Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Iadul dezlănțuit de Max Hastings

Nota mea: 4 din 5 stele

Monstruos volumul lui Hastings, fost corespondent al BBC și redactor-șef la The Daily Thelegraph. Aproape 900 de pagini are lucrarea pe care Hastings a dedicat-o celui de-al doilea război mondial culegând din jurnalele, scrisorile și declarațiile oamenilor care au trăit conflagrația care a cuprins aproape întreg mapamondul. Nu se citește deloc ușor și nici dintr-o singură suflare. Ai nevoie de moment de respiro, de pauze ca să poți să te apuci de următorul capitol, întrucât mărturiile pe care le adună Hastings sunt zguduitoare și transportă cititorul direct în tranșee, la bordul avioanelor de luptă sau a bombardierelor, în pântecul submarinelor sau al tancurilor, printre ruinele marelor orașe ale lumii, în smârcuri bântuite de țânțari sau câmpii în care până și Moartea e înghețată.

Hastings își duce cititorul din Europa în Africa, din bătăliile aeriene și navale din Asia în stepele înghețate din Rusia, de fiecare dată oferind celor care și-au scris gândurile ocazia de a fi auziți de milioane de oameni la zeci de ani de la războiul care a curmat 60 de milioane de vieți.

Personal nu mi-au plăcut niciodată cărțile care redau luptele navale sau aeriene deoarece mi s-au părut întotdeauna plictisitoare. Hastings are zeci de pagini dedicate acestor confruntări, însă a reușit să nu mă plictisească în ciuda detaliilor cu privire la tipul de armament, echipament și mașinării utilizate, a planurilor gândite și a rezultatului practic, motivul fiind acela că soldații sau civilii care era prinși în aceste lupte se fac auziți. Senzația constantă este că ești acolo, că auzi, că vezi, că simți. În Iadul dezlănțuit războiul, ca în nici o altă carte de istorie despre război, ororile acestuia se simt aievea. Nu sunt cifre și relatări seci, ci oameni care suferă, care trăiesc, care mor, care speră, care cred, care au existat, care sunt mai mult decât o înșiruire de nume și o serie de cifre trecute sec negru pe alb.

Dincolo de efortul deloc de neglijat al lui Hastings de a strânge atâtea sute de mărturii, din punctul de vedere al unei lucrări de istorie, cartea acestuia lasă de dorit. Lasă deoparte momente importante din conflict (Monte Cassino, anexarea Sudetenland etc.), iar unele observații sunt de-a dreptul ilare (Hitler ar fi împușcat-o pe Eva Braun după care s-a sinucis). Aceste aspecte m-au făcut să mă îndoiesc de natura științifică a cărții lui Hastings, iar multe dintre evenimentele pe care acesta le descrie ajungând să pară necredibile. Nu știu înțeleg motivele din spatele acestor invenții ale lui Hastings însă cert este că taie din calitatea tomului de a fi unul acurat informațional.

Dincolo de asta, la fel cum observa și un alt cititor pe goodreads, nu am înțeles de ce Hastings a simțit nevoia printre scrisori și jurnale să strecoare fragmente din Suita franceză și Viață și destin. Până la urmă, cele două titluri menționate sunt ficțiune, chiar dacă scrisă de contemporani cu războiul, tot ficțiune rămâne. La fel de ușor putea să citeze din Sven Hassel și Norman Mailer, Cei goi și cei morți fiind un excelent roman de război.

Dincolo de aceste neajunsuri, volumul lui Hastings este unul care merită citit, dar citit cu atenție deoarece derapajele autorului sunt destul de dese și deranjante, iar evenimentele pe care le revocă necesită verificare prin surse științifice. 

Mi-a plăcut foarte mult cum a ridicat în slăvi armata britanică pe care o consideră una anti-beligerantă în condițiile în care soldații imperiului britanic a participat la nenumărate masacre și teatre de război fără menajamente până la momentul celui de-al doilea război mondial.

De ce 4 stele: 

Nota nu este neapărat pentru Hastings cât pentru toți cei care se regăsesc cu amintirile lor în paginile cărții care poartă semnătura lui Max Hastings.

Descrierea editurii:

„Aceasta este, înainte de toate, o carte despre experienţa umană”, avertizează Max Hastings în introducerea impunătoarei sale lucrări dedicate celui de-al Doilea Război Mondial. Este descrisă mai ales experiența a milioane de indivizi, soldați din prima linie sau civili, mânați de nevoia de a supraviețui într-o lume devastată de violență și groază. Apelând la numeroase mărturii ale contemporanilor, elemente ale unui enorm scenariu, autorul reconstituie teatrul „iadului” care a cuprins întreaga planetă începând cu invazia Poloniei și până în momentul lansării bombelor atomice asupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. Cititorului i se oferă o amplă imagine din punct de vedere geografic, fiind tratate inclusiv evenimente adeseori neglijate, precum cele petrecute în zonele de război din China și India. În cele din urmă, pe lângă faptul că încearcă să răspundă la întrebarea „cum a fost al Doilea Război Mondial?”, istoricul britanic ne propune să cugetăm la alte chestiuni importante din punct de vedere istoric, cum ar fi: ce strategii, ce fronturi, ce divizii, ce organizații de rezistență au determinat rezultatul istoric al conflictului? Ce influență reală au exercitat SUA și Marea Britanie asupra evenimentelor? Cui se cuvine să-i atribuim meritul de a-l fi înfrânt pe Hitler și nazismul?

Serie de autor: Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Ultimii martori de Svetlana Aleksievici

Nota mea: 2 din 5 stele

Spuneam la un moment dat că m-am îndrăgostit de cărțile Svetlanei Aleksievici și mă bucur că nu am citit pentru prima dată Ultimii martori deoarece nu cred că m-aș mai fi atașat atât de tare de jurnalistă, deși am o ambiție ușor dementă când vine vorba de a insista să citesc mai multe cărți de același autor.

Ei bine, Ultimii martori este prima carte a Svetlanei Aleksievici, prin urmare nu este spectaculoasă. Se observă faptul că încă nu știe ce vrea să facă, de fapt, că încă nu are trasat un plan clar de construcție a cărții. Încă nu știe ce să comunice citiorului și nici ce să ceară de la intervievați astfel încât să-i aducă față în față cu viitorii cititori pentru a creea acea comuniune intimă între două persoane care nu s-au cunoscut și nu se vor cunoaște vreodată, însă care reușesc să se asculte, să se înțeleagă, să nu se uite… Știu că sună puțin dubios fraza de mai sus însă sunt ferm convins că toți cei care au vorbit cu Svetlana Aleksievici pentru a apărea în cărțile ei au căutat, de fapt, persoane cu care să vorbească, care să știe despre problemele și suferințele lor, care să-i înțeleagă, care să nu-i uite și care să povestească mai departe întâmplările lor astfel încât absurdul situațiilor lor să nu fi fost în van.

Din păcate, Aleksievici nu reușește să impresioneze în această carte, nici nu e de condamnat, dat fiind că e debutul său. Intervievații par forțați, povestirile lor parcă-s compuneri scrise la ordin, par false și parcă cerșesc atenție sau lacrimi.

Asta nu m-a făcut să nu o citesc, totuși, și nici nu m-a împiedicat să vreau să-i citesc restul cărților care au fost traduse, deoarece știu ce poate să facă Aleksievici. Prin urmare, dacă aceasta este prima carte a Svetlanei Aleksievici pe care o citiți și vă dezamăgește, nu renunțați să mai citiți ceva de ea. Singura persoană care pierde ești chiar tu, cititorule.

De ce 2 stele: pentru că știu că poate mai mult.

Am mai citit și scris despre Svetlana Aleksievici:

Războiul nu are chip de femeie

Soldații de zinc

Ultimii martori

Dezastrul de la Cernobîl

Vremuri second-hand

Prezentarea editurii:

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvă­ şitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii.

„Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane.”

Svetlana Aleksievici

Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.

 

Sfârșitul de Ian Kershaw

Sfârșitul de Ian Kershaw

My rating:  5 of 5 stars 

Am citit cartea când am fost în concediu însă nu am reușit până acum să scriu despre ea. Nu știu sincer să vă spun de ce pentru că mi-a plăcut foarte, foarte mult.

Ian Kershaw este, după mine, unul dintre cei mai buni istorici pe cel de-al doilea război mondial, biografia lui Hitler pe care făcut-o fiind una dintre cele mai complexe și oneste biografii pe care le-am citit până acum.

În Sfârșitul Kershaw își propune să explice motivația care i-a împins pe germani să lupte până la ultimul om deși înfrângerea era evidentă cu cel puțin doi ani înainte de a ajunge Aliații pe teritoriul Germaniei. Însă nemții nu au cedat nici când soarta războiului era cât se poate clară și luptele se duceau pe străzile orașelor din inima imperiului nazist. De ce? De ce nu s-au predat? Niciodată în istorie nu s-a mai pomenit o nație care să lupte cu atâta abnegație și care să nu cedeze decât în momentul în care liderul a murit. Și chiar și după moartea lui Hitler au mai fost zone unde soldații au continuat să lupte, preferând să moară pe câmpul de luptă cu speranța că moartea lor nu este în van decât să se predea. De ce? Ei bine, Kershaw, surprins și el de spiritul, forța și hotărârea de a lupta până la capăt a poporului german, caută motivele care i-au împins pe aceștia să nu cedeze. Și, zic eu, o face foarte bine, construind un studiu exemplar și oferind argumente raționale care conving și susțin teoria autorului.

Mi-a plăcut foarte mult că s-a axat, așa cum a și promis și cum mi-am și dorit, mai mult pe partea care ține de societate și de cum funcționa aparatul politic în acea perioadă de prăbușire a regimului decât pe partea militară a războiului care este destul de cunoscută și tratată în nenumărate studii. Kershaw se apleacă în detaliu asupra aparatului de represiune pe care partidul nazist l-a dezvoltat și care l-a ajutat să țină în frâu și să forțeze poporul să continue lupta, chiar dacă nu foarte convins. Războiul total pe care l-a vrut Goebbels s-a putut pune în practică datorită funcționarilor fanatici, profund nazificați, care încercau nu doar să-și demonstreze loialitatea cât să-și păstrez cât mai mult averile dobândite datorită pozițiilor cheie pe care le dețineau. Însă nu doar aportul nemijlocit al acestora a făcut ca Germania să lupte până-n ultima clipă.

SS-ul și Gestapo-ul, aceste două enități polițienești de partid atât de cunoscute și temute în societatea civilă germană, au pus umărul serios la înspăimântarea populației prin execuții sumare și violente care lăsau în urmă cadavre pe care oamenii să le vadă pentru a înțelege ce-i așteaptă dacă trădează lupta finală pentru apărarea patriei.

Un alt motiv pentru care populația nu s-a ridicat împotriva regimului nici măcar în ultimul ceas a fost și declarația Aliaților conform căreia germanii nu au decât varianta capitulării necondiționate ceea ce i-a făcut pe nemți să realizeze faptul că s-ar putea să înceteze existența lor ca nație în urma pierderii războiului. Această amenințare i-a făcut pe foarte mulți să continuie efortul de război, să susțină necondiționat politice aberante ale partidului, să îndure bombardamentele și penuria de alimente și să meargă către moarte alături de Fuhrer chiar dacă erau critici la adresa acestuia sau a partidului.

Ian Kershaw reușește din punctul meu de vedere o lucrare monumentală, extraordinar de bine documentată și interesantă cu privire la insistența nemților de a lupta până la ultima suflare. O carte care poate ajuta pasionatul de istorie să înțeleagă mai bine motivele pentru care Germania a fost singura nație care a preferat să se prăbușească în gol alături de liderii săi în loc să se ridice împotriva acestora pentru a opri războiul care se desfășura între granițele Vaterland-ului.

De ce 5 stele: pentru că este o lucrare incredibilă care trebuie și merită citită de absolut orice persoană pasionată de istoria secolului XX în general și de cel de-al doilea război mondial în special.

Prezentarea editurii:

„Amurgul zeilor

în Germania – cea mai convingătoare relatare de până acum.” – WALL STREET JOURNAL

Considerat „specialistul de necontestat în istoria Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial” (PHILIP ZIEGLER, SPECTATOR, BOOKS OF THE YEAR), Ian Kershaw descrie în această carte ultimele luni de agonie ale celui de-al Treilea Reich, frica şi fanatismul care au împins o naţiune în prăpastie.

„Cum anume s-a prăbuşit Germania nazistă, pe acordurile aproape wagneriene ale bombardamentelor sovietice şi anglo-americane, demne de amurgul unor zei falşi? Ce putea fi în mintea Führerului în acele ultime zece luni ale războiului (şi ale vieţii sale)? Ce i-a făcut pe germani să asiste contemplativi şi disciplinaţi la propria catastrofă, alături de liderul care-i condusese la dezastru?…

“Cartea spune chiar această terifiantă poveste – a sfârşitului visului lui Hitler şi a acelor germani, mulţi, care au crezut în el (ori s-au complăcut cu prezenţa lui nefastă), în ciuda oricărei evidenţe, până la capăt.” – ADRIAN CIOROIANU

„O relatare extraordinară… fără îndoială o capodoperă.” – MAIL ON SUNDAY 

„O expunere remarcabilă… absolut cutremurătoare.” – SUNDAY TIMES, BOOKS OF THE YEAR

„Kershaw descrie, pas cu pas, ultimele luni infernale ale războiului din Europa.” – INDEPENDENT ON SUNDAY

„Nimeni nu a reuşit să redea mai bine dimensiunea umană a sfârşitului Germaniei naziste.” – JAMES J. SHEENAN, NEW YORK REVIEW OF BOOKS

Anul zero. 1945, o istorie de Ian Buruma

Anul zero. 1945, o istorie de Ian Buruma

My rating:  4 of 5 stars 

Cu excepția cărții excepționale a lui Tony Judt, Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945, pe care nici până-n ziua de azi nu terminat-o pentru că am reușit să o rătăcesc pe undeva, volumul lui Buruma este următorul pe care-l știu și care este dedicat perioadei imediat următoare sfârșitului celui de-al doilea război mondial. Spre deosebire de Judt, Buruma se axează strict pe anul 1945 și ce înseamnat acesta pentru umanitate. 

Da, sunt perfect de acord cu observațiile autorului care concluzionează că anul 1945 a fost un an care a schimbat dramatic soarta omenirii. Diferența de clasă a dispărut, drepturile egale și-au intrat în drepturi, femeile fiind printre primele care au primit în sfârșit drept de vot în foarte multe țări și au ajuns să fie considerate egalele bărbaților, s-au format organizații care încă funcționează pentru și în interesul umanității, s-au trasat granițe care dăinuie, s-a dorit o pace îndelungată pe continentul european, pace care încă durează și se apropie de recordul de 100 de ani fără conflicte continentale majore de acum câteva secole.

Anul 1945 înseamnă sfârșitul unei ere. Viața pe care o avem acum nu s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acest an 1945 și victoria Aliaților. Lumea trebuia reinventată. Vechile reguli și legi nu mai funcționau, s-a văzut asta suficient de clar. Pentru a se schimba decisiv, mapamondul a trebuit să treacă prin haos, prin sânge și teroare și a făcut-o pentru a ajuta umanitatea să renască precum pasărea Phoenix.

Studiul lui Buruma este extraordinar de complex și de aici și singurul motiv care m-a făcut să nu-i dau 5 stele pe goodreads. Buruma își propune multe prea multe și nu reușește să le ducă pe toate la bun sfârșit. Dacă nu ai cunoștințe despre ce înseamnă diferite reacții ale unor demnitari, dacăn nu cunoști detalii despre relațiile lui de Gaulle cu Churchill și Truman, despre MacArthur și economia japoneză, despre intențiile, planurile și jocurile lui Stalin și Molotov, despre rolul și jocul făcut de liderii evrei după marea victorie asupra nazismului, despre ceea ce a însemnat din punct de vedere juridic procesul de la Nurnberg dincolo de execuția unor nume importante ale conducerii naziste, atunci s-ar putea ca volumul lui Buruma să te bage rău în ceață. 

Majoritatea capitolelor sunt la îdemâna oricărui cititor pentru că Buruma își ține în frâu elanul academic și încearcă să construiască un bestseller aruncând în joc tot felul de întâmplări banale, unele picante, care sunte menite să atragă atenția și să impresioneze la nivel emoțional. Povestea cu rujurile pe care și Laura Câlțea a sesizat-o este una dintre ele. O altă parte care m-a făcut să mă îndepărtez puțin de carte a fost atenția exagerată acordată sexului în perioada imediată după debarcarea din Normandia și eliberarea statelor de sub conducerea nazistă. Violul și sexul consimțit este prezent pe mai bine de cinzeci de pagini, concluzia autorului fiind că femeile au ajuns să-și descopere libertatea, că bărbații și-au pierdut bărbăția pentru că au fost cuceriți și eliberați de alții sau pentru că au pierdut, pur și simplu, războiul. În fine, deși picant, capitolul dedicat copulării frenetice care a cuprins Europa nu-l consider drept unul de o importanță majoră și cred că a fost scris doar pentru a atrage atenția asupra cărții.

Deosebit de interesante mi s-au părut următoarele capitole și, de fapt, restul cărții. În momentul în care factorul politică și ideile de remodelare și reconstrucție a societății și a lumii în general au intrat în vizorul lui Buruma, atunci m-a prins și pe mine cartea. Și m-a prins atât de bine încât am devorat-o în mai puțin de 24 de ore.

Da, pentru ultimele 200 de pagini recomand studiul lui Buruma care reușește să surprindă destul de bine în foarte puține pagini momentul politic critic care a însemnat înfrângerea Germaniei și a Japoniei. 

Buruma a făcut o observație care mi-a rămas în memorie, observație cu care nu am cum să nu fiu de acord: autorul spune la un moment dat că al doilea război mondial s-a sfârșit abia în 1989 când Zidul Berlinului s-a prăbușit și când URSS s-a destrămat, țările de sub jugul comunist recâștigându-și liberatea. O remarcă profundă cu implicații și însemnătăți multiple. 

De ce 4 stele: pentru că a cincea stea s-a pierdut alături de celelalte sute de pagini pe care Buruma nu a mai reușit sau putut sau vrut să le mai scrie pentru a-și construi un studiu mult mai complex și care să lase impresia de finitudine. Plus că anumite aluzii și idei vehiculate în volum sunt ușor naive, iar opțiunile politice ale autorului sar în ochi și deranjează pe alocuri. Vezi opiniile vehiculate cu privire la procesul de la Nurnberg pe care-l compară cu procesul oarecum similar care a fost în Japonia. 

Prezentarea editurii:

„O carte monumentală, copleşitoare prin măreţie şi realism.“ (Wall Street Journal)

A pleca de la zero înseamnă a lua totul de la capăt. Dar oare poţi să iei totul de la capăt după un război care a schimonosit planeta? Poţi să ceri doar dreptate, nu şi răzbunare? Poţi să ierţi? Poţi să ieşi teafăr din cel mai negru coşmar? Sunt câteva dintre întrebările pe care şi le pune Ian Buruma într-o carte fundamentală pentru înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Pornind de la experienţa prin care a trecut tatăl său, Ian Buruma scrie despre câteva dintre lucrurile care au marcat anul 1945: reinserţia supravieţuitorilor, violenţa anarhică sau sistematizată, răzbunarea sălbatică, fanatismul, concesiile, cedările şi complicităţile fără de care nu se putea pune problema revirimentului.
1945 a fost un an tulbure şi însângerat („Iar sângele cere sânge“, după cum spune Macbeth). A fost anul în care unii vinovaţi pentru oroarea războiului au plătit, iar alţii au scăpat. A fost anul în care s-au descoperit ororile din lagărele de exterminare naziste. A fost anul în care torţionarii au cumpărat de pe piaţa neagră certificate de supravieţuitori ai lagărelor. A fost anul în care, întorşi acasă mai mult morţi decât vii, unora dintre supravieţuitori li s-a spus: „Şi la noi a fost rău. Ne-au furat bicicleta“.
1945 sau Anul Zero a fost şi punctul de plecare al ideii şi construcţiei europene, animate de idealurile generoase, deşi utopice, ale păcii eterne şi unităţii creştine. Şi chiar dacă, aşa cum scrie undeva Monica Lovinescu, „în rău, specia umană ne va surprinde mereu“, 1945 a fost anul în care lumea s-a redeprins cu un adevăr esenţial: că temperatura naturală a existenţei noastre e temperatura libertăţii