Dar sau Cal Troian? Un titlu cu schepsis pentru Darul lui Jonas de Lois Lowry


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Darul lui Jonas de Lois Lowry
My rating: 3 of 5 stars

Am citit cartea pentru că mi-a adus-o Elena care a insistat să o citesc întrucât e o distopie, cunoscându-mi apetitul pentru subiect.

Nu mi-a părut rău pentru timpul acordat, câteva ore, cred că vreo patru, însă nu am înțeles de ce atâta vâlvă în jurul autoarei și al volumului.

Jonas trăiește într-o lume în care s-a abolit tot ce ține de natura umană. De la sentimente până la planuri de viitor, visuri, boală. Lumea lui Jonas pare a fi perfectă, un ideal către care, fără frică spun, contemporaneitatea tinde și pe care l-ar îmbrățișa fără să stea pe gânduri. Însă Jonas primește rolul de Păstrător al Memoriei, rol care-l va pune în postura de a trăi umanitatea cu bune și cu rele. Iar descoperirea secretelor pe care societatea în care trăiește s-a construit și funcționează nu este deloc ușor de acceptat și nici de depășit.

Cartea este în regulă. Are idei chiar foarte bune și interesante. Doar că sunt insuficient dezvoltate. Chestiune care ține, în primul rând, de faptul că Lowry nu este o scriitoare cu adevărat competentă. Are idei, dar nu este capabilă de a le dezvolta, de a le da viață, de a le construi astfel încât să te lege de lumea pe care a creat-o. Un mare defect pentru un scriitor, un mod de a fi pentru oamenii de rând.

Problema principală a scriitoarei este că nu-și poate urmări propria poveste. Cel mai clar exemplu este discuția pe care Jonas o are cu părinții săi care-l întreabă dacă a visat după ce primește poziția de Păstrător, Jonas se eschivează, Lowry scrie că acesta minte, iar câteva pagini mai târziu, scriitoarea decretează că Jonas își minte pentru prima dată părinții… Pentru un roman de nici 200 de pagini să nu fi în stare să-ți urmărești construcția narativă, este o mare problemă.

Faptul că Lowry nu-și dezvoltă lumea imaginată, că nu se ocupă suficient de caracterul personajelor și de psihologia acestora, eu unul sunt dispus să trec cu vederea. Este o carte pentru copii, din start stabilită la nu foarte multe pagini, iar Lowry a fost clar hotărâtă să încheie cât de repede se poate povestea. Elena a fost mult mai hotărâtă să admonesteze această, să zicem, incompetență sau lejeritate. Trebuie să recunosc că dacă era vorba despre vreun scriitor important, aș fi luat foc. Așa, am preferat să tratez foarte relaxat nedezvoltarea utopiei gândite de Lowry deși, trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut foarte mult să fi aflat mult mai multe despre lumea lui Jonas.

Scriitura nu este nici bună, nici rea. Este mediocră, romanul fiind salvat de idee și de decizia, deloc surprinzătoare, de a ucide (sau nu?) personajele principale. Bine, vorba vine ucide. Sfârșitul este de așa natură încât cititorul să poată alege orice variantă de final vrea. Interpretările copiilor care au citit cartea sunt care mai de care mai interesante și arată că povestea chiar are efect asupra lor și le pune mintea și imaginația la contribuție – acesta este și marele atu al cărții, tinerii săi cititori se implică extrem de activ în aventura lui Jonas. Reacție de apreciat, şi motiv pentru care am notat Darul lui Jonas cu 3 stele și o recomand tinerilor cititori.

Deşi am fost destul de critic la adresa cărţii trebuie să recunosc că volumaşul mi-a deschis apetitul pentru colecţia Young Art a editurii ART. Ceea ce înseamnă că am să vă mai prezint ceva cărţulii din colecţie mai ales că toate îmi par interesante şi mă atrag într-un mod irezistibil :)

De ce 3 stele: dacă nu ar fi fost puștanii care să se fi implicat atât de activ în a intepreta finalul cărții, i-aș fi dat două stele deoarece scriitura, incapacitatea de a dezvolta lumea inventată și de a urmări propriul fir epic sunt defecte majore la un scriitor.

O trecere rapidă prin istorie: Rusia în secolul XX – David R. Maples


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Rusia în secolul XX de David R. Marples
My rating: 4 of 5 stars

 

Editura Meteor Press este una dintre editurile mele favorite când vine vorba despre cărți de istorie. Deși uneori o pot da în bară cu mult talent, majoritate cărților de specialitate sunt bune către foarte bune.

Rusia în secolul XX a profesorului universitar canadian David R. Marples este una dintre acele cărți cu care Meteor Press are motive să se mândrească. Pe goodreads.com autorul este necunoscut. Necunoscut mi-a fost și mie până recent, trebuie să recunosc, însă nu prea înțeleg de ce este necunoscut la nivel mondial, ca să fiu sincer.

Marples face o muncă de cercetare pe care o structurează aproape perfect în volumul de față. Nu este ușor să treci în revistă și să comprimi în 450 de pagini istoria unuia dintre cele mai zbuciumate state a secolului trecut. Însă Marples o face și o face bine.

Volumul se deschide cu o prezentare a Rusiei la sfârșit de secol XIX, trece în revistă problemele țarismului și ale societății rusești, pentru ca, mai apoi, să urmărească instaurarea comunismului și să sfârșească cu Rusia lui Putin.

Întreg volumul îți lasă impresia că este construit de parcă ar fi fișe de curs adunate, atent scrise astfel încât să-ți reducă riscul de a pica examenul la materia Rusia din secolul XX. Este adevărat că, dacă nu ai deloc habar de istoria Rusiei s-ar putea să găsești cartea enervantă pe ici, pe colo pentru că sunt capitole care ar putea să fie mai bine dezvoltate și cărora le lipsesc, evident, informații, însă, dacă ești cât de cât familiarizat cu istoria Rusiei, volumul de față îți va părea interesant și destul de util mai ales dacă vrei să-ți amintești unele detalii.

Volumul nu cred că e pentru specialiști, chiar dacă Marples nu o dată expune opinii diferite ale istoricilor cu privire la anumite evenimente după care vine și cu interpretarea proprie pentru simplul motiv că lucrarea este mult prea generală. Economia, societatea, cultura, politica externă și internă a Rusiei, toate se găsesc în capitolele dedicate câte unui conducător sau unei anumite perioade de timp. Or, o astfel de lucrare care tratează cu atâta ușurință probleme atât de diferite, nu este altceva, din punctul meu de vedere, decât o lucrare dedicată împătimiților de istoria comunismului, a Rusiei și a secolului XX cât și a celor care-și doresc o cultură generală bogată ca să poată participa la Vrei să fii milionar.

Volumul lui Marples merită citit deoarece munca pe care a depus-o acest individ extrem de erudit merită toate atenția publicului specializat sau nu. Abundența de informații nu te sufocă datorită modului în care este transmisă și pregătită de livrare către cititor, iar diferitele domenii care sunt atacate și expuse spre discuție, sunt suficient de bine explicate pentru a fi înțelese și „gustate”.

Se vede pregătirea de profesor a lui Marples din modul în care scrie, din felul în care și-a structurat volumul și din acele scurte descrieri ale unor personalități. Faptul că Marples este enciclopedic se observă din multitudinea de exemple pe care le dă din cărțile de literatură, pe lângă cele de specialitate, pe care le-a citit. Impresia mea este că Marples citește cu o poftă și cu viteză demonică și are o memorie a unei întregi turme de elefanți, altfel nu știu cum ar fi putut scrie un astfel de volum atât de complex.

De ce 4 stele: mi-a plăcut cartea, chiar foarte mult, dar nu se poate să-ți propui atât de multe fără să ai scăpări și, mai ales, să epuizezi ditamai subiectul în doar 450 de pagini. David R. Marples nu este, cel puțin nu încă, nici Kershaw, nici Ferguson, nici Arendt, din păcate, însă are toate șansele, zic eu, să devină un istoric de referință.

Recenzie: Săgeata lui Dumnezeu – Chinua Achebe


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Săgeata lui Dumnezeu de Chinua Achebe
My rating: 4 of 5 stars

Chinua Achebe a devenit unul dintre autorii mei favoriți cu O lume se destramă. Săgeata lui Dumnezeu vine ca să-i întărească poziția de scriitor pe care am să-l urmăresc cu dedicaţie şi plăcere.

Ezeulu este Înaltul Preot al clanului Umuaro și se luptă să-și păstreze clanul neatins de regulile și credința omului alb. Își trimite fiul în sânul Bisericii ca să învețe și să-i spună cum gândesc și ce au de gând preoții care vorbesc despre Dumnezeu. Își face prieten guvernatorul care dorește să-l numească rege peste Umuaro doar pentru a-și ține dușmanii aproape și pentru a lupta în continuare pentru păstrarea legilor strămoșești. Însă cât timp va putea Ezeulu să ducă această viață dublă și care va fi deznodământul?

Chinua Achebe nu este genul de scriitor care să facă apel la metafore, la figuri stilistice inutile, nu dorește senzibilizarea cititorilor prin tot felul de scamatorii lingvistice. Achebe este un povestitor par excellence, un povestitor care știe cum să-și păstreze cititorul atent și în priză. Personajele sale sunt pline de viață, proiectate cu dragoste, parcă decupate din realitatea imediată a triburilor africane.

Săgeata lui Dumnezeu este mai „cult” decât O lume se destramă, atât datorită personajului principal cât și temei romanului. Ezeulu este inteligent, carismatic și pragmatic, jocurile puterii și ale diplomației nu sunt un secret pentru el. Forțat să joace pe două fronturi și hotărât să-și păstreze tribul în vechea credință fără a-și pierde prietenia cu omul alb, Ezeulu gândește mișcări îndrăznețe care-i aduc atacuri din partea tribului, dar îl ridică în fața omului alb și invers. Ca un arlechin pe sârmă, Înaltul Preot se joacă periculos cu tradițiile și semenii săi. Chinua Achebe ne introduce cu ajutorul lui Ezeulu în gândirea religioasă a triburilor africane și în cultura acestora. Lumea redată de Achebe este atât de superb povestită încât ai impresia că pășești direct în jungla africană și în mijlocul clanului Umuaro.

Achebe este genul de scriitor care te farmecă. Talentul său de povestitor te prinde ca-ntr-o plasă, iar lumea pe care-o zugrăvește, alături de oamenii care trăiesc în ea, devin un fel de a doua viață pe care tu, cititorule, începi să o trăiești.

Ca și O lume se destramă, pe măsură ce înaintezi, îți vine să citești din ce în ce mai încet pentru că nu vrei să se termine cartea. Ezeulu îți este deja unul dintre personajele favorite și evoluția poveștii sale te face să tremuri și să arunci ochiul la ceas ca să vezi cât îți mai permiți să stai treaz alături de Înaltul Preot și de clanul său.

O singură scăpare am văzut la Săgeata lui Dumnezeu: omul alb, reprezentat prin Winterbottom și Clarke, parcă nu este suficient de bine construit și rolul său în lumea omului negru este prezentat exagerat de academic. Chiar nu cred că așa vorbeau guvernatorii trimiși ai coroanei britanice despre cei pe care-i ocupau și pe care urma să-i educe în spiritul civilizației europene sau, de ce nu, să-i extermine dacă erau împotriva civilizării. Discuțiile dintre Winterbottom și Clarke sunt mult prea pretențioase pentru felul în care aceștia sunt prezentați. Exprimările pompoase sunt deranjante, chiar dacă africanii vorbesc natural, cursiv și plăcut, intervențiile albilor cad ca nuca-n perete și strică, uneori, plăcerea lecturii.

Cu toate acestea, recomand Săgeata lui Dumnezeu și cred că este unul dintre romanele apărute anul acesta care merită cu prisosință atenția cititorilor.

De ce 4 stele: pentru că-l știu pe Achebe din O lume se destramă și știu ce poate. Ușurința cu care a tratat construcția dialogurilor și a personajelor britanice i-a atras un minus destul de important la nota finală. Romanul e bine scris, interesant, fascinant și suprinzător – toate ingredientele necesare pentru un roman care să te țină lipit de fotoliu.

Recenzie – J. Ființa sexuală – Kenzaburo Oe


Click pe poza ca sa cumperi cartea! Transport gratuit ;)

J. Ființa sexuală de Kenzaburo Oe
My rating: 5 of 5 stars

 

Am un prieten virtual, Valeriu Gherghel, care m-a făcut curios de Kenzaburo Oe. Atât de curios încât am vânat, la propriu, aparițiile de la Polirom.

Din cele trei cărți apărute până acum la editura mai sus pomenită, J mi-a plăcut cel mai mult.

J este un individ la vreo 30 de ani hiper activ sexual și cu ceva aplecări înspre partea întunecată și bolnavă a sexualității. Romanul debutează cu o gașcă de tineri care vor să facă un film experimental într-o căbănuță care se află într-un oraș uitat de timp. Pe drum observă cum locuitorii orașului pedepsesc o femeie, care este posibil să fi avut o aventură extraconjugală, stând tăcuți dar acuzatori în fața casei acesteia. Odată ajunși la cabană, tinerii se dedau la beții și orgii sexuale, fiind observați de un copil care aduce orășenii la poarta tinerilor. Un conflict este pe cale să se nască.

În a doua parte a romanului facem cunoștință cu partea și mai întunecată a lui J, cea de chikan. Chikan-ii sunt acei indivizi care se masturbează în public și care ating femeile. J, împreună cu un prieten chikan mai în vârstă, salvează un puștan de la arest și-l iau sub aripa lor. Tânărul le dă o lecție de viață și de mod de a trăi cu adevărat chikan-esc, exemplu care-l tulbură peste măsură pe J și care-l prăbușesc definitiv în torentul vieții ascunse, ilegale și bolnave a perversiunii sexuale.

Kenzaburo Oe nu are nevoie de multe cuvinte ca să transmită ceea ce are de spus. Caracterul personajelor sale și profilul psihologic al acestora este trasat din câteva tușe, suficiente însă cât să le facă veridice și clare. Evenimentele în care acestea se găsesc sunt contruite fără prea multe pregătiri prealabile, totul este schițat, dezvoltate fiind doar anumite puncte cheie care au rol decisiv în evoluția personajelor și a narațiunii.

J este un roman complex, atât prin structura sa cât și prin problemele pe care autorul le atacă. Diferența dintre generații, moralitatea tinerilor contemporani, libertatea sexuală excesivă care, lasă impresia, că poate duce la perversitate, întârzierea maturizării și incapacitatea de a-și stabili un scop pe termen lung în viață sunt temele centrale pe care Kenzaburo Oe le pune în cârca personajului J.

Romanul trebuie citit cu mare atenție pentru a prinde mesajul pe care Oe vrea să-l transmită și ar fi păcat să se treacă prin carte ca prin brânză. După ce-l citești o dată, ar fi indicat să-l reiei imediat pentru a înțelege mai bine ce a vrut autorul să transmită. Satisfacție garantată!

Kenzaburo Oe este un adevărat scriitor de romane haiku. Un prozator haiku. Recomand J: ființa sexuală și sunt sigur că nu va dezamăgi pe absolut nimeni.

De ce 5 stele: pentru că Oe nu face risipă de cuvinte, reușește să construiască un personaj complex din câteva mișcări. Romanul este suficient de compelx cât să te facă să-ți pui întrebări asupra cărora să meditezi și să te facă să vrei să-l reiei. Excelent structurat, cartea nu are timpi morți iar personajele, chiar dacă nu au deloc caractere plăcute, își găsesc rapid loc în inima ta.

Oameni sărmani – romanul de debut al lui Dostoievski


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit ;)

Oameni sărmani de F.M. Dostoievski
My rating: 5 of 5 stars

Trebuie să citești Oameni sărmani din două motive mari și late:

1 – ca să vezi cum arată un roman de debut al unui scriitor cu adevărat uriaş;

2 – pentru că, având în vedere următoarele romane ale genialului scriitor rus, vei rămâne surprins de cât de natural a evoluat scriitorul care a pornit cu Oameni sărmani și a ajuns la Crimă și pedeapsă sau Demonii.

Doi oameni simpli, Makar și Varvara, săraci lipiți, își împărtășesc neajunsurile și chinurile iubindu-se discret. Deși vecini, cei doi își scriu scrisori în care își povestesc unul altuia problemele prin care trec, își recomandă lecturi și retrăiesc amintiri din tinerețe. Greutățile îi năpădesc uneori dar reușesc să-și găsească sprijin unul în celălalt. Până când Varvara începe să se întrebe ce este mai greu de îndurat: sărăcia sau o căsătorie cu o persoană pe care nu o iubește?

Dostoievski își pregătește personajele și terenul pentru următoarele romane. Temele sale principale se pot observa deja în Oameni sărmani. Inspirat, zic unii, de Mantaua lui Gogol, Dostoievski reușește o frescă pitorească a societății ruse de la sfârșitului secolului XIX. Un roman social în cel mai curat sens al cuvântului, critica de specialitate chiar îl consideră drept primul roman social rusesc – Belinsky, Oameni sărmani își trage seva din marii scriitori ruși pe care tânărul Dostoievski se pare că-i citea fascinat și cu nespus respect.

Scriitura poate părea greoaie și enervantă, ba chiar prefăcută și puerilă pe ici-colo. Având în vedere că este un roman epistolar, exercițiu pe care-l face Dostoievski în acest prim roman al său, este unul pur și simplu extraordinar. Scrisul lui Makar se modelează în funcție de starea sa sufletească și de impresia pe care vrea să o lase Varvarei, fapt evidențiat de diferitele stiluri abordate de Makar. Makar are mari greutăți în exprimare, dar vrea să scrie mai bine, vrea să se cizeleze și, de-a lungul romanului, acest lucru se observă. Varvara scrie natural, cursiv, totul vine din suflet la ea, educația ei se observă cu ușurință, iar capacitatea de a-și exprima liber sentimentele îi oferă o forță pe care Makar nu o are și pe care cel din urmă încearcă să o suplinească cu diferite construcții complicate și seci.

Am văzut destul de multe reacții negative legate de modul greoi și enervant de exprimare al personajelor, o capcană în care poți să cazi doar dacă nu vrei să citești Dostoievski așa cum Dostoievski se cere citit: cu grijă și cu foarte mare atenție la starea sufletească a personajelor și la ce vor acestea să-ți transmită – pentru că personajele lui Dostoievski, odată intrat în lumea lor, te primesc de parcă ai fi membru de familie și nu vor ezita să împărtășească absolut totul cu tine.

Recomand Oameni sărmani din toată inima pentru că este o carte care-ți poate arăta ce înseamnă să scrii cu cap, să-ți pui mintea cu adevărat la contribuție în formarea unui personaj și a felului acestuia de a vorbi.

De ce 5 stele: pentru că este un roman de debut profesionist, inteligent și bine construit de la început până la sfârșit.

Calea samuraiului astăzi – Ghid de comportament pentru secolul XXI


Click pe poza si cumpara carte! Transport gratuit ;)

Calea samuraiului astazi de Yukio Mishima
My rating:  3 of 5 stars

De ce m-am apucat să citesc această carte? Pentru că pur și simplu mi-a picat în mână.

Am terminat-o de citit într-o benzinărie, la o cafea, în jurul orei 5 dimineața după ce am dus-o pe bunica lui Vlăduț la gară.

Așa cum îi spuneam unui prieten, gândul morții a început să mă bântuie pe când citeam cartea lui Mishima, pentru că autorul s-a sinucis la trei ani după publicarea prezentei cărți. De unde morbiditatea? De unde aceste gânduri întunecate? Din senzația că viața pe care o trăiesc nu este suficient de ordonată moral. Că eu nu sunt suficient de strict cu mine însumi, că-mi lipsește o anumită disciplină și corectitudine față de mine, de cei din jurul meu, de viață…

Da, această carte poate fi al naibii de deprimantă dacă ajungi să devii introspectiv. Însă, în același timp, te poate ajuta să te prinzi de ciuful capului și să te ridici în picioare. Din punctul meu de vedere, Calea samuraiului astăzi este un manual de comportament pentru tinerii de astăzi, manual care i-ar ajuta extrem de mult în aprecierea pașilor pecare urmează să-i facă cât și pentru aprecierea corectă a felului lor de a fi. Dar despre asta, altă dată.

Calea samuraiului astăzi este interpretarea extrem de personală a lui Yukio Mishima a codului Hagakure, un cod de etică și conduită a samurailor. Plecând de la diferite citate sau porțiuni din Hagakure, Mishima începe să creioneze o societate în care tinerii par debusolați datorită lipsei de conduită morală și disciplinei.

Alternând observații din Hagakure cu propriile idei, Mishima reușește să construiască un nou cod, o nouă cale, o dată prin denunțul comportamentului tinerilor și a doua oară prin cererea și sfătuirea acestora de a îmbrățișa vechiul cod al samurailor. De ce? Pentru că tinerii bărbați se transformă. Tinerii bărbați au uitat vechea orânduire și sunt mai ocupați să-și calculeze averile, să-și numere femeile cu care au făcut sex, să-și laude aventurile rușinoase și, eventual, ilegale în loc să se ocupe de a trăi o viață organizată și morală. Observațiile pe care Mishima le face în anii 70 în Japonia se aplică cu brio tinerilor din România contemporană.

“Am descoperit că destinul samuraiului este moartea” – este citatul pe care-l vei vedea de fiecare dată când vine vorba de Calea samuraiului astăzi. Și pe mine m-a pus pe gânduri această observație, însă până la sfârșitul cărții am reușit să văd altfel această idee. Toți suntem datori cu o moarte și moarte este destinul tuturor până la urmă. Însă cum te prezinți în fața morții? Cum te uiți în urmă când moartea îți taie calea? Ce lași în urma ta?

Da, este foarte ușor și atrăgător să minimalizezi, să simplifici remarca lui Mishima. Este la îndemână să o iei așa cum e rostită. Moartea pentru un samurai care trăiește conform codului este capătul de drum și încununarea vieții sale corecte, este ultimul laur, este piedestalul final, este scrijelirea în istorie cu litere de sânge a poveștii pe care sufletul său a desenat-o de-a lungul existenței sale.

Recomand această carte pentru că se poate citi oriunde, de către oricine și oricine poate să culeagă indicii despre moralitate, comportament în societate și disciplină.

De ce 3 stele: pentru că pe măsură ce pătrundeam în carte mi-am dat seama că Mishima poate mult mai mult și că învățăturile sale au foarte mult de oferit dar, parcă pierdut pe drum, a ezitat să dezvolte mai mult subiectele discutate. Mi-au crescut foarte mult așteptările, fapt care i-a scăzut nota finală acordată.

Ulise – James Joyce


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit;)

Ulise de James Joyce
My rating: 5 of 5 stars

Aproape o lună i-a luat acestui text ca să se nască. Ce-a ieşit? Vezi mai jos.

 

1 – Ce aș putea eu să spun despre o carte care a născut atâtea și atâtea discuții?

Că nu o recomand. Nu, domʼle. Nu o recomand nicicum. Așa cum nu recomand Curcubeul gravitației, nu am să recomand nici Ulise.

2 – Păi de ce aș recomanda o carte, așa cum excelent a subliniat mama Elenei, scrisă de un individ pentru el însuși? Pentru el însuși și ca să arate cât e de deștept, aș adăuga eu.

3 – De ce aș recomanda un roman de aproape 800 de pagini care povestește despre cum își petrec doi oameni o zi în Dublin? Ce naiba se poate întâmpla într-o singură zi ca să poți umple 800 de pagini? Eu nu gândesc 800 de pagini într-o zi. Nici măcar două sute. Într-o zi grea, poate dau 50-60 de mail-uri, dar nu cred că reușesc să gândesc 100 de pagini, darămite 800.

4 – Ei, de aia există grecii antici. Ca să ne inspire monotonia, plictisul, nimicul care ne-nconjoară zi de zi și să ne motiveze să-i copiem într-un mod inedit (sic!) și să lăsăm impresia celor din jur că…

5 – Mi-am pierdut ideea. Oricum, chestiunea cea mai importantă pe care trebuie să o înțelegi este că Ulise se citește greu, al naibii de greu, dar îți poate oferi momente de extaz mistic. Momente care ar putea sau nu să merite, depinde de timpul pe care vrei să-l pierzi dedicându-l lui Joyce. Joyce care e un înfumurat. Atât de înfumurat încât decide că e în stare să stoarcă limba engleză la o presă atât de puternică încât aceasta să picure miere. Miere după ce, în prealabil, a picurat tot felul de bâzdâgănii nedigerabile. Mai multe onomatopee, ca să fiu sincer, doar așa, de amorul artei, zic eu. Dar eu știu ce mai zic…

6 – Dacă-ți plac ghicitorile tare, dar taretaretaretaretaretaretare, atunci poți să citești Ulise. Indicat ar fi să nu ai lustre, funie și săpun în casă.

7 – Concluzia e una: nu citi această carte! Oricum este epuizată. E și depășită. Vezi filmul! Vizitează pagina de facebook! Vezi wikipedia! Ascultă audiobook-ul în lectura lui Eminem care durează 3 ore!

8 – Mai bine mergi la KFC și mănânci. Sau la Mall. La food-court. Să te uiți la alții cum mânăncă și să-ți faci poftă de mâncare. Mai bine mănânci decât să citești Ulise. Să mănânci mult, mult, mult, pănă te saturi de mâncat odată pentru totdeauna. Dacă este posibil.

9 – Ulise nu trebuie citit. Trebuie păstrat în bibliotecă pentru că poate fi bun la înlocuit piciorul șifonierului dacă acesta se rupe, e la fel de gros ca și Biblia și este în regulă să fie păstrat aproape de evrei. Strivit între unghii ca un purice se va simți oricare alt roman între acești doi coloși. Ah, ah, ah focul palid al suliței agitate poate face ravagii – te poate chiar lobotomiza.

10 – Mai bine mergi la plimbare. Dacă nu ai Dublin la îndemână, poți alege liniștit Bucureștiul. Sau Timișoara. Sau Satu Mare. Sau oricare alt oraș. Dar să fie oraș și să fie, de preferat, undeva pe la începutul secolului XX. Orașele astea contemporane prea put a flori. Până și bețivii poartă cravată. Nu mai sunt amuzante. Nici măcar preoții din ele.

11 – Mai bine ți-ai urmări nevasta sau soțul decât să citești Ulise. Biblia, urmată îndeaproape de restul cărților care au fost scrise după ea, ne spune că e ceva necurat la mijlocul sexului sau înspre sfârșitul lui. Mai bine te-ai gândi la justificările femeilor care înșeală și la cât de greu de de-montat este monta odată montată. Da, se bate un apropo și la cai pentru că trec pe stradă. Dacă ți-ai ridica moaca din halba cu bere sau ce ficat, rinichi cu cartofi mănânci acolo, ți-ai da seama!

12 – Mai bine ai citi Ispirescu decât Joyce. Oricum Spânul e mai atrăgător. Și nici nu aruncă cu obiecte contondente după oameni, evrei în special, nici nu se vrea altceva decât este. Spânu-i spân. Și toată lumea știe care-i este planul. Nu are nevoie de niciun povestitor orb mort de când nici măcar nu era lumea care trebuie să fie și este ca să-i dea un rost și înțeles. Mai bine Ispirescu. De … (alege mandala care-ți este pe plac, o transformi într-o cifră și umple locul gol) ori.

13 – Mai bine te duci și-ncerci să cunoști persoane noi. Mai bine cunoști pe cineva, o față, sân, fund, sex alături de care să poți fantaza sănătos în intimitatea băii decât să citești Ulise.

14 – Sau mai bine faci un copil decât să citești Ulise. Sunt foarte interesante ecografiile. Iar senzațiile pe care le trăiești când îl vezi cum crește și crește și crește și se naște și-l iei în brațe nu se compară cu nicio curgere lingvistică oricât de ritualică și scorțoasă ar fi. Ce să mai, la pomul lăudat să te duci cu daruri, îți spun, că nu degeaba-i mare renumele.

15 – Mai bine te-ai chinui să-ți asculți nevasta pentru câteva zeci de minute. Undeva, pe parcurs, este o diferență. De construcție sau de limbaj, de pronunție sau de exprimare, categoric este o diferență. Dar în mare este același lucru. Delirul nu este mai elegant dacă este prezentat ca un teatru. Oricum teatrul a ajuns desuet. Antigone au început să fie la tot pasul. Flaubert zici? Păi nu el a scris Madame Bovary? Și eu când îți spun că Ulise e peste tot în jurul tău, mai bine nu-l citești! Joyce, pffft!

16 – Niciodată, dar niciodată, să nu subestimezi rolul unui săpun! NICIODATĂ! Dar ca să înțelegi asta nu trebuie să citești Ulise!

17 – Și nici oboseala de peste zi. Mirosul greu din așternuturi poate fi ignorat când ești foarte obosit. Indiferent de ce animale au poposit printre ele. Atâta timp cât nu s-au băligat cât să pută, e în regulă. Tu să te poți odihni. Curățenia capului contează foarte mult în astfel de situații, zic eu.

18 – Auzi, știi ce, eu zic că ar fi bine să citești doar ultima propoziție din Ulise. Dacă vrei să afli ceva despre femei, ar fi bine să citești ultima propoziție din Ulise. Toată lumea spune că femeile nu pot fi înțelese pentru că sunt de pe altă planetă. Joyce o ține pe a lui. Dar nu pentru că e semidoct. Pur și simplu pe atunci extratereștrii nu ne vizitau încă.

 

Note:

05/26 marked as: currently-reading 2 comments
05/26 page 5 0.0% “Aseara pe la ora 1 am inceput Ulise. 2 pagini de roman si o pagina si jumatate de nota am reusit sa citesc din care nu mai tin minte aproape nimic. Astazi, mai proaspat fiind, intru serios in el. :)” 2 comments
05/27 page 40 5.0% “Se recomanda hidratarea cu bere. Cand Ulise iti sta in gat mai iei o dusca. In cinstea Irlandei si a irlandezilor ridic paharul. Daca nu-i engleza sau irlandeza, atunci macar italiana sa fie, in spiritul lui Stephen.”
05/27 page 55 7.0%
06/01 page 79 11.0% “through the eye of the beholder the dubliners seems closer”
06/02 page 99 13.0%
06/04 page 150 21.0%
06/09 page 178 25.0%
06/22 page 202 28.0% “Chinuitor…” 6 comments
07/01 page 236 33.0% “Am scapat de Scila si Caribda si de cutremuratoarea sageata care mi-a vanturat pe la urechi. 19 povesti si un Dublin care se contureaza din ce in ce mai bine si mai clar in fata ochilor. Desfatare e cuvantul”
07/01 page 281 39.0% “scapat de sirene. Bloom chinuit de ora patru si imaginea unui adulter care se petrece in si pe si din note muzicale. 50 de pagini de invarteli Yoda.”
07/03 page 329 46.0% “Fugind de Ciclopul urland cu ochiul infierbantat de jarul trabucului turtit, m-am prabusit in bratele frivolei Nausicaa.”
07/12 page 383 53.0% “Cred ca sunt cele mai extraordinare pagini pe care le-am citit vreodata! Pur si simplu nu ma mai satur de ele!Trebuie sa recunosc ca originalul ma depaseste si ca ma bucur nespus de traducerea lui Mircea Ivanescu”
07/13 page 430 60.0% “Nu stiu cum ar mai avea cineva curajul sa se apuce de scris dupa ce citeste Joyce… Tocmai ce m-am pricopsit cu un complex joycian” 6 comments
08/12 page 447 62.0% “Gata, nu mai permit alte deturnari, Ulise pana la capat :)”

 

Coperta 4: După ce am terminat Ulise, am fost atât de entuziasmat, încât primul James Joyce peste care am dat, când am vrut să-mi aduc tributul printr-un gest de-o superficialitate extremă printr-un like pe facebook, a fost de fapt un birt… Și uite așa, Dublin-ul și dublinerii și-au făcut loc în mine și, fără ca măcar să-mi dau seama, am ajuns un pui de irlandez.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 140 other followers