Concurs Firesc: Câștigă 2 cărți de Florin Bican de la Editura Arthur!


Și a venit și ziua cea mare, ziua în care organizez primul concurs pe blogul meu!

Editura Arthur pune la bătaie un pachet format din cele două cărți ale autorului Florin Bican: Şi v-am spus povestea aşa (cu semnătura autorului!) și Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc.

Ce e de făcut pentru ca acest pachet să poposească la tine-n bibliotecă? Nimic mai simplu:

1 – Dai like paginii de facebook a blogului Din carte-n carte al lui van F și like paginii editurii Arthur, asta dacă nu ești deja urmăritorul editurii pe facebook;

2  – Dă share pe facebook, twitter, google plus sau pe oriunde ai cont, la una dintre recenziile făcute celor două cărți ale lui Florin Bican de acest blog (le găsești aici și aici) sau acestui concurs, preia link-ul drept dovadă și pune-l în comentariul pe care-l vei lăsa conform punctului 3;

3 – Pentru că sunt două cărți în care imaginația zburdă precum un bidiviu năzdrăvan și pentru că, zic eu, cititorii au o imaginație cel puțin la fel de fermecătoare precum cea a lui Florin Bican, spune într-un comentariu, aici pe blog sau pe articolul publicat pe facebook, ce „job” crezi că ar avea personajele din basmele românești în ziua de azi. Florin Bican, de exemplu, l-a făcut pe Spân liftier într-un hotel din Paris. Ție imaginația ce-ți spune?

Cel mai nebunatic, șturlubatic, cutezător și „bicanian” răspuns o să primească-n dar pachetul anunțat mai sus. Necruțătorul juriul e format din cei doi Firești care vor decide după lungi dezbateri la cine să fugă premiul năzdrăvan.

Concursul se încheie în miezul nopții care închide ziua de 26.11.2014. Câștigătorul o să fie anunțat cu surle, trâmbițe și fără prezența televiziunilor în ziua imediat următoare.

Acestea fiind zise, dragii mei, pe cai că e concurs, nu promenadă!

Spor vă doresc și să vă lăsați imaginația să încalece pe-o șa!

Jocul lui Westing – Ellen Raskin


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Jocul lui Westing de Ellen Raskin
My rating: 5 of 5 stars

După cum spuneam, cărțile editurii Arthur, mai ales cele din Young Art mă atrag într-un mod irezistibil. Și mă bucur enorm că Elena mi-a descoperit minunățiile acestei colecții.

Samuel W. Westing este ucis. Chemațe la descifrarea morții sale sunt 16 persoane care au sau nu, legătură cu milionarul. Toți sunt adunați, puși să formeze echipe de câte doi și forțați de testamentul lui Westing să participe la un joc care are finalitate descoperirea celui care l-a omorât pe bătrân. Criminalul, după cum spune vocea de dincolo de mormânt, este unul dintre ei. Vor reuși aceștia să colaboreze și să-și adjudece milioanele de dolari? Pentru că Jocul lui Westing presupune tocmai moștenirea averii acestuia, iar toți participanții își doresc să câștige jocul și să ducă o  viață fără de griji. Vor descoperi criminalul înainte ca acesta să mai lovească încă o dată sau le va dejuca planurile și va lua chiar el banii?

Nu prea citesc cărți polițiste pentru că mă plictisesc îngrozitor. Principalul motiv este că autorul, de obicei, ascunde indicii, evenimente, personaje ca să mă facă să dau din colț în colț ca o curcă beată pentru că nu reușesc să prind șpilul crimei. Asta mă scoate din sărite, mai ales că deznodământul, spectaculos, nu are nicio treabă cu nimic din ce s-a întâmplat până atunci în carte. Ultimul roman oarecum polițist a fost Mr. Peanut, roman care mi-a plăcut pentru că a fost construit astfel încât să nu te simți tras în țeapă.

Ei bine, Jocul lui Westing aduce foarte mult cu Sleuth (dacă nu ați văzut filmul vă sfătuiesc să-l vedeți, este o capodoperă), autorul jucându-se cu mintea cititorului și aruncându-l dintr-un colț în altul nu pentru că vrea să-l facă KO tehnic, ci pentru că de fiecare dată are ceva de comunicat. Prin pendularea de la un eveniment la altul, de la un personaj la altul, de la amintiri și investigații detectivstice cu privire la trecutul participanților la cuvinte spuse în miezul acțiunii, Raskin te provoacă neîncetat să-ți pui mintea la contribuție. Nu știu cum reușeșc tinerii să țină pasul cu Raskin dar am senzația că se descurcă mult mai bine decât mine. Pentru că m-a luat prin surprdinere sfârșitul cărții… dar nu mi-am simțit insultată inteligența – așa cum a făcut, de exemplu, Poe în Crimele din Rue Morge

Neapărat trebuie să vă spun că traducerea este EXEMPLARĂ!!! Pe când citeam indiciile și testamentul, modul în care era tradusă cartea m-a făcut să vreau să citesc originalul doar ca să-mi fac o idee despre chinul traducătorului. Excelent jocul de glezne pe terenul celor două limbi… Să reușești să adaptezi atât de bine fără să pierzi mesajul scriitorului este mare lucru. Jos pălăria, Andreea Caleman!

Raskin scrie foarte bine. Capabilă să-și construiască bine personajele, să închege povestea fără efort, să lase lucrurile să curgă firesc, totul luând o formă naturală, frumoasă, ca ingredientele amestecate puse într-un mulaj care, odată scos din cuptor, arată de-ți lasă gura apă. Raskin nu surprinde, pentru că nu face nimic extraordinar, ci doar scrie așa cum ar trebui o carte să fie scrisă: logic, fluent, coerent.

Jocul lui Westing este una dintre acele cărți care-ți pot marca copilăria de cititor și care nu ar trebui ratată de absolut nimeni, indiferent de vârstă, datorită frumuseții cu care este concepută.

Ar mai fi multe de spus, dar nu vreau să-mi plictisesc cititorii. Însă trebuie să vă spun că modul în care Rasking și-a construit cartea m-a făcut să mă gândesc la felul în care sunt făcute benzile desenate. Evenimentele sunt formate și parcă puse în panouri ca-n BD-uri și te fac să vizualizezi aproape perfect ceea ce se petrece. Rar am văzut un astfel de talent…

De ce 5 stele: pentru că, din punctul meu de vedere, este o carte care trebuie citită-n copilărie și pe care orice adult ar trebui să o citească măcar o dată, mai ales dacă-i plac romanele polițiste.

Pe limba mea – Jerry Seinfeld


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Pe limba mea de Jerry Seinfeld
My rating: 3 of 5 stars

 

Am luat cartea lui Seinfeld pentru că mi-a plăcut foarte mult serialul lui. Nu pot să spun același lucru despre carte…

Trebuie să recunosc că am râs pe ici-colo și că glumele lui Seinfeld m-au distrat, însă nu știu să savurez cu adevărat o astfel de carte. Mi-a adus aminte de acele cărticele cu bancuri pe care le cumpăram de la chioșcuri în anii ʼ90 (prezentarea grafică a cărții a avut un cuvânt greu de spus când m-am gândit la comparația de mai înainte)și pe care le citeam ca să am ce să le spun colegilor în pauzele de la școală când fugeam în spatele sălii de sport la o țigară.

Seinfeld are, clar, un mod mucalit de a observa și povesti ucrurile banale pe care le trăim cu toții, fără excepție. De la relații conjugale și întâlniri amoroase, până la comportamentul de la birou, servicii publice sau private sau relații de familie, Seinfeld croșetează glumă după glumă și te face să exclami stupefiat: Băi, ăsta are dreptate, cum nu m-am gândit la asta?

Ei bine, aici e diferența între Seinfeld și un om obișnuit. Exact ca cea dintre cel care poate pune un ou să stea drept și cel care spune că e imposibil până i se demonstrează contrariul – Seinfeld e individul care-ți arată comicul din viața de zi cu zi. Dacă am vedea lucrurile așa cum le zugrăvește Seinfeld, nu cred că ar mai exista certuri, motive de deprimare, tendințe de suicid și toată viața ar fi o continuă spumoasă comedie. Din păcate, nu toți suntem la fel de capabili să observăm părțile amuzante din ceea ce ni se întâmplă și tocmai de asta ne distrează oamenii precum Seinfeld.

Foarte multe nu am să spun despre carte pentru că  nu știu în ce cheie să o intepretez. Ca și volum care să-ți ofere o perioadă de timp petrecută într-un mod plăcut, este excelent. Ca și volum care să te învețe ceva, care să nu-ți lase impresia că este, de fapt, o pierdere de timp, atunci nu este o soluție – nu te face nici mai deștept, nici mai amuzant, nici mai frumos, nici mai sexi, nici mai bogat – e doar un alt mod de a-ți petrece timpul liber dacă nu ai chef de moaca prietenilor și de-o bere.

Seinfeld e inteligent și umorul său fin și bine țintit este știut de multă lume. Cred că doar Woddy Allen îl bate pe Seinfeld la finețe și observații hazlii care să te facă să râzi cu lacrimi – doar că Allen e la milioane de ani lumină distanță de Seinfeld.

Merită să o cumperi? Categoric – cel puțin o persoană dintr-o familie se va bucura de carte. Merită să o citești? Eu zic că da. Sunt câteva ore în care te poți distra.

Seinfeld e o figură care merită să fie primită pentru câteva ore în sufrageria ta.

Seinfeld dixit:

„Mi se pare că principalul conflict între bărbați și femei apare pentru că bărbații se comportă ca pompierii. Pentru noi, sexul este o urgență – oricare ar fi situația, o rezolvăm în două minute. Pe de altă parte, femeile sunt ca focul. Pot fi foarte fierbinți, dar pentru asta e nevoie de condiții propice.”

„Dar ce ziceți despre aribitrul unui meci de wrestling? Asta e o slujbă minunată! Să fii arbitru într-un sport în care nu există niciun fel de reguli. Cum ai putea s-o dai în bară?

Arbitrul e ca mijlociul din Cei trei purceluși. Nu ai nevoie de el, dar fără el povestea n-ar mai fi aceeași. Cred că arbitrii ăștia sunt luați din același loc din care sunt luați arbitrii de la Harlem Globetrotters. Cred că există o școală în care te învață să te învârți pe-acolo fără să bagi ceva de seamă.

Te pun să iei loc, îți arată un film cu masacrul de Sf. Valentin și, dacă nu ți se pare nimic în neregulă acolo, ești angajat!”

De ce 3 stele: pentru că, deși amuzant și inteligent, nu trece de pragul unei cărțulii cu bancuri. Bancuri bune, dar tot doar bancuri rămân…

Concurs Firesc: Câștigă 2 cărți de Florin Bican de la Editura Arthur!


R van F:

He-hei, dragii mei, m-am gândi să mai prelungesc concursul cu o săptămână pentru că, nu-i așa, vine imediat Crăciunul și nu cred că ar supăra pe careva să citească două cărți frumoase în miros de brad și cozonaci.

Prin urmare, de mâine într-o săptămână, se va alege marele câștigător!

Cu respect, ai voștri, van Firești

Originally posted on Razvan Van Firescu:

Și a venit și ziua cea mare, ziua în care organizez primul concurs pe blogul meu!

Editura Arthur pune la bătaie un pachet format din cele două cărți ale autorului Florin Bican: Şi v-am spus povestea aşa (cu semnătura autorului!) și Reciclopedia de poveşti cu rimă şi fără tâlc.

Ce e de făcut pentru ca acest pachet să poposească la tine-n bibliotecă? Nimic mai simplu:

1 – Dai like paginii de facebook a blogului Din carte-n carte al lui van F și like paginii editurii Arthur, asta dacă nu ești deja urmăritorul editurii pe facebook;

2  – Dă share pe facebook, twitter, google plus sau pe oriunde ai cont, la una dintre recenziile făcute celor două cărți ale lui Florin Bican de acest blog (le găsești aici și aici) sau acestui concurs, preia link-ul drept dovadă și pune-l în comentariul pe care-l vei lăsa conform punctului 3;

View original 165 more words

Interviu Firesc cu KJ Mecklenfeld, autorul Planetei de Aur


 

1 – În primul rând: pentru că detest întrebările de start de interviu, gen „cine ești, două vorbe despre tine etc.” tâmpeniile alea de întrebări cum erau prin oracolele de le scriam prin liceu,  drept urmare prima întrebare nu există. Poți să spui orice-ți trece prin cap:

Bine te-am găsit, pământeanule! Salutări de pe Planeta de Pluș! Știu că am formă umană acum, dar este pentru o perioadă limitată de timp, până reușesc să fac rost de o vrajă destul de bună care să mă transforme la loc în urs de pluș. Din dorul de Câmpiile Portocalii ale Planetei de Pluș m-am apucat de scris cărți pentru copii. Până acum a apărut doar primul volum din Aventurile lui Hendrik de Mol, cartea pe care ai citit-o și tu, Planeta de Aur.

2 – Ce te-a făcut să vrei să scrii?

Nu știu. Este ceva foarte vechi, manifestat încă de pe vremea când eram copil. Când eram prin clasa a V-a, am primit drept temă pentru acasă, la Limba Română, o „compoziție liberă”. Grozav! mi-am zis, și am scris o povestire scurtă cu planete și extraterești multicolori și multipezi. Era pe vremea când nu existau reviste de SF și primele cărți care descriau alte lumi abia apăreau în România. Profesoara mea de limba română a fost atât de impresionată încât a citit povestirea în fața clasei. Nu am să uit niciodată bâzâitul muștei aflată în clasă la acea oră fiindcă a fost singurul sunet pe care l-am auzit când profesoara a terminat de citit. Liniște totală și asta la o clasă de zvăpăiați de 10-11 ani! Și mai mult, la sfârșitul orei profesoara mi-a spus să rămân și mi-a spus că găsește foarte neobișnuit ce am scris.  Și dacă nu cumva am în plan să devin scriitor. Am dat entuziast din cap și am plecat acasă. Mai târziu am studiat o facultate tehnică „pentru a fi sigur că voi câștiga o pâine”. Abia acum, la mulți ani distanță, mi-am văzut visul cu ochii. Poate de aceea nici nu am avut răbdare să public inițial printr-o editură. Mi-am dorit enorm să țin în mână cartea scrisă de mine și nu mă vedeam așteptând ani întregi până să o văd publicată. Din fericire există interes din partea editurilor și cred că nu va mai dura prea mult până să o vedem în librării și fiind accesibilă unui număr mai mare de cititori români.

3 – Care sunt scriitorii care crezi că te-au ajutat să-ți formezi stilul?

Știu eu dacă am un stil? Am citit foarte mult la viața mea, și citesc încă, orice fel de cărți, nu doar beletristică. Dacă este să vorbim despre scriitorii mei preferați, cei ale căror cărți le citesc și acum măcar o dată pe an, atunci ei sunt: J.R.R. Tolkien (Hobbitul), Lewis Carroll cu a sa Alice în Țara Minunilor, Kenneth Grahame, autorul minunatei cărți Vântul prin sălcii, Michael Ende (Poveste fără sfârșit), Jules Verne cu marea majoritate a cărților sale și dintre cei mai noi J.K. Rowling, Philip Pullman și Terry Pratchett.

4 – Dacă ar fi să-ți scrii un scurt blurb pentru cartea ta, maxim 3 propoziții, cum ar suna?

L-am scris deja, este pe dosul cărții:

„Hendrik de Mol nu este un băiat ca toți ceilalți. Este orfan, locuiește cu bunicul său Martinus într-un Muzeu al Jucăriilor, nu iese niciodată din casă și nici nu merge la școală.

Într-o bună zi, bunicul Martinus, păstrătorul Celui Mai Important Secret din Universul Cunoscut, este răpit iar Hendrik este transformat într-o cârtiță de pluș, o jucărie.

Va reuși Hendrik să își învingă teama de a ieși din casă, chiar mai mult, să zboare pe Planeta de Pluș, să îl elibereze pe bunicul Martinus din mâinile fiorosului Calavera și ai săi soldați de lemn și să se întoarcă în siguranță pe Pământ?”

5 – Am impresia că-ți plac foarte mut jucăriile de pluș. Te ajută la scris, adică îți scriu noaptea, când tu dormi, pagini, sau doar te inspiră?

Mă ajută la scris în special dacă nu mă bat la cap, să fiu sincer. Biroul de Pluș, unde scriu eu acum, este ticsit cu cărți și jucării. Mai nou, am achiziționat un birou cu înălțime reglabilă, pentru ca să nu mai șed permanent când scriu ci să pot scrie și stând în picioare. Vrei să știi care este distracția preferată a plușurilor, recent? Sărituri de la înălțime de pe Biroul De Sărituri (cum este el numit acum) pe Marele Elefant de Pluș (pernă de amortizare). Am fost nevoit să le interzic să mai facă asta fiindcă nu mă mai puteam concentra la scris de chiuituri și chicoteli. Să nu mai zic că Marele Elefant a început să se plângă de dureri de spate, dar asta este secundar. Și așa, îl am pe Knopf, ursul Steiff care este PR-ul Biroului de Pluș, care îmi urmărește fiecare cuvânt scris, n-ai idee ce tartor e! De pluș, dar tartor!

6 – Pe cine ai prefera ca și studio de animație să te ecranizeze și de ce: Pixar, Disney sau Studio Ghibli?

M-ai terminat cu întrebarea asta! Nu numai pentru că visez să văd poveștile mele pe ecran ci și pentru că toate cele trei studiouri creează (au creat, de fapt, dacă vorbim despre Disney) filme minunate de animație. Dacă este să fac o ierarhie a preferințelor mele cred că totuși Ghibli este pe primul loc, apoi Pixar și apoi Disney. Walt Disney a fost primul mare povestitor/animator din istorie dar Miyazaki este al doilea, nu Lasseter. Vorbesc aici ca povestitor slash (/) creator de animație în același timp. Aș zice chiar că Miyazaki este cel mai „mare” dintre toți din cauza mesajelor pline de umanitate transmise de filmele sale. Pe măsură ce a înaintat în vârstă, filmele sale au devenit din ce în ce mai bune, ultimul, The Wind Rises, fiind capodopera vieții sale. Din păcate nu același lucru se poate spune despre Pixar (mai bine zis Lasseter), ale căror filme au scăzut în calitatea mesajului (nu și a animației în sine) cu timpul. Cât despre Disney, ca firmă, cred că va supraviețui deoarece a achiziționat Pixar, altfel era în „cădere liberă” după dispariția lui Walt Disney. Păcat de Pixar, totuși, care nu a reușit să își mențină standardul. Și așa avem și răspunsul pentru tine: Ghibli, hehe.

7 –  Cum ai vrea să se simtă cititorii tăi când îți citesc cartea? Crezi că reușești să-i transporți în lumea imaginată de tine?

Așa sper, că reușesc să îi transport. Din păcate țestoasele de pluș care fac naveta între Pământ și Planeta de Pluș sunt prea mici pentru a transporta ființe umane. Aș vrea ca toți cei care citesc cartea să se îmbibe de atmosfera Planetei de Pluș, să se simtă pufoși. Plușurile sunt pufoase prin creație și vesele și inimoase prin educație. Oare oamenii de ce nu ar putea să se simtă la fel? Sper ca măcar să reușească să se înveselească citind Aventurile lui Hendrik de Mol.

8 – Vinde-ți cartea în câteva cuvinte:

Din păcate sună mai bine în engleză: Plush in space!

În română cred că ar fi: O carte de aventuri grozavă, scrisă de un român.

Nu prea îmi place să mă laud, e greu să te vinzi de unul singur fără să suni un pic ridicol. Părerea mea este că mai bine îi lași pe cei de specialitate să o vândă, adică editurile și magazinele de carte.

9 – Ce ți-ai propus să aduci nou în literatura pentru copii?

Mai puțină violență (mai multă pufoșenie, zice de peste umărul meu Knopf). În special cu Aventurile lui Hendrik de Mol. Mai am o nouă serie în plan, care cam interferează cu scrierea volumului următor din seria jucăriilor. Noua serie va avea cu siguranță un mesaj ecologic să-i zicem, foarte mult în spiritul lui Miyazaki, care este o continuă inspirație pentru mine. Chiar, Totoro e de pluș, ai băgat de seamă?

10 – De ce plușuri, de ce Planeta de Aur și de ce lupte în spațiu?

Pentru că plușurile sunt pe cale de dispariție. Pentru că viitorul omenirii este legat de spațiul extraterestru (asta dacă reușim să ne salvăm specia, evadând în spațiu, înainte să distrugem Pământul) și pentru că deși acum nu este evidentă, va exista o luptă pentru supremația spațiului, așa cum se există una și pentru supremația Pământului. Ce fel de supremație este aceea, atâta vreme cât ești singurul care va rămâne în viață, este o întrebare bună pentru răspuns într-o carte, nu crezi?

Vorbind fără să ne audă Knopf acum, spun: plușurile reprezintă nostalgia unei vieți pufoase, fericite, lipsite de violență, iar Planeta de Aur și lupta în spațiu sunt reprezentări ale realității, vieții, societății, mentalității actuale, în care violența se regăsește mult prea mult, după părerea mea. Dar să nu mă spui!

11 – Cât de greu/ușor ți-a fost să scrii Planeta de aur și cât de mult te-ai atașat de personaje?

Mi-a fost greu, a durat ani (zece? vai de mine și de mine!) să accept ideea că vreau să o scriu. Petrec mult timp plănuind o carte, văd asta inclusiv acum, când scriu continuarea aventurilor lui Hendrik, însă odată ce am dat gata planul de carte, și mă apuc să o scriu, o termin în câteva luni de zile. Sunt atașat de personaje oricum fiindcă locuim împreună. Cum să nu mă atașez? Dar, ca în orice conviețuire, te mai cerți, te mai boscorodești, dar până la urmă viața este mai frumoasă fiindcă o împarți cu prieteni buni.

12 – Mi-au plăcut foarte mult personajele Hendrik de Mol și Berend. Care personaj a avut o „naștere”, ca să zic așa, mai grea?

Mă bucur că ți-au plăcut. Cu Hendrik mi-e mai greu, evident. Eu fiind născut urs de pluș, după cum știi, este în natura mea să scriu despre plușuri. Mai greu cu ființele umane, de aceea.

13  – Ai un nou roman în lucru? Despre ce e vorba, poți să ne spui?

Lucrez la Planeta de Jad, volumul doi din Aventurile lui Hendrik de Mol. Apoi mai am în plan o serie nouă, pentru copii mai mărișori. Din păcate interferează teribil cu Planeta de Jad. Mai ales că sunt verzi amândouă! Una de culoare verde, iar cealaltă „verde” ca mesaj, haha!

14 – Ți-a fost frică de gura lui R van F și recenzia la cartea ta când ai văzut că o citește?

Ha! Coșmaruri, frate! Este și o postare de blog întreagă despre asta (http://www.kjmecklenfeld.nl/marchizul-si-planeta-de-aur/). Knopf săracul mai că a dat în bulimie de stres. Na, cine te citește vede că ești sever și că, dacă este să nu îți placă o carte, o faci bucăți! Ne-ai terminat până ai publicat recenzia și am putut răsufla ușurați. Chiar, dacă mai e nevoie, mai spunem o dată: tare ne mai bucurăm că ți-a plăcut!

15 – Dacă s-ar face cover-uri după cărți, ce volum ai lua la rescris și ce ai schimba la el?

Nici unul. Nu aș face asta din respect pentru munca altuia. În fond, fiecare dintre noi are o viziune și câțiva/unii dintre noi aleg să transmită această viziune printr-o creație (carte, film, tablou, statuie, blog, etc) care este unică. Prefer să contribui cu propria mea viziune, alături de a lor. Iar ceilalți sunt liberi să o placă pe a mea, sau pe a altuia. Este loc pentru toată lumea, mai ales pentru cărțile în limba română scrise de autori români. Dacă aș vrea să văd ceva schimbându-se ar fi să îi văd pe români susținând autorii români, atât moral cât și financiar. Moral prin a fi mândri de ei și financiar prin a le cumpăra cărțile în loc să „le dea bani” piraților (pentru că asta este de fapt, un click pe un torent înseamnă bani ajunși în buzunarul piraților și nu în buzunarul autorului/creatorului).

16 – Ce-ți place și ce nu la blogul lui R van F?

Am să spun doar ce îmi place. Prefer să îmi petrec timpul luând aminte la lucrurile pozitive și nu la cele negative.

Întâi, îmi place pentru că scrii și despre cărți pentru copii și tineri (YA), considerându-le la fel de importante (precum spunea Tolkien: nu există literatură doar pentru copii) precum restul. Eu aș zice că sunt chiar mai importante decât orice altă categorie deoarece ajută la formarea celor care sunt viitorul nostru.

Apoi mai îmi place fiindcă scrii despre autorii autohtoni și despre cei români care au publicat de unii singuri (self-published). Și, fiindcă am ajuns și la subiectul acesta, aș vrea să închei încurajând românii să scrie și să publice cărți. Să publice de unii singuri (fiindcă este posibil) sau tradițional, este mai puțin importantă metoda, doar să scrie și să publice. Părerea mea, în ciuda vocilor care mai de care mai agresive de ambele părți, este că self publishing-ul și publicarea tradițională nu se exclud reciproc, ba dimpotrivă. Important este să avem publicații scrise în limba română și posibilitatea să le citim.

Mulțumesc pentru interviu, Răzvan, m-am simțit onorat. Mult succes pe mai departe cu blogul tău și orice alte proiecte ai pentru viitor.

Onoarea a fost de partea mea KJ și mulțumesc foarte frumos pentru timpul acordat. Sper ca romanul tău să se bucure cât de curând de atenția și fanii pe care-i merită!

Până când m-a cunoscut – Julian Barnes


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Până când m-a cunoscut de Julian Barnes
My rating: 4 of 5 stars

Am avut două săptămâni destul de grele şi am cam lipsit cu articole pe blog. Am fost plecat, am fost obosit, nu am avut inspiraţie etc. Însă de citit am citit şi am despre ce să scriu.

Una dintre cărţile restante este cea a lui Julian Barnes Până când m-a cunoscut.

Am devenit fan Julian Barnes aproape peste noapte datorită Anglia, Anglia. Cu Până când m-a cunoscut, Barnes şi-a câştigat, categoric, un loc în inima mea.

Graham o cunoaşte pe Ann care-i retrezeşte sentimentele descompuse ale iubirii, sentimente mâncate de viermii colcăitori ai cuvintelor pe care nevasta sa, Barbara, i le adresează constant. Nesiguranţa şi însingurarea îl fac pe Graham să se agaţe ca un înecat de vivacitatea lui Ann şi se aruncă în braţele ei cu disperare, aprinzând focul pasiunii şi sorbindu-l cu nesaţ, lăsându-l să-i mistuiască pătimaş carnea şi sufletul. Graham o iubeşte sincer pe Ann. Şi mult. Şi puternic. Însă prea mult şi prea puternic. Suficient de mult şi de puternic cât să vrea să o posede şi pe Ann cea din trecut, timp în care Graham încă nu exista în viaţa lui Ann. Viaţa lui Graham devine o continuă şi violentă pendulare între trecutul lui Ann şi prezent, crizele de gelozie explodând sporadic şi revârsând acid peste trupurile celor doi. Un Jack-in-the-Box apare-n scenă, fatidic diable en boîte, o fantasmă care adună-n rânjetul său toate temerile lui Graham. Iar temerile lui Graham ştiu că există un singur mod în care pot dispărea…

Am văzut foarte mulți cititori de Julian Barnes care nu au fost entuziasmați de Anglia, Anglia și de Până când... ceea ce mă face să cred că, dacă mie mi-au plăcut aceste două romane, cărțile lui cele mai bune ar trebui să mă lase cu gura căscată. Trebuie să mă recunosc însetat de Barnes…

Felul în care Barnes vorbește despre gelozie este incredibil de coerent, o spun pentru că been there, done that, iar exagerările pe care Graham le trăiește sunt veridice, înclinate ușor spre patologic, dar reale. Este adevărat că am crezut că astfel de trăiri sunt specifice adolescenților sau tinerilor încă necopți, nicidecum nu pot face parte din serenitatea care ar trebui să marcheze la vârsta pe care o are personajul Graham. Se pare că gelozia se trăiește mult mai intens către sfârșitul vieții, poate pentru că frica de singurătatei este dublată de suflul morții iminente care-ți calcă din ce în ce mai aproape pe urme.

Nu prea am înțeles de ce unii cititori spun că o relație de amiciție între Graham și Jack nu este verosimilă, deși sunt întru totul de acord cu ei că Jack nu e deloc amuzant. Cei doi nu se potrivesc la caracter dar se completează într-un mod crud. Nu se plac suficient de mult cât să fie atrași unul de altul. Nimeni nu a mai trăit o astfel de relație antagonică niciodată?

Barnes stăpânește condeiul așa cum Simona Halep stăpânește știința mânuiri cu zvâcniri criminale a rachetei de tenis. Barnes se repede ca un taifun în sufletul tău și te lasă năuc, tremurând și speriat de părțile de tine pe care le regăsești în tot ceea ce, plin de relaxare și de la mii de kilometrii și câțiva ani distanță, scrie. Ghost writer al celor mai sumbre și exagerate trăiri ale mele să fi fost și nu i-ar fi reușit un alter-ego mai apropiat de monstrul pe care l-am cunoscut.

Oare am fost suficient de explicit cu privire la romanul lui Barnes? Mi-aș căuta cuvintele și le-aș forma astfel încât să sune mai cerebral și nu poetic, dar nu acele corzi le-a zgândărit romanul lui Barnes în mine de data asta. E unul dintre acele romane pe care doar bărbații le pot înțelege și din care doar bărbații pot învăța ceva, dar pe care le citesc femeile pentru că gelozia este un alt sentiment pe care femeile îl stăpânesc cu nonșalanță – ăsta e misoginism?

De ce 4 stele: pentru că e un roman ca o tornadă – te ia din fotoliu și te aruncă-n cea mai întunecată parte a sufletului tău și te ține acolo timp de 300 de pagini – după care te trezești, urinezi, te uiți în oglindă, te speli pe față și pe dinți, te-mbraci și pleci către lucru, convins fiind că nimic nu s-a schimbat în tine. Însă romanul lui Barnes deja înflorește, cumva, în tine. Ce-nseamnă asta? Habar nu am. Citește cartea și spune-mi tu ce ai simțit.

 

E van F prezintă: Regele Carol văzut de Mite Kremnitz


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

My rating: 2 of 5 stars

 

La 100 de ani de la moartea Regelui Carol I, situaţia politică a ţării e de aşa natură încât nici o altă aniversare – de tristă sau veselă amintire – nu putea fi mai “sugestivă”. Toată lumea vorbeşte despre monarhie şi despre cum au construit străinii România cea bună. Editurile se întrec să publice memorii, analize, studii ajungând ca Humanitasul să anunţe o uşoară suprapunere cu ce a mai publicat Poliromul din memoriile Reginei Maria, iar Corintul şi Meteor Press-ul să publice cam aceelaşi lucru în acelaşi timp – cuvintele lui Mite Kremnitz despre Regele Carol.

Nu pot să nu consider această amplă desfăşurare de forţe ca parte a unui exces de zel, întrucât, dacă stau să caut înăuntrul cărtilor, descopăr că, de fapt, nici una nu aduce noutăţi considerabile. Valoarea lor informativă e mică spre zero, cărţile de la Curtea Veche, cum bine se ştie, sunt pline de poze şi până şi acestea se repetă, Boia face un rezumat de liceu al monarhiei, iar însemnările lui Mite Kremnitz au cam aceeaşi credibilitate pe care ar avea-o o biografie a lui Ion Iliescu scrisă de Corina Creţu (sau una a lui Băsescu scrisă de Roberta Anastase).

Cartea nu aduce poveşti din sânul familiei regale, în ciuda faptului că autoarea a fost soţia doctorului regelui şi o apropiată a reginei.  Nu aduce nici informaţii din culisele puterii, ba, pe ici pe colo mai şi cosmetizează faptele, cum a fi, de pildă, povestea intrării Regelui în ţară mult mai credibil istorisită de Cioroianu în Cea mai frumoasă poveste a sa. Ce m-a deranjat la modul serios este că autoarea declară că Regele a fost “silit” să accepte tronul, lucru despre care ştim bine şi clar că este fals, ea nemaipomenind de cei care au putut (şi au făcut-o) să refuze acest tron, lucru ce a stat şi la îndemâna principelui de Hohenzollern. Biografia se roteşte în jurul “drumului de fier” (implementarea şi dezvoltarea reţelei de căi ferate), a lui Brătianu şi se concentrează destul de mult asupra crizelor de autoritate ale lui Carol şi asupra Independenţei României.

Cu siguranţă o cărticică de după-amiază, dar încă ezit dacă să o recomand pentru aşa ceva sau dacă nu ar fi mai bine să mergeţi la un film…

De ce două stele: pentru că recrează vag atmosfera epocii.

Micuţul Nicolas vine să-i fericească pe cititorii Jurnalului unui puşti!


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

My rating: 5 of 5 stars

Goscinny este unul dintre scriitorii mei favoriți dintotdeauna!

Încă mă mai chinui să-mi fac rost de ediția completă a Asterix-ului. Iznogoud am câteva numere și le vânez pe restul ca pe pâinea caldă. Din Les Dingodossiers am 4 volume, ediții vechi, cred că-mi mai lipsesc 3 sau 4 volume ca să am edițiile complete. Am toate aventurile lui Iznogoud, Lucky Luke și Asterix în format electronic dar nu se compară cu tipăriturile. Nu e aceeași senzație și plăcere. Pentru că sunt fan tipărituri, vă dați seama de bucuria care m-a încercat când am văzut că Le Petit Nicolas a început să fie tradus și la noi!

Nicolas e un puștan care are o viață normală. Joacă fotbal, fuge de la școală, sparge vaze-n casă, se bate cu colegii. Și are o mulțime de colegi de clasă care sunt și ei pe primul loc la năzbâtii. Micul Nicolas este un volumaș despre aventurile pe care copilăria le oferă puștilor prea plini de energie, năzdrăvăniile pe care aceștia le încearcă și încurcăturile în care intră.

Umorul lui Goscinny cred că este cunoscut de toată lumea, mai ales de cei de-o vârstă cu mine. Aventurile lui Nicolas nu mi-au căzut în mână, nu am citit niciodată nimic în care să apară Nicolas și nu am văzut nici filmele cu el. Întâmplarea a făcut să văd Goscinny pe copertă, cartea zărind-o la librăria Bastilia din București și mi s-a pus pata pe ea. Trebuie să o citesc!

Da, e idilică viața puștanilor care-l înconjoară pe Nicolas, dar cui îi pasă? Eu nu-mi aduc aminte să fi văzut răutate în lume pe când aveam 7 sau 8 ani. Eram toți în lumea noastră, inocentă, plină de posibil, trăiam cu succes și efectiv sloganul celor de la Nike. Or Goscinny exact asta vrea să redea: fascinanta și ireala lume imposibilă a vieții de copil.

N-ai cum să nu-l îndrăgești pe Nicolas! Eu când naiv, când inteligent, când zăpăcit, când prudent, când pus pe șotii, când fin observator al prietenilor săi.

Desenele lui Sempe sun old-school, cunoscătorii ştiu ce vreau să spun, completând perfect textul lui Goscinny. Te trezeşti că stai şi te uiţi la desene încercând să observi fiecare personaj ce năzbâtie face, cu ce se îndeletniceşte şi încerci să faci puzzle-ul pe care Sempe îl creează împreună cu Goscinny. Universul Micuţului Nicolas e bogat, e amuzant, e viu, e fascinant pentru că cei doi artişti se înţeleg foarte bine şi conlucrează perfect în interesul personajelor şi al cititorului.

Dacă eu mă bucur de aventurile unui nou puştan sunt sigur că puştanii adevăraţi sunt mult mai fericiţi decât mine, mai ales că au ce să citească pe lângă Jurnalul unui puşti al lui Kinney. La fel de amuzant, în altă tonalitate şi stil, bineînţeles, puştiul lui Goscinny este savuros şi întregeşte tabloul aventurilor, dilemelor şi problemelor puştilor şi a copilăriei uitate de adulţi şi din plin trăite de copii.

Ce să mai, din punctul meu de vedere cred că Micuţul Nicolas va merge umăr la umăr cu Greg Heffley şi vor face să râdă zeci de cititori mai mici sau mai mari.

De ce 5 stele: pentru că Goscinny te transportă-n trecutul plin de viață și fără de griji al copilăriei, un drum pe care arareori avem ocazia să-l facem cu zâmbetul pe buze. Râsul curat, fără obligații și amintirea aventurilor și a pocinoagelor din copilărie este neprețuit.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 222 other followers