Elena prezintă: Ce-ți pasă ție de părerile altora? – Richard P. Feynman


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

My rating: 3 of 5 stars

Mi-a plăcut nespus prima carte de memorii a lui Richard Feynman, Vă ţineţi de glume, domnule Feynman!. Mi-a plăcut atât de mult încât, atunci când a trebuit să încropesc un top al biografiilor şi autobiografiilor am plasat-o direct în frunte, lăsând în urmă la distanţe considerabile cărţi care m-au implicat mult mai profund şi care mi-au stârnit nostalgii sau sentimente intense precum seria Casa Regală de la Humanitas, acea mult aclamată cărţulie pe care nu mă satur să o recomand – Ȋntre femei, Nostalgia nu mai e ce-a fost şi altele.

Vă ţineţi de glume m-a ţinut la orele cele dintâi ale dimineţii prinsă ca de un thriller de calitate. Nu ştiu încă dacă este scrisă de Feynman cartea sau dacă e redactată după interviu, deci după viul grai, dar are o lejeritate şi un umor inteligent care m-au cucerit ireversibil. Bombe atomice, seifuri sparte, carnavalul de la Rio câte şi mai câte. Ce face un om de ştiinţă în timpul liber? Nici nu vă poate trece prin cap. Dar farmecul nu stă în aventurile acestui personaj curios, cum ne spun editorii, ci în observaţiile inteligente, în modul în care de multe ori nu te-ai fi gândit să pui problema.

Cu lectura asta în spate m-am avântat asupra noului titlu, Ce-ţi pasă ţie de părerile altora?, de îndată ce a intrat în librărie. Ba chiar am scos-o din cutie încă de la uşă, nelăsându-i pe librari să îşi recepţioneze corespunzător cărţile. Am ignorat cu cea mai mare seriozitate faptul că trebuia să termin de studiat ceva relativ important în săptămâna cu pricina şi mi-am început lectura. Când colo ce să văd? Că Feynman nu se mai ţine de glume. Nu mi-a mai venit să râd, nu tu ironie fină, nu tu sarcasm, nici acea capacitate fantastică de a depista prostia în orice ascunziş şi de a o flutura până îşi leapădă metehnele.

Trei sferturi din carte priveşte investigaţia comisiei de analiză a exploziei navetei Challenger, iar sfertul rămas conţine căteva epistole, dar şi povestea primei căsnicii a fizicianului – poveste tristă, despre care aflasem câte ceva din prima carte. M-am încăpăţânat să urmăresc atent toată descrierea pe mai bine de 100 de pagini a modului de funcţionare a navetei spaţiale de la inginerie până la avionică-informatică, de la fizică la management. Am aflat cum crede Feynman că a funcţionat sistemul decizional NASA care s-a făcut vinovat de lansarea rachetei într-o zi în care temperaturile erau mult sub cele testate şi, se pare, în ciuda recomandărilor inginerilor care ştiau că, de fapt, racordurile inelare etanşe, fiind confecţionate din cauciuc, nu ar fi fost suficient de elastice la temperaturile din 28 ianuarie 1986.

Am aflat şi câteva lucruri interesante, cu siguranţă cam toate au fost noi. Ce nu mi-a plăcut e că, de data asta, Feynman se justifică prea mult, se plânge, dă vina, ceartă pe toată lumea, de parcă întreaga carte a fost scrisă ca să arunce o lumină bună asupra activităţii pe care a avut-o în acest proiect, sau, mai rău, că să scape de orice critică ce i-a fost vreodată adusă. E acel gen de carte de memorii care justifică fiecare acţiune şi, prin asta, se adresează adversarilor autorului, pentru a le arunca, din tren, ultimul cuvânt.

Dacă nu aş fi citit prima carte, poate că mi-ar fi plăcut şi aceasta. Aşa, rămâne doar o dezamăgire de toamnă… Totuşi, ultimul capitol, un eseu privind moralitatea şi valorile ştiinţei, o mai salvează. Câteva pagini pentru care a meritat să citesc intreaga carte şi care mă fac să nu mă mai îndoiesc niciodată că Richard Feynman chiar merită citit.

Elena prezintă: Suveranii României. Monarhia, o soluție? – Lucian Boia


My rating: 1 of 5 stars

Despre „postfaţa“ scrisă de Cioroianu cărţii lui Peter Conradi, Supravieţuitorii, spuneam că este săracă-n informații şi prost plasată. După ce am citit eseul lui Boia, îmi dau seama că lucrarea lui Cioroianu este academică şi exhaustivă.
Monarhia. O soluţie? îşi propune o trecere în revistă a istoriei României sub patru regi şi o analiză a modului în care monarhia s-ar integra în peisajul românesc actual în contextul creşterii la cca 40% a opţiunii pentru regalitate în rândul românilor.

De reuşit, în schimb, reuşeşte să facă o prezentare schimonosită, simplă, de elev de liceu a perioadei ’66-’47 pe fondul unei lipse totale de justificare. În fapt, concluzia „cărţii“ este, de la început la sfârşit, că monarhia în Europa actuală are mai degrabă rol simbolic şi că ar trebui să fim naivi să credem că putem renunţa la republică. Bine, şi de ce nu ne-a spus asta autorul de la început şi „la revedere!“? Care este adevărata miză a cărţii? Susţinerea monarhiei cu modul ei ilicit de a-şi promova succesiunea aceasta nefirească? Bineînţeles, nu te-ai aştepta ca un istoric să îţi spună într-o carte de istorie care este succesiunea reală la tronul României, ci mai degrabă poveşti cu Prinţul Charles, Camilla Parker Bowles şi fiul mai mic descălecând în Transilvania şi întemeindu-şi voievodatele precum, altădată, Glad, Menumorut şi Gelu. Nu, cartea nu susţine monarhia, pentru că ne arată cât este de nepotrivită ca succesoare a republicii şi pentru că nu are prea mare rost să faci asta schiţând subiectiv portretul celor patru regi (şi o regină a României). Dacă un student ar fi venit la examen cu un astel de eseu, nu cred că ar fi trecut de nota 3, mai ales că se mai îngroapă şi în „inexactităţi“ privind perioada interbelică pentru a o scoate cu „faţa curată“ deşi noi ştim (din alte cărţi – vezi Bogdan Murgescu sau Istorie si mit..) că autorul ştie şi povestea mai apropiată de realitate şi de performantele efective ale perioadei dintre războaie.

Cartea are un singur scop pe care îl punctează clar în repetate rânduri ca să priceapă iapa: în România cel mai mare român a fost un neamţ (până şi votul dat lui Ştefan cel Mare a fost trucat) care a întemeiat o familie regală mai românească decât familiile româneşti şi care a clădit tot ce este considerabil bun pentru România. În mod cât se poate de ciudat, aceasta carte a ţinut să apară în campania electorală…

Când Bjork se crede din Suceava și-și scrie numele cu . atunci Vulpea albastră de Sjon


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Vulpea albastră de Sjon

My rating: 2 of 5 stars

Trebuie să am mare grijă când scriu despre fițuica de față ca să nu o depășesc în numărul de caractere utilizate de Sjon ca să o scrie.

Nu mi-a plăcut. Chiar de zice Times că este o parabolă comică și lirică despre natura lucrurilor. Pentru că nu am înțeles care natură, de fapt. A căror lucruri? A oamenilor? A lucrurilor din oameni? A lucrurilor pe care le fac oamenii? O grămadă de cuvinte pretențioase adunate la un loc ca o grămadă de băligar aburind ca să spună ceva despre ceva ce nu este.

Bjork zice că e un roman magic. Aoleu! Păi dacă ajung să citesc cărți doar pentru că mi le recomandă Bjork, îi bai mare cu mine! E semn că m-am ramolit. Oricum, eu nici nu aș asculta, ca să fiu sincer, recomandările muzicale ale lui Bjork, darămite recomandările literare. A propos, Bjork are cont pe goodreads?

De ce sunt atât de rău și de ce m-am apucat să o citesc dacă oricum nu aș citi ceva ce recomandă Bjork? De plictiseală și pentru că era acasă. Și pentru că Mătura sistemului și Operațiunea Shylock erau prea departe de canapea. De aia.

Nu am niciun chef să-mi bat capul și să povestesc cartea așa că dau un copy paste din descrierea romanului de pe situl editurii:

Anul 1883, Islanda. Cu putin timp inaintea noptii polare, un barbat, pastorul Baldur Skuggason, este atras ca prin farmec de o vulpe albastra in pustietatea inghetata. Destinul sau se va intersecta cu cel al botanistului Friðrik B. Friðjonsson, care se pregateste sa inmorminteze o tinara bolnava de sindromul Down, salvata cu ani in urma dintr-un naufragiu. 

Bun, Baldur urmărește vulpea, îi prinde o avalanșă, vulpea vorbește, botanistul află că fata este a lui Baldur care a fugărit-o de acasă, copiii cu sindrom Down sunt, de obicei, omorâți la naștere în Islanda.

Nah, ți-am povestit cartea folosind aproape la fel de multe cuvinte ca și autorul.

Nu am văzut lirismul. Poate că nu era în cartea pe are am citit-o eu. S-o fi pierdut în alt exemplar. Nici comicul. Ba, comice mi-au părut blurburile de pe coperta patru și recomandarea lui Bjork.

Care-i șpilul cu Vulpea? Habar nu am. Întrebați-o pe Bjork. Sau pe cei care au făcut parte din Consiliul Nordic care i-au acordat cel mai înghețat premiu literar care a existat vreodată.

De ce 2 stele: pentru că am citit-o. Adică  a fost în regulă = o poate citi și altcineva fără să-i sari la beregată? Da, cam așa ceva. Are fraze atât de obscure încât unii cititori pot să dezvolte o adevărată religie, deci, potențial de isterie are. Sunt fan isterii. Mă distrează. Mai ales atunci când sunt cauzate de hipsteri.

Războiul ciocolatei – Robert Cormier


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Războiul ciocolatei de Robert Cormier

My rating: 5 of 5 stars

Trebuie să citești cartea asta! De mult nu am mai fost atât de prins în meandrele răutății adolescentine care mi-au bântuit viața de licean! Planuri malefice de denigrare ale vreunui coleg care nu ne era pe plac, răzbunări răutăcioase, atacuri publice cu trimiteri la secrete care ar fi trebuit păstrate pentru totdeauna, prietenii care se rup și se refac repede sau mai greu, depinde de cât de dorită este fata care face subiectul rupturii șa.m.d. toate aceste amintiri au fost brusc trezit de cartea lui Robert Cormier.

Jerry nu vrea să participe la vânzarea ciocolatei fratelui Leon. Fratele Leon care are nevoie disperată de bani pentru a-și consolida poziția de director interimar în școală sau poate pentru că are de acoperit niște datorii, cine știe? Vigilenții s-au angajat că vor vinde întreaga cantitate. Cel puțin așa a fost înțelegerea conform purtătorului lor de cuvânt, Archie Costello. Jerry trebuia, inițial, doar să îndeplinească o misiune și să refuze un timp vânzarea de ciocolată. Însă Jerry își dă seama că gestul lui este o incitare la revoluție și cheamă elevii la răsturnarea unui sistem opresiv pe care-l detestă și continuă să refuze să vândă ciocolata devenind un simbol al individualității. Însă va avea Jerry câștig de cauză în fața unor aliați incredibil de puternici, malefici și violenți precum Fratele Leon și Vigilenții?

Robert Cormier nu pare să se fi maturizat încă. Spun asta pentru că nu ai cum să scrii despre conflictele adolescenților, dacă nu le ai atât de proaspete în minte. Comportamentul acestora m-a aruncat direct în liceu, direct în perioada în care răutatea și violența constituiau singurul mod de a te impune și de a te face respectat. Turul de forță în lumea întunecată a minții adolescentine pe care-l face Cormier este cu atât mai plin de suspans și seducător cu cât personajele sale corespund întru totul unor prieteni pe care sigur i-ai avut și tu. Curajosul revoluționar, indiscutabilul lider, profesorul intrigant care joacă la două capete, prietenul care-ți este aproape și încearcă să-ți bage mințile-n cap până nu pățești ceva rău. Ce să mai, e ca și cum aș fi deschis un album foto vechi!

Cartea este clădită cu grijă, ca o construcție lego, liftul narațiunii te poartă către deznodământ încet, subtil, îți lasă timp să admiri peisajul, să cazi pe gânduri pentru ca, într-un final, să te lase cu gura căscată în momentul în care își deschide ușile și te lasă să cazi în gol de la ultimul etaj.

Personajele sunt bine construite, creionate din scurt, însă suficient cât să te dumireşti cu privire la moralitatea și personalitate lor. Nu există jumătăți de măsură în felul în care le vei privi atât de bine reușește Cormier să le schițeze în doar câteva fraze și evenimente. Un mare atu, mai ales că volumul este scris pentru adolescenți care se plictisesc extrem de repede.

Scriitura e rapidă, fără împopoțonări stilistice inutile, e din scurt, redă ce trebuie, cât trebuie, imaginile se creează cursiv, natural, drumul către liceul Trinity fiind foarte ușor de parcurs.  Partea de final este orchestrată superb, Cormier și-a testat talentul și forța scriitoricească. Nici nu vreau să mă gândesc câte ciorne o fi folosit până să fie mulțumit de rezultat. Eu, unul, am fost impresionat.

De ce 5 stele: pentru că este o poveste excelent scrisă și tulburătoare despre violența și răutatea care bântuie lumea adolescenților.

Planeta de aur de KJ Mecklenfeld – despre plăcerea de a citi o carte editată pe cont propriu


Click pe poza ca sa vezi de unde poti lua cartea!

Planeta de Aur de KJ Mecklenfeld

My rating: 4 of 5 stars

Am pus ochii pe Planeta de aur încă de când am văzut un give away pe goodreads. Nu am câștigat give away-ul dar cum-necum l-am cunoscut, întâmplător pe autor și cartea a ajuns, într-un final fericit, la mine.

Cum am primit-o m-am și apucat de ea, cu inima puțin strânsă pentru că autorul îmi devenise simpatic și nu eram foarte sigur peste ce aș fi putut da în volumul din în fața ochilor. Din fericire, o supriză extrem de plăcută mă pândea cu ochi șăgalnici de prin paginile cărții.

Hendrik de Mol este un băiat care trăiește într-un muzeu de jucării împreună cu bunicul său. Lui Hendrik îi este frică de spații deschise și nu a părăsit niciodată casa, strecurându-se prin tunele săpate de bunicul Martinus. Hendrik de Mol își petrece majoritatea zilelor având grijă de jucăriile din Muzeu și jucându-se cu ursul Berend. Însă, într-o noapte, o un schelet malefic cunoscut drept Calavera dă iama în muzeu, îl răpește pe bunicul Martinus, acum transformat într-un spărgător de nuci, îl schimbă pe Hendrik într-o cârtiță de pluș și dispare pe o oarecare Planetă de lemn hotărât, pare-se, să afle Cel Mai Important Secret din Univers al cărui păstrător este tocmai Martinus. Ce nu știe Calavera este că Hendrik este un băiat nemaipomenit de curajos care are un urs de pluș erou de război galactic cu o sabie la purtător demnă de un Jedi. Ei, pregătește-te de o aventură spectaculoasă într-o lume fabuloasă în care jucăriile știu să fie și războnici adevărați, chiar dacă sunt din plușul cel mai pluș!

Ce m-a entuzismat în mod deosebit a fost scriitura naturală, cursivă, lipsită de fanfaronadă și total în afara sistemului care te învață cum să scrii de parcă ai fi un robot. Fără greutatea canoanelor pe umeri, fără presiunea unui maestru sau educator care să stea cu joarda-n umbră și să-l altoiască când se abate de la sfânta învățătură, KJ Meckenfeld își lasă imaginația liberă și scriitura să se formeze de la sine. Se vede avântul și plăcerea de a scrie pe care, eu unul, o caut la scriitori. Plăcerea pură a creatorului care-și vrea cititorul prins în menghinele cuvintelor pe care le așterne pe hârtie numai și numai pentru acel cititor, acel cititor ales dispus să împărășească din toată inima aventura pe care autorul i-a pregătit-o cu limba meșteșugit scoasă în colțul gurii. Ce să mai, un adevărat diamant neșlefuit.

Acum nu vă imaginați că este o capodoperă, însă are tot ce-i trebuie pentru a merita atenția publicului cărui îi este adresat și nu numai. Faptul că este scrisă pe cont propriu și că-i lipsește un editor care să dezvolte și să scoată-n evidență specialul pe care-l are cartea, se vede. Potențial există, însă rămâne acea figură demonică care-i sperie pe mulți scriitori, figura editorului și a redactorului specializat, care-ți ia copilul pentru a-i aplica o agresivă operație estetică pe care tu nu o consideri necesară. Mă bucur enorm că am avut ocazia de a citi acest, pot să-i zic, manuscris și că-l voi putea compara cu volumul editat de o editură serioasă pentru că voi ști în detaliu unde a operat mintea chițibușară a editorului.

Scriitura da, m-a entuziasmat, dacă nu v-ați prins încă.

Lumea imaginată de Mecklenfeld este o lume pe care eu nu credeam, cu toată sinceritatea v-o spun, că ar fi în stare să mă atragă vreodată. Lumea animalelor de pluș este o necunoscută din toate punctele de vedere pentru mine. Nu am avut vreodată animale de pluș, nu m-am jucat cu ele, nici măcar Vlăduț nu are astfel de jucării. Însă Planeta de aur a reușit, datorită combinației neprevăzute de acțiune a la filme gen Star Wars cu nițel fantasy și suficient praf de basm, să mă facă să-mi imaginez lumea din mintea lui Mecklenfeld suficient de bine și de clar cât să-mi doresc să văd o ecranizare după carte. Or, eu rar pățesc astfel de lucruri…

Narațiunea este binișor legată, sunt mici sincope ici-colo, lucru însă nu atât de deranjant și evident cît să te facă să vrei să dai cu volumul de pereți sau să-l abandonezi. Grija pentru evoluția poveștii se vede, se simte, se trăiește și te leagă și mai mult de Mecklenfeld și basmul lui. Faptul că scriitorul intră foarte repede în acțiune și nu pierde timpul cu introduceri plictisitoare te face să rămâi lipit de carte și nici nu-ți dai seama când ai ajuns la ultima pagină. Un mare plus pe care scriitori cu experiență și câteva romane la activ nu-l au, fiind prea pierduți în adularea propriului talent și propriei imagini.

Personajele sunt care mai de care mai interesante, ușor de reținut și îndrăgit. Deși nu rupe gura târgului cu ele, niciun personaj nu este enervant de lipsit de personalitate. Da, clișeele side-kick-ului, al super-eroului, al copilului ALES, al maleficului și trădătorului apar, dar unele sunt necesare oricărei povestiri, până la urmă. Partea bună a Planetei de aur este că personajele par veridice și sunt foarte ușor de urât sau iubit, iar imaginea lor se formează lesne în mintea cititorului, astfel că nu te vor lăsa în pace nici după ce vei termina cartea de citit. Peștele-Banană, de exemplu, este unul dintre personajele de care eu unul m-am atașat. Dar nu vă pot spune foarte multe pentru că v-aș răpi plăcerea lecturii.

Entuziasmul care m-a condus când am scris această recenzie nu m-a părăsit încă și acest lucru se poate simți foarte ușor. Nu mi-a cerut o recenzie laudativă, nu m-a rugat să fiu tolerant, ba chiar a fost cu inima cât un purice când a văzut că i-am luat cartea la lecturat. Opinia pe care ați citit-o este un sinceră și recomandarea de lectură o fac din toată inima și cu toată încrederea că nu dau greș. Și da, am senzația că acest mic volumaș are un potențial enorm de a deveni o carte prezentă pe foarte, foarte, foarte multe noptiere de tineri cititori și părinți.

De ce 4 stele: pentru că nimic nu este mai frumos decât forța sinceră și naturală a unui scriitor care iubește ceea ce face. Se citește cu sufletul la gură pentru că așa a fost scrisă și se trăiește cu sufletul la gură pentru că așa stă și acest proaspăt autor când vede că cineva îi citește cartea. O aventură rapidă, plăcută și care nu-ți lasă clipe de respiro în lumea magică a jucăriilor de pluș. O aventură pe care nu vrei, chiar nu vrei, să o ratezi.

Cartile se pot cumpara, momentant, de aici: Planeta de aur – KJ Mecklenfeld

Flori pentru Algernon – Daniel Keyes


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Flori pentru Algernon de Daniel Keyes
My rating: 5 of 5 stars

 

Florin pentru Algernon era de foarte mult timp atât pe lista mea de de-citit, cât și pe cea a Elenei, însă abia când m-am hotărât să dau gata toată colecția Young Art de la Editura Art mi-a ajuns și mie în mână.

Am devorat cartea. M-a ținut lipit de paginile ei deși, trebuie să recunosc, aveam impresia, greșită, că este o altă mânăreală scriitoricească în care cititorul este șantajat sentimental. Ei bine, nu e deloc așa.

Charlie este un retardat mintal care are marele noroc de a participa la un eveniment care-l transformă într-un geniu. Însă, o dată devenit extraordinar de inteligent, începe să realizeze lumea din jurul său, comportamentul agresiv și răutăcios la adresa lui din partea celor pe care-i considera prieteni, problemele pe care familia lui le-a avut din cauza condiției sale, precum și certurile și bătăile pe care le isca între părinți și sora sa. Problemele cu care Charlie începe să se confrunte îl pun în fața lui Charlie cel vechi, copilul care nu reușea niciodată să înțeleagă ce se întâmplă în jurul său  și care-l urmărește îndeaproape pe Charlie cel genial. O luptă va începe între cei doi Charlie și niciunul nu vrea să cedeze…

Nu este o carte extraordinar de profundă sau superb construită, astfel încât să intre-n istoria scriiturii deosebite. Este o carte extraordinară pentru că Daniel Keyes reușește să-și construiască personajul astfel încât să nu cadă în extreme, în sensul că-l păstrează plauzibil, deși evenimentele care-l fac pe Charlie pe care-l vom urmări un roman întreg sunt evenimente implauzibile. Criza existențială a personajului este plauzibilă, credibilă, înduioșătoare (nu-mi place deloc să folosesc cuvântul ăsta). Trăiești și suferi alături de Charlie. Marele atu al lui Keyes este că personajul său e palpabil, se simte, se trăiește. Un act la fel de dificil de creație precum profundele incursiuni dostoievskiene în psihologia poporului rus.

Scriitura e cursivă, rapidă, personajul trece de la evenimentele care se întămplă în prezent la amintiri fără greutate natural și cartea te prinde în vârtejul trăirilor de nu-ți mai dă drumul până la sfârșit. Keyes nu face apel la tertipuri ieftine pentru a impresiona, povestea pe care o spune este cât se poate de simplă, fapt care-i permite cititorului să pătrundă foarte ușor în lumea lui Charlie și să-l iubească.

Flori pentru Algernon te poate schimba. Te vei uita altfel la oamenii mai slabi de minte, indiferent cum îi priveai înainte. Chinul pe care Charlie cel nătâng îl trăiește nu-ți este clar decât în momentul în care celălalt Charlie începe să realizeze mizeria în care eu-ul său cel mai puțin înzestrat se zbate. Remarcile și gândurile genialului Charlie sunt precum loviturile de ciocan, lovituri care te izbesc direct în suflet, lovituri ce te vor măcina, dacă-ți bați capul să-ți aduci aminte cum ai chinuit vreun alt copil mai puțin luminat în copilărie. Eu am făcut-o și, recunosc, nu-mi aduc aminte cu plăcere de acele momente.

Flori pentru Algernon trebuie și merită citită și recitită de fiecare dată când viața îți pare nedreaptă cu tine, cititor normal, care-ţi permiţi luxul de a înțelege ce se întâmplă cu tine și cu viața ta și care poţi lua decizii în cunoștință de cauză. Romanul nu vorbeşte despre condiția umană cea normală, ci despre cât de deplorabilă și lipsită de subtanță poate fi aceasta în momentul în care este pusă în fața unor anomalii. Cât de penibile sunt complexele de superioritate în fața unei minți care nu are capacitatea nici măcar de a conștientiza că se află într-un loc sau altul, într-o perioadă de timp sau alta. Îți este greu să înțelegi? Și mie. Tocmai de asta merită să citești măcar o dată-n viață Flori pentru Algernon.

De ce 5 stele: pentru că autorul construiește un personaj complex, profund, credibil, sensibil și pe care nu ai cum să nu-l îndrăgești.

Jurnalul lui Adrian Mole – Sue Townsend


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Jurnalul secret al lui Adrian Mole de Sue Townsend
My rating: 5 of 5 stars

 

Adrian Mole este un puștan care tocmai urmează să facă 14 ani. Coșurile, proaspăta iubită, divorțul părinților și viața alături de un tată deprimat, BBC-ul care numai nu vrea să-I citească poeziile, aventurile alături de bătrânul de care trebuie să aibă grijă, precum și problemele standard pe care orice adolescent le are la școală, toate se regăsesc in jurnalul de faţă.

Buun, v-am spus, pe scurt, despe ce este vorba în jurnalul care m-a făcut să râd cu poftă așa cum doar Moore și Coe m-au mai făcut.

Este delirant de amuzant!

Sue Townsend intră-n pielea personajului foarte delicat și cinismul pe care-l plantează în vorbele lui Adrian are o naturalețe și o sinceritate debordante. E clar că observațiile pe care le face Adrian nu pot fi decât ale unui om matur, însă le exprimă într-un fel în care doar un adolescent o poate face.

Townsend face o critică socială cu o cruzime sarcastică demnă poate de Voltaire sau Erasmus, nimic nu-i scapă și nimic nu rămâne neatins. Societatea engleză este luată la bani mărunți, dezbrăcată și pigulită de ultimul defect, exact ca și cum ai jumuli o găină. Townsend nu are respect pentru nimeni și nimic. Indiferent de e vorba de regină sau de Margaret Thatcher.

Mi-am adus aminte de filmul lui Kubrick, Dr. Strangelove, pe când citeam gândurile lui Mole și mi s-a părut că cei doi chiar seamănă – prizonieri într-o lume pe care nu o înțeleg, obligați să o accepte, lansează, de fiecare dată când au ocazia, observații atât de directe și evidente asupra vieții încât te fac să pufnești într-un râs de nestăpânit.

Orice alte cuvinte sunt de prisos. Jurnalul lui Adrian Mole este teribil de amuzant și merită citit, indiferent de vârstă, deși am o bănuială că adulții se vor distra mult mai bine decât adolescenții.

O recomand din toată inima oricui, sunt sigur că va provoca multe hohote de râs și bună dispoziție.

De ce 5 stele: pentru că e foarte, foarte, foarte amuzantă și pentru că umorul este inteligent, sarcasmul este bine plasat și ironia excelent dozată.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 152 other followers