Femei singure – drumul spre sinucidere este Pavese cu bune intenţii


Click pe poza si cumpara cartea!

Femei singure de Cesare Pavese
My rating: 3 of 5 stars

Femei singure este un fel de „La Grande Bellezza”, dacă scoţi umorul din film.

Cesare Pavese se aruncă în lumea unor tinere femei plictisite aflate în căutarea sensului vieţii. Cel puţin aşa pare. Debusolate, depresive şi abulice, femeile lui Pavese vânează iubirea pentru a o ţine măcar puţin în laţ, fără a-şi da seama că, de fapt, o ucid. Aceştia sunt cei mai siguri paşi către sinucidere. Se pare.

Discuţiile despre iubire sunt cinice şi reci. Concluziile radicale. Poate că acesta este şi motivul pentru care Pavese a decis să se afunde în lumea femeilor. Sincer, nu văd un bărbat rostind:

“Cine face copii, a spus fixand paharul, accepta viata. Tu accepti viata? Daca traiesti o accepti, i-am raspuns. Nu? Copii nu schimba nimic…[...] Cu toate astea a nu avea copii inseamna a-ti fi frica de viata.”

“Nu poti iubi pe cineva mai mult decat pe tine insuti. Cine nu se salveaza singur, nu e salvat de nimeni.”

“Cine face dragoste isi scoate masca. Ramane gol.”

Am fost salvat de a scoate toate aceste citate sau din a le sublinia pe carte de pe blogul Bulletin DaDa care a făcut munca pentru mine, eu doar copiindu-le cu maximum de comoditate.

Părerile despre romanul lui Pavese sunt care mai de care mai complexe, ştiinţifice, cu adânci şi straşnice elaborări critice construite cu ajutorul sculelor atât de ascuţite şi strălucitoare ale doctorilor filologi, însă romanul nu m-a impresionat.

Poate pentru că am alte aşteptări de la un roman. Una dintre acestea însemnând să nu citesc proza ca pe o poezie. Or, se pare că tratând Femei singure drept proză s-ar putea să-i ratezi mesajul. Sau poate că Pavese este pur şi simplu mult prea deştept pentru mine…

Se spune că Pavese se metamorfează. Sincer, mă îndoiesc. Pentru că nu-i iese deloc. Rezultatul, un fel de struţo-cămilă, dacă este să priveşti romanul prin teoria metamorfozării, este dezamăgitor şi-ţi lasă un gust de nămol cleios.

Ghinionul lui Pavese este că am citit în ultimul timp câteva cărţi scrise de femei, despre femei, despre modul cum gândesc acestea, cum acţionează, cum simt. Or, femeile lui Pavese sunt, de fapt, nişte bărbaţi travestiţi care trăncănesc cu voci subţiri opinii despre cum ar trebui să gândească şi să simtă femeile sau cum cred ei că acestea o fac. Romanul a fost scris la sfârşitul anilor ’40, iar Pavese tocmai ce încerca să-şi revină dintr-o relaţie ratată, prin urmare, se înţelege, oarecum, tonul său.

Nu mi-a plăcut cartea, nu am rezonat la absolut nimic din ce a scris Pavese, nu am reuşit să înţeleg ce a vrut să transmită scriitorul şi m-am chinuit cu această nuvelă de 160 de pagini aproape 4 zile…

Scriitura este bună, Pavese ştie să scrie, se pricepe la cosntruit o naraţiune, modelează frumos propoziţiile, doar că nu a reuşit să închege cum trebuie personajele cu povestea, chiar dacă premize sunt. Impresia de nuvelă neterminată şi nefinisată este mult prea puternică şi m-a urmărit pe tot parcursul lecturii.

De ce 3 stele: probabil că nu am o anumită sensibilitate sau capacitate de a observa şi înţelege scriitura lui Pavese şi acesta este şi motivul pentru care îi dau o notă de mjiloc, deşi, dacă ar fi să notez după cum dictează sufletul, i-aş acorda doar 2 stele.

Citind/Călătorind cu Ulise – sesiunea 2


Ulise – James Joyce, Editura Univers, 2012, trad. Mircea Ivanescu

Citind Ulise – pag 54-420

Prima parte din acest articol este scrisă cu ceva timp în urmă. A doua parte este scrisă la o terasă din Alba Iulia, sub semnul arșiței și al unei beri reci. A treia este scrisă în Timișoara la sfârșitul unei nopți albe în compania textului delirant din capitolul Boii Soarelui care m-a țintuit în fotoliu. Am călătorit cu Ulise pe traseul Timișoara-Alba Iulia-Brașov și retur, drumul și liniștea singurătății eliberând stihiile care-mi chinuiesc degetele spre pierderea gândurilor întru documente în format WORD.

Actul 1

Am renunțat la note. Pur și simplu mă scot din sărite pentru că îmi frâng ritmul și distrug foarte mult frumusețea scriiturii/traducerii. Joyce trebuie trăit și mai apoi înțeles până-n prăslele. Cam ca și o relație de dragoste: mai întâi pasiunea după care chinul compromiselor.

Intră-n scenă Leopold Bloom. Și infidela sa soție, Molly. Leopold are parte de două scene, până acum, cu adevărat, din punctul meu de vedere, memorabile: când citește ziarul și-și curăță mațele și gândurile legate de moarte, gânduri care apar cu ocazia înmormântării prietenului său Dignam.

Ce mi-a atras atenția în mod special:

-          Relația lui Bloom cu soția infidelă – un amestesc de rușine, acceptare a situației, gelozie, ciudă, nervozitate – totul amestecat dar nimic nelăsat neobservat. Impresia mea este că Joyce ia în derâdere această înțelegere socială care este căsătoria și viața matrimonială;

-          Nu știu dacă monologul lui Bloom legat de măsline nu este cumva o metaforă la infidelitatea soției sale. Bineînțeles că detaliile, dacă e să existe vreo legătură cu un act sexual, sunt de-un erotism aprins – ”Molly le scuipă. Le știe bine gustul, acum… Îți face plăcere să le ții în mână (portocale și lămâi), fructe proaspete, cerate, le strângi în mână, le ridici la nas, le miroși aroma. Chiar așa, grea, dulce, o mireasmă de sălbăticie. Întotdeauna la fel, an după an. ” Sau poate e doar impresia mea;

-          Critica la adresa religiei și a ”obișnuințelor” popești este extrem de savuroasă. Bloom este un mucalit par excellence care nu pregetă în a mușca sutana popii de fiecare dată când are ocazia;

-          Dignam o dată pus în mormânt îi oferă șansa lui Bloom să peroreze filosofic pe marginea morții și a descompunerii. Un șobolan obez care răsare în fața unei cripte naște o serie de observații cinice. De asemenea, în aceste pagini, Joyce alege să pună față în față cruzimea naturii și fanteziile născute de religie legate de moarte și ”pățaniile” corpului uman ars, aruncat în apă sau, mai clasic și deontologic, oferit arvună viermilor pentru fructele/legumele/ierburile ce va să vie, Amin!

 

Getting Joyced:

Pe măsură ce înaintezi în epopeea joyciană, Dublinul se înfiripă din ce în ce mai mult în ochii tăi. Odată o imagine încețoșată. Acum străzile se conturează mai clar, oamenii încep să aibă trăsături, mirosurile încep să-ți dea târcoale, iar capul să-ți zumzăie de gândurile pe care începi să crezi că le gândești.

Umorul lui Joyce te consumă așa cum se consumă fitilul unei bombe: încet, dar sigur, câte o explozie de râs dement care-ți poate face consoarta să-ți tragă cu ceva în cap, copilul să tresară speriat și să înceapă să urle ca din gură de șarpe, proaspăt trezit din frumosul coșmar al nașterii.

Joyce nu este inteligent. Joyce este malefic. El nu folosește cuvinte ca să scrie, ci holograme. Toate danțurile făcute de puricii care-ți aleargă în fața este un joc vrăjitoresc al paparudelor care aduc, încet dar sigur, broboanele de sudoare pe fruntea ta.

Poate că nu am reușit eu să prind toate subtilitățile acestei minți întortocheate așa cum le-au priceput și disecat criticii/prietenii/cititorii/meticuloșii/hipsterii/bontoniștii lui, dar, la momentul acesta de un 23 și-un ghinion întors, nici că-mi pasă. Lectura este precum un mic dejun copios, bogat, în exact aceeași măsură, în calorii și crudități după o noapte cruntă de beție, eventual asezonată cu o partidă de sex din care nu prea mai reușești să reconstruiești imagini pentru că amintirile nopții de amor sunt mult prea înfiorătoare pentru a merita supușenia memoriei.

Actul 2 – pe o terasă din Alba Iulia

Aeolus – În redacție

Chinuitor capitol… O adevărată agonie. Notele volumului sunt inutile. Pur și simplu pierzi controlul textului gândit de Joyce. Sunt atât de multe trimiteri, atât de multe „zăvoare” care au nevoie de chei atât de complicate încât îți vine să-ți iei câmpii.

Capitolul se petrece în redacția unui ziar din Dublin unde se trec în revistă toate mondenitățile și evenimentele istorice care s-au întâmplat și se întâmplă în Irlanda începului de secol XX. O aroganță joyciană care poate arunca cititorul în golul care se deschide o dată cu darea de perete a geamurilor de la balcon…

Nu am savurat acest capitol din simplul motiv că am fost nevoit să stau cu două companioane deschise pe telefon pentru a putea pricepe, cât de cât, ce a vrut Joyce să comunice de fapt. Câte un rânjet de hienă, ici-colo, datorită umorului specific, dar nu suficient ca să mă ajute în savurarea textului așa cum s-a întâmplat până acum.

Lestrygonii – Cum te poate face Joyce să nu mai vrei să mai mergi vreodată la vreun restaurant

Înapoi alături de Bloom!

Discutăm despre modul „canibalic” de înfruptare a comesenilor lui Leopold Bloom. Acum am ocazia să văd lumea care mânăncă într-un restaurant așa cum o vede Leopold. Ei bine, am să mă abțin de la comentarii dar trebuie să vă spun că merită să citești acest capitol după care să dai o tură într-un local unde se mănâncă. Îți va schimba viața.

Un capitol savuros, că tot vorbim despre canibalism, de-a dreptul! Amuzant, scabros, violent, ce să mai, un tur de forță în care avem drept sprijin umărul lui Leopold Bloom. Slavă lui Joyce că l-a readus în scenă! Dacă mai aveam parte de încă o cură de Daedalus…

Scila și Caribda – Despre Shakespeare

Oh, tu Joyce cum agiți sulița folosindu-l pe Daedalus drept aruncător.

Vâj, vâj, vâj, vâjâind cuvintele îmi trec pe lângă urechi, mă feresc cât pot, mă uit la numărul lor, îmi trec liniuțe pe perete ca un prizonier, de la 178 la 211, ufff, ce chin, ce agonie, ce plictis arareori ucis de poezie pură și râs strident.

Scila și Caribda este chiar mai greu decât Aeolus. Este infernal. Am încercat să-l citesc în paralele cu un companion dar s-a dus naibii toată plăcerea textului – care, oricum, pentru un cititor ca mine este minimă. Probabil că în momentul în care ai foarte mult habar de Shakespeare, atunci textul lui Joyce este mult, mult mai suculent.

Înainte de Ulise, se recomandă cu strășnicie lecturarea profundă a operelor lui Shakespeare precum și a biografiei sale – mi-ar fi fost de folos acest mic detaliu, ca să fiu sincer.

Stâncile rătăcitoare – La pas, prin Dublin

19 cărți poștale cu Dublin-ului din 1904. Un ghid turistic fără de care eu nu aș pleca să vizitez Dublin-ul.

Actul 3 – la o pensiune de lângă Predeal, timp de trei dimineți, la cafea, în aerul curat și aspru de munte, cu Ulise îmi dreg mahmureala

Sirenele – La băut cu Daedalus și Bloom

Ritm de halbe, pleoscăituri, râsete, poc-poc bastonul unui orb, inima lui Bloom ține cadența muzicii pe care pașii lui Boylan o compun în drum spre Marion Bloom.

Daedalus se dedă la cântat – ce surpriză! ce surpriză?

Capitolul este mult mai ușor în comparație cu Aeolus sau Scila și Caribda însă sesizabil mai greu decât Stâncile rătăcitoare. „Fuga” pe care se spune că o pune în scenă Joyce cere multă atenție pentru a identifica și observa momentele cheie în care personajele devin interpreți ai propriilor operete.

Ciclopii – Fugi, Bloom, fugi!

Cred că este cel mai antrenant capitol din toată cartea. Discuțiile bețivilor din birtul lui Kiernan în care adastă Bloom sunt pline de viață și amuzante, paginile curgând mai repede ca niciodată.

Alternanța de stil pe care Joyce o practică în capitolul de față, care anticipează simfonia din Boii Soarelui, te prinde într-un fel de dans bahic.

Sfârșit apoteotic cu Bloom fugărit de o cutie de metal și un câine care-l va urmări, fără ca Bloom să prindă de veste, chiar și la întâlnirea cu domnița Gerty.

Nausicaa – La agățat

Cel mai ușurel capitol de până acum însă deosebit de savuros.

Scris într-un stil specific romanelor romantice, înzorzonat pe alocuri până la sufocare, Joyce construiește o Lolită dublineză, formând unul dintre cele mai simple și savuroase capitole.

Neașteptat, surprinzător, dar binevenit după chinurile anterioare. Concluziile lui Bloom din monologul pe care-l susține după despărțirea de Gerty este cireașa de pe tort.

Este pentru prima dată când am impresia că Joyce ar fi putut fi unul dintre cei mai profunzi psihanaliști ai secolului…

Înapoi la Timișoara, aștept pontajul care va să vie în sfânta zi de lucru de 10 ore, așa să-mi ajute ce-o putea și o fi la îndemână, Amin!

Elena prezintă – Lumea Sofiei VS. Lumea Elenei – Jostein Gaarder


 

Click pe poza si cumpara cartea!

 

Lumea Sofiei de Jostein Gaarder
My rating: 1 of 5 stars

 

Răzvan: Recenzie şi opinie la care subscriu în totalitate deşi, trebuie să recunosc, poate că eu aş fi niţel mai aspru. Enjoy Elena’s World! :)

Fără doar şi poate Lumea Sofiei este un clasic. Rămâne doar de văzut un clasic al ce. Până una alta, se ştie că atunci când judeci aspru un clasic, trebuie să te şi justifici, ca nu cumva lumea să credă că eşti pur şi simplu un Ghiţă Contra care nu vrea decât să terfelească o carte de calitate în scopuri egoiste.


Să vedem! Să fie Lumea Sofiei o carte de beletristică/ficţiune clasică? Se poate. Dar, deşi sublimă, proza din aceasta carte lipseşte cu desăvârşire.


Tot aşa cum o carte cu pagini albe te poate ajuta să înţelegi Tot ce ştiu bărbaţii despre femei Lumea Sofiei ar putea rivaliza (sau măcar fraterniza) cu orice carte de literatură. Povestea e atât de slabă, atât de puţin muncită încât merită cu prisosinţă, în ierarhia Goodreads, cele zero stele pe care i le acord din toată inima şi după lungi analize.


Să fie Lumea Sofiei o carte de filosofie clasică? Aici mă văd nevoită să spun revoltat şi răspicat: NU! Am studiat filosofia ani lungi de zile, mi-am tocit coatele şi fruntea în bibliotecile de filosofie din toată ţara, urmăresc noutăţile constant şi mă entuziasmez ca un copil la fiecare traducere valoroasă a unei lucrări din filosofia recentă, deşi, cel mai adesea, lectura originalului îmi va fi bântuit visele nopţi la rând. Nu se poate, domnilor, ca o carte de filosofie, care parcă se opreşte brusc, să nu trateze filosofia secolului XXI după măcar cele două direcţii esenţiale. Wikipedia is no pedia.


De-acord: Democrit, Parmenide, Locke, Kant, Darwin dar mai departe nu mai poţi, prietene Jostein? Totuşi, pentru efortul de a face câteva rezumate ca atâtea alte cărti de istoria filosofiei, eu cred că merită două stele Goodreads. Nu mai mult pentru că nu e up to date şi mai şi sare câţiva filosofi importanţi (nici nu se putea să îi listeze pe toţi, bineînţeles). Un bun reper mi se pare la capitolul acesta cartea lui Barry Lower.


Să fie Lumea Sofiei o clasică introducere în filosofie? Asta nu pot s-o cred. O introducere în filosofie trebuie să îţi arate prima dată cum s-a gândit de-a lungul timpului, nu ce s-a gândit de-a lungul timpului.


Filosofia nu se învaţă înghiţind bucăţi mari de înţelepciune, ci digerându-le. Abilitatea asta grozavă de a digera e cea care se însuşeşte cel mai greu şi e, prin însăşi natura ei, prioritară. Teorii filosofice sunt şi vor mai apărea pe toate gardurile, important e să ştii ce să faci cu ele. Nagel şi Blackburn sunt bune exemple în acest sens cu ale lor introduceri. Asta este, de fapt, principala mea problemă cu Lumea Sofiei – nu te incurajează să gândeşti critic, iar lipsa gândirii critice, cum bine ştiti e sursa tuturor relelor – acasă, la lucru, la cules de brebenei, ciuperci etc. Ca şi introducere în filosofie cartea primeşte de la mine zero stele Goodreads şi sunt convinsa că le merită cu prisosinţă.


Şi acum să facem un calcul cât se poate de transparent, de pildă o medie aritmetică: 0+2+0/3=0.67, rotunjit în sus mie îmi iese exact ONE STAR.


Deşi, în adâncul fiinţei mele, îi invidiez pe cei care se bucură de această carte pentru că nu sunt la fel de trişti şi de încrâncenaţi ca mine şi pentru că atunci când privesc în sus văd cerul puţin mai albastru.

17 – Kenzaburo Oe – băiet fiind, mişcări de dreapta extremiste căutam


Click pe poza si cumpara cartea!

 

17 de Kenzaburo Oe
My rating: 3 of 5 stars

Nu știu de unde am norocul ăsta, dar mă bucur enorm că reușeșc să fiu tot timpul înconjurat de oameni extraordinari care-mi oferă șansa să citesc cărți pe care, altminteri, este posibil să le ratez.

17 de Kenzaburo Oe mi-a fost adusă acasă de Elena la câteva zile după ce am citit pe blogul lui Valeriu Gherghel despre ea. Gând la gând cu bucurie. După cum am mai spus de atâtea ori, mă apropii greu de cărțile subțiri, însă Elena s-a hotărât, se pare, să mă convingă că există romane extraordinare chiar dacă sunt subțirele. Trebuie să-i dau dreptate pentru că, cel puțin până acum, nu a dat greș.

Un puști tocmai ce face șaptesprezece ani. Nu primește niciun cadou, părinții nu-i spun nicio urare, ba chiar are o contră pe teme politice cu soră-sa căreia îi sparge ochelarii și pe care o umple de sânge, totul sub privirile tatălui care nu are nicio reacție, la fel ca și fratele său care este prea ocupat cu macheta unui avion. Adolescența este oricum boală grea, dar dacă mai ești și supus indiferenței totale din partea familiei, atunci categoric o poți lua razna. Ceea ce puștiul nostru și face.

Personajul lui Kenzaburo Oe nu are nume. Se autointitulează Seventeen pentru că asta este vârsta pe care tocmai a împlinit-o. Onanist convins, cu viziune sumbră despre viață, antisocial, cu stima de sine la pământ și cu ceva idei politice extrem de neclare în cap, puștiul își caută un scop și rol în viața care stă să-nceapă.

Nu știu cât de onanist eram eu la vârsta de 17 ani, e posibil să fi fost la fel de dedicat ca și personajul în discuție, dar cert este că eram foarte atras de extrema dreaptă, extremă care la mine în orășel era reprezentată de o gașcă de roackeri ce vroiau să lupte împotriva sistemului neocomunist, împotriva ungurilor și țiganilor (unguri care NU se gaseau la noi în zonă și țigani care ne erau vecini și beam cot la cot fără nicio problemă, uitând de „convingerile politice”). Într-o oarecare măsură înțeleg drama puștiului lui Oe și tragica manipulare căreia îi cade pradă, cu atât mai mult cu cât situația Japoniei din anii 60 era mult mai dramatică decât cea a României din anii 90 în care am trăit eu.

Romanul e în egală măsură un manifest politic , dar și o avertizare lansată societății nipone. Agresivitatea extremei drepte alături de o politică deficitară pentru populație poate să atragă tinerii și să-i transforme în soldați înfocați care să fie în stare să ucidă în numele idealului pe care partidul îl plantează în mințile lor fragede. Este adevărat că Oe a avut multe conflicte cu extrema dreaptă și că în realitate pare a fi un stângist veritabil, iar acest lucru se vede în microromanul 17, însă, dincolo de aceste aspecte, autorul subliniază problemele cu care Japonia se înfruntă după ce s-a găsit de partea învinșilor în al doilea război mondial, probleme pe care nu și le poate nici rezolva, nici depăși la 20 de ani după înfrângere.

Interzicerea glorificării Împăratului și acceptarea faptului că este un simplu om, interzicerea reînarmării și dezvoltării bombei atomice, acceptarea protecției din partea SUA și considerarea Codului Samuraiului drept vetust în opoziție cu un regim politic și economic care pare a fi aservit în totalitate marelui dușman sunt cele două viziuni care împart societatea japoneză și care se luptă pentru atragerea tineretului pentru a-și adjudeca cât de curând puterea. Japonia anilor 1960 este strânsă atent și cu talent în nu mai mult de 170 de pagini și povestită prin ochii unui puștan de 17 ani.

Personajele lui Kenzaburo Oe sunt descrise scurt, tranșant, fără multe detalii, fiecare este pus la locul său și acțiunea se petrece rapid, mai-mai că nu apuci să-ți dai seama că ai ajuns la sfârșitul cărții, însă imaginea și problemele Japoniei, precum și cele două opțiuni ale societății japoneze se formează clar în mintea cititorului.

17 este un bildungsroman transformat într-un haiku. Nu e de mirare că autorul a luat Premiul Nobel pentru Literatură.

De ce 3 stele: pentru că personajul principal se autonumește Seventeen deși ajunge să fie un fiu al Împăratului, un antiamerican convins și un naționalist până-n măduva oaselor, or Seventeen-ul este în ușoară contradicție cu perorațiile antiamericane de dreapta. Sau poate-mi scapă mie ceva. De asemenea, deși este un bildungsroman redus la dimensiunile înțelepte ale unui haiku, parcă aș fi vrut puțin mai mult, un personaj puțin mai dezvoltat, dar aici sunt deja chestiuni de gust, gust care mă împiedică să dau, totuși, mai mult de trei stele acestui roman.

Noaptea – Când abisul te priveşte-n ochi


 

Noaptea de Elie Wiesel
My rating: 0 of 5 stars

Lui Chlomo Wiesel

ATENȚIE: mai jos sunt opinii de cititor care se discută doar în cadru literar.

Cum aș putea să recomand această carte? Și de ce aș face-o? Aș recomanda-o cuiva care caută astfel de mărturii. Doar cuiva care vrea să citească cărți scrise de supraviețuitori și literatură de lagăr. Atât. În niciun caz unui cititor care vrea literatură. Pentru că Noaptea lui Elie Wiesel nu este literatură.

Dacă iei cartea separat și încerci să o citești făcând abstracție de abominațiunile care s-au întâmplat în lagărele naziste, nu rămâi cu nimic… Prea multă ură și oroare… Prea destins scrisă… Prea crudă pentru a fi o memorie… Prea crudă și prea multă ură pentru a fi închinată memoriei evreilor care au pierit în ghearele animalelor naziste…

Cartea este un puzzle făcut din cuvinte al tuturor imaginilor pe care le-ai văzut pe internet sau în documentarele de la televizor despre Holocaust. La fiecare propoziție pozele pe care le-am văzut de-a lungul vieții s-au repezit la mine din străfundul memoriei. Pură agonie, asta am simțit în aceste două sute și ceva de pagini. Agonie și recapitulare a tuturor cadavrelor și corpurilor emaciate pe care le-am văzut vreodată.

De ce aș recomanda această carte? Ca să nu uităm? Ca să nu uităm ce? Imaginile teribile care ne sunt deja plantate, scrijelite, zgâriate în sufletul și mintea noastră, a tuturora?

E o carte teribilă pe care nu pot să o înțeleg. Sunt sigur că îmi voi atrage multe critici și cine știe ce aberante acuzații, dar îndrăznesc să spun că acest volum este considerat extraordinar doar datorită evenimentelor extraordinare care s-au produs într-un moment extraordinar dintr-un secol extraordinar în care un război și câteva minți extraordinare au distrus un continent și numeraose nații extraordinare.

Citesc literatură de lagăr și testimoniale scrise de supraviețuitori și am citit destule, însă Noaptea lui Elie Wiesel mi-a lăsat impresia de o acțiune Fight Fire with Fire gândită la rece.

I-am simțit pe majoritatea scriitorilor de acest gen, am trăit și m-am înfiorat alături de ei, m-am cutremurat și tremurat alături de ei.

De această dată am avut senzația că am fost cobaiul unui chirurg care, fără anestezie, m-a tranșat pentru a mă reumple cu toate ororile pe care le-am văzut vreodată…

Scopul final? De a nu uita ceva ce oricum nimeni nu va putea uita vreodată sau de a mă face să nu uit vreodată că a fost pe lume un Elie Wiesel? Cartea a fost scrisă cu mult sânge rece și nu cu rol de exorcizare, aducere aminte sau mărturie despre demența nazistă. Sau poate că așa reacționează sistemul meu de autoapărare la o supra stimulare precum cea prezentă în Noaptea lui Elie Wiesel…

Concluzie: m-am simțit manipulat…

Elena prezintă: Alain de Botton – Cum să ne gândim mai mult la sex


Click pe poza si cumpara cartea!

 

Cum sa ne gandim mai mult la sex de Alain de Botton
My rating: 1 of 5 stars

Răzvan: unele cărţi le citim împreună pentru că ni le recomandăm unul altuia ca să discutăm, apoi, pe marginea lor. Rar se întâmplă să nu fim de acord. Arareori reuşeşc să o conving pe Elena să scrie câte o recenzie la cărţile pe care le citeşte şi despre care vorbeşte, adeseori, mult mai bine şi frumos decât mine. Mă bucur că am reuşit să o conving să scrie despre această carte pentru că, zic eu, este mult mai elocventă decât aş fi fost eu :)

Ce să faci dacă trebuie să ţii o conferinţă pe un subiect despre care nu ai nimic interesant de spus? Pai…să vedem: te apuci de citit. Conferinţa e peste o săptămână, cât poţi citi într-o săptămână? Două-trei cărţi. Bineînţeles, nu vei citi cărţi de introducere în subiect şi nici cărţi pe care le citeşte oricine. Vei căuta două titluri inedite pentru a lăsa impresia că ai epuizat bibliografia de bază şi că eşti deja next level. .

Bine, dar nu suntem la şcoală ca să prezentăm două cărţi. Trebuie să te dovedeşti enciclopedic, interdisciplinar, transdisciplinar, exhaustiv…homo universalis. Cum faci asta? Vorbind despre ce ştii. Trebuie să ţii o conferinţă despre modalităţi inedite de a prepara shaworma, iar tu te pricepi la fizica cuantică? Excelent! Vei povesti despre procesele şi compoziţia shawormei la nivel submolecular. Trebuie să ţii o conferinţă despre cultivarea profitabilă a morcovului în sere, iar tu eşti specialist în existenţialismul francez? Nimic mai potrivit! Vei vorbi despre libertatea de a cultiva sau nu morcov, despre fiinţa leguminoaselor şi despre neantul altul tipuri de plante.

Totuşi, dacă vrei să ţii o conferinţă despre cum trebuie să ne gândim la sex, iar tu, Alain de Botton, nu te pricepi la nimic, ce te faci? Apelezi la cărţile anterioare – despre religie, arhitectură, artă, filosofie şi vezi ce se potriveşte. Nu se potriveşte nimic? Cacaia problema? Insişti să ţii conferinţa, pentru că deja ai o grămadă de admiratori diletanţi care te invidiază pentru nemaipomenita-ţi capacitate de a fi mereu pe lângă subiect şi totuşi, dintr-un anumit punct, veşnic înăuntru ( ;) ).

Alain de Botton îşi propune să ne arate cum am putea pune problema sexului (nu a sexualităţii) astfel încât să avem de câştigat interpretări şi valori noi. Vrea să ne lase cu gura căscată, sau măcar spunând „Ce tare! Nu mi-am pus problema aşa“. Nu reuşeşte. Are totuşi câteva remarci interesante.

Unul dintre capitole mi s-a părut a fi plasat exact la limita dintre prostie şi umor. Alain de Botton ne propune pornografia intelectuală: femei frumoase pozând citind sau privind meditativ în camera de video-chat. Iniţial am crezut că e o glumă (trebuie să recunosc, totuşi, faptul că nu stă prost la capitolul umor). Nu, nu era o glumă. Era o propunere marca Alain de Botton ca şi atitudinea religioasă pe care ne-o prezintă în Religia pentru atei şi la care nu te poţi raporta decât ca la un text de Caragiale. Dar despre asta imi propun să scriu altădată.

De ce 1 stea: pentru că e atât de evidentă subţirimea lecturilor autorului

Anatomia unei stafii – comunismul pus la zid


Click pe poza si cumpara cartea!

 

Anatomia unei stafii by Alain Besançon
My rating: 5 of 5 stars

 

Un adevărat tur de forță argumentativ!

Am citit cartea de două ori și tot am rămas cu impresia că nu m-am săturat. Capacitatea de sinteză, de sondare, de interpretare, de observație și de a construi argumente extrem de puternice din doar câteva propoziții este extraordinară. Mai-mai că mi-a venit să mă ridic în picioare și să aplaud la unele fraze.

Sincer, nu mă miră că acest volumaș i-a adus lui Alain Besançon atâția dușmani. Ciocanul său este atât de puternic și este azvârlit cu atâta forță în picioarele de lut ale colosului URSS încât oricât de zdravănă ţi-ar fi credința în comunismul bolșevic, nu ai cum să nu-ți pui ceva semne de întrebare.

Aș putea să o iau băbește și să vă povestesc ca la școală ce face Besançon în acest volum. Să vă spun despre cum împarte în economia în trei tipuri și cum le prezintă pe fiecare și le demonstrează stupiditata și dependența de partid etc. Dar nu am să o fac, pentru simplul motiv că sunt sătul de compuneri și rezumate așa cum făceam în liceu.

Prefer să spun că Anatomia unei stafii este acel gen de carte care poate deveni o carte de căpătâi. Pentru unii, întrucât le oferă material astfel încât să pară tot timpul deștepți în discuțiile cu prietenii legate de comunism sau Rusia. Pentru alții, pentru că îi ajută să înțeleagă mai bine cum a funcționat URSS-ul, de ce a căzut și de ce nu a avut vreodată șanse să fie o alternativă valabilă la capitalism. Pentru unii, un text pe care-l vor visa și la care vor visa că, poate-poate la un moment dat, vor putea și ei să scrie astfel – eu sunt unul dintre ei.

Besançon e aprig și neiertător. Besançon e un fel de Schopenhauer care nu explică cum să ai întotdeauna dreptate, ci îți arată cu toate armele din dotare cum este un om care știe cum să aibă întotdeauna dreptate.

O recomand oricărei persoane care vrea să petreacă câteva ore în preajma unei minţi cu o extraordinară putere de aprofundare.

De ce 5 stele: pentru că este o adevărată încântare să o citeşti, pentru că argumentele sunt construite cu grijă şi pentru că simţul fin de observaţie şi analiză al autorului este o adevărată lecţie despre cum să te comporţi într-o polemică şi igienă mentală.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 72 other followers