O carte de filosofie pentru detinuţi – 33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi


33 de lecţii de filozofie de şi pentru băieţii răi de Alain Guyard
My rating: 1 of 5 stars

O carte de filosofie pentru detinuţi. Guyard povesteşte (înjură) istoria filosofiei pe înţelesul băieţilor de cartier, pe înţelesul analfabeţilor, al criminalilor, drogaţilor etc. în mod explicit asta îşi propune.

Mă şi gândeam ce probă de simţ metafizic: să detectezi lipsa cărţilor de filosofie pentru cei pe care nu îi interesează subiectul, când nici măcar ei nu simt această lipsă. E ceva să remarci o nevoie pe care nimeni nu o are. Îi şi văd pe criminalii în serie gândindu-se să studieze filosofia lui Platon, dar neînţelegând nimic pentru că nici o carte de filosofie nu conţine înjurături clare. Aştept audio-bookul în lectura lui Puya şi a lui Uzzi.

Cam tot ce stă scris pe dinafara cărţii e manipulatoriu, insidios şi inexact.

Să luăm pe bucăţele coperta 4 de sus până jos:

33 DE LECŢII DE LIFTING AL FILOZOFIEI, CARE ÎI RESTITUIE SAVOAREA ŞI MIROSUL EI DELICIOS DE PRAF DE PUŞCĂ, DE FIER ÎNCINS ŞI DE VIN ROŞU

Aici e destul de evident: oare chiar o şedea savoarea filosofiei în limbajul de cartier şi în repovestirea ei la modul cel mai grobian şi nefiresc cu putinţă? De ce e mirosul de praf de puşcă şi de vin mai bun decât mirosul de panseluţe şi de acadele? Nu v-ar atrage la fel de mult/puţin o reclamă: „33 de lecţii de îmbujorare a filosofiei, care îi restituie savoarea şi mirosul ei inocent de acadele, de răsărit de soare şi de panseluţe“. La fel de absurd şi arbitrar.

Potrivit unei preconcepţii, un filozof adevărat trebuie să fie căzut la pat sau deja mort, cu mătreaţă pe umerii tweed-ului şi resturi de la micul dejun în barbă, veşnic având ceva de mormăit în latină. Sau, altfel, un dandy de televiziune cu trei nasturi descheiaţi la cămaşă, cu un zuluf rebel, gata să facă orice ca să seducă rapid câteva profesoare de literatură în prag de pensie. Total greşit

Aoleo!!! Dar cine are această preconcepţie? În plus, dacă ai o dispută personală cu Luc Ferry, Bernard Pivot sau Bernard-Henri Lévy pe care îi invidiezi din străfundurile sufletului, nu o trâmbiţa peste tot. Bănuiesc că nici Alain Guyard şi nici cei care au redactat toată povestea asta nu au mai zărit de mult vreun filosof. Nici nu mă mir, dacă îl caută la şcolile de corecţie şi în mijlocul cartierelor stăpânite de delicvenţi.

O paradă sălbatică, într-un ritm alert, de la Socrate – filozof de bar, la Machiavelli – serial killer –, de la Diogene – distrugător de efigii, la Alexandre Jacob – secera şi ranga, de la Marx – mărunt preparator de  capital măreţ, la Foucault – skinhead de extremă ultrastângă. “

Nu nu este vorba despre un ritm alert. Este o carte atât de plicticoasă dacă te decizi să ignori limbajul vulgar (şi nu văd cum ai avea încotro) încât este de-a dreptul forţat până şi cuvântul „ritm“. Dar, pe de altă parte, sunt de acord cu termenul „sălbatic“ ca desemnând calităţi ale autorului precum necultivat, nedomolit, neobişnuit de violent, cumplit. Nemaivorbind că slalomul acesta plicticos abia dacă atinge câţiva filosofi de interes, pentru că autorul ne vorbeşte despre: Sade (bineînţeles!), Paul Lafargue, Orwell, Georges Sorel, Guy Debord, Jean Dubuffret, Serge Livrozet, Albert Cossery sau Mohamed X. Ne vorbeşte şi el despre ce ştie mai bine, sau cât de cât. Trecerea lui în revistă e cât se poate de şchioapă, fără noimă, nu urmăreşte nici un fir, nu punctează decât pe ici pe colo – Platon, Descartes (de pe copertă), Spinoza, Hobbes, Rosseau, Foucault, Nietzsche, Schopenhauer, Hegel.

În plus, face şi ceva erori de prezentare, de concluzionare şi mai ales de manipulare. De pildă: (despre Socrate) „Sărăntoc jovial şi bigam însurat cu o văduvă de război şi cu o zgripţuroaică, trăind pe spinarea prietenilor, îşi pierdea vremea cu băieţei sub cincisprezece ani şi avea să sfârşească la răcoare, pentru o pedeapsă de treizeci de zile care a culminat cu execuţia lui. Să îndrăznim s-o spunem, deci: filosofia s-a născut în închisoare, iar primele retranscrieri ale dialogurilor socratice nu sunt altceva decât nişte convorbiri la vorbitor.“

Aoleo again! Dar de ce să îndrăznim să facem asta? E asta cumva o concluzie firească? Din faptul că a mers o dată Socrate la Dephi am putea trage concluzia că filosofia s-a născut la Delphi? Şi mai arbitrar: din faptul că Thales a fost la părinţi acasă, în Milet, am putea trage concluzia că filosofia s-a născut la Milet? Etc.

Bănuiala mea e că o astfel de argumentare urmăreşte să justifice o carte de filosofie scrisă pentru deţinuţi şi tinerii din casele de corecţie

Marile figuri ale filozofiei într-un volum ce demonstrează că filozofii sunt mai aproape de mauvais garçons decât de păguboşi, pentru că, aşa cum spunea celebrul Freddy Nietzsche, a filozofa înseamnă a-i face în ciudă prostiei.

Care sunt marile figuri ale filosofiei am arătat mai sus, dar cine credea că filosofii sunt nişte păguboşi? Iar a-l numi pe Nietzsche Freddy nu mi se pare mai comic decât a îl numi Marele Mustăcios Sifilitic, aşa cum face Guyard în carte.

Cineva se aştepta la o carte în care să ia la mişto seriozitatea filosofiei, sau să scrie poveşti comice. Nu o face.

Iată, în schimb, câteva exemple:

„Teatrul este reprezentarea vieţii, a vietii dedublate, şi tocmai asta îl freacă la ficaţi pe Rousseau, că viaţa se dedublează, că are multiple reflexii, că se joacă folosind aparenţele şi prefăcătoriile. Ei bine, Rousseau transferă frica asta căcăcioasă în politică. Statul şi societatea trebuie să fie unul şi acelaşi lucru. Disputa, contestarea – rahat. Jos ironia! Dă-o-n mă-sa de critică!… Ne căcăm pe răzvrătiţii contra autorităţii! Rousseau nu a inventat democraţia, ci a inventat un stat umflat precum târtiţa unui ţărănoi ignorant şi incult înghesuit pe strapontină în timpul unei reprezentaţii de commedia dell’arte“.

„Ai în minte mecla mortală (stilistic vorbind) a lui Foucault din fotografiile de epocă? Cu nădragii à la Beatles mulaţi pe fund, cu helănci până la gât, ochelarii gen Starsky şi Hutch şi capul de skin? Vai, ce se mai pricepe individul!… Ȋntr-o zi e la o agitatiune cu amicul său Deleuze, în linia întâi ca să îşi exprime dezacordul faţă de carcerele din închisori. Aşadar, gardienii ies din camioanele de deţinuţi şi nechează veseli. Foucault observă şirul de copoi care începe să blocheze şi îi spune ceva la caternincă lui Deleuze. După moaca lui amuzată ai crede că îi propune ceva de genul: <Tu îi iei pe ăia cinşpe din dreapta, eu îi fac muci pe ăia douăzeci din stânga>. Dar adevărul e şi mai mişto. Îi zice aşa, într-o doară de faţă cu agentii Securităţii Naţionale <Hei, Gillou,! Îl iei tu pe Freud? Că eu mă ocup de Marx!> Provocarea a dat roade. Deleuze i-a făcut s-o ia în mână pe Freud şi pe toti ramoliţii cărora nu li se mai scoală şi pentru care dorinţa înseamnă lipsă scriind Anti-Oedip. Iar Foucault a caftit viziunea arheo-marxistă a puterii în care ne bălăcim de oareşice vreme“.

Poftă bună!

Retrăind copilăria cu Miss Peregrine şi Ransom Riggs


Miss Peregrine de Ransom Riggs
My rating: 5 of 5 stars

 

Am citit Miss Peregrine alături de un Răzvan adolescent care tremura pe când citea Călărețul fără cap al lui Reid sau romanele lui R.L. Stine. Acel Răzvan care stătea nopțile ca să mai vadă un episod din Povestiri din criptă sau care se bucura când mai prindea câte un comics în franceză cu povestiri horror cu tot felul de aventuri înfiorătoare și total lipsite de veridicitate m-a făcut să iubesc cartea lui Ramon Riggs.

Jaco are șaișpe ani și copilăria i-a fost bântuită de pozele cu prietenii ciudați ai bunicului care a crescut într-un oferlinat de pe o insulă uitată de Dumnezeu după ce a fugit de naziști până când s-a hotărât să lupte împotriva acestora. Însă, o dată cu moarte violentă a bunicului lui Jacob și la îndrumarea psihologului de a vizita locul unde poveștile acestuia s-au întâmplat, adolescentul ajunge într-o lume pe care nu ar fi crezut-o reală nici în cele mai crunte coșmaruri.

Da, Ramon Riggs merge pe o rețetă încercată și răsutilizată de o mulțime de autori. Da, sunt clișee și da, pe alocuri, îți dai seama ce urmează. Da, Jacob este acel ALES pe care-l găsești prin toate cărțile de duzină. Da, unele răsturnări de situație se întrevăd de la o poștă. Și da, drumul ales de Riggs este atât de bătătorit încât nu ai nevoie de niciun ajutor ca să mergi pe el și să nu te rătăcești. Însă Riggs are câteva calități care fac din Miss Peregrine o carte care, eu unul, consider că merită citită și că va oferi satisfacție multor cititori.

Riggs este un povestitor natural. Știe să scrie, să construiască atmosfera astfel încât atunci când lucrurile încep să se întâmple te face să plonjezi disperat și fără scăpare în lumea imaginată de el. Riggs este un adevărat țesător și știe cum să creeze plasa astfel încât să-ți adoarmă simțurile pentru ca, într-un final, să te bombardeze cu senzații care-ți vor trezi frica, frică care nu te va părăsi până la sfârșitul romanului. Multe romane de groază sunt construite fără a-și adormi cititorul și-l lansează direct în acțiune, or imperiul fricii nu este atât de înspăimântător când este trâmbițat de la o poștă. Panica se instalează abia după ce acalmia s-a culcușit bine de tot în suflet…

Riggs m-a mai impresionat cu ceva: pozele pe care le-a presărat peste tot în carte. O găselniță deșteaptă care m-a făcut să-i văd, efectiv, pe toți protagoniștii cărții și să-i simt aievea lângă mine pe măsură ce înaintam în carte. Mișcare șmecheră de marketing sau nu, efectul pe care pozele l-au avut asupra modului meu de a lectura a fost unul devastator. Citeam, îmi imaginam, trăiam, eram pierdut în realitatea alternativă propusă de scriitor și nu-mi păsa deloc de fantasticul care trebuia să fie doar în carte – orfelinatul, insula s-a mutat la mine în sufragerie.

Am trăit intens Miss Peregrine. Intens cum nu am mai trăit de mult. Bineînțeles că nu se compară cu intensitatea lecturii pe care am simțit-o când am citit Ulise sau Pastorala Americană, normal, sunt paliere extrem de diferite, am trăit-o pueril, cu forța pe care doar infantilitatea o poate avea. O renaștere pe care nu mă așteptam, sincer, să o mai trăiesc vreodată.

De ce 5 stele: pentru efectul proustian pe care l-a avut asupra mea, pentru șansa de a-l revedea pe Răzvan cel cocoțat în vârf de pat cu ochii cât cepele și cu părul ridicat pe ceafă, pentru atmosfera malefic creată cu ajutorul unor poze foarte bine alese și amplasate în evoluția narațiunii, pentru o experiență neașteptat de intensă.

Cele trei feţe urâte şi clişeistice ale unei luni viermănoase de Sally Gardner


Cele trei feţe ale lunii de Sally Gardner
My rating: 2 of 5 stars

Datorită lui Sally Gardner, Lois Lowry tocmai ce a crescut în ochii mei și Darul lui Jonas primește o stea în plus și ajunge la 4 stele pe goodreads… Respectând publicul pentru care sunt scrise cărțile, complexitatea temei, mesajul pe care-şi propun să-l transmită și complexitatea intrigii, Darul lui Jonas ajunge să facă acest salt în ochii mei, doare pentru că este pus în balanţă alături de Maggot Moon-ul lui Gardner.

Standish Treadwell este dislexic (un alter-ego al scriitoarei adicătelea) care are un ochi de-o culoare și-un altul de-o altă culoare, locuiește în Zona 7 cu bunicul său pentru că părinții i-au fost uciși și are probleme la școală cu bătăușii și profesorii. Se împrietenește cu familia care se mută în casa în care a crescut și stabilește o relație de prietenie cu Hector, băiatul respectivei familii, prietenie care-l va costa…

Asta-i, pe scurt, intriga.

Romanul adună la un loc toate temele răsfolosite, obosite, stoarse de orice conținut: naziștii câștigă războiul, aselenizarea este filmată, de fapt, într-un studio, indezirabilii sunt închiși în ghetto-uri, rasele inferioare sunt exterminate.

Pffft… toate clișeele ultimei jumătăți de secol adunate într-o singură carte. Ce să zic? Distracție maximă…

Cu ce surprinde Gardner? Cu nimic…

Cum e scriitura? Simplă. Scuipată. Scremută. Standish este la un pas de autism. Nu mi se pare corect față de Standish faptul că Gardner are probleme în a se exprima.

Cum sunt personajele. Atât de fad construite încât ochii lui Standish par autentici chiar dacă nu s-a dat nicio explicație cu privire la ei… De ce e Standish semafor? Care-i faza? Nici măcar Standish nu cred că ar putea să-ți spună, săracul. E un secret care nu va fi dezvăluit cititorului pentru că, am impresia, acest secret este secret chiar şi pentru autor.

Cum e intriga? Atât de bine construită încât îți dai seama de deznodământ de la jumătatea cărții.

De ce a primit Carnegie? Habar nu am. Dacă a fost singura carte notabilă în 2013 în Marea Britanie atunci săracii tineri englezi nu prea au ce să citească. Nici nu mă miră că se îndreaptă spre alte năzdrăvănii de pe alte continente. Măcar de s-ar întoarce la clasici…

Merită să o citești? Poate.

De ce atâta violență în carte? Pentru că naziștii au fost răi, foarte răi și violența se justifică astfel.

Ce înseamnă Patria și de unde Muștele Verzi? Patria e Reich-ul German, se ghicește ici-colo, iar Muștele Verzi sunt Cămășile Brune sau uniformele întunecate ale SS-ului. Muște pentru că se hrănesc cu hoituri. Sau pur și simplu Gardner nu are imaginație. Dacă cititorul are imaginație și este dispus să o folosească, atunci povestea lui Gardner este chiar interesantă și complexă.

 

De ce Luna Viermănoasă/Maggot Moon? Pentru că e putred ceva în platourile de filmare ale Patriei? Pentru că aselenizarea e o farsă? Cititorul e liber să intepreteze. Eu cred că e doar gustul pentru violență și macabru al autoarei.

Citesc Miss Peregrine când scriu recenzia la Maggot Moon și poate că Ransom Riggs mă face să fiu și mai critic cu Gardner. Dar… Gardner are probleme… mari. Mă mir că nu au fost observate și semnalate. Mă întreb de ce? Poate doar dacă te-ai apucat de citit din 2013 și doar cărți scrise-n 2013 ai putea crede că volumul de față este valoros…

De ce 2 stele: pentru că am fost atacat din toate părțile de clișee. Aproape că m-au învinețit

Să învăţăm să numărăm Angliile cu Julian Barnes


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Anglia, Anglia de Julian Barnes
My rating: 4 of 5 stars

După plictisul și nervii pe care mi i-am făcut cu Ipoteza lui Benedict și Povestirile lui Papini m-am apucat de Barnes și a sa Anglie de două ori. Am demarat foarte greu. Era târziu, feng shui-ul meu pentru lectură era distrus de cei doi autori pomeniți mai sus, iar goodreads-ul cu ai săi recenzenți la adresa lui Barnes m-au făcut să fiu și mai reticent și să mă gândesc serios că ar trebui să mă uit la un film sau chiar să pornesc consola pentru o tură de Batman Arkham Origins pentru că nimic, nimic nu se lipea de mine. Nu mă simțeam în stare să scriu, nici să citesc, două din acțiunile cele mai utile pe care le întreprind noapte nu se legau nicicum. Mi-am luat cafeaua și am ieșit afară cu Barnes, din care aveam citite vreo 30 de pagini, hotărât să-mi limpezesc gândurile și să-mi decid noaptea mai ales că nu cedez recenziilor negative dacă al șaselea meu simț îmi spune că ar trebui să încerc. Două țigări mai târziu eram prins iremediabil în lumea fascinantă a limbajului lui Barnes…

Avem trei personaje: Martha Cochrane (crescută, educată și trăită-n Anglia cea veche, cu vechi tare, dar și cu defecte ale contemporaneității, o femeie puternică așa cum doar anii ʼ90 sau doo mii pot să scoată la suprafață, o femeie care se hrănește, încă, cu amintirile din copilărie, amintiri care simbolizează rădăcinile pe care tinerii nu le pot smulge total din vechea ţărână britanică – pentru mai multe detalii picante, citește, te rog frumos, romanul), Paul Harrison (un băiețaș care reușește să o vrăjească pe Martha și care are un set frumos de ași ascunși în mânecă, ași pe care o să-i vedem scoși de-a lungul romanului) și Sir Jack (un fel de Dan Voiculescu, un magnat nebun de șmecher, cu o inteligență nativă mârșavă și periculoasă, un pervers cum de la Apollinaire și de la de Sade nu am mai văzut, un moșneag rău și fantastic precum un mitic hopa-mitică – pentru mai multe detalii, vă rog, citiți cartea despre care vorbesc).

Avem și o intrigă: Sir Jack vrea să adune cele mai importante, reprezentative și vizitate construcții și personaje ale bătrânii Anglii pe o singură insulă care atragă toți turiștii care vor să viziteze Anglia. Zis și făcut. Se cumpără o insulă, se angajează actori, se construiesc replici ale clădirilor, se face un stat în stat și PAC! un succes nebun și un purcoi de bani cade pe capul conducerii. Bineînțeles că apar și probleme, interese și jocuri de culise la fel de interesante și parșive ca cele din, de exemplu, Urzeala Tronurilor. Te-am făcut curios? Uite de aici poți să iei cartea – nu băga în seamă gurile rele care spun că s-au plictisit – mai bine mă înjuri pe mine, dacă nu ți-a fost pe plac volumul decât să-ți pară rău că ai ratat o eventuală bijuterie.

Sincer să vă spun eu am dezvoltat o întreagă filosofie cu privire la ce vrea să transmită Barnes în acest volum, teorie pe care nu am să mă apuc să o prezint acum și aici pentru că vreau să citiți până la capăt acest articol și să și reveniți și cu alte ocazii.

Ce trebuie să rețineți este că Barnes scrie foarte bine, personajele sunt construite cu foarte mult talent (poate că Paul putea să fie tratat cu mai multă grijă), iar intriga este interesantă, chiar dacă ușor răsuflată, destul de bine închegată cât să te facă să dai pagină după pagină ca să vezi ce se mai întâmplă.

Stai așa, nu citești un roman de John Grisham sau mai știu eu ce maestru al suspansului al cărui text îl parcurgi cu o viteză amețitoare. Se citește destul de greuț pentru că Barnes are multe de împărtășit cu cititorul. Inteligent și educat, Barnes are suficiente cunoștințe de istorie, politică, economie și literatură cât să insereze discursuri destul de lungi foarte interesante – cel puțin din punctul meu de vedere. Da, e o lectură anevoioasă, însă merită, chiar merită. Barnes e amuzant, subtil, inteligent, ce să mai, are toate calitățile necesare unui scriitor care să merite să fie vânat.

De ce 4 stele: pentru că, trebuie să recunosc, deși am savurat cu adevărat acest roman, sunt câteva sincope și anumite porțiuni din dezvoltarea intrigii pe care aș fi vrut ca Barnes să le dezvolte mai mult. Iar relația dintre Martha și Paul, relație care părea evenimentul central al cărții, este uitată și lăsată să se prăfuiască pentru a dezvolta alte aspecte – uitare pe care, am impresia, Barnes nu a prevăzut-o, probabil că pur și simplu s-a săturat și nu a mai vrut să dezvolte povestea ca să termine odată cu romanul.

Ipoteza Dumnezeu – cum să pari indecis de Gerald Benedict


Ipoteza Dumnezeu de Gerald Benedict
My rating: 1 of 5 stars

O nouă abordare? Pentru cine, oare, poate să pară volumaşul ăsta drept o abordare nouă a dezbaterii cu privire la existenţa lui Dumnezeu?

Nu suport cărțile în genul știați că… Habar nu am de ce. Cred că din adolescență nu am mai citit astfel de cărțulii. Pur și simplu mă plictisesc de moarte mai ales atunci când tratează subiecte despre care, cât de cât, am nițel habar.

Iar când un convins de-al vreunei tabere ia cuvântul și pozează într-un echilibrat devine la fel de nesuferit ca și lupul cu mițoasa pe el.

Benedict e un credincios sadea. Dacă nu crezi, aruncă un ochi peste ce a mai scris de-a lungul vieții pe care i-a dat-o spre viețuire doamne-doamne. Farsa e totală mai ales că Benedict povestește în prefață cum el nu ia nicio poziție în studiul său și că, de fapt, tot ce vrea să facă este să adune la un loc certurile dintre atei și credincioși. La început l-am crezut și mi s-a părut extrem de enervantă incapacitatea lui de a lua o poziție și de a se mulțumi să facă niște bani de pe urma unor oameni care și-au pus mintea la contribuție și au gândit diverse teorii. Benedict nu are nicicum capacitatea de a gândi de unul singur. El adună de ici-colo și-ți arată într-o lumină cât se poate de potrivită opiniile care-i sunt dragului de el pe plac.

Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama care-i mișcarea lui și mârșava manipulare pe care a pus-o la cale. Senzația cu care poți să rămâi la finalul cărții este că tu dintotdeauna credeai în Dumnezeu și îi urai pe nebunii de atei, asta dacă ești slab de înger (sic!), bineînțeles. Altminteri s-ar putea să te enervezi și să scapi vreo două printre dinți la adresa lui nenea Benedict.

Pe lângă faptul că este un farseur, mai este și un semidoct sâcâitor. Conștient de faptul că nu are o cultură și o inteligență menită să-i lase numele înscris în istoria umanității el încearcă ajutat de săracul armament din dotare să facă o cărțulie despre o temă filosofică extrem de disputată, trecând ca gâsca prin apă prin toată istoria religiei și a gândirii filosofice. Ca un tren japonez de mare viteză parcurge Benedict istoria și-ți rămâne-n cap exact ce-i rămâne și unui pasager dintr-un astfel de tren: frânturi de peisaj din ce ai văzut când nu dormeai.

Ce să mai, volumașul de față este o jignire la adresa tuturor celor care și-au bătut capul cu problema existenței demiurgice, indiferent din ce tabără sunt ei, cu atât mai mult cu cât autorul cărții de față ia o poziție, inutilă din punctul meu de vedere, de propagandist sub poza unui ins echidistant și agnostic.

De ce 1 stea: semidoct, enervant de prefăcut, incapabil să-și asume deschis o poziție, o inteligență mediocră care vrea să-și facă un nume de pe urma gândirii altora. Nu, dragă Benedicte, nu, cărțulia asta a ta nu are nici un aport la marea discuție încinsă pe marginea existenței lui Dumnezeu pentru că: 1 – cei care și-au bătut capul cu această problemă știu ce opinie au și 2 – cei care sunt interesați cu adevărat de discuție vor citi cărțile celor mai vocali și importanți reprezentanți din fiecare tabără. Ipoteza Dumnezeu – una dintre cărțile care merită cu adevărat ignorate.

Recenzie: Povestiri stranii – Giovanni Papini


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Povestiri stranii de Giovanni Papini
My rating: 3 of 5 stars

De mult erau pe lista mea de lecturi Povestirile stranii ale lui Papini. Pe cât de mult entuziasm ante lecturare, pe atât de mare dezamăgirea post citire…

Din ce am văzut de pe goodreads femeile sunt topite după proza lui Papini. Nu știu și nici măcar nu mă interesează să sap și să înțeleg de ce povestirile lui Papini au atât succes la genul feminin pentru că nu vreau să fac psihologie prin intermediul reacțiilor la o carte.

Povestirile sunt interesante, ici-colo plăcute, stranii, fantastice, suprinzătoare etc. Au tot ce le trebuie. Mai puțin acel ingredient special pe care-l toarnă Poe, Lovecraft, Munro, King, Maupassant și alții în prozele lor de gen. Pur și simplu nu m-au prins, nu m-au fascinat, nu mi-au dat acel kick extrem de necesar pe care proza scurtă trebuie să-l ofere cititorului, acel puseu de adrenalină, explozie de trăiri intense, senzații amestecate etc. Papini are filosofie cât încape, însă drămuită exact cât trebuie ca să fie mediocră.

Are observații interesante și care m-ar fi dat pe spate, dacă aș fi fost în liceu. La 31 de ani e greu să mă impresionezi cu remarci de genul în conversații, am o înclinație de neoprit de a rămâne tăcut. Pur și simplu nu m-a impresionat absolut deloc, ba chiar m-a enervat, pentru că ideile erau chiar interesante, dar prezentarea lor a rămas mult prea, să-i zic poetică? bombastică.

Plus că acele trei prefețe atât de pretențioase nu m-au pregătit absolut deloc pentru ceea ce urma, deși au fost destul de multe indicii că s-ar putea să urmeze o scriitură destul de siropoasă pe alocuri foarte nepotrivită gustului meu. Dar am încercat. Nu pot să spun că mi-a părut rău, ba chiar am învățat ceva din povestirile lui Papini: dacă ai talent, folosește-l fără să-ți chinui scriitura forțând-o să fie mai inteligentă decât e deja.

Povestirile sunt interesante, sigur vor fi pe gustul multor cititori, eu le recomand pentru că sunt sigur că cei mai mulți se vor bucura de ele, însă nu am fost foarte entuziasmat de această lectură.

De ce 3 stele: pentru că nu a fost un fiasco total.

Glumiţe la un pahar de votcă – Putin de Stanislav Belkovski


Putin – biografia interzisa de Stanislav Belkovski
My rating: 1 of 5 stars

Cât am stat după cartea asta ca să o citesc, vai de capul meu! De fiecare dată când vroiam să o iau, ba nu mai erau, ba mai erau două care erau rezervate. Când, într-un final am reușit să pun mâna pe ea, m-am și apucat să o citesc. Cu o cană mare de cafea în brațe și cu un weekend în față, m-am făcut confortabil în casa scării cu o țigară în mână.

Dezastrul total…

În mod normal prefețele scrise de oameni inteligenți te pregătesc pentru nenorociri. Hurezeanu m-a pregătit, într-o oarecare măsură, în momentul în care, în prefața nu prea laudativă la adresa cărții, trage o comparație parcă scoasă din revistele gen Can-Can – am să citez din memorie, nu am chef să mă uit în carte acum: blocuri care aveau mai mulți locatari decât băi… Mda… În anul 2014, în democrație, în România, stat european, aproape toți oamenii și toate blocurile și casele pe care le cunosc, băile sunt mai puține decât oamenii… Excepție fac niște prieteni de-ai noștri care stau la casă și au trei băi, ei fiind doar doi.

Bun, trec peste asta, ajung la cuvântul înainte al lui Belkovski. Care este înfiorător. Deși pozează într-un erudit și-și cravașează simțul umorului ca să screamă când și când o glumă stupidă, nu-i iese absolut nimic. Belkovski îmi aduce aminte de un critic literar de pe la noi căruia i s-a dus buhu că este extrem de amuzant dar, săracul, este înfiorător de plictisitor şi neinspirat, glumele sale aducând cu poantele care se făceau prin birturile din județul meu natal, Suceava, de către bețivii formolizați în Vorona sau Scandic, bețivi care mai-mai că se identificau cu mușamalele jegoase și rupte ce acopereau mesele birturilor mizere.

Dar hai să vedem de ce este interzisă această biografie. Păi, se pare că KGB-ul are simțul umorului și nu trece ușor cu vederea când o persoană încearcă să fie amuzantă și ajunge enervantă și, mai ales, se pare că are cultură literară, sunt educați în critică literară și sunt foarte sensibili la scriitura proastă către idioată. Cică acest Belkovski este urmărit și și-a riscat viața publicând această carte. Oricine ar scrie o astfel de oroare despre orice persoană de pe această planetă ar fi riscat să fie linșat în public de către cititorii care au început să-și smulgă părul din cap în urma nervilor cauzați de stupiditatea autorului.

Ce mi se pare extrem de ciudat este că, totuși, Rusia se pare că-l acceptă pe acest clovn, Belkosvki și pe-ale sale aberații. De ce? Pentru că Putin iese șifonat, însă doar la suprafață. Belkovski nu vine cu nimic concret, toată cartea este o simplă bârfă, răutăți spuse la colț de muncitorii din fabrică supărați pe maistrul șef care a plecat cu blonda de la contabilitate la o cafea și n-a lăsat-o să le dea cartelele la timp. Atât și nimic mai mult.

Sincer, cât de credibil poate fi un individ care scrie despre un lider al unei mari, bine, foste mari puteri că umblă în căutarea unei figuri paterne și că de asta a ajuns președinte? Că mai toți conducătorii ruși au probleme cu figura paternă? Că Putin era în căutarea unui frate, l-a găsit pe Abramovici, pac-pac, chimie maximă de unde rezultă relații excelente cu oligarhii care-l vor susține la conducerea țării? Aberații sunt multe dar am ales să le redau doar pe cele pe care le gășești la începutul cărții, pe restul am să te las să le descoperi singur dacă ești suficient de masochist încât să mai vrei să citești cartea.

Belkosvki scrie un text care s-ar preta drept un foileton pentru ziare precum Libertatea, Click! sau Can-Can. Glumele sunt proaste, concluziile și filosofia sa cu privirea la politică, la istoria Rusiei, la poporul rus sunt jignitoare și stupide dacă ai un minim bagaj de cunoștințe despre istoria Rusiei și despre cultura rusă. Deși pozează într-un elitist, Belkovsi aduce mai mult cu nu aparitcik spălat pe creier care are acum ocazia să plătească niște polițe maistrului care l-a supărat la un moment dat pentru că l-a certat public că nu și-a făcut norma.

De ce are atâta succes? Pentru că e în stilul OTV: flamboaiant, te lasă să înțelegi ce ai tu chef, glumele sunt familiare pentru că seamănă cu cele făcute de vecini în fața blocului, intepretările însoțite de exemple de evenimente și personaliăți istorice par a fi foarte deștepte și înțelepte dacă nu ai habar despre cât de complexe au fost situațiile, de fapt, ce să mai, un stil care nu are cum să nu prindă pentru că, sincer, eu nu-mi aduc aminte de rahat proaspăt, împuțit și aburind care să nu atragă muște.

De ce 1 stea: din cauza lui Hurezeanu.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 148 other followers