5 stele: pentru că e o adevărată plăcere să o citești.

Prezentarea editurii:

Acest volum reuneste primele doua volume dintre cele patru care compun integrala de proza scurta a scriitoarei americane Lydia Davis: Defalcare (Break It Down) si Aproape nicio amintire – Almost No Memory

Indrazneata, tulburator de inteligenta si adesea extrem de comica, lumea pe care Lydia Davis o creeaza in volumele de proza scurta ne aminteste, intr-o lume in care cuvintele se destrabaleaza, ce inseamna cu adevarat termeni precum economie, precizie si originalitate. Este o scriitoare la fel de mare ca Franz Kafka, la fel de subtila ca Gustave Flaubert si la fel de esentiala ca Proust.

Volumul Defalcare (Break It Down), publicat in 1986, a fost nominalizat pentru PEN/ Hemingway Award.

Lydia Davis, scriitoare si traducatoare americana nascuta in 1947, recunoscuta pentru povestile extrem de scurte, stralucite si inventive. In toamna anului 2003 a primit unul dintre cele 25 de premii MacArthur Foundation pentru modul in care demonstreaza ca „limbajul in sine poate distra“, pentru felul in care „spune totul printr-un singur cuvant“ si pentru incredibilul stil care „poate mentine interesul cititorului prin fraze nespuse“. Davis ofera cititorilor un fragment de detalii invizibile anterior vietii, dezvaluind noi surse de perspective filosofice si frumusete. In 2013 a primit premiul Man Booker International.

„Davis este o inalta preoteasa a uimitorului, a detaliului. Poate sa faca cele mai banale lucruri – un cuplu care sta de vorba sau cineva care se uita la televizor – bizare, aproape mitice. Am simtit ca am intalnit una dintre cele mai originale si indraznete minti.“ – Colm Toibin, The Telegraph

Balada tristei cafenele de Carson McCullers


Balada tristei cafenele de Carson McCullers

My rating:  4 of 5 stars 

M-am săturat de scris recenzii lungi. Am profitat de perioada de acalmie și de concediul de sărbători alături de convalescența lui Vlăduț și m-am apucat să recuperez și să scriu articolele la cărțile pe care le-am citit, dar nu am mai apucat să povestesc despre ele. Prin urmare, după câteva ore bune petrecute în fața laptop-ului, am ajuns la concluzia că m-am săturat să desfac firul în patru și că e mai bine atât pentru mine cât și pentru cititorii mei să fiu cât mai scurt și la obiect.

Volumul de la Polirom adună 7 povestiri dintre care doar trei mi-au plăcut în mod deosebit: Balada tristei cafenele, O problemă domestică și Un copac, o stâncă, un nor.

Nu are rost să vă spun despre ce este vorba în fiecare povestire pentru că, până la urmă, v-aș fura tot ce este mai fain și interesant în volumașul de față, însă am să vă spun pe scurt că într-una este vorba despre felul în care dragostea te poate lovi în moalele capului când te aștepți mai puțin și că niciodată nu merită să te dedici orbește unei persoane, în alta despre puterea obișnuinței care se poate confunda ușor cu dragostea, putere care este suficient de strașnică încât să ignori răul pe care persoana iubită ți-l poate face, iar în cea de-a treia aflăm cât de ușor te poți îndrăgosti de persoana nepotrivită și cât de grea și aproape imposibilă este revenirea după o poveste intensă de amor.

Așadar, tema principală a poveștilor lui Carson McCullers este iubirea neîmpărtășită, dragostea care se pierde și se uită-n haos, modul ușor în care poți să fii rănit când iubești etc. Temele sunt destul de banale, nu prea surprinzătoare, iar execuția literară lasă destul de mult de dorit. Deși scriitura este ușurică și pe alocuri incompletă, firul narativ suferind la capitolul evoluție naturală și logică, McCullers reușește cumva să-și facă părtaș activ cititorul. Mie nu mi-a plăcut această găselniță pentru că nu vreau să trăiesc cu impresia că un autor nu are suficientă imaginație pentru a construi și finaliza o poveste și se vede nevoit să facă apel la cea a cititorului.

Cele 4 steluțe se datorează celor trei povestiri de mai sus care, așa cum am spus, au ceva special, un pic din Cortazar, nițel Atwood și puțin de tot Munro, totul înrămat într-un zdravăn cadru specific literaturii bucolice americane. O lectură ușurică care se poate recomanda oricui și care nu prea poate da greș, indiferent de gustul cititorului.

Prezentarea editurii:

Traducere din limba engleza de Mirella Acsente si Maria Valer
 
De la povestirea Wunderkind, cu care scriitoarea nascuta in Georgia (SUA) debuteaza la 19 ani, si pina la nuvela care da titlul volumului, in Balada tristei cafenele se aduna povesti despre infringere si durere inabusita: iubiri pierdute, pasiuni care s-au stins sau nici n-au apucat bine sa se nasca, razbunari care dau gres. Imbibate de marea melancolie a Sudului american (chiar daca nu se petrec toate acolo), povestirile se alcatuiesc polifonic, ca o muzica a tristetilor de oameni invinsi de viata ori de dragoste: o adolescenta nu stie daca mai vrea sau nu sa fie toata viata pianista; un barbat isi priveste sotia ratacindu-si amintirile in alcool, dar ramine, resemnat in furia lui muta, linga ea si linga copii; o femeie salbatica si singuratica se indragosteste fulgerator si biata ei dragoste e nefericita…
 
„Proza lui Carson McCullers e ca un fruct copt, gata de cules: de la departare pare desavirsit, iar din apropiere e seducator in formele lui imperfecte. Autoarea foloseste neincetat spiritul romantic si imaginatia cititorului, chemat sa umple toate golurile ramase in urma condeiului.” (The New York Times)
 
„Sclipitoare si emotionanta, plina de umor si de poezie, Balada tristei cafenele s-a nascut dintr-o minunata cunoastere a puterilor ascunse care, puse in slujba binelui sau a raului, fac oamenii sa fie oameni.” (Los Angeles Daily News)
 
„Inainte de orice, literatura lui Carson McCullers este remarcabila prin curajul fortei sale de inventie: fara sa-si piarda calmul, demnitatea sau puterea de a iubi, ea e indeajuns de indrazneata ca sa priveasca in fata raul ce pindeste dintotdeauna umanitatea.” (V.S. Pritchett)
 

Recenzie: Povestiri stranii – Giovanni Papini


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Povestiri stranii de Giovanni Papini
My rating: 3 of 5 stars

De mult erau pe lista mea de lecturi Povestirile stranii ale lui Papini. Pe cât de mult entuziasm ante lecturare, pe atât de mare dezamăgirea post citire…

Din ce am văzut de pe goodreads femeile sunt topite după proza lui Papini. Nu știu și nici măcar nu mă interesează să sap și să înțeleg de ce povestirile lui Papini au atât succes la genul feminin pentru că nu vreau să fac psihologie prin intermediul reacțiilor la o carte.

Povestirile sunt interesante, ici-colo plăcute, stranii, fantastice, suprinzătoare etc. Au tot ce le trebuie. Mai puțin acel ingredient special pe care-l toarnă Poe, Lovecraft, Munro, King, Maupassant și alții în prozele lor de gen. Pur și simplu nu m-au prins, nu m-au fascinat, nu mi-au dat acel kick extrem de necesar pe care proza scurtă trebuie să-l ofere cititorului, acel puseu de adrenalină, explozie de trăiri intense, senzații amestecate etc. Papini are filosofie cât încape, însă drămuită exact cât trebuie ca să fie mediocră.

Are observații interesante și care m-ar fi dat pe spate, dacă aș fi fost în liceu. La 31 de ani e greu să mă impresionezi cu remarci de genul în conversații, am o înclinație de neoprit de a rămâne tăcut. Pur și simplu nu m-a impresionat absolut deloc, ba chiar m-a enervat, pentru că ideile erau chiar interesante, dar prezentarea lor a rămas mult prea, să-i zic poetică? bombastică.

Plus că acele trei prefețe atât de pretențioase nu m-au pregătit absolut deloc pentru ceea ce urma, deși au fost destul de multe indicii că s-ar putea să urmeze o scriitură destul de siropoasă pe alocuri foarte nepotrivită gustului meu. Dar am încercat. Nu pot să spun că mi-a părut rău, ba chiar am învățat ceva din povestirile lui Papini: dacă ai talent, folosește-l fără să-ți chinui scriitura forțând-o să fie mai inteligentă decât e deja.

Povestirile sunt interesante, sigur vor fi pe gustul multor cititori, eu le recomand pentru că sunt sigur că cei mai mulți se vor bucura de ele, însă nu am fost foarte entuziasmat de această lectură.

De ce 3 stele: pentru că nu a fost un fiasco total.

Review: Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt


Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt
Dragostea în vremea Copilului din Mahlstadt by Clemens J. Setz
My rating: 2 of 5 stars

După ce citești proză scurtă de calitatea celei scrise de Alice Munro, orice alt autor care o urmează pleacă cu un mare dezavantaj. Or, dacă autorul mai are și ghinionul de a-și pierde șirul gândurilor și dorește să epateze stilistic cu orice preț, atunci,șansele sale de a se face plăcut se reduc drastic.
Clemens J. Setz are idei interesante. Din păcate, execuția acestora lasă mult de dorit. Adeseori este redundant. Nu o dată rămâi cu buza umflată pentru că autorul nu explică suficient sentimentele personajelor, locul lor în lumea imaginată, rostul și efectul acțiunilor întreprinse de acestea.
Este o lectură grea doar dacă încerci să faci ordine în povestirile scrise de Setz. Este o lectură obositoare dacă încerci să o pătrunzi și, adeseori, devii frustrat că ți-ai pierdut timpul cu acest proces de aprofundare a unor propoziții, idei sau acțiuni, deoarece nimic nu era de stors din acestea.

View all my reviews