Retrospectivă 2016!


2016-in-books

Cu chiu, cu vai, am revenit pe blog și după articolul dedicat poștașilor care sună întotdeauna de două ori, nu se putea să nu ofer publicului topurile pe care le fac anual:

Top 5 ficțiune grea:

1 – Defalcare. Aproape nicio amintire de Lydia Davis

2 – Ding visează de Yan Lianke

3 – Un veac de singurătate de Gabriel Garcia Marquez

4 – New Yorkul de altădată de Edith Warthon

 5 – Lupta mea, volumul 2 de Karl Owe Knausgard

Top 5 fantasy și science fiction:

1 – Metro 2033 de Dmitry Glukhovsky

2 – Ready Player One de Ernst Cline

3 – Trezirea Leviatanului de James Corey

4 – Omul ilustrat de Ray Bradbury

5 – Fata cu toate darurile de M.R. Carey

Top 5  YA și carte pentru copii:

1 – Cele 12 1/2 vieți ale căpitanului urs albastru de Walter Moers

2 – Ca peștele în copac de Lynda Mullaly Hunt

3 – Acolo unde nu mai e trotuar de Shel Silverstein

4 – Seria Detectivii Aerieni (Dosarul Popcorn și Dosarul Clopoțeilor de Crăciun) de Ana Rotea

5 – Casa Heap de Edward Carey

Top 5 cărți non-ficțiune:

1 – Vremuri second-hand de Svetlana Aleksievici

2 – A 6-a exctincție de Elizabeth Kolbert

3 – În umbra Europei de Robert D. Kaplan

4 – Umilirea publică în epoca internetului de Jon Ronson

5 – Eu, Dracula și John Lennon de Jan Cornelius

Top  5 istorie:

1 – Cortina de fier de Anne Applebaum

2 – Flamurile Negre: ascensiunea ISIS de Joby Warrick

3 – Medicii naziști de Robert Jay Lifton

4 – O istorie a Orientului Mijlociu de Peter Mansfield

5 – Nenorocirea secolului de Alain Besancon

Top 5 bandă desenată:

1 – Aici de Richard McGuire

2 – Seria Fables de Bill Willingham

3 – 8pt: Exilul de Rafael Albuquerque

4 – Marvel 1602 de Neil Gaiman

5 – Casa veselă de Alison Bechdel

Top 5 mari dezamăgiri în 2016:

1 – Arhanghelul Raul de Ovidiu Eftimie

2 – Grădina de la miezul nopții de Philippa Pearce

3 – Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr

4 – Agonia lui Turing de David Lagercrantz

5 – 2084 – Sfârșitul lumii de Boualem Sansal

Sunt multe cărți care încă nu au recenzii, urmează cât de curând să le adaug astfel încât să fiu la zi cu lecturile. 

Acestea fiind scrise, vă doresc un an 2017 plin de lecturi extraordinare!

Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain


Poștașul sună întotdeauna de două ori de James M. Cain

Nota mea: 5 din 5 stele

Am o apetență deosebită pentru cărțile interzise. Le vânez și, după ce le prind, sfârșesc prin a mă îndrăgosti de ele, deși nu o dată m-am întrebat de ce au fost considerate atât de periculoase încât să merite distincția de a fi interzise. Culmea, cărțile cu adevărat periculoase, gen Biblia și alte cărți creatoare de zombificați, nu prea au parte de acest tratament deosebit de simpatic. Poate că bestseller-urile all-time nu mai au voie să fie interzise…

Pe scurt:

Frank Chambers, un vagabond, este angajat de Nick „Grecul” Papadakis ca să-i fie de ajutor la treburile pe care le are la benzinărie și restaurantul său. Cora, soția lui Nick, e sătulă de căsnicie, apariția lui Frank aducându-i aminte că există viață și sex și dincolo de patul conjugal. Cei doi ajung la concluzia că se iubesc suficient de mult cât să-și permită să trăiască restul vieții în închisoare, viața de apoi în focurile veșnice, și să-l ucidă pe Nick pentru a fi fericiți cât i-o ține timpul până când se vor plictisi unul de celălalt. Zis și făcut. Crapă capul grecului, doar că grecul, tare de cap, nu moare și cei doi se trezesc într-o situație care pare fără de ieșire.

Ei bine, dacă romanele noir ar fi toate la fel de concise, alerte, cu personaje credibile, deși neverosimil de demente, cu o scriitură care știe cum să profite de momentele cheie, dar fără să ignore evoluția și tensiunea constant crescânde ale narațiunii, atunci nu cred că aș mai citi altceva. 

Datorită lui M. Cain am ajuns la concluzia că romanele polițiste/noir sunt adeseori inutil de lungi, indiferent de subiect. Dacă stai puțin să te gândești, ai putea fără absolut nici o problemă să condensezi un astfel de roman care are 600-700 de pagini, în maxim 200 și ai putea avea surpriza că tocmai ce ai oferit omenirii o capodoperă. Tot M. Cain mi-a arătat că niciodată nu-i suficient sex, chiar dacă fără foarte multe detalii, ci doar să se știe că-i sex nebun, și violență, un roman noir, nu are voie să se denumească roman noir.

În nici măcar 150 de pagini, M. Cain reușește să scrie unul dintre cele mai spectaculoase romane polițiste pe care l-am citit vreodată, indiferent că vorbim de maeștrii ai literaturii precum Graham Greene sau Joyce Carol Oates sau de zăpăciți care încearcă cu disperare să evite joburile de casieri și insistă să scrie cărți proaste, M. Cain dă o lecție usturătoare tuturor celor care uită că o poveste bună, foarte bună, nu trebuie să se întindă pe sute de pagini.

De ce 5 stele: pentru că e genială!

Prezentarea editurii:

Interzis în Boston la momentul apariţiei din cauza mixului de violenţă şi erotism, Poştaşul sună întotdeauna de două ori este un clasic al romanului noir, care l-a transformat pe James M. Cain într-unul dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii de acest gen. Povestea de dragoste dintre un vagabond şi o femeie căsătorită cu un bărbat pe care nu îl iubeşte ia o turnură neaşteptată în momentul în care cei doi hotărăsc că sunt capabili de orice pentru a fi împreună. Stilul concis, dialogurile vii, personajele puternice şi atmosfera plină de suspans fac din acest thriller psihologic un adevărat page-turner.

 

„O poveste bună, intensă, violentă.“

Dashiell Hammett

Nu fac nici un efort să fiu dur, sau cinic, sau înfiorător, sau în vreun alt fel în care se spune că sunt. Eu doar încerc să scriu aşa cum ar scrie personajul, având mereu în minte faptul că omul de rând are o vioiciune a limbajului dincolo de orice aş putea eu inventa.“

 

James M. Cain

Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer


Panama Papers de Bastian Obermayer și Frederik Obermayer

Nota mea: 5 din 5 stele

Panama Papers sunt o serie de documente ale cabinetului de avocatură Mossack Fonseca, un cabinet de avocatură care se ocupă cu spălarea de bani, printre altele, pentru dictatori, criminali, directori generali a unor corporații, oameni politici etc. 

Panama Papers sunt cea mai mare scurgere de informații și asta nu pentru că o spune Snowden ci pentru că documetele livrate măsoară 2,6 terabytes. 

Nu am de gând să intru în detalii și întrebări legate de interesul acestui John Doe, de faptul că George Soros este în spatele ICIJ, respectiv o susține cu bani și faptul că ICIJ a decis să-i ajute pe cei doi jurnaliști germani să-și organizeze și finalizeze investigația și că umbra lui Soros plutește cumva deasupra paginilor acestei cărți etc.

Vreau să spun câteva vorbe strict despre carte, respectiv cât de faină-i toată investigația asta a Obermayer-ilor. De mult nu am mai citit un thriller atât de palpitant, atât de complex și cu atât de multe ramificații. Strict ca roman de spionaj, aventură, thriller, Panama Papers este genial! Te ține cu sufletul la gură! 

Băieții chiar au reușit să scoată o carte care se poate citi de către oricine și poate să ia din ea ce vrea și ce-i trebuie. Informațiile despre diferiți demnitari și oameni influenți cu privire la modul de a face banii dispăruți astfel încât să nu bată la ochi averile lor sunt pentru mine deosebit de interesante și palpitante. Modul în care se fac aceste matrapazlâcuri, care nu sunt neapărat ilegale, cu băieții la Mossack Fonseca care pot să fie acuzați de prostie, nu neapărat de rea-voință, pentru că așa cum susțin jurnaliștii, nu au verificat, de fapt, informațiile pe care le-au primit de la clienți este cu adevărat un subiect demn de un scenariu pentru un serial de succes!

În fine, sistemul o dată demascat, dacă chiar este demascat, oferă muritorului de rând două opțiuni mari și late: să urască și mai mult șmecherii care-s putred de bogați și deși au de unde, tot nu-și plătesc taxele dar asta să nu-l facă să se gândească la un linșaj public; sau să-i admire și mai mult pentru tupeul de care dau dovadă și să-i voteze, susțină și mai abitir decât înainte.

E o carte foarte faină care merită citită, indiferent de învățămintele și concluziile pe care alegi să le tragi. Până la urmă, e vorba de perspectivă.

De ce 5 stele: pentru că e cel mai bun thriller pe care l-am citit anul ăsta. 

Prezentarea editurii:

Inegalitatea de venituri este una dintre problemele definitorii ale vremurilor noastre. Ne afectează pe toţi, din lumea întreagă. Dezbaterea despre creşterea sa bruscă s-a dezlănţuit de mulţi ani, iar politicienii, oamenii de ştiinţă şi activiştii sunt neputincioşi în a opri acest fenomen, în ciuda numeroaselor discursuri, a analizelor statistice, a câtorva proteste firave şi a dezvăluirilor ocazionale. Totuşi, o întrebare rămâne: de ce? Şi de ce acum? Documentele Panama furnizează un răspuns convingător la aceste întrebări: corupţia masivă, generalizată. Şi nu este o coincidenţă că răspunsul vine de la o firmă de avocatură. […] Impactul colectiv al acestor eşecuri [al băncilor, al autorităţilor de reglementare financiară şi fiscale, al instanţelor judecătoreşti, al instituţiilor media, al profesiunilor juridice] este o eroziune completă a standardelor etice, care conduce în cele din urmă la un nou sistem pe care continuăm să îl numim capitalism, dar care este echivalent cu sclavia economică. În acest sistem – sistemul nostru –, sclavii nu ştiu care le este statutul, nici cine le sunt stăpânii, care există într-o lume aparte, unde lanţurile intangibile sunt ascunse cu grijă într-un maldăr de limbaj judecătoresc inaccesibil. Oribila dimensiune a pagubelor aduse lumii ar trebui să ne trezească pe toţi. Dar atunci când e nevoie ca un avertizor de integritate să dea alarma, este un motiv de şi mai mare îngrijorare. Este un semnal că sistemele de verificare şi echilibru ale democraţiei au dat greş, că prăbuşirea este sistemică şi că instabilitatea gravă ar putea fi chiar după colţ. Aşa că acum este timpul pentru a acţiona cu adevărat, iar acest lucru începe prin a pune întrebări. – Din manifestul lui John Doe

„Dezvăluiri din interior despre cum guverne, corporaţii şi grupuri de crimă organizată au folosit lumea secretă a jurisdicţiilor offshore pentru a se implica în fraude şi furturi sistematice. Povestea aproape perfectă pentru secolul XXI – eşecul democraţiei, triumful puterii comerciale şi lăcomie, lăcomie, lăcomie.” – The Guardian

Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne


Viața amoroasă a marilor dictatori de Nigel Cawthorne

Nota mea: 1 din 5 stele

Oh, Nigel! Omul ăsta e un scriitor cu adevărat prodigios. Are peste 150 de cărți scrise pe tot felul de subiecte. Se pricepe la tot. A colaborat cu Daily Mail, The Guardian, Dailly Mirror, a mai apărut pe la BBC, ce să mai, o adevărată somitate, o personalitate enciclopedică care știe tot ce mișcă, a mișcat și o să miște vreodată.

Singura problemă cu astfel de indivizi este că, înainte de a fi cu adevărat geniali, sunt extraordinari de idioți! Nigel Cawthorne e de un cretinism cronic, dacă te uiți la o poză cu el îți dai seama că nu sunt departe de adevăr.

Cartea de față parcă nu e nimic altceva decât o colecție de articole care meritau să apară nicăieri altundeva decât în ziare gen Can-Can, Click! sau defuncta INFRACTOAREA, deoarece din punct de vedere istoric sunt muc galben lipit timid sub masa gazdei care ți-a întors puțin spatele ca să-ți aducă cafeaua. 

Individul ăsta nu are rușine cu privire la aberațiile pe care le înșiră. Băiatul stă în fața calculatorului și scrie tot ce-i trece prin minte cu privire la dictatorii cu priză la public. Toți au probleme cu sexualitatea. Hitler e homosexual. Hussein joacă în filme porno. Mussolini se termina prea repede. 

De unde știe Cawthorne aceste lucruri? Din cocaina pe care o trage pe nas că bibliografie și studii, fix glandul lui Rasputin! Omul nu are nici o treabă cu absolut nimic din tot ceea ce ține de viața oamenilor despre care scrie. Nu a citit nici măcar o singură biografie a unei singure personalități din cartea lui, individul scrie tot ce-i trece prin cap, cam așa cum fac și băieții care scriu pe siturile religioase sau dacice despre toate descoperirile despre care știu doar ei.

Nigel Cawthorne este acel gen de individ cu care sigur te-ai întâlnit măcar o dată-n viață: mitomanul peste care dai întâmplător la o bere sau o petrecere și care îți îndrugă verzi și uscate despre ce viață fabuloasă are. Ăsta-i Nigel Cawthorne.

De ce 1 stea: pentru că goodreads nu are un sistem de votare care să-ți permită să oferi suluri de hârtie igienică, ci doar stele. La cât căcat a mâncat Cawthorne în cartea asta, cinci suluri oricum nu ar fi fost suficiente ca să se șteargă la gură.

Prezentarea editurii:

Editura Corint vă prezintă captivanta serie Viața amoroasă, destinată pasionaților de istorie care doresc să afle mai multe despre personalitățile liderilor politici.

Oamenii au fost dintotdeauna captivați de viața amoroasă a celor care îi conduc – împărați, regi sau dictatori. De-a lungul secolelor, căsătoriile, adulterele și divorțurile acestora au avut imense implicații politice. Infidelitățile au zămislit cabale și conspirații. Divorțurile regale au stârnit revolte serioase, iar amantele capetelor încoronate au fost adesea sprijinite de partidele politice sau de puterile străine, care căutau să-și extindă influența până în așternuturile palatelor.

Scriitorul britanic le oferă cititorilor o lecție de istorie mai puțin obișnuită, despre viața intimă a unora dintre marii dictatori ai lumii:

• Benito Mussolini obișnuia uneori să cânte la vioară după ce făcea dragoste • Juan Perón s-a căsătorit cu Evita, actrița care, ajunsă prima doamnă a Argentinei, a încercat să legalizeze prostituția • Fidel Castro, în tinerețe timid în prezența femeilor, a devenit mai târziu ,,o brută, un monstru egoist” • Saddam Hussein, un „bărbat adevărat”, se pare că a jucat în filme porno.

Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor


Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată de John McGregor

Nota mea: 4 din 5 stele

După Lydia Davis nu aveam cum să nu mă opresc la John McGregor. În momentul în care am văzut colecția Strada Ficțiunii relansată de către editura All, cu haine noi și fără enervantul și imposibilul Alex Ștefănescu, nu am putut să nu observ calitatea titlurilor pe care Luana Schidu le propune. Prin urmare, am ajuns să am toate cărțile care au apărut în noile haine, decisiv în direcția acestor achiziții fiind colecția de povestiri a lui McGregor și Domnii Golovliov.

Ce face McGregor? Titlul vorbește de la sine, teoretic. Sunt o serie de povestiri care au drept subiect banala existență a unor personaje cărora li se întâmplă lucruri care nu li s-ar întâmpla niciodată. Probabil că nici nu li s-a întâmplat ceea ce se petrece în poveștile în care sunt protagoniști. Poveștile sunt ciudate. Unuia îi este frică să mănânce ouă deoarece la un moment dat s-ar putea să găsească un pui viu. Unui alt personaj nici măcar nu aflăm dacă i se întâmplă ceva sau nu, cert este că o sabie a lui Damocles spânzură undeva deasupra capului său. O tânără cu probleme în cuplu rămâne cu mașina în pană pe autostradă și doi tipi săritori par să pună la cale un viol al cărui subiect este chiar ea. 

Personajele lui McGregor nu așteaptă să li se întâmple ceva. Ele se întâmplă. Nu evenimentele care se petrec sunt esențialul, deși sunt șocante și te surprind precum o descărcare electrică care-ți zguduie mâna care atinge un obiect metalic după ce-ți tragi peste cap bluza încârcatâ electrostatic. McGregor stăpânește aproape la perfecție limbajul construind metodic și cu o detașare diabolică povestirea care în momentul în care atinge punctul culminant zguduie din temelii atât viața personajului cât și a cititorului voeyur care se trezește transpirat și-și astupă vinovat ochiul care pândea pe gaura cheii.

Dincolo de scriitura excelentă dar obișnuită pe care o găsești în majoritatea povestirilor, McGregor apelează la o serie de experimente literare care sunt deosebit de interesante în contextul în care autorul le utilizează. Într-o povestire scriitorul alege să insereze diferite poezii care potențează tragismul crimei pe care un conducător auto o comite, crimă pe care o tăinuiește ascunzând cadavrul. În ciuda apelului la lirism, poeziile nu fac altceva decât să sporească grotescul situației și cuibăresc groaza în irisul și ochiul deja injectat al cititorului. 

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată, tinzi să spui pe măsură ce citești povestirile lui McGregor și închizi cartea respirând ușurat, te întorci pe o parte și revii, probabil, la coșmarurile tale obișnuite. Hai să-ți spun ce nu mi s-ar putea întâmpla mie niciodată:

Locuiescu cu Elena de vreo 6-7 ani. O singură dată am avut un animal în casă, un cățel al unor prieteni dragi care au plecat în concediu și nu aveau cu cine să-l lase. În ciuda repulsiei pe care Elena o are față de animale, am luat cățelul la noi pentru o seară. Noaptea am petrecut-o stând treaz cu câțelul în brațe care suferea de dor după stăpânii săi și uitându-ne la Olimpiadă. În casa noastră nu a mai intrat niciodată, niciun alt animal. Animalele sunt un subiect tabu pentru noi. Astăzi așteptam curierul care trebuia să ne aducă niște electrocasnice. Vlad, Elena și Zoe dormeau. Eu bântuiam prin casă așteptând telefonul curierului. Când a sunat, am coborât de urgență jos ca să-l ajut deoarece erau destul de voluminoase. Am urcat, am verificat coletele, am semnat actele, amândoi stând în ușa apartamentului. Din vorbă-n vorbă, curierul mi-a zis că a văzut jos o mașină lovită. Un Ford Fiesta. Mi-a stat inima. Am tras ușa după mine și am coborât val-vârtej cu el ca să văd dacă nu cumva e mașina mea. Nu era. Am început să vorbesc cu posesorul mașinii când a început să-mi sune telefonul. Era Elena: E O PISICĂ ÎN CASĂ CARE MĂNÂNCĂ MÂNCAREA DE PE MASĂ!!!!!! Era un șuvoi de cuvinte care se revărsau din telefon și care mi-au redus nivelul vizual doar la cărarea, ușa de la bloc, scările și ușa de la apartamentul nostru. Elena era îngrozitor de speriată, nu a închis telefonul, pur și simplu striga constant deși nu înțelegeam absolut nimic din tot ceea ce-mi spunea. Gândul îmi era doar la ea și Zoe. Când am intrat în apartament, ușa de la bucătărie era închisă. Înăuntru, pe masă, la o caserolă cu ficăței de pui era un motan negru uriaș. Geamul de la bucătărie era larg deschis, un vânt aspru șuiera printre firele de curent ca printr-o gură plină de dinți stricați și gingii sângerânde. Pisica mă fixa cu ochi verzi și subțiri precum lama unui satâr în dreptul geamului deschis. Noi stăm la etajul patru. Câteva minute mai târziu am coborât și am lăsat caserola cu ficăței în fața blocului, am văzut că sunt multe pisici la noi în cartier.

Așa ceva nu mi s-ar putea întâmpla niciodată. 

De ce 4 stele: pentru că e o scriitură excepțională care însoțește fire narative excelent construite în mijlocul cărora se trezesc prinse ca-ntr-o pânză de păianjen personaje care-mi aduc aminte de oameni pe care-i cunosc.

Alte recenzii:

Constantin Piștea

Prezentarea editurii:

30 de povestiri surprinzătoare

 

Jon McGregor, autor distins cu premiul IMPAC Dublin și de două ori nominalizat la Man Booker Prize, prezintă un îndrăzneț volum de povestiri „cu începuturi rău prevestitoare și urmări care îți dau fiori” (The New York Times). 

 

În ținuturile mlăștinoase din Lincolnshire, un comitat din estul Angliei, pericolul se ascunde în detalii. Aici, viața își poate schimba cursul în orice clipă, din senin. Accentul cade pe lucrurile mărunte, dar evenimentele minore capătă proporții colosale și schimbă pentru totdeauna existența fragilă a personajelor. Naratorii acestor întâmplări delicate și uimitoare ne povestesc ceea ce cred ei că este important, în vreme ce adevărul se refugiază tocmai în ceea ce rămâne nespus. Sunt povești despre încurcatele căi ale izolării și descoperirii de sine, despre strania legătură dintre mediul de viață și psihicul uman. 

 

O tânără vede moartea cu ochii când o căpățână de sfeclă îi pătrunde prin parbriz în mașină. Un puști dă foc unui hambar și un anume domn Davison pățește ceva ce nu vom afla niciodată. Un tată este arestat când încearcă să-și vadă fetița la serbarea de Crăciun. Un bărbat înfricoșat că va veni o vreme când ploaia nu se va mai opri construiește o căsă în copac. Un adolescent ucide într-un accident un bărbat apărut de nicăieri și îngroapă cadavrul. Doi muncitori poartă o conversație pe malul lacului, în timp ce avioanele de luptă zboară deasupra lor pregătindu-se de război. Ție nu ți s-ar putea întâmpla așa ceva. Dar uneori se întâmplă…

 

„30 de povestiri electrizante.” – New York Times

 

„O carte plină de sevă, inventivitate și îndrăzneală, care ne asigură că proza scurtă nu a murit – este bine-mersi, și poate atinge noi culmi.” – The Guardian

 

„Proza lui McGregor curge apăsător ca ploaia englezească, în cel mai bun sens cu putință. Amplaste în estul Angliei, cele 30 de povestiri se țes în jurul întâmplărilor neașteptate, într-un peisaj scăldat în lumina rece și umedă a dimineții. – Library Journal

„Sunt de-a dreptul captivante, surprinzătoare, povestirile acestui autor nominalizat la Man Booker Prize.” Kirkus Reviews

 

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter


Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent

Războiul etern de Joe Haldeman


Războiul etern de Joe Haldeman

Nota mea: 5 din 5 stele

Soldatul William Mandela luptă în spațiu într-un război care nu pare că se va termina vreodată. Călătoriile în spațiu îl îmbătrânesc cu doar câteva luni, pe când pe Pământ au trecut secole. Retragerea din armată nu pare să fie o opțiune, chiar dacă Mandela o ia în calcul și chiar încearcă să se separe de războiul care l-a îndepărtat atât de mult de lumea pe care o cunoștea. Însă războiul etern îi pare lui Mandela unica variantă pentru a-și trăi viața alături de femeia pe care o iubește…

Haldeman, la fel ca și Vonnegut în  Abatorul cinci sau Heller în Catch-22, reușește să surprindă paradoxurile în care se trezesc prinși soldații combatanți în conflicte care, mai devreme sau mai târziu, ajung aberante.

Deși science-fiction, romanul lui Haldeman este unul despre condiția ingrată a soldatului de pe frontul de luptă vietnamez, în special, dar de pe orice alt front, în general. Joe Haldeman a luptat în războiul din Vietnam, experiențele trăite în armată și pe front ajutându-l să scrie capodopera despre condiția soldatului prins în futilitatea și aberantele legi ale armatei.

Armata, așa cum o zugrăvește Haldeman și așa cum se poate afla de la intervievații Svetlanei Aleksievici, transformă omul într-un mod cât se poate de radical. Un civil poate deveni soldat, însă un soldat are șanse foarte mici să mai redevină civil mai ales după ce a fost pe front… Recomand lecturarea cu mare atenție a volumului lui Haldeman pentru simplul motiv că e mult mai mult decât un „sefeu” în care oamenii dau piept cu extratereștrii. Angoasele lui Mandela, înstrăinarea de ceea ce era obișnuit să numească „acasă”, frica de o societate care nu știe dacă-l poate accepta, frica de faptul că nu crede că se mai poate adapta la viața de civil, că lumea s-a schimbat într-un mod radical și că locul său nu mai este printre civili, că existența sa nu mai are sens decât în litera și spiritul cazarmei sunt extrem de fine și subtil analizate și prezentate, însă pot scăpa cititorului care pornește lectura cu prejudecăți legate de genul în care se încadrează cartea.

Nu cred că există om care să fie în stare să înțeleagă ce este în sufletul și mintea soldatului care părăsește armata și este obligat să se întoarcă într-o lume în care deși a crescut, nu se mai regăsește. Indiferent cât de multe cărți s-ar scrie pe acest subiect, niciodată nu am să pot spun cu certitudine că știu cum se simte personajul care, modelat de morala cazonă încearcă să se adapteze la viața civilă, însă asta nu înseamnă că nu mă cutremur sau că nu mă îngrozesc. Cartea lui Haldeman are un punct extrem de sensibil pe care nu l-am mai găsit până acum în nicio altă carte: Mandella duce un război care nu pare că se va sfârși vreodată, însă o confruntare într-o zonă extrem de îndepărtată în timp și spațiu, îi va oferi o surpriză de proporții și îi va demonstra cât de puțin importantă este viața unui soldat în angrenajul și sistemul aberant al armatei.

Se poate spune despre Mandella destul de ușor că este un individ fără foarte multe calități, cu o sensibilitate ușor debilă, care nu este în stare să vadă dincolo de militărie, însă Mandella este chiar rezultatul antrenamentelor obositoare, al ordinelor absurde și al controlului despotic la care este supus un soldat. O dată cu înaintarea în grad pe Mandella nu-l mai poate salva nimic, nici măcar dragostea, dragoste care pare din ce în ce mai mult posibilă doar în cadrul armatei. 

Cu o scriitură simplă, fără înflorituri inutile, cu o poveste care se desfășoară pe îndelete și totuși plină de nerv, Războiul etern este una dintre cele mai frumoase ode închinate soldatului mâncat definitiv de cancerul războiului și un strigăt ascuțit și acuzator la adresa a tot ceea ce înseamnă ipocrizia cazonă.

De ce 5 stele: deoarece este una dintre cele mai tulburătoare cărți despre condiția soldatului prins în mrejele unui conflict pe care nu-l înțelege, dar pe care este obligat să-l accepte pentru că este singura opțiune ca să simtă că are o viață și că poate trăi o viață.

Prezentare editurii:

Castigator al premiilor Hugo, Nebula si Locus

 

Soldatul William Mandella este trimis in spatiu pentru a lupta intr-un razboi in care nu crede si care pare a nu se mai termina. Tot ce trebuie sa faca este sa supravietuiasca si sa-si faca datoria fata de Pamant pentru a se intoarce acasa. Dar intoarcerea „acasa“ se va dovedi si mai dificila decat lupta. Dilatarea timpului cauzata de calatoriile in spatiu a facut ca Mandella sa imbatraneasca doar luni, pe cand pe Pamant s-au scurs secole de la plecarea lui…

 

„Sa spui ca Razboiul Etern este cea mai buna carte de science fiction care abordeaza tema razboiului ar fi prea putin. Este fara indoiala o poveste de razboi mai buna decat oricare alta pe care am citit-o.“

William Gibson

 

„Probabil cel mai important roman de razboi scris dupa Vietnam… Haldeman, un veteran, este fara indoiala un vizionar.“

Junot Diaz

 

„Razboiul etern este genial – fara indoiala una dintre cele mai influente carti despre razboi ale timpului nostru.“

Greg Bear