Elena prezintă: Broaşte – Mo Yan


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Broaşte de Mo Yan
My rating: 5 of 5 stars

Mi-a plăcut Mo Yan.

Nu stiu dacă asta e cea mai bună carte a sa, dar încă sunt în faza în care citesc despre femei şi copii, naşteri şi parenting, diversificare şi scutece eco, aşa că mi s-a pliat exact ca un body mărimea 68 unui copil de 6 luni. Nu, Mo Yan nu vorbeşte despre scutece eco, slavă domnului!

Mi-a plăcut talentul incredibil de povestitor. I-N-C-R-E-D-I-B-I-L. Nici nu mă mir că motivaţia Nobel s-a îndreptat în această direcţie. Personajele nu m-au dat pe spate, nici măcar mătuşa atât de aclamată. Nu am rezonat cu ea, bineînţeles, nu am vânat dreptăţi şi nedreptăţi, nu am cu cine să o compar şi nici nu cred că e cazul. Dar întâmplările… Orice mică întâmplare derizorie prinde dimensiuni nemaipomenite prin felul în care este povestită. Cum spunea un prieten: „Mo Yan ăsta e un comunist împuţit, da’ scrie bine“.

Ştiam destule despre viaţa în România comunistă guvernată de politica pronatalistă a decretului 432 (4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile). Multe le-am aflat din cartea lui Sângeorzan, Ȋntre femei, care prezintă o altă latură a acestei politici, cea care se vede dinspre doctorul convins de nejusteţea lucrului pe care trebuie să îl facă. Dacă tot veni vorba, recomand din toată inima această carte scrisă surprinzător de bine (suprinzător pentru cei care nu ştiu că doctorul cochetează cu poezia de ceva vreme şi că nu e la prima carte), cu umor şi seriozitate, dar care va aduce, mai ales, noutăţi pentru oricine – femei, bărbaţi, medici, simpli trecători familiarizaţi sau nu cu lumea spitalelor şi cu spitalele lumii.

Dacă arunci din nou moneda, însă, vezi politica antinatalistă a Chinei. Şi o vezi destul de bine prin cartea lui Mo Yan, în care tot un doctor (o doctoriţă) gestionează, de data asta cu destulă convingere, viaţa oamenilor propovăduind avortul şi sterilizarea şi ducând la îndeplinire sarcinile trasate de partid.

În fapt, două feţe, aceeaşi monedă: două politici invazive care au avut, surprinzător, acelaşi rezultat.

Broaşte e o carte muncită. Ai impresia că fiecare paragraf e rafinat, ca să nu mai spun nimic de ineditul îmbinării dintre teatru şi roman. Eu am citit cartea cu un interes literar mai scăzut decât interesul pentru experienţele individuale care, deşi ficţionale, pot fi emblematice pentru modul în care este înţeleasă naşterea şi natalitatea în China. Dar îmi propun să citesc cât de curând şi Sorgul roşu cu intenţia declarată de a savura, dacă e cazul, doar scriitura lui Mo Yan.

Elena prezintă: Religia pentru atei – Alain de Botton


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Religia pentru atei de Alain de Botton
My rating: 1 of 5 stars

Nu cred în inteligenta lui Alain de Botton, nici în ineditul ideilor sale, nici măcar în calificările lui medii. Cum spunea cineva, mă şi mir că această carte a fost publicată.
Ideea e simplă: să folosim din religie preceptele fundamentale şi mai puţin fundamentale, ideile bune care ne înfrumuseţează viaţa, noţiunile de bunătate, linişte, depăşire de sine etc., fără, însă, a lua cu noi credinţa în dumnezeu.

Aici probleme sunt de cel puţin două tipuri: Primul şi cel mai simplu gen de problemă este că Mr. Botton este cât se poate de incosecvent în a-şi alege religia. Dă impresia că s-ar folosi de creştinism (şi ăsta în diversele sale forme), dar, atunci când nu mai are idei, sare imediat la religiile Asiei, mai atrăgătoare şi mai nepotrivite eseului său, de fapt, parcă pentru a-şi arăta lui însuşi că o singură religie laică este insuficientă. Bine, dar dacă nu putem construi o (1) religie laică, de ce a mai scris băiatul ăsta cartea? „Ateii ştiinţifici“ în frunte cu Dawkins sau Shermer propovăduiesc de multă vreme bunătatea, morala, arta etc. adevărate în afara graniţelor religiei. Şi o fac mult mai bine. Ei, cel puţin, ştiu să construiască un argument, spre deosebire de Mr. Botton care nici nu poate recunoaşte unul dacă e să treacă pe lângă el pe stradă.

A doua mare problemă este că nu îţi poţi lua din religie ce vrei, aruncând restul la lada de gunoi a omenirii. Probabil că fanilor asta li se pare o mare idee deşteaptă, dar nu e. Nu e nici nouă şi nu e nici mare pentru că, dacă ar fi ceva care ar putea mearge la lada de gunoi, ar fi construcţiile umane pe care chiar el încearcă să le laicizeze, nu religia. Religia, din
păcate, este mai „fundamentală“ decât nevoie de morală, de artă, de…

Istoria ne-a demonstrat-o, iar antropologia şi mai şi. Nu cred că se mai îndoieşte nimeni astăzi că, dacă maine toţi oamenii ar uita că pot sau vor să creadă într-un dumnezeu, poimâine dis de dimineaţă ideea ar răsări ca nou-nouţă în capul unei bune părţi dintre uituci. Oamenii au nevoie să îşi explice prea multe lucruri, iar religia o face atât de uşor şi de „la îndemână“ încât va dăinui indiferent de ce nevoi va avea societatea domnului Botton. O morală laică din spatele căreia să arunci credinţa e uşor de propus, dar e irealizabilă. E ca şi cum ai gândi un perpetuum mobile, interesant altminteri, dar complet nerealist. Altfel spus, înseamnă a fi pe lângă subiect şi subiectul în aer. În plus, a lua ce vrei din religie, ignorând îndatoririle creştineşti şi bucurându-te doar de beneficii înseamnă să fii suficient de meschin şi de imoral încât să nu te califici în finala pentru a câştiga o morală laică.

Nu, nu cred deloc în competenţele şi capacităţile domnului Botton.

Perpelit la Focul Palid al lui Vladimir Nabokov


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Foc Palid de Vladimir Nabokov
My rating: 5 of 5 stars

Nu prea le am eu cu poezia, trebuie să recunosc. Nu prea reueşesc s-o înţeleg şi adeseori mă enervează cicăleala mult prea patetică cu care mă bombardează poetul. Ca să nu mai zic că oricine crede că poate să scrie poezie, eu inclusiv, şi trebuie ca toată lumea să-o asculte indiferent de-i ascultabila au ba.

Update la recenzie mulţumită unui comentariu revelator:

Despre ce-i vorba-n Foc Palid?

Despre relaţia dintre doi prieteni, un poet şi un editor, un rege fugit din Zembla şi un apropiat de-al său, între Kinbote şi o ne/verosimilă umbră – Shade, autorul poemului Foc Palid.

Povestea este simplă: ni se prezintă un poem care are 999 de versuri, al cărui autor a decedat ucis din greşeală în urma unui atentat la adresa prietenului său, pe marginea căruia naratorul/editorul scrie comentarii menite a explica versurile. Ei bine, rezultă o metaficţiune/metatextualitate/metascriitură care întregeşte corpul romanului, un joc nebun în care limbajul te învârte şi te hipnotizează ca un joc al căluşarilor, un adevărat allegro literar care te încântă, te dezmiardă şi-ţi pune mintea la-ncercare.

Se vorbeşte/povesteşte despre Zembla, despre viaţa şi fuga lui Kinbote, despre Shade şi familia lui, despre viaţă, despre artă, despre literatură: un melanj de impresii şi opinii critice şi filosofie asupra vieţii, politicii şi cultură, un melanj inteligent, profund şi captivant.

Nu ştiu cât îi de bună poezia din Foc Palid. Sună bine, am prins unele şpiluri, m-am bucurat de câteva versuri, dar atât. Nu m-a extaziat. Repet – sunt un afon într-ale poeziei.

Însă comentariile, adică proza, ei bine, proza este superbă! Citeşti năzdrăvăniile care i-au trecut prin cap lui Nabokov, te cruceşti, reciteşti, te extaziezi, mai citeşti o dată după care încerci şi tu să scrii în genul autorului. Nu-ţi iese. Mergi mai departe cu romanul şi, ocazional, te-ncoardă iar să-l copiezi pe scriitor. Asta până când termini cartea şi realizezi, în sfârşit, că nu ai nicio şansă să scrii precum Nabokov.

Scriam la un moment dat pe goodreads că nu-nţeleg nimic din ce citesc dar că mă bucur enorm de scriitură. Foarte adevărat. Trecut bine de jumătatea cărţii am reuşit să mă prind şi eu de exerciţiul pe care-l face Nabokov. Am rezistat tentaţiei de a face cercetări cu privire la anumite pasaje care mi-au părut criptice şi am încercat să le descopăr sensul singur. Bine am făcut deoarece satisfacţia pe care o ai este nepreţuită, plus că, fiind nevoit să citeşti şi să reciteşti pasaje întregi, ajungi să apreciezi şi mai mult scriitura lui Nabokov.

Nu este o carte uşoară, nu doar pentru că este un experiment literar pe care Nabokov îl pune la cale, ci pentru că frazele construite de autor sunt cu foarte mare grijă clădite (mari dificultăţi trebuie să fi avut traducătorul). Dar efortul de a le pătrunde misterul construcţiei chiar merită. Nu se recomandă o citire fuşărită. Romanul cere grijă, atenţie, răbdare şi chef de joacă. Dacă-ţi lipsesc aceste atribute, mai bine nu o citi. S-ar putea să te enervezi nejustificat pe o adevărată capodoperă.

Nu o recomand drept lectură de timpul săptămânii ci de weekend îndelungat sau chiar concediu. Ar fi păcat ca stresul zilnic să afecteze relaţia cititorului cu fabuloasa scriitură din Foc Palid.

De ce 5 stele: pentru că este un experiment literar inteligent şi în care găseşti o scriitură de o înaltă calitate stilistică – un joc cu flăcările palide ale unui foc care se întinde pe 260 de pagini.

Recenzie – Visătorul – Visând cu Ian McEwan şi Peter Fortune


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

 Visătorul de Ian McEwan
My rating: 4 of 5 stars

Visătorul lui Ian McEwan a fost cu adevărat o supriză!

Volumaș dedicat tinerilor cititori, dar care bagă în sperieți adulții. Eu, cel puțin, am fost străbătut de fiori de groază cam ca cei pe care-i simțeam, puștan fiind, citind romanele horror ale lui RL Stine.

Peter Fortune visează mai tot timpul cu ochii deschiși. Visele pe care le construiește nu-l lasă să fie prea atent în jurul său, iar adulții cred că este cam încet la minte. Pentru a le demonstra că se înșală cu privire la inteligența sa, Peter începe să scrie poveștile pe care le visează. Si ce imaginație debordantă are!

McEwan este, din punctul meu de vedere, unul dintre cei mai mari scriitori ai trecerii dintre milenii. Imaginația bogată, capacitatea de a construi povești suprinzătoare, de a dezvolta narațiunea în câteva propoziții precum și talentul de a schița caracterele personajelor din câteva mișcări de „penel” sunt câteva dintre abilitățile care fac romanele lui McEwan să fie citite și recitite cu atenție și, aproape, bolnavă plăcere.

Grădina de ciment, Durabila iubire, Ispășire, sunt doar câteva dintre romanele pe care le-am citit și care mi-au plăcut, romane pe care, dacă nu le-aș fi știut, probabil că Visătorul nu m-ar fi suprins atât de plăcut. Sincer, nu m-am gândit vreodată că McEwan poate să scrie pentru copii. Poveștile lui sunt un amestec între imaginația întunecată din care se nasc romanele pentru adulți și imaginația bolnavă populară care născocește înfiorătoarele basme cu „șchepsis” moral spre educarea tinerilor. Însă cu ceva mai mult, cu un ingredient surpriză care face ca poveștile lui Peter să fie apreciate și de adulți: analiza psihologică a personajelor implicate.

Fie că Peter intră în corpul unei pisici sau al unui bebeluș, Ian McEwan parcă recită dintr-un jurnal readucându-și aminte isprăvi prin care a trecut chiar el la un moment dat. Poveștile curg natural, fantasticul se împletește firesc în realitate, observațiile cu privire la modul de existență a corpului posedat de Peter fiind extrem de interesante. Este adevărat că metamorfoza este subiectul preferat de McEwan și este laitmotivul acestui mini-roman, dar pe mine nu mă deranjează absolut deloc pentru că mi-am adus aminte cum mă puneam și eu în pielea a diferiți oameni și animale și-mi imaginam cum ar fi fost să fiu câine, pasăre, nenea Ghenu sau Batman. Critica de specialitate admonestează acest laitmotiv pe când eu mă bucur de el pentru că McEwan construiește metamorfozele interesant și distractiv – or cine s-ar putea sătura vreodată de așa ceva?

Toate povestirile mi-au plăcut mai puțin una. Cea în care Peter se trasnformă într-un adolescent care cunoaște dulceața iubirii – nu mi-a dat același fior pe care l-am simțit de-a lungul întregii cărți – mi s-a părut forțată și parcă a fost scris la comandă.

Recomand cu deosebită plăcere Visătorul copiilor de orice vârstă: distracție garantată!

De ce 5 stele: pentru că este deopotrivă de potrivită atât adulților cât și copiilor și pentru că este scrisă bine, antrenant, distractiv și inteligent – o lectură binevenită care poate fi savurată în familie.

Puhoaie. De primăvară. Observate de Hemingway – recenzie


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

 Puhoaiele primăverii de Ernest Hemingway
My rating: 4 of 5 stars

 

„Gosse se opri în fața flamingoului împăiat și spuse: Ce avem aici, Buque? – Un flamingo, sir Edmund, răspunse marchizul.– Nu asta e concepția mea despre flamingo, spuse Gosse. – Nu Gosse, asta e concepțialui Dumnezeu despre flamingo, interveni profesorul Cumîlcheamă. Aș vrea să-mi pot aminti cum îl cheamă.”
Romanul are 120 de pagini.
Și e amuzant. Și bine și inteligent scris.
Merită să-l citești. Doar pentru că e Hemingway. Nu pentru că așa spun eu. Ci pentru că e Hemingway. Și pentru că Puhoaiele primăverii e amuzant. Chiar te face să râzi. Și ar fi păcat să ratezi un roman care chiar te face să râzi. Asta dacă, bineînțeles, nu te fac să râzi cei din Las Ferbinți sau mai știu eu ce alt serial în care umorul se găsește oriunde altundeva decât în scenariu.
Zice coperta 4 că este o săgeată satirică la adresa anumitor forme de afectare din literatură. O fi. Eu nu mi-am dat seama. Nici nu-mi pare rău.
M-am bucurat frust, pentru că sunt un rudimentar, de scriitura lui Hemingway iar eventualele săgeți mi-au trecut pe la urechi. Departe de urechi.
Cert este că abia aștept să-i dau, personal, 20 de cenți. Și să-i întind romanul în lucru ca să-l citească. Mi-a promis că o să-l citească. Este scris negru pe alb în Puhoaiele primăverii. Altfel o să aibă scandal cu mine. Io nu-s Fitzgerald sau mai știu eu ce alți necunoscuți care au băut cafele cu Hemingway pe când scria Puhoaiele. Hum, dacă el crede că numele mă impresionează, se înșeală. La mine cifrele vorbesc.
De ce 5 stele: pentru că dacă o carte este entertaining ca un episod din, de exemplu, MASH atunci acea carte este fabuloasă.

Elena prezintă: Dificultatea de a trăi – practici de parenting


Click pe poza ca sa cumperi cartea! Transport gratuit ;)

Caut de multă vreme informaţii concludente despre un subiect foarte controversat, însă insuficient discutat, cel puţin pe internet: când trebuie învăţat copilul cu oliţa? Cum pare un subiect dificil, duduile care îşi tot dau cu părerea pe net nu prea au argumente, femeile lipsite de discernământ care susţin AP-ul se predau pentru că habar nu au şi în Studiul China nu scrie nimic de asta, iar specialiştii în parenting nu pot comenta pentru că nu ţine de domeniul lor. Am găsit printre blogeriţele din România o singură duduiţă fără abilităţi şi compenţe care ne explica scurt: „doar n-o să-mi las copilul să poarte pamperşi până la 5 ani. Îl pun pe oliţă de la 6 luni“, de parcă între 6 luni şi 5 ani nu ar exista nici un punct intermediar.

Pe de altă parte, toate cărţile care tratează psihologia copilului şi dezvoltarea psihologică a copilului îndeosebi nu prididesc în a mai avertiza părinţii cu privire la importanţa alegerii momentului. În mod poate nu surprinzător, toţi spun că un copil este gata să înveţe statul pe oliţă atunci când poate urca şi coborî singur o scară de zugrav, dar asupra acestei informaţii voi mai insista.

De ce este acesta un subiect de psihologie şi de ce trebuie să cerem această informaţie de la specialişti şi nu de la duduile care cred că ştiu ce e mai bine pentru copilul lor? Pentru că atunci când vrem să ne controlăm fizicul avem nevoie de o dezvoltare mentală corespunzătoare, pentru că doar după ce ne vom fi însuşit o grămadă de deprinderi vom fi capabili să ne concentrăm şi să  acţionăm conştient asupra vezicii urinare, de pildă.

Bineînţeles, orice copil poate fi DRESAT astfel încât să folosească oliţă înainte chiar şi de 8 luni, dar preţul, va spune orice psiholog, este imens şi am de gând să explic şi de ce. Diferenţa dintre EDUCAŢIE şi DRESAJ? Speranţa Farca o prezintă cel mai clar: participarea conştientă a copilului, nimic mai mult.

Am vrut să fac o compilaţie, un rezumat din cărţile de psihologia copilului pe care le-am citit: Cum întâmpinăm copilul.., Anii magici, Nevoile esenţiale ale copiilor, Difultatea de a trăi, Când apare copilul, Ce să le spunem copiilor şi încă 2-3, pentru că fiecare are punctată câte o chestie mişto. Din comoditate şi lipsă de timp o să prezint doar o parte extrem de sugestivă din Dificultatea de a trăi, din capitolul (atenţie!) “Copilul de la oraş” (aici femeile se grăbesc pentru că nu sunt copiii primiţi la creşă sau, mai oribil, pentru că al lor copil trebuie să fie primul care renunţă la pamperşi, nu din spirit de competiţie, ci din respect pentru natură).

Sistemul nervos central al micii fiinţe umane nu este complet format decât pe la douăzeci şi patru de luni sau douăzeci şi opt de luni. Continenţa sfincteriană este o achiziţie spontană şi NATURALĂ la toţi copiii al căror sistem nervos central este deja constituit, adică a ajuns la terminaţiile părţii inferioare a măduvei spinale, care comanda senzaţiile diferenţiate ale muşchilor fini din talpa picioarelor, ca şi senzaţiile diferenţiate de plin din rect, din vezică, de control al anusului şi al meatului urinar.

Dovada constituirii definitive şi suficiente a sistemului nervos central este dată de capacitatea de a merge fără probleme, de a alerga cu uşurinţă, de a ţopăi din plăcere, de a se căţăra, de a urca şi coborî pe un scaun de bucătărie – toate acestea pot constitui un test pentru încheierea respectivului proces organic -, iar această încheiere este singura care permite continenţa sfincteriană pe care o comandă chiar copilul.

Întârzierile de limbaj şi cele psihomotorii îşi au originea în forţarea nevoilor alimentare, excremenţiale şi motorii ale celor mici, forţare care se datorează lipsei de experienţă a mamei, ignoranţei, lipsei de interes pentru cercetare („Eu ştiu ce e mai bine pentru copilul meu, eu sunt specialist în nutriţie, parenting, educaţie, psihologia copilului etc.”. Oricine îşi poate da seama că nimeni nu poate avea atâtea competenţe, dar mamele chiar ajung să creadă că se pricep la orice pentru că şi pe vremuri se creşteau copii fără informaţii.) şi mai ales lipsei de respect faţă de copil şi faţă de ritmul de apariţiei a nevoii şi a dorinţei copilului care însoţeşte dezvoltarea senzorială şi psihică.

Deşi vor să lase această impresie “mamele de la oraş”, după cum le numeşte Francoise Dolto, nu sunt preocupate să lase copilului iniţiativa în ceea ce priveşte mâncarea, jocul, îmbrăcarea, manipularea obiectelor etc., impunându-I propriile standare psihomotorii şi de continenţă.

Orice continenţă însuşită înainte de 24 de luni prin dresare se datorează dependenţei de insistenţele şi cuvintele mamei şi se poate dobândi numai cu riscuri. Mai sofisticat spus: orice copil care nu mai face pe el înainte de acest moment înseamnă că este dependent faţă de adultul care perverteşte autonomizarea micii fiinţe uname, plasând-o din teamă sau prin seducţie într-o poziţie de dependenţă, ceea ce prejudiciază în cel mai înalt grad dezvoltarea psihomotorie ulterioară a copilului respectiv.

Pe scurt: dresându-l pe copil să îşi controleze corpul  în afara propriului ritm de dezvoltare aducem atingere demnităţii lui de fiinţă umană (cum ar fi să ni se facă nouă ceva asemănător la 30 de ani?) şi, mai mult, îi producem o rană cronică în însăşi încrederea pe care o are în el şi în respectul pentru propriul corp. Prin educare el trebuie să înveţe să aibă grijă de corpul său şi să îi acorde îngrijirile de care are nevoie, în ritmul care îi este propriu, fără ca acest lucru să îl contrarieze în vreun fel.

Partea care mă interesează cel mai mult este cea care priveşte strict dezvoltarea băieţilor şi problemele care ar putea apărea în urma unei forţări inutile:

La băieţei până 25 sau 30 de luni micţiunea este compatibilă cu erecţia. Simplu: încercând să controlăm continenţa aducem prejudicii dezvoltării sexuale normale a copilului. Diferenţa dintre penisul erectil sexual şi cel micţionar nu va putea fi făcută de către băiat decât după ce constată imposibilitatea de a micţiona în erecţie şi după ce mama îi spune cuvinte adevărate despre acest fenomen anatomic.

Enurezisul dispare la aproximativ trei luni după ce copilul are control sfincterian în timpul zilei, atunci când acest lucru s-a întâmplat în mod spontan. Dimpotrivă, pentru copilul a cărui mamă a suprimat în timpul zilei libera funcţionare şi libera manipulare ocazională a penisului în momentele de erecţie, micţiunea nocturnă este singurul mijloc inconştient de satisfacere a pulsiunilor sau dorinţelor refulate în timpul zilei  pe fondul dependenţei de mamă.

O problemă cu care s-au confuntat medicii în perioada interbelică este foarte sugestivă: ei au constatat că tinerilor căsătoriţi le era imposibil să aibă relaţii de natură sexuală cu soţiilor lor. Asta pentru că în anii ’30 apăruse moda “înfăşatului englezesc”, precursorul scutecelor reutilizabile, care le făcuse pe mame să grăbească învăţatul cu oliţa pentru a scăpa de spălat (ceea ce, surprinzător, se întâmplă şi astăzi: femeile vor să apere natura şi folosesc scutece lavabile, dar, din prea multă lene sau epuizare, se decid să scurteze perioada de spălat, începând cât mai devreme dresajul pentru oliţă), în vreme ce la ţară în anii din urmă, copiii erau îmbrăcaţi cu o cămăşoaie (care mai târziu devenea cămăşuţe) fără nimic pe dedesubt, astfel încât mereu se găsea cineva care să şteargă uşor urmele micilor accidente – nimeni nu se grăbea acolo cu oliţa. Culpabilitatea sexuală resimţită de tineri când aceştia urmau să aibă un act sexual cu o femeie iubită devenea mai acută atunci când aceasta le devenea soţie şi insuportabilă dacă ea purta acelaşi nume ca şi mama.

Françoise Dolto este foarte expresivă atunci când îşi doşte ca cei mici să fie protejaţi de competiţia dintre mame pe tema acelei crunte mândrii pe care o resimt când copilul nu mai face pe el. Contintenţă nu poate fi cerută unui copil decât după ce el va fi învâţat să meargă bine, să-i placă să se caţere, să aibă o îndemânare manuală exersată prin jocuri de îndemânare şi manipulare a obiectelor, înainte de a înţelege perfect limbajul şi de a cunoaşte toate cuvintele care denumesc obiectele curente şi toate verbele care desemnează manipularea lor.

Ar fi minunat dacă fiecare mamă ar citi măcar două-trei cărti despre dezvoltarea psihologică a copilului şi, mai ales, dacă le-ar citi critic. Mai grozav ar fi,, dacă ar putea fiecare să stea de vorbă cu un specialist, nu doar cu un medic pediatru, măcar o dată la 6 luni. Poate că unii psihologie greşesc, dar, cu siguranţă, opiniile lor merită ascultate, chiar şi doar pentru a le critica. Nu ştiu cum ai putea educa un copil, dacă tu însuţi nu eşti dispus să te educi mai întâi.

Şi încă ceva: niciodată, dar niciodată, oliţa nu are ce căuta în dormitor, doamnelor. Nici în bucătărie, nici în sufragerie, nici în hol! Doar în baie, evident. Mare atenţie, nu?

4 filme văzute: Rea-voinţa cea bună dresează dragonul spre călărirea unei case regale din imperiul şoarecelui vorbitor


Am profitat de bunica care a venit să stea cu Vlăduţ şi am tras cu Elena o fugă la Cinema City să vedem şi noi un film – cred că nu am mai văzut un film de vreo şase luni…

Nu prea am avut de unde alege, astfel că ne-am hotărât să mergem la două 3D-uri ca măcar să ne clătim ochii. Am luat bilete la Maleficent şi How to train your dragon 2 şi am alergat de la unul la altul deoarece al doilea începea imediat după primul – dacă tot avem ceva timp liber, de ce să nu profităm, nu? :)

 

Maleficent

Angelina Jolie joacă foarte bine. Elle Fanning e enervantă deşi îi iese de minune rolul de copilă prostuţă pentru că nu trebuie să facă efortul de a-l juca – sau poate că în căp’şorul ei infantă ingenuă înseamnă o copiliţă năroadă care se comportă de parcă suferă de un uşor retard.

Povestea este simpatică şi pleacă de la basmul Frumoasei din pădurea adormită, reinventând personaje şi evenimente. Ce să zic, reintepretarea postmodernă a basmului nu pică rău, nu este exagerată, bineînţeles previzibilă pentru că e Disney, dar şi suprinzător de coerentă pentru un Disney.

Dacă nu ai o problemă cu noul trend care remodelează vechile poveşti după mintea şi lipsa de imaginaţie a scenariştilor de la Hollywood, atunci acest film o să-ţi placă. Dacă nu eşti de acord cu noul val, e posibil să pleci dumnezeind de la cinema şi să faci cronici răutăcioase – ceea ce nu ar fi frumos, deoarece filmuleţul nu e chiar un dezastru.

Regizorul este puţin peste nivelul unei maimuţe care a învăţat să dirijeze o echipă de oameni… Impactul său asupra jocului actorilor este zero. Înţelegerea tehnologiei 3D pentru a-şi susţine şi prezenta creaţia lipseşte cu desăvârşire. Nu înţeleg de ce s-a făcut 3D acest film, sincer.

Concluzie: nota 6 pentru că am fost ultrasensibili deoarece este primul film pe care-l vedem după o perioadă îndelungată şi pentru că Angelina Jolie e sexi indiferent de dimensiunea coarnelor care-i cresc din cap.

 

How to train your dragon 2

Recunosc că eu am vrut să vedem aventurile animate ale lui Hiccup şi Toothless. Sunt înnebunit după animaţii şi nu pierd nici o ocazie de a le vedea.

Elena nu a fost foarte impresionată, deşi a recunoscut că povestea a fost bine construită şi fără prea multe sincope în logica evenimentelor. Deşi eu trebuie să sublinizez că nu prea înţeleg cum o mamă poate să stea 20 de ani departe de fiul ei şi să declare, mai apoi, că-l iubeşte şi că s-a gândit la el… În fine, astea sunt preconcepţiile zamfireşti vechi de când supa primordială.

Actorii sunt naturali, activi, entuziasmanţi, le simţi plăcerea de a-şi împrumuta vocile personajelor animate ceea ce face ca filmul să fie şi mai plăcut.

Regizorul Dean DeBlois ştie ce trebuie să facă ca să profite de tehnologia 3D şi o face bine – încă un plus la nota finală.

Din punct de vederea grafic, animaţia este excelent construită. Fire de păr, aluniţe, feţe expresive, lumea înconjurătoare este interactivă şi lasă senzaţia că e reală, nu doar pusă acolo ca să fie pusă pentru că e necesară existenţa unui decor, iar personajele sunt construite cu mare grijă şi dragoste – ceea ce te face să le îndrăgeşti pe fiecare în parte.

Concluzie: nota 8 pentru execuţie, prezentare, efecte vizuale şi reverberaţii sufleteşti – un film pe care toată familia îl poate trăi intens şi la fel de entuziast indiferent de vârstă.

Cele două filme văzute în weekend la cinematograf ne-au redeschis apetitul pentru film şi acasă ne-am mai uitat la două filme.

Grace of Monaco

Eu nu am avut chef de acest film după primele secvenţe şi m-am dedicat Focului palid.

În schimb, fetele (Elena şi mama ei) au rămas ţintuite pe canapea până la sfârşit, filmul fiind alegerea lor, eu recomandându-le Saving Mrs. Banks.

A fost o experienţă destul de interesantă să le urmăresc cum văd acest film pe care eu, plin de preconcepţii cum mă ştiţi, am ales să-l ignor datorită anumitor reacţii din presa de specialitate. Concluzia finală, rostită la unison, a fost: Nicole Kidman joacă groaznic – mai degrabă, nu joacă; regizorul e pe lângă subiect şi face figuraţie; iar scenaristul este un bombalău total care nu are nicio treabă cu realitatea istorică şi personalitatea lui Grace.

Concluzie: nota 1 dată de două femei care sunt doctore în istoria familiilor regale europene – critica a fost aspră şi neiertătoare, desfiinţând în câteva cuvinte, cu uşurinţa specific feminină, un film care a fost distrus atât de criticii de film cât şi de casa regală, ceea ce m-a făcut să cred că sensibilitatea feminină, alături de cunoştinţe vaste într-un oarecare domeniu, poate naşte reacţii la fel de nimicitoare comparabile cu exploziile menite să admonesteze lăsarea ciorapilor murdari alandala prin casă :)

Saving Mr. Banks

Intră-n lumea Disney de mână cu Walt Disney şi doamna Travers!
Filmu-i fain, chiar fain deşi o ia razna pe ici-colo în stilul consacrat al castelului lucitor pe fond albastru. Adică Walt Disney nu mi-a lăsat niciodată impresia de omuleţ zâmbăreţ şi blând, un bunic avant la lettre  aşa cum l-au zugrăvit scenariştii în film, ci, mai degrabă, un fel de Henry Ford – adică un afacerist venal, cu un oarecare respect pentru cei care muncesc pentru el, care găseşte de fiecare dată căile necesare ca să-şi atingă scopurile.
Lăsând deoparte impresiile personale despre personalitatea lui Walt Disney, filmul este bine făcut. Scenariştii şi-au pus la treabă neuronii şi au reuşit să scoată o poveste cu cap şi coadă care evoluează plăcut, interesant şi, cel mai inportant, logic şi neliniar, în ciuda deznodământului cunoscut. Actorii se înţeleg de minune cu scenariul, Tom Hanks şi Emma Thompson oferind o strălucire aparte poveştii luptei dintre încăpăţânata Travers şi insistentul Disney.
Regizorul, John Lee Hancock, nu este spectaculos, dar având în vedere filmele din CV-ul său, reuşeşte să facă o figură destul de bunicică, ceea ce mă face să cred că a fost cineva în spatele său care l-a ajutat în dirijarea camerelor. Partea de editare şi montaj sunt excelente, impresia fiind că s-a stat la această parte din producţia filmului destul de mult şi cu brainstorming-uri îndelungate.
Da, filmul se apropie periculos de zona filmelor bune, micile scăpări ale lui Hancock, uşoarele exagerări specifice producţiilor Disney şi dulcegăriile inevitabile se pot trece cu vederea pentru că ansamblul care formează Saving Mr. Banks arată, sună şi se prezintă foarte bine.
Notă: cel mai indicat pentru aprecierea corectă a filmului de faţă este comparaţia sa cu filme din afara universului Disney – altminteri Saving Mr. Banks poate părea o capodoperă + crearea de amintiri cu Walt Disney nu este ceva ce eu personal să urmăresc sau să apreciez pentru că aduce uşor a marketing în blană de melodramă.
Concluzie: nota 8 pentru că deşi conţine suficient zahăr cât să-ţi îndulcească cafeaua neagră cât pentru două zile, filmul nu o ia razna pe câmpii şi nu te supune unei torturi emoţionale care să-ţi stoarcă lacrimi de crododil; actorii sunt buni şi iubesc scenariul, fapt care bucură cinefilul; muzica – ah, muzica lui Disney – singurul lucru pe care nimeni nu-l poate nega sau aprecia suficient – vizita în lumea creatorilor muzicii Disney e priceless = uite şi efectul Pavlov via Proust pe care au mizat marketerii Disney când au lansat la apă Saving Mr. Banks, efect de care, se pare, nici eu nu am scăpat deci, mea culpa, sunt într-un final extrem de subiectiv.

Am mai văzut ceva filme, niciunul notabil şi care să merite o recenzie separată, despre care am să scriu, sper, săptămâna viitoare.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 120 other followers