Murind când vine primăvara de Ralf Rothmann

Murind când vine primăvara de Ralf Rothmann

Nota mea: 3 din 5 stele

Walter și Fiete au amândoi 17 ani și sunt văcari. Războiul trece pe lângă ei până când se trezesc recrutați și îmbrăcați în uniforme SS. Viața bucolică de la țară ajunge istorie. La fel și planurile de viitor alături de iubitele lor. 

Cei doi sunt trimiși pe frontul maghiar unde Walter află despre moarte tatălui său, iar Fiete decide să dezerteze din războiul pe care-l consideră stupid, mai ales că acasă îl așteaptă iubita însărcinată. Războiul încă nu este gata și nici unul dintre ei nu reușește să vadă dincolo de cadavrele stivuite unele peste altele, orașele distruse, muzica satanică a tunurilor și a noroiului care bolborosește sub șenilele tancurilor.

Murind când vine primăvara nu este o carte despre război, ci una despre prietenie și iubire în vreme de război. Romanul lui Rothmann e ușurel, se citește repede și cu o bolnavă plăcere. Descrierile ororilor specifice războiului sunt zguduitoare și vii, aproape că simți mirosul distrugerii cum răzbate din paginile cărții. 

Însă Rothmann se concentrează mai ales pe distrugerea psihică și morală pe care războiul o aduce sufletului uman. Oamenii cu care Walter se întâlnește, alături de care mănâncă, bea, petrece și povestește nu aduc deloc aminte de vecinii cu care Walter stătea la taclale și muncea. Oamenii de pe linia frontului trăiesc fiecare clipa de parcă ar fi ultima, pierduți în dezmăț. Viitorul este acum și atât. Viitorul se numără în secunde. Femeile se aruncă în brațele bărbaților, bărbații se prăbușesc prin șanțuri plini de vomă și urină. În această lume Walter se maturizează și încearcă să devină bărbat, să-și descopere identitatea, viziunea despre ce va urma după război și ce anume din ființa sa va lua războiul cu el.

Aceasta este drama despre care scrie Rothmann într-un stil telegrafic, precum scrisorile din partea armatei care anunțau moarte unui fiu sau soț. 

Din punctul de vedere al construcției narațiunii, aceasta suferă întrucât nu este foarte bine structurată, respectiv Rothmann face salturi temporale mari ca să-și ducă cât mai repede cartea către punctul culminant. Acest aspect pe mine m-a deranjat deoarece mă așteptam la o evoluție analizată și detaliată a personajului Walter, însă probabil că Rothmann a decis că nu poate să ducă această muncă la bun sfârșit.

De ce 3 stele: pentru că este un roman care se citește ușor, suficient de profund cât să trezească o serie de întrebări, șocant exact cât trebuie ca să fie un roman în vreme de război, cu personaje veridice și momente apăsătoare care, chiar dacă nu sunt memorabile, se trăiesc intens la momentul lecturii.

Prezentarea editurii:

Spre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, când e clar până și pentru cei mai fanatici germani că înfrângerea e aproape, trupele SS încă mai colindă provinciile țării căutând tineri, de multe ori minori, pe care să-i trimită în luptă, la moarte sigură. Walter și Friedrich, doi mulgători la o fermă de vaci din nordul Germaniei, sunt printre cei trimiși în ultimul an al războiului pe frontul din Est, să fie martori ai ultimelor atrocități disperate ale unei armate în retragere, dar și carnagiilor la care soldații ei sunt supuși fără milă.

Cartea lui Rothmann nu melodramatizează, cum se întâmplă des în relatările despre război, nu se grăbește cu judecățile istorice, nu aruncă vina. Recunoscut ca fiind unul dintre cei mai buni romancieri germani contemporani, el întrețese o poveste aparent neutră, dar lucrată în detaliu, cu răbdare, ca un liricși bogat raport verbal al lucrurilor din istorie cel mai greu de verbalizat.

 

„O imagine a iadului demnă de Bosch… Oroarea războiului și modul profund în care afectează oamenii… rareori le vezi discutate mai bine sau cu mai multă forță ca aici.” Sunday Times

„Murind când vine primăvara, de Ralf Rothmann, este cel mai bun roman despre sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial din ultimii ani și o poveste anti-război de importanță universală… Cu realismul său liric, scriitura este impecabilă. Nici un cuvânt nu e nelalocul lui.” El País

 

 

Războiul etern de Joe Haldeman

Războiul etern de Joe Haldeman

Nota mea: 5 din 5 stele

Soldatul William Mandela luptă în spațiu într-un război care nu pare că se va termina vreodată. Călătoriile în spațiu îl îmbătrânesc cu doar câteva luni, pe când pe Pământ au trecut secole. Retragerea din armată nu pare să fie o opțiune, chiar dacă Mandela o ia în calcul și chiar încearcă să se separe de războiul care l-a îndepărtat atât de mult de lumea pe care o cunoștea. Însă războiul etern îi pare lui Mandela unica variantă pentru a-și trăi viața alături de femeia pe care o iubește…

Haldeman, la fel ca și Vonnegut în  Abatorul cinci sau Heller în Catch-22, reușește să surprindă paradoxurile în care se trezesc prinși soldații combatanți în conflicte care, mai devreme sau mai târziu, ajung aberante.

Deși science-fiction, romanul lui Haldeman este unul despre condiția ingrată a soldatului de pe frontul de luptă vietnamez, în special, dar de pe orice alt front, în general. Joe Haldeman a luptat în războiul din Vietnam, experiențele trăite în armată și pe front ajutându-l să scrie capodopera despre condiția soldatului prins în futilitatea și aberantele legi ale armatei.

Armata, așa cum o zugrăvește Haldeman și așa cum se poate afla de la intervievații Svetlanei Aleksievici, transformă omul într-un mod cât se poate de radical. Un civil poate deveni soldat, însă un soldat are șanse foarte mici să mai redevină civil mai ales după ce a fost pe front… Recomand lecturarea cu mare atenție a volumului lui Haldeman pentru simplul motiv că e mult mai mult decât un „sefeu” în care oamenii dau piept cu extratereștrii. Angoasele lui Mandela, înstrăinarea de ceea ce era obișnuit să numească „acasă”, frica de o societate care nu știe dacă-l poate accepta, frica de faptul că nu crede că se mai poate adapta la viața de civil, că lumea s-a schimbat într-un mod radical și că locul său nu mai este printre civili, că existența sa nu mai are sens decât în litera și spiritul cazarmei sunt extrem de fine și subtil analizate și prezentate, însă pot scăpa cititorului care pornește lectura cu prejudecăți legate de genul în care se încadrează cartea.

Nu cred că există om care să fie în stare să înțeleagă ce este în sufletul și mintea soldatului care părăsește armata și este obligat să se întoarcă într-o lume în care deși a crescut, nu se mai regăsește. Indiferent cât de multe cărți s-ar scrie pe acest subiect, niciodată nu am să pot spun cu certitudine că știu cum se simte personajul care, modelat de morala cazonă încearcă să se adapteze la viața civilă, însă asta nu înseamnă că nu mă cutremur sau că nu mă îngrozesc. Cartea lui Haldeman are un punct extrem de sensibil pe care nu l-am mai găsit până acum în nicio altă carte: Mandella duce un război care nu pare că se va sfârși vreodată, însă o confruntare într-o zonă extrem de îndepărtată în timp și spațiu, îi va oferi o surpriză de proporții și îi va demonstra cât de puțin importantă este viața unui soldat în angrenajul și sistemul aberant al armatei.

Se poate spune despre Mandella destul de ușor că este un individ fără foarte multe calități, cu o sensibilitate ușor debilă, care nu este în stare să vadă dincolo de militărie, însă Mandella este chiar rezultatul antrenamentelor obositoare, al ordinelor absurde și al controlului despotic la care este supus un soldat. O dată cu înaintarea în grad pe Mandella nu-l mai poate salva nimic, nici măcar dragostea, dragoste care pare din ce în ce mai mult posibilă doar în cadrul armatei. 

Cu o scriitură simplă, fără înflorituri inutile, cu o poveste care se desfășoară pe îndelete și totuși plină de nerv, Războiul etern este una dintre cele mai frumoase ode închinate soldatului mâncat definitiv de cancerul războiului și un strigăt ascuțit și acuzator la adresa a tot ceea ce înseamnă ipocrizia cazonă.

De ce 5 stele: deoarece este una dintre cele mai tulburătoare cărți despre condiția soldatului prins în mrejele unui conflict pe care nu-l înțelege, dar pe care este obligat să-l accepte pentru că este singura opțiune ca să simtă că are o viață și că poate trăi o viață.

Prezentare editurii:

Castigator al premiilor Hugo, Nebula si Locus

 

Soldatul William Mandella este trimis in spatiu pentru a lupta intr-un razboi in care nu crede si care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie sa faca este sa supravietuiasca si sa-si faca datoria fata de Pamant pentru a se intoarce acasa. Dar intoarcerea „acasa“ se va dovedi si mai dificila decat lupta. Dilatarea timpului cauzata de calatoriile in spatiu a facut ca Mandella sa imbatraneasca doar luni, pe cand pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

 

„Sa spui ca Razboiul Etern este cea mai buna carte de science fiction care abordeaza tema razboiului ar fi prea putin. Este fara indoiala o poveste de razboi mai buna decat oricare alta pe care am citit-o.“

William Gibson

 

„Probabil cel mai important roman de razboi scris dupa Vietnam… Haldeman, un veteran, este fara indoiala un vizionar.“

Junot Diaz

 

„Razboiul etern este genial – fara indoiala una dintre cele mai influente carti despre razboi ale timpului nostru.“

Greg Bear

Serie de autor: Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 2 din 5 stele

Spuneam la un moment dat că m-am îndrăgostit de cărțile Svetlanei Aleksievici și mă bucur că nu am citit pentru prima dată Ultimii martori deoarece nu cred că m-aș mai fi atașat atât de tare de jurnalistă, deși am o ambiție ușor dementă când vine vorba de a insista să citesc mai multe cărți de același autor.

Ei bine, Ultimii martori este prima carte a Svetlanei Aleksievici, prin urmare nu este spectaculoasă. Se observă faptul că încă nu știe ce vrea să facă, de fapt, că încă nu are trasat un plan clar de construcție a cărții. Încă nu știe ce să comunice citiorului și nici ce să ceară de la intervievați astfel încât să-i aducă față în față cu viitorii cititori pentru a creea acea comuniune intimă între două persoane care nu s-au cunoscut și nu se vor cunoaște vreodată, însă care reușesc să se asculte, să se înțeleagă, să nu se uite… Știu că sună puțin dubios fraza de mai sus însă sunt ferm convins că toți cei care au vorbit cu Svetlana Aleksievici pentru a apărea în cărțile ei au căutat, de fapt, persoane cu care să vorbească, care să știe despre problemele și suferințele lor, care să-i înțeleagă, care să nu-i uite și care să povestească mai departe întâmplările lor astfel încât absurdul situațiilor lor să nu fi fost în van.

Din păcate, Aleksievici nu reușește să impresioneze în această carte, nici nu e de condamnat, dat fiind că e debutul său. Intervievații par forțați, povestirile lor parcă-s compuneri scrise la ordin, par false și parcă cerșesc atenție sau lacrimi.

Asta nu m-a făcut să nu o citesc, totuși, și nici nu m-a împiedicat să vreau să-i citesc restul cărților care au fost traduse, deoarece știu ce poate să facă Aleksievici. Prin urmare, dacă aceasta este prima carte a Svetlanei Aleksievici pe care o citiți și vă dezamăgește, nu renunțați să mai citiți ceva de ea. Singura persoană care pierde ești chiar tu, cititorule.

De ce 2 stele: pentru că știu că poate mai mult.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Svetlana Aleksievici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.

 

Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr

Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr

My rating:  1 of 5 stars 

Aveam articol scris deja pentru ziua de azi, articol despre cartea lui Boualem Sansal, 2084, însă o recenzie pe care am citit-o acum câteva zeci de minute m-a inflamat atât de tare încât bine după miezul nopții stau cu ochii în laptop, bat din palme ca apucatul fleoșcâind țânțari și fumez ca un turc cu ochii cât cepele ca să-mi exprim părerea de cititor ofticat cu privire la Toate cărțile pe care nu le putem citi din cauza unora precum Doerr  Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr.

În primul rând dați-mi voie să-i bănuiesc pe cei care acordă Premiul Pulitzer că nu citesc cărțile pe care le premiază. Sau, dacă le citesc, găsesc pur și simplu cuvintele și frazele care sună total anapoda sau informațiile incorecte istoric total irelevante. Important este să stai cu șervețele de hârtie la îndemână când citești o astfel de carte, în genul onaniștilor obsedați de site-urile care îndeamnă la utilizarea în exces a amintitelor șervețele.

Discutam cu Ema acum vreo două săptămâni la o bere despre cartea asta. I-am spus că mi s-a părut că e o porcărie, o lălăială plictisitoare și prost scrisă, menită să facă cititorul să bocească și să-l distragă astfel de la faptul că e un roman slab. I-am spus că abuzul de metafore din carte e peste limita bunului simț și că majoritatea sunt de-a dreptul idioate. Nu i-am spus că mi-a adus aminte de Hoțul de cărți pentru că abia acum mi-a picat fisa că seamănă foarte mult cu acea tâmpenie răscolitoare. Doerr practică și el un șantaj sentimental care adeseori mi-a dat senzația că mi-a băgat două degete răuvoitoare pe gât pentru a-mi provoca deșertarea stomacului. Ema nu m-a crezut când i-am recitat din memorie o serie de metafore de tristă exprimare și, ulterior, am discutat telefonic, eu cu traducerea, ea cu originalul și ne-am convins că nu traducătorul este de vină pentru metaforele idioate, ci doar scriitorul.

După ce mi-a picat prima dată fisa că Doerr o arde aiurea pe tarla am început să citesc cu mult mai multă atenție perorațiile dumnealui: 

pag. 107:

Ouăle au gust de nori. De aur tors.

Pot să înțeleg comparația cu norii, dar aur tors??? Aur tors? Fire de aur? Știu că unii bucătari practică foițele de aur ca să dea un gust special supelor, foiță pe care o rad frumos în fața clientului, dar aur tors? De ce în numele sfintei metafore ar încerca cineva vreodată să mănânce aur tors??? Era o tortură în evul mediu în care se turna aur încins pe gâtul nefericiților. Și nu, nu era un tratament pentru gurmanzi, era așa cum am spus o tortură, respectiv o execuție!

pag: 111:

Lamele de soare sunt suspendate în zbor pe fuselajul avionului.

Lame de soare, zici? Bună asta, ia un Pulitzer!

pag. 112:

De unde se aude vuietul ăsta surd? Lume strânsă? Sau tot marea?

No comment. Tocmai ce mi-am resetat sinapsele ca să pot scrie mai departe.

pag. 114:

Vânt – imediat, strălucitor, dulce, sărat, radios.

Doerr e clar că nu are proprietatea cuvintelor! Cum se poate să te numești scriitor dacă tu nu ai proprietatea cuvintelor și le trântești la nimereală, doar-doar or nimeri cumva?

Un bonus, în original, de la Ema: A cookbook lies facedown in her path like a shotgunned bird.

Și favorita mea:

pag. 129:

Taică-su spune că au niște arme lucioase de parcă n-ar fi tras niciodată cu ele. Spune că au cizme curate și uniforme impecabile. Spune că arată ca și cum abia ar fi coborât din vagoane de tren cu aer condiționat.

Culmea, exact în perioada în care citeam cartea lui Doerr nu știu ce m-a lovit de m-am interesat de istoria aerului condiționat și m-a pleznit comparația tatălui lui Marie-Laure care, chiar dacă era super citit și la curent cu tehnologia, tot nu prea aveam cum să-și dea seama în 1941 cum stă treaba cu aerul condiționat. De ce? În primul rând, primele teste pentru introducerea aerelor condiționate în trenuri s-a făcut în 1930 de către Baltimore & Ohio Railroad (Doerr e din Ohio, s-o fi simțit dator să zică ceva de bine de statul său, știu eu). Chesapeake & Ohio Railroad trei ani mai târziu introduc pentru prima dată aerul condiționat în trenurile de noapte. Patru ani mai târziu,  United Air Lines, introduc aerul condiționat în avioanele lor care ofereau curse „three miles a minute”. Abia din 1947 aparatele de aer condiționat au început să fie produse în masă și să fie introduse în mașini, trenuri, avioane și să fie disponibile și pentru consumatorul casnic, deși în 1965 abia 10% din casele americanilor aveau un astfel de dispozitiv. Pentru mai multe informații, accesați SLATE și Great Achievements.

Filmele lui Doerr legate de aerul condiționat continuă și în alte pagini, nu am chef să le caut acum.

Prin urmare, s-a declanșat alarma în capul meu începând cu pagina 107, am citit cu o atenție ridicată următoarele câteva zeci de pagini, mi-a crescut tensiunea, după care am început să o citesc cu viteza cu care avionul celor de la United Air Lines își ducea pasagerii la Washington de la New York. Și tot nu mi-a plăcut cartea. Personajele sunt slab construite, iar trăirile pe care aceștia le acuză chiar și în cele mai banale situații dau senzația că avem de-a face cu niște oameni cu probleme psihice. Alternanța planurilor de lectură dintre cele două personaje este deconcertantă și nu are absolut nici o legătură de cele mai multe ori cu evoluția narațiunii întregi a romanului. E un artificiu menit să distragă atenția cititorului pentru a nu-l plictisi. Temporal, acțiunile nu pușcă de nici o culoare, deși Doerr încearcă să ne convingă că nu-i așa. 

Poate juriul care dă Pulitzer-ul nu citește cărțile cu atenție. Sau poate primesc bani. Altminteri nu pot să pricep extazul în fața cărții lui Doerr care este o carte de duzină care zgârie pe creier cu exprimările sale nefericite într-un mod extrem de agresiv. OK, poate cuiva i-a plăcut povestea, dar povestea, într-o carte, nu este alcătuită din propoziții? Or, dacă propozițiile sunt idioate, cum și unde mai găsești povestea?

Doerr este un adevărat mitralior de metafore care mai de care mai nefericite, un bombardier de metafore și comparații care suprasaturează mintea și colonul. Poate că acest gen de literatură poate să fie gustat, categoric face parte din main-stream, dar de aici până la a-l ridica în slăvi pentru calitatea literară e drum lung.

De ce 1 stea: pentru că suferă toate cărțile pe care nu ajungem să le citim din cauza celor 474 de pagini pe care le are Toată lumina pe care nu o putem vedea datorită tuturor reflectoarelor care sunt ațintite pe ea.

Prezentarea editurii:

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.