Postez pe blog o povestire pe care am terminat-o nu demult. E diferită faţă de celelalte scriituri d’ale mele.
Sper să vă fie pe plac.
Iar de sunt critici, nu ezitaţi să le lăsaţi, pentru că dacă e ceva de povestirea asta doar cei ce o citesc o pot face mai bună şi doar aşa pot şi eu învăţa a scrie, nu? Numa’ să nu exageraţi. Glumesc… însă nu în totalitate.
Spitalul
Ridicaţi-vă capul, vă rog.
Aşa.
Spuneţi trezecişitrei. Cum auziţi.
Treizecişitrei.
Respiraţi adânc. Trageţi aer în piept şi expiraţi-l cu forţă. Mai cu convingere vă rog.
Deschideţi pleoapele larg. Larg. Vă dor ochii? Mişcaţi globii oculari.
În regulă.
Faceţi zece genoflexiuni.
Întindeţi braţul. Oricare. Aşa.
Strângeţi pumnul vă rog. Acum daţi-i drumul.
În regulă.
Rezultatele analizelor le veţi avea în maxim trei zile.
Vă anunţăm noi când le vom primi.
Se ridică de pe scaun, îşi aranjă halatul, îşi trase mânecile peste braţe şi-şi băgă mai bine picioarele în şlapii de plastic special tratat.
Vă mulţumesc.
Bine.
Ieşi încet din cabinet fără să se uite la asistenta care mâzgălea acte. Nu i-au plăcut niciodată doctorii, niciodată şi era foarte bucuros că nu a avut de-a face cu ei până la fatidica vârstă de 36 de ani. Nimic nu părea să anunţe întâmplările care l-au adus în acest spital şi imediata lui internare. Nu a avut niciodată probleme de sănătate. Nici măcar o mână sau un picior rupt, vreo infecţie sau o carie, o răceală mai acută sau orice alt tip de viroză. Întotdeauna a fost sănătos tun. Până acum două luni. Viaţa lui s-a schimbat total în aceste două luni. Aproape că nu se mai recunostea în oglindă, în gânduri, în mers, în vorbit, până şi în propriile introspecţii morale nu se mai recunoştea. Era ca şi cum s-ar fi pierdut undeva sau s-ar fi uitat pe undeva la fel cum uiţi o brichetă sau un pachet de ţigări. Gândul că s-ar putea să fi rămas pe o masă murdară dintr-un bar sau pe o bancă găinăţată de porumbei sau chiar căzut pe stradă şi lovit de picioarele trecătorilor până ar fi ajuns într-o gură de canalizare şi lăsat pradă şobolanilor înflămânziţi, îl teroriza pur şi simplu. Cine putea să aibe grijă de ceva, de un lucru pe care nu ştii sigur că îl vezi şi nici nu ştii sigur că l-ai pierdut dar simţi, sau îţi pare că l-ai pierdut. Ce semnalmente ai putea să dai? Cum ai putea să dai anunţ la mica publicitate şi ce ai scrie în el pentru ca cineva să-l poată vreodată găsi?
“Pierdut bucată din mine. Posibil suflet sau sinapsă. Posibil ventricul sau atriu. Posibil conştiinţă sau amintiri. Nu am poză de dată recentă iar semnalmentele pot suferi modificări în funcţie de ce se demonstrează a fi acel ceva pierdut. Se oferă recompensă în mulţumiri verbale şi/sau scrise şi îmbrăţişări drăgăstoase. Pentru orice informaţie vă stau la dispoziţie la numărul de telefon şi adresa de mail scrise mai jos. Nu răspund la bip-uri sau mesaje ajunse în căsuţa cu spam-uri. Vă foarte mulţumesc.”
Puah! Na, explică tu cuiva ce vrea să însemne asta. “Băiete eşti pe un drum greşit.”
Ce să spun. Simţul tău fin de observaţie mă lasă mai tot timpul fără cuvinte.
Imaginea tatălui său, acel etern şi imberb impertinent care-şi permitea judecăţi de valoare la adresa personalităţii lui cu o uşurinţă demnă de un Freud sau Jung îl făceau mai mereu să nutrească un uşor sentiment de ură. Siguranţa cu care vorbea despre el şi cu care îl categorisea îl făcea să se simtă ca o tumoare alipită de corpul bătrânului. Un fel de simbioză nenaturală îl ţinea legat de corpul şi mintea lui. Iar asta nu pentru că padre avea o educaţie sau un intelect foarte ridicat ci pentru că avea cadenţă şi tact, concizie şi hotărâre, forţă de decizie şi impunere. Era zidar. Meşter zidar. Se comporta cu cei din jurul său de parcă ar fi fost toţi nişte cărămizi care trebuiau puse una peste alta pentru a construi pereţii născători de siguranţă ai realităţii şi lumii înconjurătoare. Când cineva avea o problemă însemna că era ciuntit sau nu se împăca bine cu materialul care trebuia să consolideze construcţia asa că trebuia rezolvat, reparat, însă niciodată aruncat pentru că “şi aşa ducem lipsă de material, material care mai este şi îngrozitor de scump”. Astfel tata, padre, lua pe fiecare în parte şi îl educa pentru a se potrivi în sistemul complicat al zidăriei care înconjura lumea. “ Băiete, fără nişte pereţi puternici, natura te are la degetul ei mic ca să nu mai vorbesc de cei care-ţi vor răul. Iar cu cât zidul este mai gros şi mai rezistent cu atât natura şi ceilalţi te respectă şi te ocolesc mai mult. Norocul stă în tencuială băiete ascultă-mă ce-ţi spun eu!” Tatăl său era genul de om de tip vechi. Adică nu neapărat conservator, dar genul de om căruia îi place ca lucrurile să meargă cum vrea el pentru că el ştie cel mai bine cum să facă lucrurile să meargă. Nu îi plăcea ca oricine să poată spune orice şi era total împotriva oamenilor care se adunau la un pahar de băutură şi începeau să sporovăiască vrute şi nevrute despre absolut orice. “Că ei atunci sunt ca nişte vite care se împung una pe alta până ce le dă sângele şi după aia le apucă strechea şi fac numa’ prostii!” Nu explica niciodată ce vroia să spună cu asta, însă el era sigur că era ceva de o importanţă majoră ca lumea să nu părăsească pereţii propriilor case şi a familiilor lor. Nu îi plăceau nici actorii, nici scriitori, de fapt, nu suporta nici un artist sau orice altă persoană care se făcea vinovată de trăriri boeme. “Ce!? Cum adică să îi înţeleg? Ce, ei ne ajută să evoluăm? Nebuniile lor ne pot educa copii? Eu mă hrănesc cu vise? Copilul meu se-mbracă cu tablouri? Eu fac ziduri cu hârtie sau pânzeturi? Ptiu, fir-ar mama lor de lenevoşi!” Era ferm convins că adevărata artă este doar aceea care se face utilă vieţii de zi cu zi a omului. Numea artă orice nou utilaj agricol sau maşinărie de şantier. Numea artă orice schelă pe care o zărea şi nu mai prididea cu laudele şi explicaţiile la adresa “îndemânării şi a simţului artistic a acestor adevăraţi iluminaţi”. Nu-i avea la suflet nici pe preoţi. Mai ales pe preoţi. Îi primea în casă doar pentru a nu fi privit urât de către vecini însă nu ezita niciodată să-şi spună părerea oricui era dispus să-l asculte despre sutana preoţească. Nu le dădea niciodată bani sau mâncare sau băutură. Nu îşi făcea cruce şi nu stătea în genunchi, în schimb îi urmărea când îi intrau în casă de parcă erau nişte hoţi. Se uita urât la ei şi încerca pe cât posibil să evite orice dialog. De obicei nici preoţii nu încercau să intre în discuţie cu el, doar cei tiner şi mai inocenţi încercau să-l prindă şi să-l convingă de ideile greşite în care crede. “Iar încearcă fustele să îmi întindă o capcană.” Lipsa de respect faţă de haina preoţească cât si faţă de oamenii care alegeau această meserie, (deoarece tata judeca pe om mai ales după ce meserie şi-a ales iar un om care a fost o dată preot şi a fost îmbrăcat măcar o dată ca un preot, pentru el va rămâne întotdeauna preot), era rezultatul unui studiu sociologic atent. Tata, padre, şi-a dat seama că preoţii sunt de fapt oameni care tânjesc după respect însă nu şi-l pot câştiga vreodată prin propriile puteri aşa că fac apel la o putere supraomenească, Dumnezeu în cazul de faţă, pentru a-şi supune semenii şi a câştiga respectul lor. Nu putea să înţeleagă nici de ce trebuie să li se dea bani atâta timp cât sunt plătiţi de la stat, bani pe care atunci când îi primeau nu îi declarau cum ar fi făcut orice om cu minte la cap şi cu onoare şi cu respect faţă de instituţia care era statul şi care te ţinea în braţele lui, acceptându-ţi existenţa şi având grijă de tine ca de copilul lui. “Eu de ce nu accept să-mi dea cineva mai mult decât presupune munca pe care o fac? Eu de ce pot să declar banii pe care îi câştig şi nu mă comport ca un nenorocit de chelner? Pentru că eu am onoare! Pentru că eu respect banii şi munca! Atât pe a mea cât şi pe a altora! Banii sunt daţi de stat pentru a se întoarce la stat pentru că doar aşa poate statul procura pâine, case, lumină, maşini, doar aşa poate să scoată noi oameni capabili şi buni la ceea ce fac! Prin banii pe care îi bagă în noi şi pe care noi trebuie să îi dăm înapoi!” Pentru tata preoţii, bancherii şi doctorii erau ultimele scursuri ale societăţii. Poate că de aici mi se trage şi mie ura şi frica de doctori. Aceştia, după padre, nu meritau să trăiască printre oameni pentru că sunt egoişti, avari, anarhişti şi slugarnici. El spunea că motivul pentru care o duc ei aşa de bine şi se înţeleg unii cu alţii şi că se învârt în aceleaşi cercuri se datorează tot statului care negăsind altă soluţie pentru exterminarea lor, s-a decis să-i izoleze între ei. Case mari şi la periferie sau cartiere scumpe. Maşinile extravagante şi tehnologiile casnice avansate erau menite a-i păstra pe viermi departe de mărul care este societatea de rând. Tata avea şi o problemă cu Dumnezeu dar nu era bine conturată. Avea nişte probleme de tip transcendental sau epifanice, aş putea spune. Se lovea de nişte situaţii în care sistemul pe care el l-a construit nu avea nici o relevanţă şi asta îl tulbura nespus de tare. Nu putea zidi ideea de Dumnezeu deşi putea să o facă cu Biblia, scripturile şi preoţii. La fel o putea face şi cu bisericile. Problema lui era însă legată de omul care credea, ori, ştie oricine, cu un credincios nu te contrazici nici dacă-i musai. El considera că respectă omul şi nu putea să încerce să-l zidească, mai ales dacă era din aceeaşi pătură socială cu el iar tipul de discurs de care se lovea îl făcea să nu simtă în apele sale datorită unor cuvinte care pentru el nu aveau nici o relevanţă. Erau prea multe idei şi prea puţină concreteţe iar asta îi dădea multe bătăi de cap pe care, de obicei, încerca să le înece în câteva pahare de ţuică. Beţiile lui tata nu erau violente şi nici sentimentale. Padre beat era ori tăcut ori filosof. Însă niciodată nu discuta cu cineva. De obicei fixa ori becul din bucătărie, pentru că acolo stătea şi bea pentru că era singurul loc din casă unde se putea fuma, ori luna de pe cer când stătea afară şi vorbea. Monologuri lungi şi adesea pline de vervă, arareori având un ton de acceptare a situaţiei. Tata era un căutător şi el ştia cel mai bine asta. Şi ăsta era motivul pentru care îşi permitea să judece pe absolut oricine, însă nimeni, absolut nimeni niciodată nu a avut curajul să-i spună în faţă că s-ar putea să nu aibe acest drept.
Îi spuneam padre pentru că în mintea mea de copil el era ca un fel de preot pistolar justiţiar. Ori un astfel de personaj nu putea fi decât un mexican care răspundea la numele de padre.
Un spital, curtea lui chiar şi parcarea, pot fi foarte dezolante. Nu numai că pot fi ci chiar sunt. Spitalul unde era internat el era foarte frumos arhitectural şi putea fi considerat de un psiholog o adevărată inovaţie menită a-l face pe bolnav să se simtă ca făcând încă parte din societatea pe care tocmai a părăsit-o o dată cu internarea. Nu se poate spune că părăseşti societatea în care ai crescut şi te-ai dezvoltat din momentul în care te internezi dar un oarecare sentiment de părăsire şi alienare se face simţit atunci când priveşti lumea din cadrul unei ferestre care stă aliniată cuminte, milităreşte lângă alte ferestre de la care alte chipuri privesc peste garduri. Figura geometrică care construieşte spitalul şi anexele sale trasează nişte limite, o limită în ceea ce priveşte identitatea socială şi urbană, iar a doua ţine de psihologie şi orientare politică. Oamenii din interior nu sunt întregi şi au probleme. Probleme observate şi care trebuiesc tratate. Lumea spitalului este o lume ordonată, supusă albului şi programului strict de medicaţie, vizitelor la ore exacte ale doctorului, stingerii la ore fixe, meselor frumos expuse pe orar, aranjate în favoarea corpului uman şi oferite exact cum trebuie pentru ca oamenii să poată să evolueze prin boală şi din boală aşa cum ar trebui să evolueze şi în viaţă: mic dejun, masa de prânz, cină. Trei feluri de mâncare, desertul inclus.
Bolnavii sunt emotivi, egocentrişti sau ultraexhaustivi, morocănoşi, paranoici, schimbători, monotoni şi, adeseori, prost îmbrăcaţi. Dezolarea apare atât datorită lor, a acestor hibrizi între viruşi şi oameni cât şi din aparenta linişte, imaculata culoare omniprezentă, a mirosului de dezinfectant care-ţi dă senzaţia că eşti mereu murdar şi niciodată nu ai să fii suficient de curat, a oamenilor care lucrează înăuntru şi care nu par să facă altceva decât să citească şi să completeze fişe, a vizitatorilor care vin cu braţele pline şi pleacă cu ele goale deşi nu vin acasă şi bunurile nu le bagă la ei în frigider ci le lasă undeva, ca şi cum le-ar fi aruncat la gunoi. Până şi moartea este lipsită de imaginaţie şi se supune disciplinei spitaliceşti.
A murit X.
De unde ştii.
I-a rămas patul gol vreo două zile.
Poate este la operaţie.
Nu, nu. I-au strâns complet patul şi i-au golit dulăpiorul.
Aha.
Ştii din auzite că moartea şi-a făcut cunoscută prezenţa şi că acele corpuri secerate, pentru că nu e frumos şi corect să spui rateuri doctoriceşti, zac undeva în clădirea din fundul curţii spitalului şi este denumită drept morgă. Bineînţeles că circulă tot felul de zvonuri legate de acea clădire şi de corpurile care ajung acolo. Mai mult legende decât zvonuri de fapt pentru că întotdeauna există unul care pretinde că a văzut cu ochii lui ceea ce povesteşte. Se spune că acolo, înăuntru, la morgă, corpurile sunt tăiate şi se scot din ele maţele şi toate organele după care sunt umplute cu câlţi sau cu pene aromate cu miros de corp viu şi sunt trimise undeva, nu se ştie unde, dar se spune că s-ar putea să fie nişte oameni extrem de bogaţi care plătesc foarte bine să aibe astfel de exponate în sufrageriile lor imense, cu mobilă îmbrăcată în aur şi antichităţi foarte, foarte scumpe. Alţii spun că acolo, înăuntru, la morgă ard corpurile de fapt, deşi nimeni, niciodată nu a văzut să iasă fum, nici pentru că nu sunt hornuri, nici pentru că nu sunt lemne prin preajmă, nici pentru că nu s-a simţit miros de fum sau de ceva ars. Adică, cu alte cuvinte, nu prea stă în picioare această ipoteză, cu toate că, ei spun că de fapt oamenii sunt arşi şi se face săpun din ei, exact cum făceau naziştii care de fapt au brevetat această invenţie şi pe care o vând pe bani grei pentru că resursele sunt pe sfârşite şi dacă tot poţi să foloseşti corpul uman la ceva în locul naturii de ce să nu o faci, nu? Puţin adevăr ar putea să existe, doar toată lumea ştie cât săpun se foloseşte în spitale şi că niciodată, dar niciodată nu s-a pus problema lipsei săpunului, după cum nu s-a pus vreodată problema morţii în spitale. Se mai vorbeşte că acolo, înăuntru, la morgă sunt tot felul de laboratoare secrete al spitalului şi armatei care încearcă să readucă la viaţă morţii şi să facă soldaţi din ei sau să-i transforme în roboţi cu creier uman. Dar multă lume a căzut de acord că asta nu prea se poate pentru că cine l-ar fi luat pe moşul din căsuţa 27 care îşi mânca propriile excremente şi făcea pipi în mâini pentru a se spăla temeinic pe tot corpul? Însă cei care susţineau această teorie erau siguri că îţi modifică creierul astfel încât după aia poţi să citeşti gânduri, să anticipezi evenimente, să mişti cu ochii lucruri şi să faci cel mai complicat sudoku în doar câteva secunde. Mai era o variantă care spunea că acolo, înăuntru, la morgă era de fapt un fel de vortex sau de gaură neagră în care erau aruncate corpurile morţilor şi dispăreau fără urmă. Însă nimeni nu credea aşa ceva pentru că dacă ar fi fost adevărat atunci sigur armată ar fi avut acea clădire şi sigur ar fi găsit o modalitate de a transforma cu ajutorul oamenilor de ştiinţă acel vortex sau gaură neagră într-o armă cu care să ameninţe existenţa întregei planete aşa cum le stă în obicei.
După cum spuneam spitalul era un mic univers de sine stătător, un mic oraş în oraş, o cetate în cetate şi tot aşa mai departe până se epuizează toate comparaţiile de genul, tocmai datorită faptului că este exact imaginea acestora după cum ar fi spus şi a şi spus de astfel, un mare psiholog. În spital nu existau camere imense în care să stea minim patru, maxim doisprezece oameni, existau mici căsuţe în care stăteau maxim şi minim doi oameni. În curtea spitalului mai existau două magazine, chiar supermarketuri, o biserică, un chioşc de ziare, un fel de cinematograf şi teatru şi operă la un loc, un parc cu o fântână arteziană şi plin de flori şi o mică piaţă special făcută pentru bolnavii bătrâni care simţeau nevoia să se întâlnească şi să se certe pe teme legate de sport sau politică internă (a spitalului) şi externă (tot a spitalului).
El stătea în camera, deşi îi putea spune chiar apartament sau casă, prefera cameră, cu numărul 33. Nu era nici drăguţă, nici cochetă, nici o mică bijuterie, ci o simplă casă, bineînţeles albă, cu două camere, o baie şi o bucătărie. Colegul lui era de aceeaşi vârstă cu el şi părea să sufere de o boală cel puţin la fel de ciudată ca şi a lui. Avea dese pierderi de memorie şi identitate. În acele momente putea spune foarte multe lucruri, unele dintre ele chiar urâte şi, în consecinţă, neplăcute auzului, iar alteori folosea cuvinte foarte complicate şi de neînţeles pentru că păreau a ţine de un tip de specialitate foarte străină de un stil normal şi mediocru de viaţă. Gurile rele spuneau că filozofează, însă el credea că de fapt e doar un extraordinar povestitor în potenţă precum şi un fin observator al firii umane, pentru a-l semi-cita pe coleg. Gălăgie, aşa îi plăcea să-i spună pentru că uneori făcea tare multă gălăgie, a ajuns la spital la două zile după ce a ieşit în Marea Piaţă Publică a Oraşului şi a început să urle: Omul nu moare! Omul se transformă sau înnebuneşte! Bineînţeles că s-a adunat lume în jurul său şi s-au împărţit după cum e obiceiul din strămoşi, în două tabere: cele care-l susţineau şi cele care erau împotriva lui. Gălăgie poate că era şi în ziua de astăzi liber, adică liber în sensul că era la el acasă şi mergea la lucru şi mânca în bucătăria lui şi nu în a altcuiva, şi când spun altcuiva nu mă refer la acel cineva la care mergi în vizită, deci, Gălăgie ar fi fost şi astăzi la el acasă sau la lucru sau în bucătărie dacă taberele nu s-ar fi luat la bătaie şi nu s-ar fi umplut de sânge. Când şi-a dat seama ce a făcut şi-a luat uşor tălpăşiţa din piaţă şi s-a dus acasă, cuminte, dar puţin neliniştit, după cum este obiceiul bărbaţilor care fac o scurtă plimbare la sfârşit de săptămână. Neliniştea nu a durat decât două zile pentru că atunci au venit cei de la spital şi l-au luat de acasă pentru analize şi eventuala medicaţie. A durat atât pentru că medicii, bineînţeles că nu aveau de unde să ştie că tocmai Gălăgie era persoana responsabilă pentru scandal şi chiar dacă ştiau asta, cu toate că nu prea se crede că este posibil, oricum ar fi aşteptat un timp ca să vadă dacă făptaşul are resentimente şi vine singur la tratament sau îşi declară sufletul greu cuiva apropiat, şi abia mai apoi ar fi cerut o atenţie sporită a celor din oraş la comportamente suspecte de culpabilitate excesivă. Bineînţeles că Gălăgie s-a comportat neobişnuit la lucru şi a uitat stiloul pe care îl închidea întotdeauna, deschis, nu a tras de două ori apa la toaletă, o dată după treaba mare şi o dată pentru, se bănuieşte, nu s-a demonstrat, treaba mică şi s-a descheiat la cămaşă prea mult, de parcă i-ar fi fost îngrozitor de cald deşi în birouri era răcoare. Gălăgie şi-a recunoscut lipsa de concentrare şi vina dar lui, adică în forul său interior, ceea ce înseamnă că din nou conştiinţa şi-a făcut datoria. După cum i-a povestit mai târziu, nu ştie exact de ce a făcut ce-a făcut şi ce l-a pornit pe acest drum, însă e sigur că este o problemă destul de gravă şi şi-o asumă, acesta fiind motivul pentru care ia mesele zilnice la orele fixe şi medicamentele obligatorii. Nu ştie dacă o să se facă bine pentru că albina, bondarul care l-a înţepat prima dată poate să se facă simţit şi a doua oară. S-a şi făcut de altfel simţit, de mai multe ori chiar de la internarea lui, dar astea nu se pun căci nu sunt în oraş, bineînţeles. Bondarul sau albina care se presupune că l-a muşcat pe Gălăgie a luat forma unei uşoare dureri de cap care s-a concretizat într-o pierdere a memoriei şi un fel de delir fantastic care i-a oferit, ironic, şansa de a-si întălni un oarecare coiot care s-a pretins a fi îndrumătorul său spiritual. Coiotul folosind un anumit tip de discurs manipulativ şi expresii persuasive, i-a explicat lui Gălăgie că oamenii îşi pierd din umanitate, din puterea de a evada în gânduri şi că se transformă în diferite lucruri. Oamenii nu se schimbă moral, psihic, la nivel de atitudine şi comportament ci se schimbă organic, adică ori îşi pierd din sinapse ori se metamorfozează. Vezi cazul celui care s-a transformat în sân sau în gândac. Metamorfoza, dragul meu, survine în urma unor schimbări majore în umanitatea din tine. Faptul că eşti om din punct de vedere fizic nu înseamnă că eşti la fel şi la un nivel mai înalt, mai profund. Capacitatea de lua decizii, de a gândi, de a te bucura şi a dărui, de felicita şi încuraja, de a face lucruri noi, de a empatiza, de a suferi şi a-ţi aminti fac parte din a fi om cu adevărat. Pierderea unora din aceste atribute, care sunt mult mai multe de fapt şi a căror importanţă a fost explicată şi stabilită şi transpusă geometric de un individ care răspundea la apelativul Socrate, într-un triunghi isoscel, presupune, în mod automat, pierderea morfologică specific umană. Este doar o reacţie în lanţ, cât se poate de simplă şi uşor de înţeles: oare atunci când eşti bolnav, organul îmbolnăvit nu îţi schimbă viaţa, modus operandi de până atunci şi forma sau structura acelui organ,iar în timp chiar al corpului? Boala înseamnă tranziţie, iar rezultatul post-recuperator poate fi esenţa umanităţii din pacient. Ce înseamnă o viaţă teleghidată, închisă în reguli nescrise însă implementate subconştient în modul de a trăi? Ce presupun automatismele cotidiene pentru dezvoltarea şi evoluţia normală a spiritului veşnic neliniştit al celui ce picta la un moment dat capele sixtine?
Bineînţeles că veşnic a fost rosti ironic, însă o ironie pe jumătate, un ton semi-ironic. Cealaltă parte, celălalt semi nu a putut fi determinat din punct de vedere raţional.
Mecanicizarea, suflete drag, este de dorit în momentul în care vrei să simplifici lucrurile. Omul nu este simplu iar acţiunile, trăirile şi gândurile sale sunt şi mai complicate. Atunci, ce îţi mai rămâne de făcut, ţie, tu cel care năzuieşte spre a simplifica lucrurile pentru a le face mai accesibile, mai uşor de înţeles şi de anticipat, controlat? Nu poţi să opreşti un om din a fi el însuşi însă poţi să-l îndrumi spre a se pierde, spre a renunţa la unele dintre cele mai importante atribute ale sale şi atunci l-ai îngenucheat pentru că deja nu îşi mai aparţine. Tu poţi să spui ce ţi-am povestit eu mai departe sau poţi să taci şi să meditezi asupra acestor cuvinte şi abia apoi să încerci să le expui cum trebuie şi pe înţelesul fiecăruia sau poţi să le ţii doar pentru tine şi astfel să treci prin viaţă cu această cocoaşă existenţialistă în spate.
Şi ce-ai făcut?
Având în vedere că sunt aici am făcut ceea ce un astfel de discurs amăgitor ar fi făcut asupra oricărui individ slab de înger. Isteria a pus stăpânire pe corpul meu şi am ajuns în Piaţă propovăduind aceste poveţe de tip politic şi ideologic extrem.
Şi crezi că ai făcut bine?
Uneori da. Dar în momentul în care faci ceva ce crezi că e bine pentru tine şi pentru cei din jur şi mai apoi ajungi în spital, nu îţi pui nişte semne de întrebare asupra justeţii deciziilor tale de-a lungul timpului?
Gălăgie era un coleg bun care îţi respecta intimitatea şi spaţiul personal. Dacă făceai excepţie de ieşirile şi scandalurile şi debitul său verbal atunci îl puteai considera chiar un coleg ideal.
În spital poţi să găseşti şi oameni foarte interesanţi la fel cum poţi să găseşti oameni foarte plicticoşi. De exemplu Moş Bărbuţă este genul de om bolnav foarte plicticos. Adevărul este că nu poţi să nu te apropii de el datorită fizionomiei lui de om interesant, însă pe cât de interesantă îi este înfăţişarea pe atât de plicticos este în realitate. Moş Bărbuţă este bătrân, după cum se poate uşor înţelege, are părul alb tuns scurt, înalt şi drept, deşi are o anumită vârstă, are toţi dinţi-n gură şi toţi sunt albi şi nu sunt puşi (zic gurile rele) şi are o bărbuţă lungă ca de ţap, bărbuţă care te hipnotizează şi te atrage către posesor ca un magnet. Moş Bărbuţă dacă ar vrea, i-ar putea şti pe toţi bolnavii însă el nu prea are ţinere de minte. Noi credem că ţinerea lui de minte a feţelor s-a pierdut o dată cu al sutelea bolnav cunoscut şi de atunci a rămas la acel număr pe care nu l-a mai putut depăşi atât datorită vârstei înaintate cât şi tabieturile şi obişnuinţele specifice omului bătrân. Moş Bărbuţă te întâmpină cu un zâmbet larg şi bate cu palma pe banca unde stă. Te întreabă cum te cheamă, câţi ani, de ai familie şi dacă da câţi copii, dacă ai copii răsuflă greu şi zice greu la prunci făr’un părinte, greu, după care începe să îţi povestească o întâmplare din viaţa lui pe care, însă, nu o termină niciodată. Ăsta este marele lui defect. Nu mai ţine minte chipurile celor cărora le-a povestit înainte istorioara şi de fiecare dată, tot la câteva propoziţii întreabă dacă ţi-a mai zis-o o dată. Tu îi spui că nu o dată, de două ori, de trei ori până el nu mai spune nimic. Se opreşte şi tace ca un mut şi se uită după gâze, nori, la unghii sau după firele de iarbă crescute în asfalt. Îi e ruşine că e bătrân şi că s-ar putea să deranjeze la fel cum o fac restul bătrânilor cu reluarea aceloraşi poveşti din viaţa lor la nesfârşit în faţa aceluiaşi auditoriu. El încearcă să se abţină şi reuşeşte foarte bine.
Moş Bărbuţă a ajuns în spital pentru că a citit prea mult. A ajuns să creadă în personaje şi în ficţiuni. Asta nu e rău dacă eşti copil însă poate fi periculos pentru un om matur, după cum a şi demonstrat Moş Bărbuţă. Citind aşa de mult, el a început să aibe tot felul de gânduri înduioşătoare şi mizerabile care au conturat în mintea lui eventualitatea unor lumi posibile. Adică el, Moş Bărbuţă, ar putea fi într-o altă lume, imaginată de un scriitor, de exemplu, Moş Spânuţă sau Moş Chelie, iar dacă asta ar fi posibil, atunci ceilalţi Moşi ar putea fi mult mai buni decât este el, autenticul Moş Bărbuţă, care de fapt nu ar fi neapărat autentic universal, ci, bineînţeles, în dimensiunea lui. Atunci, dacă asta ar fi posibil, atunci Moş Bărbuţă cum ar putea şti dacă el e cel original şi faptele lui din lumea aceasta sunt cele bune şi originale dacă mai există încă cel puţin doi Moşi care fac alte fapte în alte lumi şi dacă de fapt lumea asta în care există el nu este cumva o lume în care se petrec doar lucrurile pe care ceilalţi Moşi nu vor să le facă şi nu le fac în lumile în care ei există. Moş Bărbuţă era unul dintre oamenii foarte nesiguri pe ei şi pe viaţa lor. Îşi dorea foarte mult să ştie dacă el este cel mai bun sau cum poate fi cel mai bun pentru el, bineînţeles, nu pentru alţii, deoarece problema deciziilor sale îl apăsa foarte, foarte tare. Îşi dorea să ştie dacă lumea asta în care el există şi trăieşte poate fi cea mai bună lume posibilă, iar de nu ar fi fost, cum ar putea el să participe la procesul de îmbunătăţire al ei. După cum am spus Moş Bărbuţă era bătrân, însă înainte să intre în spital nu era chiar aşa bătrân, bineînţeles, dar să spunem că a trecut destul de multe clase în şcoala vieţii iar la anumite trepte a luat notă mică la purtare. Pe Moş Bărbuţă îl măcinau acele note şi îi dădeau coşmaruri. Sub aceste stress continuu Moş Bărbuţă a luat decizia de a se comporta după cum citea în cărţi şi după cum îi dicta bunul său gust în materie de beletristică. Asta fiind gândit, spus şi pus în practică, Moş Bărbuţă a început să aleagă personajele care i-au plăcut lui şi să le adopte stilul şi modul de viaţă. Astfel, o dată s-a boit pe faţă şi şi-a spus Duminică şi a început să umble cu un vagabond rupt şi nespălat pentru că, spunea el, era un naufragiat în betonul, fierul, zgomotul şi rapacitatea vieţii orăşeneşti. Altă dată s-a intitulat prinţ şi a început să spună doar adevărul şi să se comporte cu oamenii ca şi cum ar fi fost cu toţii egalii lui. În urma acestei experienţe Moş Bărbuţă a rămas cu două amintiri foarte neplăcute: o cicatrice urâtă deasupra ochiului stâng şi două degete rupte. Unii oameni au interpretat greşit gestul civic şi bine intenţionat al lui de a-i lăsa la coadă în faţa sa pentru că el avea timp de stat iar ei, după cum povesteau, nu prea, şi pentru că a încercat să intervină într-o bătaie în familie în care femeia era luată la picioare în mijlocul străzii de către concubinul ei şi plină de sânge fiind, Moş Bărbuţă a dorit să îi dea o mână de ajutor şi să o salveze de la măcel. Femeia l-a lovit cu o sticlă în cap şi i-a spart arcada, acesta fiind gestul ei de mulţumire. Moş Bărbuţă s-a amăgit un timp că acesta a fost de fapt un gest de curtoazie din partea doamnei însă doar pentru câteva zile. Cireaşa de pe tort a fost momentul în care Moş Bărbuţă s-a decis să fie când zâmbăreţ, când trist şi îmbufnat, ori această decizie s-a dovedit foarte neinspirată deoarece era total împotriva cursului oraşului care în ziua în care Moş Bărbuţă era vesel, era din diferite motive (politice sau sportive) trist iar când era el trist oraşul era vesele din aceleaşi diferite motive (politice sau sportive). Doctorii au observat acest tip de deviaţie şi l-au chemat la un consult, după cât se pare destul de îndelungat, în urma căruia Moş Bărbuţă a decretat că nu aceasta este cea mai bună lume posibilă şi nici măcar una cu cât mai multe posibilităţi. Conform lui Moş Bărbuţă această lume este una dintre cele mai sărace lumi posibile în posibile acţiuni posibile.
Astăzi, se zvoneşte că, ar trebui să apară un nou bolnav, un proaspăt internat. De obicei bolnavii sunt reticenţi la nou veniţi, nu se ştie exact de ce, deşi un psiholog ar putea oferi extrem de multe explicaţii ştiinţifice. Cert este că în spital trebuia să apară cineva nou iar asta, cel puţin pe Bharto.D.K îl interesa foarte tare. Bharto.D.K. citit exact cum se pronunţă este colegul lui Gălăgie, cunoscutul lui Moş Bărbuţă şi eroul principal din această povestire, cu al cărui tată am făcut cunoştinţă şi care a fost suficient de amabil încât să ne prezinte spitalul.
Doblo Voce.
Asta e numele lui. Adică dacă îl strigi aşa sigur îţi răspunde. Nu are dublă personalitate ci doar o uşoară uitare de sine şi un început de chelie care, se pare, are o influenţă destul de mare asupra modului lui de a se comporta cu cei din jur. Doblo Voce are o singură personalitate şi este una foarte puternică şi cât se poate de bine conturată. Poate puţin cam prea bine pentru binele său, dacă vă plac jocurile ieftine de cuvinte. Doblo Voce este prietenos şi dispus să vorbească cu oricine, însă dacă nu îi place de tine vorbeşte urât şi devine aproape sălbatic, şi când spun sălbatic nu mă gândesc la sălbaticii simpatici care trăiesc rupţi de civilizaţie şi o simplă sticlă goală de Cola le poate schimba viaţa nici la sălbaticii care sunt aproape de noi şi în noi, sălbatici care vânează animale care merg pe picioare ce se învârt în loc să păşească şi ţin urma turmelor de oameni morţi a căror chipuri sunt păstrate pictate pe mici foiţe de hârtie. Doblo Voce este un sălbatic care tace. Dacă îl superi el tace şi nu mai scoate nici un cuvânt deşi până când să îl superi a fost foarte vorbăreţ şi sociabil. E un sălbatic special. Doblo Voce are şi el o poveste şi este dispus să o spună oricui ştie să asculte, adică nu pune întrebări, nu râde, nu întrerupe, nu adoarme, nu cască şi crede ce are el de spus.
Nu ştiu dacă sunt bolnav pentru că am ajuns aici însă, dacă stai şi te gândeşti, s-ar putea să am o problemă de tip somatic, dacă nu chiar psihologic, pentru că nu suport, şi când spun nu suport mă aştept ca tu să înţelegi prin asta disconfortul psihic şi fizic pe care ţi-l poate da scârţâitul unei crete pe o tablă sau frecare polisterenului de polistiren sau băgarea a ceva ascuţit sub unghie sau plescăitul la masă, ei bine, cum nu suportă unii dintre noi aceste lucruri aşa nu suport eu Instituţiile Asistente de Ajutor Familial şi Celibatar. Adică pot să accept deciziile Oraşului ca fiind ale mele, pot să accept un orar şi modul de a gândi la plural şi tăcut, dar nu pot să mă supun schimbului propus de IAAFC şi nu pot să îmi ofer majoritatea orelor din viaţă depuse în interesul evoluţiei Oraşului şi a prestaţiei de servicii pe care le pot oferi în urma calificării mele doar pentru a-mi putea procura o casă, o maşină şi alte deductibilităţi. Nu îmi place să îmi fie calculată viaţa în ani şi în intensităţi scalare şi statistice şi prefer să cred că pot dispărea sau preschimba sau chiar schimba în foarte puţin timp şi astfel îmi pot lua soarta în propriile mele mâini. Legarea de un anumit număr de cifre despărţite de virgule şi calculele trecute pe terminale programate să infecteze evoluţia Oraşului şi a oamenilor din interiorul său doar pentru a produce un oarecare profit unei instituţii străine de doleanţele şi visurile societăţii şi a statului, îmi provoacă o stare ciudată de respingere a tot ceea ce eu sunt, a ceea ce am devenit, a ceea ce voi fi şi, ce-i mai rău, a Oraşului şi a muncii. M-am născut sărac, vreau să mor sau să mă schimb sărac. Nu am cum să am o casă pentru că nu fac, în mod normal, parte dintr-o castă care să-şi permită aşa ceva. Trăiesc unde pot, în ce locuinţă îmi permit o anumită perioadă de timp, pentru ca, mai încolo, să îmi iau familia şi mobila şi cărţile şi alte lucruri personale la următoarea locuinţă. Suntem, prin definiţie, prin voia Oraşului, oameni supuşi procesului de migraţie. Doar pentru că am mai multe specializări, că am participat la crearea şi punerea în practică a unui program menit să atragă cetăţenii spre muncă şi instituţii nu înseamnă că mi-am schimbat casta sau că am intervenit în evoluţia sau starea de fapt a legilor de drept şi naturale apărute odată cu existenţa Oraşului. Propagândirea este un fenomen natural care nu poate să nu aibe un efect asupra unui individ normal născut şi educat pe cale naturală. Propagarea gândirii în intersul Oraşului şi în favoarea muncii este în firea umanităţii! Fac parte dintr-o castă şi acest lucru vreau să fie respectat! Sunt sărac şi incapabil din punct de vedere economic să susţin anumite sume chiar de sunt extinse pe o perioadă lungă de timp! Nu sunt eligibil iar acest drept vreau să îmi fie respectat! Cu atât mai mult cu cât momentul în care incapacitatea financiară se va face resimţită în cadrul IAAFC revin la ceea ce eram şi aveam înainte. Această contrabandă de vise trebuie oprită iar Oraşul trebuie să facă ceva în favoarea cetăţenilor săi care sunt subjugaţi de aceste păcăleli, deoarece dezamăgirile de aceste tip creează dezinteres pentru muncă, pentru evoluţia şi dezvoltarea Oraşului, pentru următorul grad în specializare, pentru înmulţirea familiei, pentru prosperarea cartierului. IAAFC se joacă cu minţile şi inventează dorinţe şi vise pentru oameni deşi aceştia nu au nevoie de ele! Lucrurile puse în mişcare de IAAFC şi care spun ei sunt dorite de noi sunt de fapt puncte ale unui program economic de tip totalitarist care urmăreşte a obliga umanitatea şi astfel a ucide libertatea de a nu-ţi dori şi a nu avea nimic din ceea ce nu îţi poţi permite în mod obişnuit tocmai pentru că nu îţi este de trebuinţă? Dacă ţi-ar fi fost de trebuinţă nu ţi-ar fi dat deja Oraşul acele lucruri? Oare nu? Oare? Oare?
Spitalul nu este decât pentru cei dinăuntru. Moş Bărbuţă este Moş Bărbuţă doar în spital. Doblo Voce, Gălăgie, Bartho şi restul pacienţilor sunt ce sunt în spital şi doar în spital. E la fel ca apa care în momentul în care este în nor este doar o idee de picur de ploaie şi devine picur de ploaie abia când coboară spre pământ. Spitalul închide şi deschide oamenii, taie şi cicatrizează, curăţă şi schimbă. Pe paturile de spital visele pot fi suferinde şi palide, pot de veni amputabile pe măsură ce devin prea îndrăzneţe, pot fi puse copci pe găurile ce le pot face în realul spitalului. Spitalul este ceea ce trebuie să vrei să fie. Spitalul este o necesitate. Cu atât mai mult cu cât boala este un modus operandi al conştiinei care încearcă adeseori să distrugă zidurile Oraşului.
Relaţia medic-pacient este una foarte specială. Poate fi comparată cu relaţia maestru-discipol, tată-fiu, cu toate că s-au auzit opinii conform cărora relaţia aduce mai mult cu artist-operă. Problema, după cum este ea pusă, este că, la un moment dat, nu se mai ştie exact cine este artistul şi cine este rezultatul creatorului cu atât mai mult cu cât se poate întâmpla ca cei doi să producă o simbioză ciudată care ridică semne de întrebare asupra posibilităţii de a exista cu adevărat. Dar pentru că studiul acestor probleme presupune un efort de gândire speculativă şi, după cum bine ştim, acest tip de gândire este unul care blochează iniţiativele naturale ale corpului de a se adapta universului înconjurător, aceste presupoziţii şi studii sunt respinse şi considerate stupide. Medicul poate fi considerat drept un deschizător de drumuri, un descoperitor de căi lăuntrice. Pentru a fi exemplu mai clar, aş putea chiar spune că doctorul poate fi comparat chiar cu un deschizător de conserve pentru că deşi acţiunile sunt violente pentru că dinţii muşcă şi scrâşnesc metalul, totuşi descoperă hrana mult căutată şi dorită. Medicul te ascultă şi îţi oferă îndrumarea cerută şi necesară pentru a-ţi regăsi sinele pierdut, pentru a te redescoperi. Un proces violent şi, se poate, deranjant însă foarte necesar pentru pacient şi pentru a-l ajuta să treacă peste momentele de pierdere a bunăstării sale fizice şi psihice. După cum bine ştiţi acest dezechilibru poate avea unele efecte extrem de neplăcute. Deci, stimabile domn Bartho D.K. îmi doresc foarte mult să fiţi sincer şi deschis cu mine pentru că ştiu că vă pot ajuta, însă primul care trebuie să facă acest pas spre sănătate sunteţi chiar dumneavoastră. Sunteţi dispus să faceţi acest lucru?
Bineînţeles.
Mă bucur. Să începem. Cum a început boala?
Nu pot să spun când a început efectiv boala mea însă pot să vă povestesc când mi-am dat seama că se întâmplă ceva cu mine. Prima dată când am observat ceva în neregulă a fost într-o dimineaţă când urinam. Acordam atenţia obişnuită penisului în momentul în care îl scuturam şi am observat că pe colac a apărut un fin praf roşiatic. Nu m-am speriat pentru că ştiam că tencuiala din baia mea avea probleme de autosusţinere, însă m-a îngrijorat culoarea prafului, pentru că putea însemnă că s-a dus te tot varul. A doua experienţă interesantă am avut-o în momentul în care mi-am dezbrăcat o cămaşă şi am observat că în loc de urme de transpiraţie, acelaşi praf roşiatic era în locul sudorii. Însă ceea ce m-a înspăimântat cu adevărat a fost descoperirea pe care am făcut-o în duş. M-am săpunit şi în mometul în care am început să mă clătesc şi mi-am dus mâna în partea stângă, sub coaste am avut senzaţia că ating un perete de cărămidă. Când m-am uitat am văzut că nu era doar o senzaţie şi chiar am atins un perete de cărămidă, adică exact sub coaste se putea observa cu uşurinţă două cărămizi care ieşeau din piele. Deşi speriat, recunosc că nu am considerat destul de gravă problema astfel încât să vin la Spital şi să anunţ, însă următoarele experienţe s-au dovedit mult prea periculoase, sau cel puţin aşa a considerat iubita mea, şi am ajuns aici.
Ce alte experienţe a-ţi mai avut?
A fost un moment în care nu m-am mai putut îndoi însă am scrijelit şi am spart puţin cărămizile care au început să îmi cuprindă mijlocul, într-
un final problema fiind rezolvată. Cred că aceeaşi problemă o au atât oamenii graşi cât şi cei cu probleme de spate. Puţin mai grav şi deranjant a fost momentul în care atunci când mâncam în loc să simt gustul mâncării am început să am gust de praf de cărămidă şi nisip. Nu mai spun de bucăţile de cărămidă care îmi zgâriau gingiile sau pe care le înghiţeam şi, îmi cer scuze pentru acest moment delicat, îmi făceau mari probleme când trebuia să le elimin.
Aceste întâmplări v-au afectat în vre-un fel psihic?
Da. Mă simt blocat şi anxios. Am o senzaţie de rupere şi ascundere în acelaşi timp. Îmi simt fiecare organ ca parte condusă de creier, însă nu simt organele ca fiind diferite, ca fiind separate. Nu înţeleg pentru că nu se mai poate doctore să mă operezi de apendicită pentru că apedincita este şi inimă şi stomac şi plămân şi rinichi. Sunt sigur că puteţi vedea în şi prin corpul omenesc dar sunt şi mai sigur că nu puteţi şi nici nu a-ţi putut vreodată să vedeţi prin şi într-un zid de cărămidă. Sunt blocat doctore. Blocat şi înţepenit.
Ce îmi puteţi spune despre tatăl dvs.?
A existat cu adevărat. Nu este nicio urmă de îndoială.
Altceva?
I-ar fi plăcut să fie puţin mai conservator. I-ar fi plăcut un Oraş construit perfect cu o societate care să se potrivească perfect. Alipiţi, indivizibili, perfect imuabili şi impenetrabili. Tata a avut un vis. Orice părinte are vise când se gândeşte la viitorul copilului său. Tata a murit visând.
Aveţi ceva de reproşat cuiva?
Nu sunt omul reproşurilor. Dar nici liber nu sunt.
Ce vreţi să spuneţi cu asta?
Vreau să spun că sunt prizonierul unor sentimente inegal dispersate în mine şi în cărămizile mele. Sunt omul căruia îi este frică de Oraş iar de Spital este îngrozit. Nu îmi place şi nu mă regăsesc în construcţia societăţii în care trăim. Nu îmi place să mă simt o cărămidă în cadrul unei construcţii absolute, deşi cam asta sunt chiar eu acum.
Nu credeţi că sunteţi cam poetic?
Ba da. Îmi place să cred că sunt un semn de la Dumnezeu, domnule doctor.
Ahm. Dragă domnule Bartho D.K. ştiţi câte astfel de semne primim de la prietenul dvs. imaginar? Enorm de multe. Numai în acest Spital avem adăpostiţi în jur de cinci mii de miracole şi epifanii exact ca dvs. Sunt foarte multe semne aici şi poate şi mai multe afară. Însă, domnule Bartho D.K. nu credeţi că cei asemenea dvs. sunt nişte anomalii şi absurdităţi ale naturii? Că bolile de care suferă toţi pacienţii noştri şi prietenii dvs. sunt de fapt rezultatul propriei lor voinţe?
Ba da. Este o revoltă la adresa naturii aşa cum nu mai este ea. E un strigăt pentru renaşterea vechii ordini.
Stimate pacient delirezi. Să trecem la chestiuni mai serioase. Domnule Bartho D.K. în urma analizelor pe care vi le-am făcut se pare că suferiţi de sindromul a la K. După cum puteţii vedea şi dvs. această boală înseamnă metamorfozarea fizică şi psihică a bolnavului. Dvs. sunteţi în acest moment într-o fază terminală. Bineînteles că am încercat să vă vindecăm şi să vă ajutăm în reinversarea procesului de metamorfozare însă dvs. nu ne sunteţi de nici un ajutor. Faptul că aţi ajun să vă transformaţi într-un zid de cărămidă ne demonstrează că sunteţi un duşman al societăţii noastre atât din afara Spitalului cât şi dinăuntru. Vă cunoaştem jurnalul şi discuţiile cu pacienţii cu care aţi discutat şi i-am identificat deşi i-aţi denumit altfel. Panica pe care aţi generat-o dvs. şi opiniile dvs. nu fac cinste nici stabilimentului în care sunteţi nici mie. Aceasta fiind situaţia nu ne rămâne altceva de făcut decât să vă integrăm în lumea pe care o căutaţi şi o cereţi. Tratamentul a dat greş iar dvs. suntei un element pierdut şi irecuperabil.
Pot să vă întreb ce o să faceţi cu jurnalul meu?
Îl vom îndosaria şi îl vom ţine în arhive.
Mulţumesc.
Oraşele sunt acum ţări. Sunt conduse de 364 de imperatori. Societăţile din cadrul lor sunt gândite şi calculate. Fiecare om are prestabilită evoluţia. Nu există semne de întrebare şi motive de îngrijorare. Se munceşte pentru ca societatea să prospere. Se consumă pentru ca omul să prospere. Oraşul este Cetatea perfectă. Biruinţa omului asupra naturii. Asupra naturii umane.
Spitalele sunt toate construite la fel. Construcţii mari, romboidale, se găsesc în centrul Oraşelor. Spitalul este paznicul Oraşului, a liniştii, a păcii. Spitalele sunt gândite astfel încât, în caz de urgenţă majoră, mai bine de jumătate din populaţia unui Oraş să poată fi internată deodată.
Bartho D.K. a ascultat instrucţiunile şi şi-a urmat asistenţii spre liftul mare de metal care cobora la subsoluri. L-au purtat pe braţe în momentul în care din cauza aerului nu şi-a mai putut mişca încheieturile. Fire lungi, cărămizii s-au scurs pe ceea ce înainte era faţa lui. Când a văzut uriaşa cameră în care a fost dus, două cărămizi din dreptul pieptului s-au crăpat. La fel şi la ceafă. Zeci de rânduri de pereţi din cărămidă se aflau în faţa lui. Zeci de ziduri urlătoare. Toate erau făcut din oameni ca şi el. A fost plimbat cu liza prin faţa zidurilor până când s-a găsit un loc pentru el. A durat foarte puţin până au pregătit mortarul şi a durat chiar şi mai puţin până l-au cimentat în zid. După ce au terminat Bartho D.K. nu îşi mai putea aduce aminte numele. Din fericire unul dintre asistenţi i-a scrijelit numele pe o cărămidă din piept. Din fericire cel din faţă îi şoptea numele de câte ori îşi putea descleşta maxilarul.
Artistul se pricepe de minune să își muleze stilul pe anumite perioade și genuri, fără să creeze discontinuități între porțiuni ale benzii, dar reușind să evoce diferite medii și perioade prin mici amănunte, cum ar fi textul neîncadrat găsit mai degrabă în manga(și nu numai, numărul 57 este plin de asemenea aluzii la banda desenată japoneză). Aspectul cinematic este dat, și de încadrarea aproape perfectă a elementelor din cadrul fiecărui panou, aranjarea ordonată, dar totuși dinamică a paginilor.
.jpg){kind=link}
