American Psycho – Recenzie de film

Nu cred că am mai văzut vreun film care să mă satisfacă atât de mult la nivel visceral, dar și intelectual, ca American Psycho. La început am crezut pur și simplu că este o copie/remake de Psycho și juca Christian Bale în rolul principal(iar asta era pe vremea când nu știam că nenea poate să joace) deci m-am ferit de el. Apoi am văzut The Machinsit, am fost șocat de rolul lui Bale, de cât de multe a făcut pentru a intra în pielea personajului și am vrut să văd cum a fost înainte să apară în Batman și în Equlibrium(tâmpenie de film pretențios). A meritat pentru că este un film aproape perfect.

Patrick Bateman este vicepreședintele unei firme de pe Wall Street. Este chipeș, lasciv de bogat, aparent inteligent și rafinat, iar toți oamenii cu care se înconjoară îi seamă. Seamănă între ei atât de mult încât se confundă între ei. Îi place să se drogeze și nu are nicio remușcare dacă își înșeală logodnica, fie cu alte femei din aceeași clasă socială(ele la rândul lor logodite) sau cu prostituate de la colțul străzii. Deasemenea este un criminal. Unul foarte prolific. Filmul este construit pe mai multe nivele, iar primul ar fi cel al filmelor slasher. Nu este unul, dar plătește omagiu unora dintre ele și, este până la urmă, vorba despre un nene care omoară oameni. Sunt câteva scene care amintesc de Psycho prin acea tensiune specifică lui Hitchcock, alta în care Bateman fugărește o fată pe hol cu o drujbă. De asemenea Patrick își canibalizează victimele. Când apar aceste momente, încep nervii să tremure, pentru că de multe ori suspansul se joacă cu ridicolul.

Dar este mult mai mult de atât. Filmul satirizează foarte puternic societatea americană a anilor 80, vanitatea și snobismul păturilor sociale superioare. Patrick este produsul suprem al acestei lumi, complet obsedat de sine(întreține relații sexuale privindu-și în oglindă reflexia bicepșilor încordați), lipsit de sentimente, iar singurul său scop în viața este să fie la fel ca ceilalți, să fie o matriță. Scenele când vorbește despre muzică sunt de un umor indescriptibil, Bale descriind cu un limbaj de lemn de ce artiștii săi preferați au atins adevărata calitatea doar când s-au debarasat de orice fel de integritate artistică. De abia atunci a început să poate empatiza cu ei, pentru că au devenit lipsiți de substanță, la fel ca toți ceilalți…la fel ca el. Mare parte dintre recenzii și critici se axează pe aspectul acesta care până la urmă nu înseamnă atât de mult pentru mine. E și de înțeles, americanii care au experimentat cultura anilor 80 pot simți mult mai intes satira. Eu mă voi opri aici cu ea pentru că sunt alte lucruri și mai interesante în film.

A treia dimensiune a filmului este una care îi conferă atemporalitate. Întreaga structură narativă este construită asemeni unei tragedii grecești în care morala a fost pervertită. Patrick este fiul președintelui companiei la care lucrează, este adonisiac în aspect și uliseic în gândire(mă rog, ceea ce se înțelege în societatea sa, ca fiind înțelepciune). Cu toate acestea, are un defect. Nu este întradevăr la fel ca ceilalți. Nu este cu adevărat gol. Este umplut de ură, invidie, violență și psihoze. Patrick Bateman este doar o mască a sănătății mentale, care pe parcursul filmului începe să alunece. El vrea să fie mai bun, iar dorința această îl face să recurgă la măsuri atavice. Își înfrânge oponenții omorându-i, își domină partenerii sexuali consumându-i, arată milă curmând vieți. Încetul cu încetul aceste lucruri îl corodează, crimele scapă de sub control, tensiunea acumulându-se, totul terminându-se într-o noapte de măcel când în sfârșit cedează. După ce a omorât polițiști și îngrijitori suferă catharsisul, își recunoaște vina și este pregătit să își primească pedeapsa. Doar că revelația finală nu a adus nimic după ea. Nici sentință, nici răsplată. Nu a avut niciun sens, niciun scop, chinul său continuă pentru că nu a existat niciodată.

Iar dimensiunea finală, care le leagă pe toate celelalte este ambiguitatea. Dar o ambiguitate foarte adâncă, abstractă, kafkiană chiar. Personajele sunt confundate între ele permanent, cele inofensive par incredibil de amenințătoare. Punctul culminant de care am vorbit mai devreme capătă dimensiuni suprarealiste atât din cauza a ceea ce se întâmplă, dar și din cauza unghiurilor și a filtrelor aplicate. Mare parte dintre elemente de satiră intră pentru mine tot în categoria asta. Mai ales scena când se compară cărțile de vizită. Toate cărțile sunt la fel, dar Patrick intră în șoc datorită unui tip de filigran pus pe una dintre ele. Iar finalul, oh finalul. Nu este un film care să mizeze totul pe acea întorsătură de situație și mi-ar fi plăcut la de mult și fără el, dar uneori sfârșitul poate disipa toată energia acumulată de-a lungul peliculei. Nu este și aici cazul. Totul rămâne acolo pentru că nici nu-i poți spune coadă de pește. Au existat crimele? Au fost doar o fantezie a minții bolnave și alimentate cu droguri a lui Bateman? Cine știe. Poate doar Bret Easton Ellis.

Monștri

Zmeul:

Dumnezeu m-a zămislit din acest pământ să fiu ceea ce sunt, la fel cum a plâns râul să curgă și să adape, sau cum a zidit muntele fie trainic și să poarte codri pe spinare. El m-a făcut să urăsc cerul și lumina sa, câmpia și creaturile ce mișună prin ea. Cel mai mult, însă, omul este acela ce-mi umple inima cu fiere. Mi-a cioplit din piatră dinții numai pentru a-l face pe om să-și zdrelească pumnii în ei. Mi-a aruncat pucioasă în suflare pentru a-l îneca cu ea. M-a învățat să-mi făruiesc buzdugane ce crapă pământul în două, pentru a le rupe de spinarea omului. Pentru că omul este slab și păcătos. Chiar și așa cu sufletul înnăbușit de ură, mi-a dat totuși lucruri pe care să le iubesc. Sângele meu și-al vrășmașului, împletindu-se în luptă. Oasele lui trosnind între măsele mele. Hora cărnii arse în miezul nopții și țipetele de pierzanie ale femeilor despletite. Pângărirea sângelui feciorelnic și domnesc în palatele mele. Privirea din ochii celui de mă răpune…Când paloșul îi lucește ridicat în aer, gata să mă doboare știu că i-am stârpit tot răul până a făcut sămânța bună rod. Pentru că ÎI fac voia El lasă vântul să mă poarte pe ale sale aripe, iar codrii pământului îmi sunt frați, cu toate lighioanele lor, pe care le răpun cu vitejie. Lumea văzută cât și cea nevăzută tremură la auzul pașilor mei care rup tărâna de pe stânca. Numai omul îndrăznește să își ridice cetățile în calea vijeliei mele. Nu o să caut mântuire pentru că nu am ce să regret. Omul a mușcat din fructul oprit, iar apoi a căpătat voința și cunoaștere, dar i s-au deschis porțile iadului. Pentru asta suferă și în viața pământească din cauza păcatul său. La mâna mea, dar mult mai mult la a sa. În schimb eu fac ceea cee sunt și sunt ce am fost lăsat să fac. Nu vreau să am de ales, iar ultima suflare mi-e fierbinte și vie.

Balaurul:

Cerul și pământul și apa și focul sunt ale mele, m-am născut din ele, le pătrund și le cutreier de când sângele sfințiilor s-a scurs de pe cruci pe pământ. De atunci domnesc peste vietățile cerului, ale pădurii și ale apelor, totul, cât cuprinzi cu ochii, fiind, prin vrerea Domnului și a Diavolului, al meu. Apoi a venit omul ridicat pe două picioare, cu focul său furat din raiuri, nemaifiindu-i temă de cel al gâtlejului meu. A smuls din pământ fier, aur și aramă, din care și-a făurit arme și podoabe cu care și pentru care să se ucidă. A rupt munții pentru a-și face case și ziduri care să-l ferească de cerul senin, de soare și de lună. A tăiat codrii și i-a aruncat în focurile fierăriilor sale. Dar nu s-a mărginit la a se ridica deasupra celorlalte animale. Le-a înrobit, le măcelărește fără respect de parcă ar fi ale lui. Apoi cu dinții înveliți în veninul urii a venit asupra mea, în lăcașul meu, mi-a străpuns pieptul cu sulițele sale, mi-a tăiat capele cu paloșurile lui, și mi-a ars aripele cu focul pângărit. Apoi m-a purtat pe scuturile reci, mi-a cărat limbile în saci pentru a le agăța pe ziduri ca trofee cu care și-a împodobit sălile de mese unde își îndească stomacul ca cel mai josnic vierme.

Muma-Pădurii:

Copii…mici, curați sau murdari, cu oase dulci și sânge proaspăt, carne fragedă dar umplută cu griji și cu cele vicere golite de respect, pierduți într-o lume fără viață. Îmi calcă codrul întunecat în picioare și îmi sperie lighioanele cu făclii în ochi. Născuți din oameni murdari cu oase tari și sânge îmbâcsit care nici nu mai vânează între copacii crescuți din mădularele mele ci au învățat animalele să stea în timp ce li se crapă capetele. Au fugit toți de mine, de amurgul veșnic al frunzelor, de respirația caldă a sălbăticiunilor, de buciumul vântului și de flautul izvorului. De zilele ce miros a noapte și de nopțile ce miros a lumea cealaltă, cu lumini fără de flacără și pași fără de urme.

Când au fugit prin umbre ca niște lași i-am urmărit și am râcâit cerul până la al său pământ, dar au scos focul din lemn și au ars cicatrici pe fața mea, după care au scăpat și au pornit să-și găsească norocul într-o lume înnecată de lumină, atât de goală și cu bolta prea sus deasupra capului.

Bărbatul văzându-se stăpânt peste câmpiile neprihănite, a uitat de mine și legile scrise încă de la căderea sa. Părul și-a tuns scurt, barba îl încurca, și-a ridicat toiag din cioate, iar pe muiere a luat-o de plete și a aruncat-o într-o casă din lut spre a-i crește copii. Copii…

Scaraoțchi:

Mi-a fost dată viață și nu numai atât. Aripe etere pe spate, ochi de stele și lumină în pumn. Dar de ce folosm îmi este când orânduiala nu este a mea în nicio măsură, nici a ta, ci doar a Lui, chiar dacă suntem cu toții ființe cu rațiune create din neant. Sânt oare doar o cărămidă din zidul lin dedicat fricii SALE? De tu ești perfect, iar eu sunt perfect cu ce are mai multă putere presupusul Creator decât așa-zisa Creație? Doar atât am îndrăznit să gândesc, nici să spun, iar apoi am fostu izgonit și aruncat acolo unde focul arde întunecat și dinții sunt scrâșniți, iar sunt păcatele turnate pentru a arde sufletul.

De când mă știu, mă scald în sânge și umori, cu plânsetele demente ale damnaților tulburându-mi măruntaiele pline de pucioasă aruncată acolo în ură de un dumnezeu al iubirii pure, numit astfel de el însuși pentru că s-a slobozit din propria neexistență temătoare pentru a-și scuipa apoi lumina peste propriile fecale, gândindu-se că astfel va da sens unei vieți pipernicite căreia nici el nu-i cunoaște scopul.

N-am amăgit omul să apuce fructul și să muște din el pentru a-l arunca în păcat ci pentru a-i arăta că nu există păcat. Chiar și așa, când ademeneam femeia îmi tremura remușcarea prin suflet pentru că știam ce durere avea să purceadă de acolo, iar când îi preamăream frumusețea, rotunjimile și virtutea limba s-a crestat din cauza mârșăviilor rostite. Oricum, omul nu a căzut și nu a fost alungat ci a fost născut într-o lume în care să crească.

M-a aruncat pe jos și mi-a cernut oasele în pedepse, apoi m-a făcut să mă târăsc pe țărână și să mănânc țărână, ca apoi să își facă un alt supus și un alt favorit cu care să-și încarce lumea, să i-o ofere cu toate grădinile parfumate în care să-și gonească rușinile și cu animalele care să moară pentru a-l îmbuiba, chiar să îl lase a mă călca în picioare și a-mi zdrobi capul, crezând că eu nu pot decât să-i înțep femeia în călcâi, uitând însă că mai am puterea să-mi fac mațele venin și să îi dobor lutul însufleți, să îl car după mine în Gheena cea întunecată, unde să mă urc pe carcasa lui veșnic putrezindăca să îi arăt stăpânului cât de lungi îmi sunt colții.

VALIS – Philip K. Dick

- o recenzie – sau Imperiul nu s-a terminat niciodata sau Peștii nu pot folosi arme

Tocmai am terminat de citit Valis și scriu asta cu mâinile tremurânde sperând să reușesc să scot ceva corent prin vârful degetelor. Trebuie să recunosc că am fost reticent în a cumpăra Valis și a citi-o, dar cum nu se găsește în România, din câte știu, am ales să o achiziționez oricum. Ce m-a făcut să o aleg tocmai pe aceasta din cele vreo 20 de cărți nepublicate la noi a fost caracterul ei semi-autobiografic. Mă temeam totuși ca cealaltă jumătate să nu fie ocupată de gnosticism prost înțeles implementat într-o mare teorie a conspirației, așa cum aparent și este. Dar spre suprinderea mea, în Valis am găsit mult mai mult. Literar este cu multișor deasupra tuturor textelor lui Dick pe care le-am citit până acum. Stilistic și structural aduce cu Pendulul lui Foucault, în sensul că discuțiile dintre personaje au mai mult rolul de a crea/explica/deconspira conspirația, secretele ce îl privesc pe Dumnezeu, secrete de a căror veridicitate protagoniștii nu sunt inițial convinși, dar de care sunt absorbiți pe parcurs. În final totul depinde de luciditatea îndoielnică a naratorului. Invocând texte gnostice, evanghelii pierdute și opere literare Dick, atât ca personaj cât și ca autor, propune teoria unui univers holografic, aduce în discuție un creaționism extraterestru foarte ciudat și mai explorează câteva teme clasice de-ale sale cum ar fi ”dezarticularea timpului” și conflictul dintre două forțe divine. Iar de aici lucrurile încep să mă sperie.

Persoana naratorului nu este tocmai sigură sau coerentă. Inițial avem impresia că cel ce narează este Horselover Fat, vorbind despre el însuși la persoana a treia pentru a putea pune în perspectivă și a observa obiectiv evenimentele din jurul morții unei prietene. Apoi, naratorul devine Phil, un avatar destul de exact al autorului și, aparent, un prieten bun de-al lui Fat. Și prin ochii lui privim cum Fat renunță la droguri, dar că asta nu îl ajută cu nimic în ceea ce privește echilibrul psihic ajungând să încerce să se sinucidă. Aflăm cum îl găsește pe Dumnezeu într-un vas din ceramaică, cum comunică printr-o rază de laser roz cu Zebra, mai târziu VALIS și astfel îi sunt relevate secretele universului. Urmează multă polemică legată de un gnosticism îndoielnic, care ar putea fi agansată dacă nu ar fi atât de amuzantă și terifiantă în același timp. În același timp prin ea realizăm cât de adâncă este psihoza personajului, pentru că astfel își crează prorpia realitate, izolându-se de cea normală, acoperind lumea concretă și reală cu turnuri biblice de informație.

Trebuie menționat că probabil eu am fost terifiat de cartea asta, cum am fost și de altele din biblioteca lui Dick din cauză că sunt credul, oarecum paranoic(aveam la un moment dat impresia ca cineva mi-a inlocuit apa plată cu apă de la robinet) și destul de ipohondru(ceea ce în final e tot o formă de paranoia). Probabil din această cauză și relaționez foarte bine cu ceea ce spune dânsul în paginile sale.

În Ubik, cu toate că apăreau influențele gnostice, forțele divine prezente erau foarte bine identificate și explicate, spaima apărea în mare parte din lipsa de control a personajului și din dependeța sa de ubik. În Cele trei stigmate ale lui Palmer Eldritch teama venea din misterul ce-l înconjura pe Palmer și din atmosfera de incertitudine. În Valis lucrurile stau altfel. Nimic nu atentează la viața protagoniștilor, iar dovezi în sprijinul teoriilor lor nu prea sunt. Nu ele sperie pentru că nu despre asta este vorba în Valis. Aici Dick nu mai întreabă dacă trăim într-o realitate dominată de un un zeu antic, corupt și nebun, chiar dacă acel zeu este o metaforă pentru sistemul mediatic, legal, guvernamental(în funcție de caz). În Valis ne spune că nici nu e nevoie de asemenea apariție ezoterică pentru a ne cutremura lumea și a ne da peste cap viața, pentru a ne arunca în disperare și pentru a căpăta cele mai sincere dorințe sinucigașe. E nevoie de o moarte, de o persoană răuvoitoare, de element malign care odată pătruns în viața noastră ne poate contamina psihicul și să ne distrugă din interior, pentru că noi înșiși suntem acei zei, noi suntem constructorii propriei noastre lumi și ne putem închide singuri într-o capcană chinezească. De fapt, la un moment dat chiar satirizează atitudinea din romanele anterioare vorbind despre cărți care îți lasă impresia că te învață ceva, dar care de fapt nu sunt decât ”bullshit”. Valis este mintea lui Dick scoasă afară din craniu și tipărită. Fiecare personaj este Dick, fiecare fiind una din vocile sale interioare, mai cinică, mai ortodoxă, mai nebună… Este un roman de autoanaliză psihologică în care Phil încearcă să pună totul cap la cap, să-și ordoneze viața. Nu reușește dar în schimb se scufundă tot mai adânc în nebunie și paranoia.

Din anumite puncte de vedere romanul este un haos mai mare decât apare recenzia asta, dar acele puncte de vedere trebuiesc ignorate. Important este că deși explică totul, lasă plăcerea descoperiri sensurilor ascunse, discursul naratorial curge lin, chiar dacă este pe alocuri un pic sec, sau nenatural și așa descoperim foarte repede că Valis este un roman complex, autoreferențial care vorbește despre Dick și despre opera sa, despre durerea sa, despre slăbiciunea sa și despre speranța sa de a fi salvat. Trebuie doar să asculți și să fii destul de credul încât să crezi că nimic nu e real.

Batman: Arkham Asylum a Serious Place on Serious Earth

Arkham

Un lucru e clar, Grant Morrison este ori nebun, ori un geniu în ceea ce priveşte benzile desenate. Exemplu: de obicei, când se apucă vreunul să scrie o poveste cu Superman, prin tot felul de tertipuri îi reduce puterile, sau i le limitează sau îl pune în incapacitate de a le folosi, ceea ce este normal când ai de-a face cu un personaj care poate jongla cu planete, pe care asteroizii nici nu-l gâdilă, este omnipotent şi aproape omniprezent. Domnul Morrison în schimb, când a fost să scrie la All Star Superman l-a făcut şi mai puternic, apoi i-a mai dat câteva abilităţi în plus. Şi a mai făcut multe lucruri care în mâinile altui scriitor, cred eu, ar fi rezultat într-un eşec lamentabil. În schimb, la el a ieşit o poveste creată practic din momente clasice şi eterne, puţind de la o poşta a pulp vechi (doamne cât iubesc pulpul), dar care totuşi păstrează atitudinea autoreferenţială şi vorbeşte despre mitul ce a ajuns Superman.

Arkham Asylum este exact pe dos faţă de ceea ce este All Star Superman. Tot o operă de calitate, chiar superioară, cred că e singură bandă desenată pe care nu mi-ar fi ruşine să o citesc în clasă, dar în timp ce All Star Superman e foarte uşoară, jovială, fericită, light-hearted cum zice americanu’, Arkham Asylum este ceva ce se târăşte prin străfundurile psihicului ca un vierme slinos gata să muşte şi să mănânce şi să corodeze însăşi eşenţa fiinţei umane. Este întunecată, grotescă, morbidă, dar fără a fi violentă, cel puţin nu o cu o violenţă gratuită. Desigur, meritul nu este în totalitate al lui Morrsion, Dave McKean, artistul, purtând un rol foarte mare în desăvârşirea cărţii, eliminând toate elementele pe care Morrison le-ar fi inserat pentru a destinde atmosfera, cum ar fi un Robin în palton sau un Joker îmbrăcat în Madonna.

De 1 Aprilie deţinuţii din Arkham pun stăpânire pe azil şi se gândesc să dea o petrecere, iar pe lângă baloane şi mobilă, cererea lor finală pentru a elibera ostaticii este să le fie adus un vechi prieten: Batman. Dar Batmanul acesta, este ceea ce urăşte Morrison mai mult în benzile desenate contemporante. Este psihotic, întunecat, violent, complexat sexual, un copil numit Bruce Wayne care în armura trupului perfect şi dur a unui adult care nu a părsit faza genitală incipientă, găsind în orice interacţiune elemente sexuale, se apără de lumea exterioară, sperând să îşi păstreze puritatea. A luat Batmanul lui Miller şi i-a acentuat defectele până când uităm că acest cavaler întunecat ar trebui să fie un erou. Apoi i-a mai sucit psihicul un pic(Observaţi o rutină adăugând nişte elemente din The Killing Joke de Alan Moore. În azil jokerul se joacă de-a psihologul cu Batman, trezind amintiri dureroase şi evidenţiindu-i incapacitatea de-a accepta sexualitatea, făcându-l să reacţioneze violent compromiţându-se.

Am uitat să spun că în pararel se spune şi povstea lui Amadeus Arkham, fondatorul azilului, poveste care în mod bizar este similară cu cea a lui Bruce Wayne, până la partea cu îmbrăcatul într-un şoarece zburător, unde încep să difere modurile cum reacţionează la traume. În schimb ajunge să se îmbrace în rochia de nuntă a mamei sale, la un moment-dat. Deşi îi separă cam şaptezeci de ani, fără ştie, Arkham a devenit astfel primul antagonist al lui Batman, în primul rând ctitorind azilul în care se adună toate ororile zămislite de Gotham, gata să se înmulţească şi să crească, în al doilea rând văzându-l ca pe o forţă mistică, eternă, terfiantă, încercă să îl exorcizeze prin mijloace şamanice. Astfel, dacă furia lui Batman ajunge să călătorească prin timp şi să îi distrugă viaţa lui Amadeus şi amadeus aproape că îşi omoară duşmanul necunoscut, prin perpetuarea propriei sale nebunii.

Cavalerul Întunecat ajunge să înfrunte pe rând o serie de deţinuţi, iar fiecare reprezintă un element al psihicului său tulburat pe care îl cucereşte. Astfel Clayface este frica de propria sa sexualitate, implicit de relaţii interumane, Doctor Destiny, cred că este frica de necunoscut, Killer Croc, pe care îl răpune într-o luptă cu puternice influenţe biblie, este haosul pe care îl transformă în ordine, Maxie Zeus este o reafirmare a credinţei sale în niciun zeu, iar The Mad Hatter este cheia, este eliberarea totală. El îi dezvăluie că metaforic sau nu, azilul este un cap, iar toţi deţinuţii sunt visele create în el. Iar capul este al lui Batman.

La sfârşit Bruce Wayne, copilul dispare; nesiguranţa, furia, violenţa, complexele se disipă. Rămâne doar Batman, etern, puternic, gata să iubească şi să învingă, sigur pe sine. Atât de sigur, încât e în stare să lase deţinuţii să îi decidă soartă. Cartea se termină pe un ton, aş spune, vesel, un pic melancolic, cu Jokerul invitândul să mai treacă prin Arkham. Asta a fost călătoria unui om spre maturizare, a fost încercarea unui om, un om la fel ca noi să îşi înfrângă demonii interiori. Nu contează că poartă pelerină şi mască şi are batranguri la centură.Batman şi Amadeus puteam fi oricare dintre noi. Oricare dintre noi putem să ne înfrângem fantasmele psihicului sau să cedăm în faţa lor, astfel tema dualităţii find împlinită.

De asemeni este şi o poveste care vorbeşte despre istoria benzii desenate, iar dacă extrapolăm un pic, despre cea a artei înseşi, vorbeşte despre încercările ei de a ieşi dintr-o perioadă haotică, întunecată, disperată, deconstructivă, spre una mai calmă, reconstructivă, care acceptă trecutul cu tot ce are. Vorbeşte deci despre reîntoarcerea la idealurile perioadei de aur a benzii desenate, dar cu mijloacele vizuale şi literare ale prezentului, dar şi despre intrarea în postmodernismul literar, care înglobează toate curentele precedente, dând în final naştere unei opere noi.

Dar hai să ies un pic din rutina recenziilor mele şi să spun ce nu mi-a plăcut, pentru că normal, sunt lucruri care se întâmplă să nu ne placă la o operă literară, oricâ de bună ar fi. Morrison a încercat să bage atât de multe teme şi motive, atât de multe simboluri care nu îşi au rostul încât ajunsesem să mă îndoiesc de capacitatea sa literară. Avem astfel elemente din Jung, din mitologia creştină şi cea egipteană, din Alice în ţara minunilor, avem tema travestitului care habar n-am ce caută, avem elemente din istoria benzilor desenate, avem ideile lui Crowley cu a sa Biblie Satanic şi ale sale carţi de tarot, iar fiecărui personaj, în funcţie de context îi atribui câteva zeci simboluri, rezultând într-un haos total. Poate Neil Gaiman (apropo, Gaiman a pozat pentru Batman) ar fi reuşit să le închege pe toate într-o masă coerentă, deşi cred că ar fi pierdut din impactul psihologic. Bine, nu ne obligă nimeni să îl credem pe Morrison şi nici nu recomand, pentru că simbolurile şi aluziile funcţionează când sunt rarefiate, se repetă, dar metamorfozate, nu când ne sunt băgate pe gât de către autor. Deci, dacă vreţi să evitaţi această paradă pompoasă şi kitchiosă de pretenţiozitate literară, nu citiţi scenariul cu ale sale comentarii.

P.S: S-ar putea să vin cu un oaspete să discutăm despre arta din Arkham.

P.P.S: Jocul e awesome(ish).

Şapte zile al doilea

Dragă jurnalule…Mă întreb dacă formularea asta merită să fie folosită, sau dacă trebuie sa fie folosită. Nu am de unde să ştiu. N-am mai avut niciun jurnal până acum. Din varii motive, în primul rând de frică. Dar n-are a face, niciodată nu e prea târziu să încep. Oricum, aşa trebuie. Doamna Doctor mi-a spus că trebuie să ţin unul. De fapt a zis că ar fi bine, dar cu tonul acela pe care îl au oamenii când îţi comandă, nu te sfătuiesc, indiferent de ceea ce le spun cuvintele. Deci să începem. Nu ştiu sigur cum, am ajuns să fiu obligat să consult un psiholog de cel puţin două ori pe săptămână. Cred că are legătură cu testele alea pe care ni le-au dat să le rezolvăm. Şi la naiba este o femeie. Mereu trebuie să fie o femeie. Nu, nu sunt fătălău, chiar am prietenă cu care mă giugiulesc, dar de ce trebuie să fie întotdeauna o femeie cea cu care să vorbeşti?
***
21.01 Doamna doctor m-a atenţionat că ar fi bine să menţionez data când scriu. Mi-a mai spus că vrea să ştie ce fac, ce citesc, ce se întamplă la şcoală. Ce naiba o interesează? În special de treaba cu şcoala? Am scris toată ziua, nici în pauze nu am lăsat pixurile jos pentru că aveam teme incomplete. Am găsit influenţele romantismului francez în literatura naţională, am învăţat despre mişcările revoluţionare cu care ne-am confruntat, am scris o tablă întreagă de reacţii ca să aflăm cum obţinem novacaina din metan şi acid azotic, ar fi trebuit să evidenţiem influenţa sistemului central nervos asupra muşchilor unei broaşte, dar s-au trezit că e cruzime împotriva animalelor, am aflat modul a cinci vectori şi am învăţat şi eu în sfârşit să scriu o structură repetitivă în C++. Sper să fie mulţumită. Ce am citit? Procesul. Iar Kafka a devenit scriitorul meu preferat. Ştii cum sunt cărţi scrise taman pentru tine? Sau cel puţin aşa le simţi? Aşa a fost şi acum. Habar n-am de ce mi-a plăcut aşa de mult, că n-am înţeles nimic din ea. Brod zicea că e o metafora pentru Dumnezeu. Aşa să fie. M-am chinuit două ore să găsesc câteva trupe bune de jazz.
***
24.01 Văzând remarca din intrarea precedentă, doamna psiholog m-a întrebat ce muzică îmi place şi nu am ştiut ce să îi răspund. Într-un final i-am spus că ascultam Metal Progresiv, după care Rock Progresiv şi Psihedelic sau Idie. M-a întrebat dacă îmi plac, iar eu i-am răspuns că m-am obişnuit cu ele. Nu are rost să descriu restul dialogului, nu? Doar numai ea o să citească paginile astea. Ideea e că ma simt atât de jos în comparaţie cu restul, cu cei care nu ascultă aceleaşi trupe care mine, care nu citesc aceleaşi cărţi pe care le citesc eu. Mai ales când îi văd cu atitudinile lor atât de suficiente, atât de siguri pe sine, atât de limpenzi în gusturile lor. Când sunt într-un conflict cu cineva ştii care e prima mea reacţie? Să ma tăvălesc la picioarele lui, să i le iau în palme şi să le fac să ma calce. Să spun întainte lui insultele pe care vrea să mi le adreseze şi să le recunosc veridicitatea. Mai ales dacă acel cineva e o femeie. Nu, nu fată. Femeie. Toate sunt femei. Exceptând pruncii. Pruncii nu au sex. Pruncii sunt puri şi atât de murdari în acelaşi timp. Dar este o mizerie telurică, care se spală. De ce trebuie să fie mereu o femeie?

***
27.01 Mă mir că nici acum nu a făcut vreun comentariu referitor la repulsia faţă de „sexul frumos”. Am citit un pic din biografia lui Kafka şi am citit Un artist al foamei. Exact asta fac şi eu. Chiar dacă ceva ma apasă pe creier şi îmi spune că e vorba de mult mai mult acolo decât pur şi simplu un om care moare de foame pentru că nu a găsit niciun fel de mâncare care să-i placă. Doar că nu ştiu ce. Am încercat să ascult câteva trupe vechi de Jazz. Băi, eu sunt un om care la o vreme asculta Death şi Morbid Angel, dar n-am putut să rezist la ce auzeam acolo. Pe lângă faptul că sunetul avea o calitate deplorabilă, intrumentaţia era un imens haos strident şi zgomotos, lirica imperceptibilă şi aşa mai departe. Poate să încerc ceva Acid J. Înainte. La ora de literatură profesoara a luat o pauză de la rutina ei şi ne-a rugat să luăm o operă de ficţiune şi să o demontăm, preferabil una care ne place nouă. Eu am fost primul cu mâna sus. Am vorbit despre cartea mea preferată până acum câteva luni, şi anume Ubik de Philip Dick. Jumătate de oră am spus ce naraţiune prost închegată are, ce personaje unidemenionate apar între filele ei, despre tentativele patetice de-a insera simboluri biblice şi tot ce mi-a trecut prin cap, uneori chiar exagerând. Atunci m-a întrebat de ce mi-a plăcut. Răspunsul meu a fost: pentru că sunt un copil prost care nu ştie nimic.
***
31.01 Am realizat o treabă. Sunt ateu. Ateu destul de convins, poate din cauza părinţilor şi a posturilor cu documentare ştiinţifice, dar cel puţin agnostic, oricum. Şi totuşi mă fascinează religie. Creştinismul în primul rând. În ceea ce scriu încerc să reproduc trinitatea, filmele lui Tarkovski sunt filmele mele preferate, Divina Comedia este singura opera literară în versuri care mi-a plăcut sincer. Chiar dacă eram ruşinat că o citesc, mai ales atunci când mă vedeau colegii mei ortodoxi până în sânge, ignoranţi faţă de frumuseţea lirică ce era poemul lui Dante. Aş minţi dacă soarta lui Mâşkin nu m-a emoţionat până la lacrimi. Da, cât a trebuit să sufere omul acela din cauza unei femei. Mereu femeiele. De ce mi-e atât de frică de ele? Pentru că sunt nişte forţe ale naturii, mânate de nimic altceva decât de propria lor sexualitate, bestii în carne şi sânge, care incită şi excită. Şi sunt trufaşe. Şi rele. Şi perfide. Mereu au fost aşa. Mereu cu mine. Cu alţii nu, dar cu mine mereu. M-au urât mereu. Fiecare este o furie grecească purtând faţa unei nimfe la fel de primejdioasă. Când promit ceva, iau restul în schimb. La ele totul este sexual, cu toate mereu totul trebuie să fie sexual, chiar dacă nu îşi dau seama. La o latura sau alta a spectrumului. Fie care vor să ne vâre sânge în mădular sau să ne castreze, mereu sunt la fel de animalice şi diferite, nenaturale, în cel mai bun caz supranaturale.

***
2.02 M-a întrebat de ce urăsc atât de mult femeile. Cum cine? Doamna doctor. Doamne aud voci în capul meu. Am întrebat cu teamă dacă s-ar putea să fiu un homsexual în negare. Urăsc homosexualii, trebuie să îi urăsc, nu? Toată lumea îi urăşte. Sunt nişte scârbe. În fine ea a răspuns că nu. Că eu nu urăsc sexul cu femeia, eu urăsc femeia, ceea ce reprezintă ea în capul ăla al meu. Şi în funcţie de ceea ce reprezintă ar putea să fie mai mult sau mai puţin grav. Problema, a spus ea, este că eu s-ar putea să văd femeia pur şi simplu ca intrument, ca mijloc, ca obiect nicidecum ca subiect şi că astfel nu pot să concep că ea ar avea aceleaşi caracteristici umane pe care le are bărbatul. Că eu vad femeia ca un doppelganger al meu, o copie aproape perfectă, menită să ma absoarbă, să mă erodeze şi să mă cosume, luându-mi locul. Ceea ce este fals, femeia nu este un instrument, sau o copeie inexactă a bărbatiul ci o entitate cu propriile ei caracteristici.

***

5.02 Doamna doctor m-a întrebat dacă am realizat că mi-am trăit toată viaţa sub imperiul părerilor altora. A vorbit chiar şi cu ai mei şi a aflat că am avut tentative de autoflagelare când eram mai mic. Eu nu am spus nimic. Ea a mai debitat o serie de observaţii care în acest punct ar trebui să fie evidente, totul se leagă. Eu sunt K. Eu sun Jospeh K. Ea spune că dacă ar fi după Freud, n-aş avea sine, poate nici eu. Tot psihicul meu este un Supraeu dornic să mulţumească lumea până la subminarea plăcerilor cuvenite de drept oricărei fiinţe umane. Doresc împlinire prin idealurile altora, sunt un om gol, care trebuie să se umple cu reconoaştere din partea celorlaţi. Aşa că probabil, la nivel subconştient l-am înţeles pe Kafka încă de la început. Nu vorbea despre dumnezeu, dar vorbea despre ceva mitic şi omnipotent în ochii lui. Despre autoritate, despre cei care au dreptate pur şi simplu pentru că sunt pe o treaptă mai sus decât el, sau decât mine. Iar noi suntem prea mici, prea jos, prea slabi pentru a avea dreptate, eu şi personajele sale. Doamne, cât aş vrea să îmi dau voie măcat odată să am şi eu dreptate să fiu plin şi să cred.

Sase chipuri: Retardatul

0.          Retardatul

mi-au spus: prostule!

ṣi i-am crezut.

mi-au zis: eṣti prost?

ṣi nu am ṣtiut ce să le răspund.

am zâmbit.

Prostule!

Salut, eu sunt retardat. Tu cine eṣti?

Îmi place să mă legăn de pe un picior pe altul. Să mă joc cu degetele. Să desenez. Să stau cu copii. Să povestesc umbrei mele ce văd ochii mei interiori. Îmi place să tac. Îmi place să râd. Îmi place să visez. Îmi place să iubesc. Îmi place să cred. Cel mai mult îmi place să cred.

Ţie ce-ṭi place?

Nu îmi place să plâng. Nu îmi place să fiu bătut. Nu îmi place să mănânc dimineaṭa ṣi să dorm după-amiaza. Dar nu am mai făcut asta de când eram mic. Dar tot nu-mi place. Nu îmi place brâna cu smântână. Nu îmi plac oamenii răi. Nu îmi place mirosul din baie după ce faci treaba mare. Nu îmi place mirosul cucului când e murdar. Nu îmi place când mi se spune că sunt comun. Ştiu ce înseamnă comun ṣi nu îmi place deloc. Dar ṣtiu că sunt comun ṣi asta mă face să fiu trist. Sunt atât de comun încât dacă m-ai vedea pe stradă nu ai ṣtii că sunt eu. Ai crede că sunt altcineva. Şi dacă, totuṣi, te-ai opri să mă saluṭi crezând că sunt altcineva, m-ai uita chiar în clipa în care mi-ai întoarce spatele. Nu mă supăr pe tine să ṣtii, pentru că ṣtiu că asta e soarta omului comun. Dar mă doare ṣi mă face trist. Dar îmi trece, să ṣtii, îmi trece destul de repede chiar. Trebuie doar să văd ceva ce îmi place. Şi mie îmi plac multe lucruri. Să ṣtii că dacă crezi aṣa cum cred eu, îṭi plac foarte multe lucruri.

Să ṣtii că ṣtiu ce înseamnă comun. Să ṣtii că ṣtiu pentru că m-am interesat. M-am uitat în dicṭionar ṣi am aflat. Şi retardat ṣtiu ce înseamnă. Nici asta nu mă bucură. Mă întristează dacă îmi spui asta. Să nu îmi spui aṣa, bine?

Nu îmi place că sunt comun ṣi retardat. Nu mi-ar fi plăcut nici dacă aṣ fi fost doar comun sau doar retardat, să ṣtii. Nu îmi place pentru că sunt diferit. Lumea nu te place dacă eṣti diferit. Nu te place ṣi nu se apropie de tine. Dacă o fac, o fac doar pentru că alṭi oameni cred că aṣa trebuie să facă ca să nu-l supere pe dumnezeu. Ei nu ṣtiu, dar eu am văzut că ei ṭin mai mult la ceea ce ei numesc suflet decât la ei sau la cei din jurul lor. Dacă nu ar fi sufletul, lumea ar fi mult mai rea. Ei iubesc sufletul ṣi au grijă de el o viaṭă întreagă, dar nu au grijă ca de copilul lor ṣi nici ca de mâna lor dreaptă sau stângă, depinde cu care lucrează mai mult, ci au grijă de el ca de o monedă de schimb sau un apartament sau o maṣină sau o carte ca să poată să spună la un moment dat: Ha, al meu e mai bun, merit mai mult. Sufletul are legătură cu dumnezeu ṣi dumnezeu e mare ṣi înṭelept ṣi rău. Adică nu chiar rău, dar e un fel de poliṭist care dacă nu eṣti cum trebuie să fii, adică ca la regulament, te amendează. Dar nu îṭi cere bani ci îṭi ia sau dă din suflet. Dacă îṭi ia prea mult, arzi în Iad. Dacă îṭi dă mergi în Rai. Iar în Rai ṣi în Iad nu sunt cutremure, războaie, incendii, deṣi în Iad sunt flăcări ṣi cazane în care fierbe smoala dar nu ard case ṣi păduri ṣi oameni; acolo nu sunt nici certuri, nici tristeṭi sau fericiri sau neînṭelegeri sau schimburi sau neamuri sau bani. Acolo totul e firesc. Adică firesc aṣa cum înṭeleg oamenii cu suflet firescul. Adică cumva cum e foarte bine sau foarte rău. Adică ceva ce nu se poate înṭelege sau spune.

Înṭelegi?

Eu ar trebui să mulṭumesc sufletului pentru că astfel lumea are grijă de mine, dar nu pot să o fac. Nu pot pentru că eu nu am suflet ṣi nu pot să îi înṭeleg. Eu însă pot să cred. Eu pot să cred atâtea lucruri încât acum sunt ferm convins că tu mă asculṭi ṣi mă înṭelegi. Eu cred atât de tare în ce vreau eu să cred la un moment dat încât devin fericit. Dar nu fericit ca ceilalṭi, fericit pentru că am bani, pentru că am scăpat dintr-un accident, pentru că am prieteni, pentru că am un copil, pentru că mi-am cumpărat o casă. Eu sunt fericit pentru că pot să cred că pot să cred că eu pot să fac o grămadă de lucruri. Sunt fericit pentru că îmi miṣc mâinile aṣa cum vreau, pentru că nu miros urât când mă spăl, pentru că nu mă dor dinṭii când nu mă dor, pentru că văd culorile roṣu ṣi verde ṣi albastru ṣi mov ṣi galbe, pentru că îmi pot imagina lucruri, pentru că nu ṣtiu multe lucruri din lumea asta dar din lumea mea ṣtiu tot. De asta nu mor eu, deṣi ar fi trebuit să mor; devin fericit foarte uṣor ṣi repede. Peter Pan era foarte fericit ṣi de asta nici nu a murit ṣi rămas mereu copil. Aṣa sunt ṣi eu. Doar că eu nu pot să zbor astfel încât tu să mă vezi fără ca eu să cred asta… Asta este puṭin trist…

Ştii că pot fii tot ceea ce îmi doresc să fiu?

Spune-mi libelulă!

Bzzzzuuuuuzzzzzz!

Sau pasăre!

Fâl-fâl-fâl!

Sau cer!

Stele. Albastru. Soare. Lună. Somn. Picnic. Bronzat.

Ha, ha, ha! Vezi?

Dar poate că nu mă înṭelegi… ṣi crezi ṣi tu că sunt comun ṣi retardat… de fapt, sigur crezi asta. Eu nu cred că tu crezi asta. Dar dacă ṭi-aṣ spune că am o iubită care mă crede? Adică cu suflet. Sau crezi că asta vreau eu să cred? Atunci de ce are un nume, na!?

O cheamă: Rrrraaaada!

Aṣa o cheamă ṣi aṣa trebuie să o strigi: Rrraaaada!

Rrrr

aaaa

da

Nu altcum.

Nu o striga acum că nu e aici. Dar când o să fie să o strigi exact aṣa. Ca ṣi cum ai bate într-o tobă dar nu aṣa cum crezi tu că se face de obicei: Ra-ta-tatatata!

Doar Rrraaaa   da!

Sase chipuri: Copilul

Televizorul lumina camera întunecată în culori ţipătoare. Zgomotele piţigăiate rîcîiau pereţii, zdrobind senzaţiile de zid. Bucăţi de tencuială cad surd la podea mîrîind la carnea ce tremura pe un colţ al patului.

Patru pereţi, un tavan, o podea. Întunericul e stăpînul fricii, părintele fantasmelor, furia singurătăţii.

Mi-e frică.

Mi-e frică.

Se întorc lucrurile pe dos. Nu mai înţelegi nimic. Tot ceea ce trebuia să fie există aşa cum ar trebui să fie doar in vise. Iar visele nu sunt gratuite. Visele au nevoie de hrană. Visele trebuie să se nască din ceva. Însă acel ceva e doar o mulţime de culori ameţitoare care urlă şi se mişcă haotic pe un ecran. O bucată de sticlă, stupid de neînsufleţită.

Jurnal…..15.02.2008

Mi-e frică.

Mi-e frică.

De ce să îţi fie frică? Nu eşti singur. Ai mâna dreaptă, mâna stângă, piciorul drept, piciorul stâng, capul, ochii, urechile. Nu eşti singur. Te ai întreg şi chiar de două ori, dacă stai să te gândeşti.

Jurnal…..15.02.2008

Mi-e frică.

Mi-e frică.

Un râset ascuţit, stricat, împuţit se strecură pe sub uşă. Râsul mamei sale avea excepţionalul dar de a se materializa într-o gură care se căsca până înghiţea toată camera. Şi pe el odată cu ea.

Mama.

Mama putea fi sânul căruia ştia că îi datorează hrana începutului.

Mama putea fi întunecimea căruia îi datorează viaţa.

Mama putea fi fiinţa care nu-l lăsa să stea în propriile mizerii.

Îţi curg mucii, păduchiosule! În gură! Îţi mănânci mucii în pizda mă-tii de avortat!

Marş la mă-ta!

Mă-ta!

Măăăăă-taaaaaaa!

Mă-ta îi dădea două palme. EL, ăla, mânca omletă cu şuncă şi salată de roşii cu castraveţi.

El, ăsta, celălalt îşi mânca mucii şi-l usturau obrajii.

Dacă s-ar putea să îţi goleşti tot sângele din corp şi să-l umpli cu un sânge artificial ai putea spune că eşti sânge din sângele tău, ori ai putea să spui că eşti propria ta decizie sau viaţă. Iar materialul genetic ai putea să-l desfiinţezi nerecunoscându-te, pentru început, în oglindă, ca mai apoi să faci tot ceea ce ţi se pare că nu ar trebui să faci în mod normal.

Jurnal ……… 18.06.2004

Când a avut prima erecţie a resimţit-o ca o smucitură după ceafă urmată de imaginea sînilor maică-sii.

Ţi s-a sculat pula, ha? Ai fute ceva? Ai fute-o pe mă-ta, ha? Ai fute ceva? Uite cum se fute! Aşa se fute! Măi pulică, pizda lu’ mă-ta e Dumnezeu, e biserică!

Ha, ha, ha!

De atunci “fute” s-a stabilit că poate fi uneori bine, alteori rău. Pentru mama lui era clar că era bine. Însă el nu o să poată face niciodată bine pentru ea. Era sigur că totuşi se putea şi mai rău de atât.

În ziua în care EL l-a băgat cu capul în vasul de toaletă a aflat că EL nu este tatăl lui. EA fuma în uşă.

Băi greşeală!

Îi cam ţiuiau urechile şi nu a auzit restul cuvintelor. Asta este tot ce îşi mai poate aduce aminte.

Băi greşeală!

S-a gîndit că poate trăi totuşi cu asta la fel cum a reuşit să trăiască şi să crească până acum. Întrebarea era dacă era greşeala lui sau a EI. Unul dintre ei a greşit sigur însă nu putea să înţeleagă de ce trebuie să plătească doar el. Ştia că ea e femeie şi că bărbaţii pot îndura mai mult. Dar şi ea îndura mult. Putea îndura chiar mai mult decât el că doar a văzut-o bătută şi plină de sânge după care gemând sub EL. Bănuia că pentru EL peste EA îndura toate celelalte. Bănuia.

Îi era frică adeseori. Când îi era frică vorbea cu gândurile, cu celălalt el. El, celălalt, era mult mai curajos, mult mai puternic, mult mai inteligent. E normal pentru că el nu trebuia să îndure toate loviturile, nu simţea durere sau foame sau frică de lumina de sub uşă. Dar nu îi purta pică. Ştia, undeva, în adâncul lui că chiar de ar fi simţit toate astea tot ar fi mai puternic, mai curajos, mai inteligent decât el.

Putea să închidă ochii şi să îşi imagineze că nu este el cel care trăieşte viaţa asta. Îşi imagina că este altcineva. Un coleg de la şcoală care-l bătea mereu. Râdea şi se bucura de toate porcăriile ce i se întâmplă. Îşi bătea joc de el. Îi făcea numai glume proaste. Însă mai devreme sau mai târziu se trezea. De obicei plângea.

Lua bătaie la şcoală pentru că toţi ştiau că nu este nimeni care să îi ia apărarea. Îl scuipau, îi vorbeau urât, mai urinau pe el uneori, aruncau cu chiştoace în el sau stingeau ţigările de hainele şi pielea lui. Plîngea pe ascuns şi încerca să îşi ascundă urmele de EL şi EA. Când a făcut prostia să le arate ce a păţit a luat o bătaie soră cu moartea. Nu a prea înţeles de ce, dar a băgat la cap că asta nu era o chestie care să îi privească pe EI. Şi nu putea să înţeleagă de ce ceilalţi se bazau pe părinţii lor. Uneori îi părea rău că nu are un frate mai mare. Dar după un timp i-a părut bine. Ar fi mâncat bătaie şi de la el, sigur.

Când a început să-l asculte pe cel căruia nu-i era frică de nimic lucrurile s-au mai liniştit, însă cei de la şcoală au început să-l evite şi când se luau de el o făceau cu ajutorul celor mult mai mici. Şi celor mici le era frică de el dar bomboanele, ciocolatele şi sandvişurile promise erau prea tentante. Sau frica de bătaie. Când s-a ridicat şi a lovit pentru prima dată un băiat care dădea în el s-a simţit ca EL. Mare, puternic, de neatins, Dumnezeu.

Mă-ta-i biserică!

L-a lovit între picioare. După ce i s-au împăienjenit ochii şi furia a pus stăpânire pe fiecare fibră din corp, a început să-i care pumni şi  picioare în neştire. Restul băieţilor s-au împrăştiat când au văzut turnura pe care a luat-o distracţia lor zilnică. L-a muşcat de umăr. Gustul de sânge l-a speriat. S-a ascuns în baie şi a început să tremure şi să plângă frecându-­şi neîncetat cu mâneca jegoasă gingiile şi limba. Apoi a început să râdă. Nu ştia exact de ce, dar era foarte bucuros şi se simţea foarte bine. De atunci a devenit foarte bun prieten cu el însuşi. Cel mai bun prieten.

A doua zi a fost bătut de fratele mai mare al băiatului. Nu s-a mai putut duce la ore în ziua aceea. A stat în spatele şcolii multe ore, până seara. S-a pişat şi s-a căcat pe el. S-a pişat sânge o săptămână. Merge puţin şchiop de atunci.

Na, mă, futu-ţi Dumnezeii mă-tii de jigodie! Futu-ţi morţii mă-tii de labagiu! Să te mai iei de frate-miu măi pulică că-ţi bag coaiele în cur şi te pişi pe urechi!

Copii se uitau la el şi râdeau. Nu ştia ce-l doare mai tare dar a ajuns la concluzia că loviturile îl dor foarte tare şi că vorbele şi râsetele lasă urme.

Dă-i mă că mă-sa-i curvă şi ta-su-i un pielea pulii!

Se pare că nu-l ştiau pe EL. Dacă l-ar fi ştiut s-ar fi căcat pe ei de frică aşa cum făcea el în fiecare seară.

Când a ajuns acasă s-a dus direct la el în cameră. Nu a putut să doarmă, aşa că a ascultat patul din cealaltă cameră scârţâind până ce EI au adormit. L-a întrebat EA dacă îi era foame şi la mormăitul lui de neînţeles de sub pătură a răspuns închizând uşa. A plâns până a adormit.

De atunci a decis să nu mai plângă. Amândoi au decis asta de fapt. Şi au mai decis să îşi ia revanşa. Dar asta nu a fost atunci. Asta s-au hotărât după ce au înţeles ce a însemnat acel pielea pulii.

l-am văzut pe tata azi. la lucru. şi am văzut cum a luat bătaie şi cum şi-au bătut joc de el. probabil că de aia iau şi eu bătaie. din cauza lui. EL e un ratat şi ei cred că şi eu sunt pentru că sunt fiu şi stau în casă cu el şi mă cheamă ca pe el. mi-a părut rău şi am fost trist. dar ştiu că eu nu sunt aşa. eu nu sunt pielea pulii.

Jurnal……08.22.2008

A aşteptat în întuneric ceva timp până ce a venit fratele mai mare. Ştia că pe acolo o să vină. L-a urmărit o săptămână. Oricum EI nu-l întrebau pe unde îşi pierde vremea. L-a lovit cu ranga după genunchi şi imediat l-a izbit în cap, în ceafă şi a plecat. Ştia că mai mult nu trebuia. A dormit foarte bine.

Când s-a dus la şcoală l-a văzut. Era tras la faţă, plâns, schimbat. I-a pus mâna în gât şi a văzut frica. Frica aia care îţi mănâncă maţele şi îţi dă senzaţia că faci pe tine. Şi a zâmbit.

Aşa mă simt eu mereu, măi pielea pulii!

Nu era bun la şcoală dar citea mult. Şi se uita la televizor mult. Ştia multe dar nu îl ajuta la nimic. L-au speriat criminalii în serie. Copilăriile lor. Ura îi urmărea toată viaţa. Şi frica. Moartea.

L-au bătut în seara aia foarte tare. EA a urlat la el că-i un prost că stă. EL mirosea a băutură şi avea un ochi vânăt.

Nu eşti al meu, mă! Nu eşti, Dumnezeii mă-tii!

Mă-sa dădea a lehamite din mână. EL s-a repezit la ea. A fugit în cameră şi s-a ascuns sub pat. După ceva timp a venit EA şi a început să-l tragă de păr şi să-l scuipe şi să-i dea palme peste obraji. EL îi dădea pumni şi picioare.

Cine dracu’ te-a dat, măi mucosule!?!

Îl dureau oasele, muşchii, intestinele, inima, ochii. Nu a plâns. Îl durea mintea, gândurile săpau în timpane, amintiri roşii zgâriau ochii umflaţi. Nu a plâns. Şi-au vorbit. Celălalt plângea. Îi păreau rău de el.

De mine.

PLângi!

Plânge mă!

Să plângi!

Să plângi, mă!

Nu a plâns.

Cuţitul cel mare era la locul lui.

Plânge, mă!

Gemetele LOR au acoperit orice sunet. Un miros de alcool stătut, de transpiraţie şi un iz scârbos de acru umplea aerul din cameră. EL era peste EA.

Plânge, mă!

A apucat cuţitul cu amândouă mâinile şi l-a ridicat deasupra capului.

Plânge, mă!

A trecut prin gâtul LUI şi s-a oprit în gîtul EI.

Plâng…e… mă….

Plân… uă…

Pl…

…

Oamenii nu mor de adevăratelea aşa uşor cum mor cei din filme. Ce glumă proastă. Se zbat. Gâlgâiesc. Dau din mâini şi din picioare. Tremură.

S-a cuibărit între ei. A tras mâna LUI şi a EI peste trupul lui înfrigurat. Ghemuit, cu picioarele prinse între mâini, între trupurile ce se răceau încet, strâns ca un cheag în sânge, a adormit.

În somn, a plâns.

Intrebari beletristice

De la tomata am luat chestionarul asta.

Întrebări beletristice

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Salman Rushdie

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Friedrich Nietzsche am aproape toate editiile aparute pana acum… si-s multe.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

Mi-a mers la suflet Vadim Maslennikov, personajul din Romanul cocainei.

4) Ce carte ai citit cel mai des?

Idiotul lui Dostoievski si Amurgul Idolilor de Nietzsche.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Micul Print.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

James Frey – Prietenul meu Leonard

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Lanark – O viata in patru carti de Alasdair Gray

8 )Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Prinzul dezgolit de William S. Burroughs.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Salman Rushdie sau Philip Roth

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

He, he… Inimile celor patru de Vladimir Sorokin

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

Cu Burroughs discutand efectele clorhidratului de benzidamina asupra sistemului nervos central. No shit!

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Vera Ion – Weekend cu mama. E asa de prost scrisa incat nu poti sa nu o citesti si sa plangi de mila copacilor taiati pentru a o pune pe hartie.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?

Trilogia Cut-up – William S. Burroughs si Razboiul sfarsitului lumii de Llosa

14) Preferi autorii francezi său ruşi?

What? Rusii sunt de departe cei mai buni ever!

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Chaucer

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

a )Greselile de tehnoredactare si traducerea. b ) telefonul, timpul putin, munca. c ) nu am inteles intrebarea

17) Care e romanul tău favorit?

Idiotul

18) Joci ceva?

Jocul cu margele de sticla si table.

19)Povestiri scurte, schiţe?

Irvine Welsh si Sorokin.

20) Non-ficţiune?

Vanatoarea diavolului.

21) Scriitorul favorit?

Burroughs, William S.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Roman: Dan Sociu desi avem un Razvan Petrescu

Strain: Paulo Coelho si Stephenie Meyer

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Nietzsche Opere complete

24) Şi…acum ce citeşti?

Sorokin – Kremlinul de zahar, Kurkov – Ultima iubire a presedintelui, Rushdie – Seducatoarea din Florenta ( aproape gata)

Carti citite

Duma Key – Stephen King – nota 4 – se putea muuuuult mult mai bine;

Cucul si pupaza- Will Self- nota 6 – simpatic, merita zece lei si patru ore. interesant modul in care se transforma psihic hermafroditii;

Copiii pierduti – Peter Straub – nota 5 – are ceva freaky dar nu suficient de inspaimantator pentru a merita sa fie memorat. Sfarsit penibil.

Antologia rusinii – Virgil Ierunca. editori Nicolae Merisanu, Dan Talos – nota 10 cu felicitari – o carte ce nu trebuie sa lipseasca din nicio biblioteca. O antologie a pupincuristilor la adresa cunducatorilor iubiti. A se citi inainte de a se merge la vot. Se recomanda medicament de linistire a stomacului deoarece textele pot provoca accese de voma.

Sa nu iti impaiezi niciodata cainele – Alan Alda – fara nota – ca si memorii, e foarte ok, mai ales daca esti fan MASH. Eu sunt  si am fost foarte bucuros de carte, insa nu dau nota pentru ca sunt prea subiectiv. E ok, poti sa o iei in vacanta, nu o sa iti para rau pentru ca e suficient de nostima cat sa nu te plictiseasca.

Urmeaza: Masele si puterea – Elias Canetti

- Ceasornicarul orb – Richard Dawkins

- Rant – Chuck Palahniuk.

Ultimile citite

Terry Pratchett – O pălărie plină de cer

- Faust eric

- Imagini miṣcătoare

Vladimir Sorokin –    Inimile celor patru

-          Dimineaṭa lunetistului

-          Ziua Opricinicului

Peter Esterhazy  – Harmonia Caelestis*

-          O femeie

-          Verbele auxiliare ale inimii

-          Un strop de pornografie maghiară

* abia acum am reuṣit să o termin.