Iadul dezlănțuit de Max Hastings


iadul_dezlantuit_01

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Nota mea: 4 din 5 stele

Monstruos volumul lui Hastings, fost corespondent al BBC și redactor-șef la The Daily Thelegraph. Aproape 900 de pagini are lucrarea pe care Hastings a dedicat-o celui de-al doilea război mondial culegând din jurnalele, scrisorile și declarațiile oamenilor care au trăit conflagrația care a cuprins aproape întreg mapamondul. Nu se citește deloc ușor și nici dintr-o singură suflare. Ai nevoie de moment de respiro, de pauze ca să poți să te apuci de următorul capitol, întrucât mărturiile pe care le adună Hastings sunt zguduitoare și transportă cititorul direct în tranșee, la bordul avioanelor de luptă sau a bombardierelor, în pântecul submarinelor sau al tancurilor, printre ruinele marelor orașe ale lumii, în smârcuri bântuite de țânțari sau câmpii în care până și Moartea e înghețată.

Hastings își duce cititorul din Europa în Africa, din bătăliile aeriene și navale din Asia în stepele înghețate din Rusia, de fiecare dată oferind celor care și-au scris gândurile ocazia de a fi auziți de milioane de oameni la zeci de ani de la războiul care a curmat 60 de milioane de vieți.

Personal nu mi-au plăcut niciodată cărțile care redau luptele navale sau aeriene deoarece mi s-au părut întotdeauna plictisitoare. Hastings are zeci de pagini dedicate acestor confruntări, însă a reușit să nu mă plictisească în ciuda detaliilor cu privire la tipul de armament, echipament și mașinării utilizate, a planurilor gândite și a rezultatului practic, motivul fiind acela că soldații sau civilii care era prinși în aceste lupte se fac auziți. Senzația constantă este că ești acolo, că auzi, că vezi, că simți. În Iadul dezlănțuit războiul, ca în nici o altă carte de istorie despre război, ororile acestuia se simt aievea. Nu sunt cifre și relatări seci, ci oameni care suferă, care trăiesc, care mor, care speră, care cred, care au existat, care sunt mai mult decât o înșiruire de nume și o serie de cifre trecute sec negru pe alb.

Dincolo de efortul deloc de neglijat al lui Hastings de a strânge atâtea sute de mărturii, din punctul de vedere al unei lucrări de istorie, cartea acestuia lasă de dorit. Lasă deoparte momente importante din conflict (Monte Cassino, anexarea Sudetenland etc.), iar unele observații sunt de-a dreptul ilare (Hitler ar fi împușcat-o pe Eva Braun după care s-a sinucis). Aceste aspecte m-au făcut să mă îndoiesc de natura științifică a cărții lui Hastings, iar multe dintre evenimentele pe care acesta le descrie ajungând să pară necredibile. Nu știu înțeleg motivele din spatele acestor invenții ale lui Hastings însă cert este că taie din calitatea tomului de a fi unul acurat informațional.

Dincolo de asta, la fel cum observa și un alt cititor pe goodreads, nu am înțeles de ce Hastings a simțit nevoia printre scrisori și jurnale să strecoare fragmente din Suita franceză și Viață și destin. Până la urmă, cele două titluri menționate sunt ficțiune, chiar dacă scrisă de contemporani cu războiul, tot ficțiune rămâne. La fel de ușor putea să citeze din Sven Hassel și Norman Mailer, Cei goi și cei morți fiind un excelent roman de război.

Dincolo de aceste neajunsuri, volumul lui Hastings este unul care merită citit, dar citit cu atenție deoarece derapajele autorului sunt destul de dese și deranjante, iar evenimentele pe care le revocă necesită verificare prin surse științifice. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a ridicat în slăvi armata britanică pe care o consideră una anti-beligerantă în condițiile în care soldații imperiului britanic a participat la nenumărate masacre și teatre de război fără menajamente până la momentul celui de-al doilea război mondial.

De ce 4 stele: 

Nota nu este neapărat pentru Hastings cât pentru toți cei care se regăsesc cu amintirile lor în paginile cărții care poartă semnătura lui Max Hastings.

Descrierea editurii:

„Aceasta este, înainte de toate, o carte despre experienţa umană”, avertizează Max Hastings în introducerea impunătoarei sale lucrări dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Este descrisă mai ales experiența a milioane de indivizi, soldați din prima linie sau civili, mânați de nevoia de a supraviețui într-o lume devastată de violență și groază. Apelând la numeroase mărturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins întreaga planetă începând cu invazia Poloniei și până în momentul lansării bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Cititorului i se oferă o amplă imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute în zonele de război din China și India. În cele din urmă, pe lângă faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „cum a fost al Doilea Război Mondial?”, istoricul britanic ne propune să cugetăm la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizații de rezistență au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influență reală au exercitat SUA și Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine să-i atribuim meritul de a-l fi înfrânt pe Hitler și nazismul?

Sfârșitul de Ian Kershaw


Sfârșitul de Ian Kershaw

My rating:  5 of 5 stars 

Am citit cartea când am fost în concediu însă nu am reușit până acum să scriu despre ea. Nu știu sincer să vă spun de ce pentru că mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Ian Kershaw este, după mine, unul dintre cei mai buni istorici pe cel de-al doilea război mondial, biografia lui Hitler pe care făcut-o fiind una dintre cele mai complexe și oneste biografii pe care le-am citit până acum.

În Sfârșitul Kershaw își propune să explice motivația care i-a împins pe germani să lupte până la ultimul om deși înfrângerea era evidentă cu cel puțin doi ani înainte de a ajunge Aliații pe teritoriul Germaniei. Însă nemții nu au cedat nici când soarta războiului era cât se poate clară și luptele se duceau pe străzile orașelor din inima imperiului nazist. De ce? De ce nu s-au predat? Niciodată în istorie nu s-a mai pomenit o nație care să lupte cu atâta abnegație și care să nu cedeze decât în momentul în care liderul a murit. Și chiar și după moartea lui Hitler au mai fost zone unde soldații au continuat să lupte, preferând să moară pe câmpul de luptă cu speranța că moartea lor nu este în van decât să se predea. De ce? Ei bine, Kershaw, surprins și el de spiritul, forța și hotărârea de a lupta până la capăt a poporului german, caută motivele care i-au împins pe aceștia să nu cedeze. Și, zic eu, o face foarte bine, construind un studiu exemplar și oferind argumente raționale care conving și susțin teoria autorului.

Mi-a plăcut foarte mult că s-a axat, așa cum a și promis și cum mi-am și dorit, mai mult pe partea care ține de societate și de cum funcționa aparatul politic în acea perioadă de prăbușire a regimului decât pe partea militară a războiului care este destul de cunoscută și tratată în nenumărate studii. Kershaw se apleacă în detaliu asupra aparatului de represiune pe care partidul nazist l-a dezvoltat și care l-a ajutat să țină în frâu și să forțeze poporul să continue lupta, chiar dacă nu foarte convins. Războiul total pe care l-a vrut Goebbels s-a putut pune în practică datorită funcționarilor fanatici, profund nazificați, care încercau nu doar să-și demonstreze loialitatea cât să-și păstrez cât mai mult averile dobândite datorită pozițiilor cheie pe care le dețineau. Însă nu doar aportul nemijlocit al acestora a făcut ca Germania să lupte până-n ultima clipă.

SS-ul și Gestapo-ul, aceste două enități polițienești de partid atât de cunoscute și temute în societatea civilă germană, au pus umărul serios la înspăimântarea populației prin execuții sumare și violente care lăsau în urmă cadavre pe care oamenii să le vadă pentru a înțelege ce-i așteaptă dacă trădează lupta finală pentru apărarea patriei.

Un alt motiv pentru care populația nu s-a ridicat împotriva regimului nici măcar în ultimul ceas a fost și declarația Aliaților conform căreia germanii nu au decât varianta capitulării necondiționate ceea ce i-a făcut pe nemți să realizeze faptul că s-ar putea să înceteze existența lor ca nație în urma pierderii războiului. Această amenințare i-a făcut pe foarte mulți să continuie efortul de război, să susțină necondiționat politice aberante ale partidului, să îndure bombardamentele și penuria de alimente și să meargă către moarte alături de Fuhrer chiar dacă erau critici la adresa acestuia sau a partidului.

Ian Kershaw reușește din punctul meu de vedere o lucrare monumentală, extraordinar de bine documentată și interesantă cu privire la insistența nemților de a lupta până la ultima suflare. O carte care poate ajuta pasionatul de istorie să înțeleagă mai bine motivele pentru care Germania a fost singura nație care a preferat să se prăbușească în gol alături de liderii săi în loc să se ridice împotriva acestora pentru a opri războiul care se desfășura între granițele Vaterland-ului.

De ce 5 stele: pentru că este o lucrare incredibilă care trebuie și merită citită de absolut orice persoană pasionată de istoria secolului XX în general și de cel de-al doilea război mondial în special.

Prezentarea editurii:

„Amurgul zeilor

în Germania – cea mai convingătoare relatare de până acum.” WALL STREET JOURNAL

Considerat „specialistul de necontestat în istoria Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (PHILIP ZIEGLER, SPECTATOR, BOOKS OF THE YEAR), Ian Kershaw descrie în această carte ultimele luni de agonie ale celui de-al Treilea Reich, frica şi fanatismul care au împins o naţiune în prăpastie.

„Cum anume s-a prăbuşit Germania nazistă, pe acordurile aproape wagneriene ale bombardamentelor sovietice şi anglo-americane, demne de amurgul unor zei falşi? Ce putea fi în mintea Führerului în acele ultime zece luni ale războiului (şi ale vieţii sale)? Ce i-a făcut pe germani să asiste contemplativi şi disciplinaţi la propria catastrofă, alături de liderul care-i condusese la dezastru?…

“Cartea spune chiar această terifiantă poveste – a sfârşitului visului lui Hitler şi a acelor germani, mulţi, care au crezut în el (ori s-au complăcut cu prezenţa lui nefastă), în ciuda oricărei evidenţe, până la capăt.” – ADRIAN CIOROIANU

O relatare extraordinară… fără îndoială o capodoperă.” – MAIL ON SUNDAY 

O expunere remarcabilă… absolut cutremurătoare.” – SUNDAY TIMES, BOOKS OF THE YEAR

Kershaw descrie, pas cu pas, ultimele luni infernale ale războiului din Europa.” – INDEPENDENT ON SUNDAY

Nimeni nu a reuşit să redea mai bine dimensiunea umană a sfârşitului Germaniei naziste.” – JAMES J. SHEENAN, NEW YORK REVIEW OF BOOKS

Primul volum din noua colecţie Corint „Istorie cu blazon”: Iaşii de odinioară – Rudolf Şuţu


 

Ȋn fostul Pod Verde de odinioară, astăzi strada Carol, cât era ziulica de mare, forfotea lumea veselă şi paşnică. În luna florilor, în mai, câmpul de la Copou era călcat de sute de trăsuri. Sburau caii pe dealul Copoului de unde se vedeau privelişti răpitoare. Era un amestec de trăsuri elegante cu călăreţi militari şi civili, cu doamne şi domnişoare aşa-zise «amazoane» care lunecau misterios în amurg, poposind apoi pe tăpşanul din grădina aleelor.

S-a dus şi poesia acestor clipe. După treizeci-patruzeci de ani trecuţi de atunci, n-a mai rămas decât amintirea acelor vremuri. Cu ochii topiţi în negurile celor mai îndepărtate aduceri aminte, pare că îţi trec dinainte, prin văile frumoase ale Iaşului, ţăranii călăreţi venind spre oraş în zi de Duminică, însufleţiţi cu toţii de aceleaşi simţăminte de frăţie, de prietenie, cu suflet curat şi deschis […] Şi în afara şi înauntrul oraşului era o mână de oameni care se iubeau între ei, ieşeni buni şi blânzi.

Unde sunt astăzi toţi aceştia? Unde mai sunt, căci nu se mai aud buciumaşii din dealurile Iaşului şi nu se mai simte aerul sănătos şi românesc de prin casele boiereşti din inima oraşului nostru? […] S-au năruit clădirile măreţe de odinioară, au dispărut şi s-au stijns ieşenii aceia care au dat întreaga splendoare oraşului. [… ] O altă lume le-a luat loc astăzi.“

 

Fiecare cu nostalgiile lui, bag de seamă. Sau, cum s-ar zice, dezamăgirile unora sunt nostalgiile altora, iar ceea ce astăzi respingem ca superficial, nepotrivit, neobişnuit, „nou“ – într-un cuvânt, va fi adevărat, veritabil, de nestrămutat pentru cei care vor veni.

„Şlicul şi pălăria sau idei vechi şi idei noi“

 

Iaşul la 1900 avea, după câte se vede, amintirile lui, copilărise la mijlocul lui 1800 printre beizadele, cuconiţe şi boieri, cu poveştile şi amintirile vii de la început de secol ale părinţilor şi bunicilor, supravieţuise câtorva dueluri şi îşi avea profesorii săi spre care se uita cu respect pentru că, spunea el, profesori ca aceştia nu se mai găsesc. Iaşul pe la 1900 îşi avea un Rege şi o Regină, o seamă de antreprenori ale căror magazine încă stârnesc tristeţi celor care au auzit de parfumeria de pe strada Lăpuşneanu a lui Paul Petit, de librăria Şaraga din strada Golia, sau de înşelătoriile lui Andronicus care vindea apă de aur, îl adăpostea pe ultimul dintre călăi, Gavril Buzatu, călugărit (!) la Secu, pe zugravul Uşer Coligher, pe Negruzzi, Al. Philippide, P.P. Carp, Octav Băncilă, pe Eduard Caudella, uneori pe George Enescu şi pe toţi cei pe care îi ştim. Iaşii de la 1900 îşi aminteau de Eminescu, de Bolta Rece, de Barbu Lăutaru şi de Teatrul de la Copou. Îşi aveau puterea lor politică, opoziţia şi presa întocmai ca în zilele noastre şi, poate de mirare, întocmai ca în zilele de dinainte: „Marele circ venturian, Iaşi, în colţul străzilor Golia şi Ştefan cel Mare. Deschiderea va avea loc irevocabil joi 6 aprilie 1895. Din bogatul şi variatul program relevăm: 1) Dresarea în libertate a bandei electorale compuse din şaizeci-şaptezeci de măgăruşi de rasă proastă şi din agenţii poliţieneşti prezentaţi de d-l Leon Bogdan. 2) Omul-cameleon, producţie de elasticitate şi de parforce, aproape nemaivăzut până acum în Iaşi, executat de d-l A. D. Holban. 3) Intrarea comică a clovnilor Abgar şi Grigorovici. 4) Bădărău, harmăsar de rasă radicală, călărit în înalta şcoală de călărie de vestitul Iancu Ventura. 5) Catârul încăpăţânat sau Costache ofiţerul. Se va da premiu vizitatorului care va avea curajul şi tăria de stomah să-l sărute în bot. 6) Ghiţă Creţu, mascur de pură rasă engleză dresat şi adus direct din Vaslui. 7) Lascăr Mascarachi, vestitul urs al Carpaţilor prezentat în libertate şi fără botniţă de neuitatul paiaţ Carp. La fine, alegerile generale, mare pantomimă istorico-politică executată de toată trupa cu focuri bengale şi artificii. Director: D. Sturdza-Şcheianu“.

Pare-mi-se, nu e nici o diferenţă între Iaşii de atunci şi cei de acum şi asta pentru că aici istoria are proporţii spaţiale, pe lângă cele temporale, fiecare întâmplare ia loc, şade liniştit, iar fiecare loc adună vremurile care trec peste el. Timpul nici nu contează, iar a-l opri în loc pentru a fotografia oraşul e cum nu se poate mai nepotrivit. E o membrană difuză prin care oamenii cu amintirile lor trec de-a lungul şi de-a latul fără să ţină cont de contrângerile temporale. Te plimbi liniştit prin Iaşii anilor 2000 şi îţi aminteşti de toate poveştile pe care le-ai auzit de la părinţii tăi îndrăgostiţi, cu siguranţă, de Iaşii mai vechi cu vreo treizeci de ani, de poveştile citite, de cele ale prietenilor, de legende, de minunăţii, de basme, de scorneli.

Acum, dacă o să apuci a citi şi cartea lui Rudolf Şuţu o să îţi aminteşti de zeci de personaje care au alcătuit memoria Iaşilor de azi căci nu adună laolaltă doar oameni şi vieţi din preajma lui 1900, ci are în alcătuire un al doilea volum ce stă sub adăpostirea lui A fost cândva şi în care sunt înşirate istorisiri din vremuri mai de demult cărora autorul le poartă cu tristete nostalgia, deşi pe multe le ştie doar din poveştile celor în vârstă. Şi mai face referiri la Iaşii din cărţi de acum 100 sau 78 de ani, pe când „hainele lungi şi largi au dat rând straielor mai strâmte ale Europei. Şlicul s-a închinat înaintea pălăriei, ciubotele roşii şi galbene au dat pasul încălţămintelor de vax, divanurile late s-au cioplit în forme de canapele elegante, casele au trebuit negreşit să primească o formă străină şi potrivită cu natura ideilor de atunci. Aceste zidiri noi formează partea europeană a oraşului. Cât despre cea orientală ea este reprezentată printr-o mulţime de hardughii vechi, înalte, strâmbe, mucede cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestre mici şi chioare, cu streşinile putrede şi ascuţite, cu scările întunecoase, cu odăile ofticoase, cu ogrăzile mari şi pustii, cu grădinile pline de buruieni sălbatece şi cu ziduri groase primprejur, cuiburi de buhne, locuinţe de stafii ce te înfioară şi unde ţi se pare că vezi zăcând câte un matuf gârbov cu ghigilic pe frunte, cu mătănii în mână şi care hârcăieşte ocărând necontenit câteva ţigance zdrenţăroase ce stau dinaintea lui. Apoi cât erau cişmelele cu înscrieri greceşti şi turceşti, într-un cuvânt: Iaşii sunt un teatru curios, decorat cu palate şi bordeie lipite împreună. Actorii lui sunt luxul şi sărăcia, iar comedia ce se joacă în toată ziua pe scena lui purta deosebite titluri, precum cine-i mai mare e şi tare, cine-i mic tot de nimic“.

Mi-e greu să localizez exact fiecare dintre personajele lui Şuţu pentru că şi pe el, ca şi pe mine, gândul îl poartă când în prezent, când în trecut fără a ţine cont de rigorile literaurii memorialistice, ca să nu mai pomenesc de cele ale unei cărţi de istorie. Atenţie! Iaşii de odinioară nu e nici istorie, nici memorialistică, e o carte de dragoste în cel mai pur sens al expresiei. Nu va fi, din păcate, citită decât de nostalgici, deşi încercând o privire obiectivă (care nu cred că îmi reuşeşte) cartea are acelaşi „suflu“ şi ritm ca şi Trecute vieţi de doamne şi domniţe, aşa că ar putea avea un interes şi dincolo de hotarele trasate de titlu. Şi, pentru că ştiu că puţini vor citi cartea, nu doar din pricina interesului ci şi din pricina preţului care îmi depăşeşte imaginaţia (deşi bănuiesc nişte raţiuni de tiraj), ca niciodată, o redau pasaje destul de ample din carte (pentru care s-ar putea să fiu trasă de urechi de către păzitorii drepturilor de autor) pentru bucuria pe care mi-au daruit-o. Iată, de pildă, ce se intâmpla în Iaşi la Paşte:

„Cetăţeni în starie noi, cu sudori cât bobul pe frunte, băteau aleile pline de colb de sus în jos. Erau figuri ce nu păreau din Iaşi. Pe o căldură aproape de nesuferit, cucoane cu etole cuconi în straie albe cu botfori şi pălării de paie, artilerişti în mare ţinută făcând pe cavalerii pe lângă patru-cinci cameriste, îmbrăcate, probabil cu rochii de-ale stăpânelor lor, şi tratându-le cu limonadă galbenă, purtată într-o cofă cu ţinte strălucitoare de un oltean în straie naţionale. Apoi, dame fenomenal de grase şi înalte, şcolari în uniforme noi făcând pe cavalerii curtezani pe lângă fetele din grădină. Încolo, un cetăţean turmentat, la o măsuţă mică, stând melancolic şi gânditor, un tip de-al lui Caragiale, într-o formă însă mai complectă şi mai aproape de adevăr, având ceva misterios în melancolia lui. Rezemat cu cotul mâinii de speteaza băncii pe care sta, privea cu un ochi inchis şi cu altul deschis la lumea care trecea pe dinaintea sa, şi parcă priveliştea asta părea că-i aminteşte despre un eveniment important din viaţa lui: -Ia, aşa era! şoptea el încet, uitându-se împrejur spre chioşcuri, spre tabloul reprezentând pe «Somnambula americană», spre toată lumea… Petrecerea astfel continua încă vreme îndelungată, până lumea începea a se rări, îndreptându-se repede spre staţia cea mai apropiată a tramvaiului, întorcându-se în oraş.“

O colecţie nouă a editurii Corint, Istorie cu blazon, ce şi-a ales cu inspiraţie logo-ul: un joben şi-o mustață. Şi pentru că alte dăţi mă arătam nemulţumită de isprăvile lui Filip-Lucian Iorga, coordonatorul acestei colecţii, pentru corectitudine, de data asta o sa îmi scot jobenul. Chapeau!

 

Secretele morții lui Mussolini – Luciano Garibaldi


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

My rating: 2 of 5 stars

Din start trebuie să recunosc că Mussolini mi se pare cea mai penibilă figură dintre toți liderii care s-au confruntat în cel de-al doilea război mondial. Deși am o cărțulie de-a lui apărută în anii 30, o carte scrisă în memoria fratelui său, Mussolini nu m-a impresionat niciodată și nu a reușit să treacă de statutul de bufon politic.

Am cules cartea lui Garibaldi doar pentru că vroiam să aflu mai multe despre execuția liderului fascist și nu pentru că aș fi crezut în vreo conspirație sau aș crede că ar fi existat vreuna. În toate cărțile despre cel de-al doilea război mondial pe care le-am citit Mussolini este evocat episodic, niciodată decisiv, arareori interesant, adeseori în preajma celui care i-a făcut, până la urmă, loc în istorie de-a dreapta lui: Adolf Hitler.

Dincolo de părerile mele despre Mussolini, studiul lui Garibaldi mi s-a părut un foileton demn de Click! sau Can-Can. Churchill care l-a vânat pe Mussolini ca să nu divulge o serie de documente ultra-secrete care l-ar fi acuzat pe premierul britanic de colaboraționism și vrere de pace cu naziștii, că ar fi cerut inițeri de discuții despre o eventuală pace între nemți și britanici pentru ca nemții să se dedice întru totul frontului din Est). Mussolini a fost ucis pentru a se evita un Nurnberg italian și pentru a salva pielea primului ministru britanic de la distrugerea sa ca și figură politică anti-nazistă. Ce să mai, teoria conspirației în toată regula.

Da, Garibaldi aduce tot felul de documente în discuție care cică nu ar fi văzut lumina tiparului până la el (niciunul convingător și decisiv), câteva fragmente din jurnalul Clarettei Petacci, câteva declarații din partea unor martori care au asistat la execuția lui Mussolini (martori care se contrazic), câțiva indivizi care se declară călăii lui Mussolini, un adevărat festival de figuri umane care formează într-un stil arcimboldian moaca liderului fascist.

Nu cred că volumul de față se vrea unul serios. Nu de alta, dar nu are cum să ia cineva, care are cât de cât habar despre personalitățile, evenimentele și pozițiile politice adoptate în cursul celui de-al doilea război mondial, în serios perorațiile lui Garibaldi. Hitler visa la o pace cu Marea Britanie, lucru cunoscut. Să spui că Churchill ar fi vrut pace pe frontul de vest și Hitler o dădea din colț în colț pentru că „un cuțit are două tăișuri, știi și tu…” este ilar. Ca să nu mai zic că astfel de documente incriminatorii ar fi fost aur în mâna Axei în orice clipă. Or, Mussolini să dețină o astfel de armă și să nu o folosească, deși ștreangul îi era la gât este mai mult decât dubios.

Garibaldi mi-a lăsat impresia că, de fapt, încearcă să refacă imaginea lui Il Duce și să arunce cadavrele celor doi în curtea britanicilor încercând să exonereze italienii (comuniștii italieni, cei care l-au executat pe Mussolini) de această crimă pentru a-l reda pe Mussolini tuturor italienilor. Asta e impresia mea. Nu de alta, dar imaginea pe care Garibaldi încearcă să o zugrăvească este acea de lider demn, curajos, inteligent, șiret, însă faptele pe care autorul le redă dovedesc tocmai contrariul, Il Duce aducând mai mult cu un individ rupt de realitate care visează cai verzi pe pereți supărat că nimeni altcineva în afară de vreo doi apropiați nu-i vede.

Interesantă? Pentru însetații de teorii dubioase cu privire la trecut, categoric. Bine construită și documentată? Dacă privești ca pe o investigație jurnalistică, e drăguță dar ca și lucrare istorică e nulă. Afli lucruri noi? Cel puțin câteva nume italienești care au activat în timpul regimului fascist. Merită citită? Doar dacă te pasionează îngrozitor de mult Mussolini.

De ce 2 stele: pentru că am considerat volumul o investigație mai degrabă jurnalistică decât o lucrare de istorie. Altminteri ar fi luat – 1 stea.