Nu veți avea ura mea de Antoine Leiris


Nu veți avea ura mea de Antoine Leiris

Nota mea: 4 din 5 stele

La cald:

Nu pot să-mi imaginez ce a fost în sufletul lui Antoine Leiris când a aflat că soția sa a fost ucisă în atacul de la Bataclan, deși prin intermediul acestei scrisori deschise de o onestitate dezarmantă, am fost transportat direct în purgatoriul în care autorul s-a trezit aruncat de către teroriști.

Cartea se citește cu noduri în gât. Nu mi-a fost ușor să o parcurg, adeseori mi-a venit să las deoparte deoarece aveam impresia că mă insinuez în intimitatea autorului, că mă înfing cu gheare tăioase și ascuțite în durerea lui încercând să gust și eu din ea. Un sentiment de vinovăție și de intruziune m-a urmărit constant, fapt care m-a făcut să mă simt extrem de inconfortabil, ceea ce demonstrează talentul scriitorului și capacitatea acestuia de a transmite foarte bine drama prin care a trecut.

La rece:

La un moment dat mi-a trecut prin minte că scrisoarea lui Leiris poate să fie foarte ușor interpretat drept actul unui complex de superioritate. Subiectul este foarte sensibil, știu, însă acest nu veți avea ura mea nu este cumva răspunsul oarecum previzibil al celui care știe că nu are rost să-ți pierzi timpul cu animalele? Scrisoarea lui Leiris poate foarte ușor să fie confundată cu reacția continentului civilizat, a culturii deschise, a societății deschise, evoluate care este Europa, acest continent a cărui liniște, pace și bunăstare este adeseori violată de haite de sălbatici veniți din Evul Mediu. Pentru că, dintr-un anumit punct de vedere, Leiris scrie o scrisoare către călătorii în timp… până la urmă, nu asta sunt acești teroriști?

Concluzie: că e sau nu scrisoarea lui Leiris rezultatul unui complex de superioritate față de cultura teroriștilor, nu contează pentru mine. Am avut în față cuvintele unei persoane care a trecut printr-un eveniment groaznic și care a decis că nu-și va conduce viața chinuit de durere. Nu-și va crește copilul în durere. Nu-l va învăța să urască. Nu-l va învăța să urmărească răzbunarea. Pentru mine Leiris este un supraviețuitor, un exemplu de tărie, de forță, un exemplu de caracter puternic demn de urmat. Leiris a decis să nu uite, să nu se facă că a uitat, ci pur și simplu să trăiască viața în continuare și să-și crească copilul de parcă soția sa ar fi încă în viață. Este cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care cineva ar putea să o facă… 

De ce 4 stele: deoarece este o declarație apăsătoare, sfâșietoare despre ce înseamnă să înfrunți moartea persoanei iubite și despre cum să lupți cu tine însuți și cu frica de viitor, despre cum să supraviețuiești și să te împaci cu moartea, cu tine, cu soarta, cu ucigașii soției, cu ziua de mâine…

Prezentarea editurii:

Antoine Leiris si-a pierdut sotia, Hélène Muyal-Leiris, pe 13 noiembrie 2015 in atacurile teroriste de la Bataclan, Paris. Ravasit de durere, Leiris scrie o scrisoare deschisa catre atacatorii care au omorat-o pe sotia lui. El refuza ca aceasta crima sa ii defineasca viata sau pe cea a copilului lor, in varsta de numai 17 luni la momentul atacului. Scrisoarea lui este preluata de ziare si televiziuni din intreaga lume ca un manifest impotriva urii.

In acest volum, Leiris spune intreaga poveste a luptei sale cu suferinta dupa pierderea sotiei lui. Nu veti avea ura mea este o carte de o frumusete sfasietoare, despre cum el si fiul lui, Melvil, au supravietuit durerii. O carte plina de curaj si sinceritate, care raspunde unei intrebari imposibile: cum pot sa merg mai departe? O marturie rara si greu de uitat despre supravietuire, ce transmite un indemn universal la speranta. Mesajul lui Leiris este o stea calauzitoare in aceste vremuri intunecate. Despre cum numai dragostea poate invinge intotdeauna ura.

„Nu veti avea ura mea este marturia unei vieti in trei, care trebuie dusa in doi.“

Le Monde

 

„Jurnalistul Antoine Leiris a scris unul dintre cele mai importante si rasunatoare mesaje dupa atacurile sangeroase din Paris de la Bataclan.“

Elle.com

Anunțuri

Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez


Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

Nota mea: 5 din 5 stele

Un veac de singurătate este pentru literatură ce este Nothing else matters pentru muzică: toate lumea a citit-o/ascultat-o, majoritatea cititorilor/ascultătorilor o declară extraordinară, dar puțini sunt interesați de restul operelor scriitorului/muzicienilor pentru că puțini sunt cei care se pot declara fanii genului din care cartea/piesa face parte.

S-au scris multe despre carte, opinii academice, deștepte, stupide, critice, acide, pe lângă și pe subiect etc. astfel încât m-am trezit în situația de a nu ști ce aș putea să spun nou despre roman. Prin urmare, am să aleg calea sigură și liniștită pe care o oferă întotdeauna clișeele: o carte fabuloasă, extraordinară, nemaivăzută, manualul realismului magic care a ajutat scriitori precum Salman Rushdie să nască povești monumentale ș.a.m.d.

Nu recomand să se citească ca pe un cifru, deoarece s-ar putea să nu te bucuri de frumusețea scriiturii, a lumii imaginate de Marquez, de irealitatea personajelor, de absurdul evenimentelor. Un veac de singurătate se savurează exact la fel ca trucurile unui magician priceput: te bucuri de ele și nu încerci să le înțelegi. Nu are rost să o citești dacă nu ești dispus să crezi că undeva, cumva, oamenii chiar pot trăi magia pentru că magia chiar există acolo, undeva. Ți-ai face ție un rău. I-ai face cărții un rău. Și oricât îmi doresc să promovez lectura, acesta fiind și motivul pentru care am acest blog, nu aș recomanda-o sub nici o formă celor care nu sunt dispuși să creadă pe perioada lecturii în posibilitatea ca magia să facă parte din realitate. Mai bine citiți Biblia. E demonstrat că elementele fantastice de acolo sunt mai ușor de acceptat. Și, astfel, toată lumea are de câștigat.

Eu atât am avut de spus. Am să vă las în compania altor cititori (am luat top 10 articole care apar pe google în limba română).

De ce 5 stele: pentru că-i foarte, foarte, foarte mișto!

Lecturile Emei

Bookblog

My Book Basket

Goodread

Blog de cititori

Vlad Bogos

Sayuki

Tomata cu scufiță

Bookiseala

Cafea cu taifas

Prezentarea editurii:

„Un veac de singurătate”, capodopera care l-a propulsat pe Gabriel
García Márquez pe orbita celebrităţii internaţionale şi i-a adus premiul
Nobel (1982), este, în opinia unanimă a criticii – după Don Quijote de
la Mancha, nemuritoarea creaţie a lui Cervantes -, cel mai frumos roman
de expresie spaniolă din toate timpurile, aşa cum mărturiseşte şi Pablo
Neruda care îl numeşte „Don Quijote al timpului nostru”.
Istoria celor o sută de ani ai fabuloasei aventuri trăite de cele şapte
generaţii ale familiei Buendía, cu fanteziile, obsesiile, tragediile,
pasiunile, disperările şi speranţele lor, este de fapt istoria miticului
Macondo, întemeiat de patriarhul José Arcadio Buendía, teritoriu
prodigios, unde fantasticul, irealul, se insinuează adesea în realitate,
miraculosul convieţuind firesc cu viaţa de zi cu zi. Însă întregul
demers narativ sugerează ideea că Macondo nu se mărgineşte la o arie
concretă, istoria sa fiind de fapt istoria existenţei umane, căci, aşa
cum arată autorul, „mai curând decât un loc de pe lume, Macondo este o
stare de spirit”.

Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți de Fernando Vallejo


Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți de Fernando Vallejo

Nota mea: 4 din 5 stele

Fernando se întoarce după 30 de ani în Medellin unde descoperă un oraș al urii. Scriitorul bătrân are o relație cu Alexis, un tânăr sicario (asasin plătit) de 16 ani alături de care cutreieră orașul până când acesta este împușcat de doi asasini. Fernando îl cunoaște ulterior pe Wilmar și realizează că încearcă, de fapt, să copieze relația cu Alexis. Când află că Wilmar l-a ucis pe Alexis și că a fost un act de răzbunare, decide să nu-l omoare și-i propune să plece cu el din țară, însă este și el împușcat când merge să-și ia la revedere de la mama sa.

Fernando pare să fie un alter-ego al autorului (romanul fiind considerat o autobiografie ficționalizată), diatribele sale la adresa lui Pablo Escobar care a transformat Medellin-ul într-un câmp de luptă a politicienilor corupți și incompetenți, la adresa comunității care nu vrea, nu poate, nu este lăsată să iasă din mocirla morală în care se îneacă, sunt de o violență verbală fără de seamăn. Deși critic, Fernando pare uneori că se adaptează foarte ușor la regulile sălbatice ale orașului, privind satisfăcut cum Alexis zboară creierii persoanelor care-l deranjează din diferite motive. Pistolul, gloanțele, sângele, creierii împrăștiați pe trotuare sunt atracțiile turistice afurisite pe care Medellin-ul le oferă din plin locuitorilor săi. Medellin-ul este anticamera Iadului.

Personajul Fernando mi-a adus aminte de Dr. Benway, acel individ venal, agresiv, paranoic și manipulator al lui William S. Burroughs, iar prin răsfoirile goodreads-ului mi-a sărit în ochi recenzia unui utilizator care a făcut și el aceeași observație, însă care dezvoltă puțin mai mult observația: For me, the narrator was a curmudgeonly queen on a steroid-induced rage—anger and disappointment, fickleness and a propensity toward the young (not the inexperienced young, mind you, but young nevertheless), intolerant, manipulative, and selfish. All in all, I kinda liked him, and the novel—Humbert Humbert as conceived by Wm. S. Burroughs, situated by Bolaño, informed by Céline, and motivated by Cormac McCarthy.

Nu-mi sunt familiare referirile la personajele celorlalți scriitori, însă Humbert Humbert și Dr. Benway sunt foarte asemănători cu Fernando, diferența fiind că Fernando trece prin momente de „acalmie” în care pare resemnat cu situația din Medellin. Fernando nu ezită să tragă rapid concluzii drastice (Dumnezeu nu există pentru că, dacă ar exista, nu ar lăsa oamenii să se ucidă astfel pe străzile din Medellin), să accepte naturalețea, ba chiar utilitatea, crimelor din jurul său, să-și manipuleze tinerii iubiți și să facă apel la averea sa pentru a le cumpăra iubirea. Fernando își strigă ura nu doar împotriva Medellin-ului, împotriva politicienilor și a lui Pablo Escobar, ci mai ales împotriva sa, întrucât realizează că și el are în vine mocirla care curge pe străzile orașului.

Vallejo nu face absolut deloc economie la fraze violente care frizează ridicolul, scopul fiind clar acela de a scoate cititorul din zona de confort și a-l transporta, mai degrabă teleporta, în Medellin. Felul în care introduce crimele printre diatribele veninoase ale personajului principal, modul sângeros în care acestea sunt redate sunt adevărate momente de testare a boiling point-ului cititorului. Culmea, volumul are și umor! Un umor macabru, un umor negru care te face să zâmbești vinovat, mai degrabă să rânjești vinovat pentru că nu ești foarte sigur de ce te-ai trezit sughițând ca o hienă. Scriitura lui Vallejo nu cunoaște decât o viteză: cu turometrul vibrând la maxim, cu motorul fierbând și mugind, își ține cititorul într-o cursă nebună pompând în el constant supradoze de adrenalină.

Critica socială este un subiect pe care am simțit nevoia să-l tratez separat. Pablo Escobar, un psihopat megalomaniac, este responsabil pentru ceea ce este Medellin-ul în care se întoarce Fernando. Politicienii (proști, incompetenți, corupți)  sunt responsabili pentru Medellin-ul care nu vrea să scape de fantoma lui Escobar și pentru Medellin-ul din viitor, pentru morțile din prezent și cele care vor veni. Biserica, dumnezeu, religia e vinovată pentru că promite mântuire ucigașilor. Închinându-se la icoane, cu cruci la gât, tatuate pe brațe, piept sau spate, scrijelite pe pistoale sau pe gloanțe, ucigașii merg cu domnul pe străzi și ucid. Cu domnul în suflet zboară creieri, ucid copii, femei, bărbați, bătrâni. Dumnezeu este peste tot și este patronul ucigașilor, dacă nu ar fi, i-ar opri, le-ar spune să înceteze, ar da un semn, ar fulgera, ar tuna, ar devia gloanțe. Nu. Dumnezeu e mut, o muțenie în care sicario văd o aprobare pentru faptele lor. Mântuirea le este la rugăciuni și închinări distanță, Sfânta Fecioară veghind la sufletele asasinilor plătiți, ghidându-le gloanțele și apărându-i de încercările de asasinat. În Medellin, dumnezeu e sicario sau nu e deloc.

De ce 4 stele: deoarece, deși mi-a plăcut foarte, foarte mult, am simțit că romanul a fost scris cumva în pripă, autorul putând să dezvolte mai bine și mai organizat tirada la adresa Medellin-ului, cu atât mai mult cu cât Vallejo are o scriitură puternică, explozivă cum rar mi-a fost dat să văd.

Prezentarea editurii:

  • „Vallejo este un scriitor pătrunzător, unul care are talent pentru comentariul social. Este interesat să evidențieze ipocrizia religioasă într-o țară în care ucigașii poartă crucifixe, își binecuvântează gloanțele și se roagă să nu rateze ținta, dar lungul șir de atrocități pe care le expune, la început hipnotic, devine o pură litanie. Toate personajele narațiunii sale sunt întratât de mult sortite să piară, încât, în momentul în care gramaticianul are de-a face cu ucigașul lui Alexis, este imposibil să mai stârnească în vreun fel interesul pentru destinele lor deja pecetlu­ite. Ceea ce, până la urmă, asta poate fi ideea centrală a romanului lui Vallejo.“
    Publishers WeeklyFernando Vallejo scrie la persoan­a întâi, într-un stil autobiografic căruia îi manipulează convenţiile astfel încât linia dintre autobiografie şi ficţiune devine foarte neclară. Folosinduse de personajul principal – un bătrân intelectual care revine, după mulţi ani, la Medellín, împins atât de nostalgie, cât şi de dorinţ­a de a trăi o nouă iubire –, autorul atinge o performanţă rarisimă: în doar o sută 
    şi ceva de pagini, graţie stilului marcat de numai câteva detalii revelatoare (întro lume a scrisului caracterizată de un nou realism, să-i spunem „realism capitalist“, inundat de sute de scene şi de mii de amănunte inutile din punct de vedere literar), reuşeşte să alcătuiască portretul unui mare oraş şi, astfel, portretul unei ţări întregi, lucru realizat până acum de extrem de puţini artişti. Iar portretul, datorită liniei narative mereu surprinzătoare, tensiunii, câtorva exagerări care amplifică realitatea, tuşelor reci, clinice, este înspăimântător.„Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți este o redutabilă expunere 
    a brutalității care a invadat Medellínul în timpul perioadei 
    de prosperitate a cartelului condus de Pablo Escobar. Fernando Vallejo descrie cu un umor caustic orașul și locuitorii săi: nimic nu scapă privirii sale critice și desacralizante.“
    María Mercedes Jaramillo
    Gaceta de Colombia
    „Un teribil tablou al patologiei indiferenței aranjate ca un decor pentru violența provocată de droguri în capitala sudamericană a crimei.“
    Steve Wasserman
    Los Angeles Times
    „Columbia: am descoperit de copil că e o țară criminală, cea mai criminală dintre toate. Apoi mi-am dat seama că e necivilizată și meschină, iar odată cu realegerea lui Álvaro Uribe ca președinte am aflat că este și imbecilă, așa că am solicitat cetățenia mexicană – mi-a fost acordată săptămâna trecută.“
    Fernando Vallejo (2007)
    De același autor va apărea la Curtea Veche Publishing:
    Și vom merge toți în infernFernando Vallejo (născut în 1942 la Medellín, Columbia) este romancier, regizor şi eseist. A început studii de filosofie şi litere la Bogotá, dar, după numai un an, le-a abandonat în favoarea celor de biologie, 
    pe care le-a și terminat.
    Critic asiduu al Bisericii Catolice, al politicii din ţara natală, al ipocriziei şi al falsei moralităţi, Fernando Vallejo şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii în Europa, SUA şi Mexic, cele trei filme ale sale şi aproape toate romanele (dintre care cinci formează un ciclu autobiografic) au subiecte inseparabile de Columbia, descriind violenţa, pederastia, problema drogurilor, viaţa adolescenţilor şi moartea omniprezentă, deşi, cum remarca cineva, tema lui principală e viaţa. Cel mai cunoscut roman este La Virgen de los sicarios (Sfânta Fecioară a ucigaşilor plătiți; apărut în 1993 și ecranizat în 1999); pentru El desbarrancadero (Și vom merge toți în infern, 2001) a primit prestigiosul premiu literar Rómulo Gallegos. Aceste două romane se clasează pe primele 15 poziții din lista celor mai bune cărți în limba spaniolă, întocmită de 81 de scriitori și critici hispanici.
    În 2012 Vallejo a fost recunoscut drept unul dintre cei „zece cei mai influenți intelectuali din America Latină“ de către cititorii revistei Foreign Policy.

Clubul Colţ Firesc de Lectură, ediţia a II-a: Fantoma Aniei de Vera Brosgol


Librăria Cartea de Nisip are plăcerea de a vă invita la o nouă ediţie a Colţului de Lectură Firesc. Evenimentul va avea loc vineri, 16 iunie, începând cu ora 18.00. Alături de Răzvan Zamfirescu va fi prezent ilustratorul Dan Ungureanu. Vom discuta despre romanul grafic Fantoma Aniei, publicat la editura Art.

Dintre toate lucrurile pe care se aştepta Ania să le găsească pe fundul unui vechi puţ, o nouă prietenă nu se număra printre ele. Mai ales nu o prietenă care să fie moartă de un secol.
Să cazi într-un puţ e şi-aşa destul de rău, dar viaţa Aniei în sine s-ar putea să fie şi mai oribilă. Îi e ruşine cu familia ei, se jenează cu propriul ei corp şi a cam renunţat să-şi mai găsească locul în liceu. O nouă prietenă – fie ea şi moartă – este exact ce are nevoie. Dar prietena Aniei nu glumeşte deloc când zice că are de gând să-i fie alături pentru totdeauna…

VERA BROSGOL s-a născut la Moscova, în Rusia, dar şi-a petrecut majoritatea timpului fiind americană. Are o diplomă în Animaţie clasică obţinută la Sheridan College şi-şi petrece zilele desenând storyboard-uri pentru animaţii în Portland, Oregon. Nopţile şi le petrece realizând ilustraţii şi benzi desenate, dintre care unele i-au apărut în antologiile Flight. Fantoma Aniei este prima ei carte.

DAN UNGUREANU (1981, Câmpulung Muscel) a învățat să deseneze încă dinainte de a învăța să scrie. În 2010 a ilustrat o carte de poezie pentru copii și atunci a știut că asta vrea să facă. A urmat Facultatea de Arte din Timișoara, secția Pictură, iar în 2013 s-a înscris la un masterat în ilustrația de carte la Cambridge School of Art. Și, în timp ce studia arta de a ilustra cărți pentru copii, și-a dat seama că e pregătit să scrie. Așa a apărut Nara and the Island (Nara și insula – în curs de apariție la Editura Arthur), carte nominalizată la Premiul Medalia Kate Greenaway 2017. Iar Apolodor l-a găsit la începutul lui 2016 și au pornit la drum, de-a lungul și de-a latul pământului, cu creioanele pregătite pentru a însemna fiecare pățanie.

Vă aşteptăm!