Review: Parintele eficient – Recenzie facuta de Elena si Razvan


Parintele eficient
Parintele eficient by Thomas Gordon
My rating: 1 of 5 stars

Recenzia este o colaborare intre doi parinti: Elena si Razvan :)

Cartea a reusit sa depaseasca toate limitele tolerantei mele. Da, inca o carte care m-a scos din sarite, de data aceasta insa, de pe un alt palier.

1. Autorul prezinta toate banalitatile pe care le stie oricine in straie atat de colorate, incat ai putea crede ca el a inventat pana si regula de a stinge becul inainte de culcare. Da, domnule Gordon, stim ca un copil are nevoie si de jucarii pentru a se juca. “Daca vrea sa se joace cu o revista pe care vrei sa o pastrezi, da-i una pe care nu vrei sa o pastrezi!”. Serios???

2. Ascultarea activa este o solutie grozava pentru oligofreni: “Copilul: Tati, ma doare capul! Tata: Crezi ca te doare capul. Copilul: Da, asa este. Tata: Crezi ca asa este”. Cum sa iti tratezi asa copilul si cum sa te tratezi asa pe tine? Nu m-ar mira daca la un moment dat copilul iti arunca cu ceva in cap pentru ca repeti ca un papagal dupa el. Nu stiu ce inteligenta ar trebui sa aibe copilul ca sa reactioneze pozitiv la un astfel de tratament. :)

3. Individul ia in considerare exclusiv familia americana de astazi. Am
impresia ca tocmai am asistat la o coferinta tinuta la McDonald’s. Nu are prea mult de-a face cu familia mea (mai putin in privinta banalitatilor de mai sus).

4. Cand iti e lumea mai draga te ataca din toate partile zgomotul
asurzitor al slujbei de duminica. Tipul a fost cu siguranta ceva
evanghelist, martor de-al lui Iehova etc. Nu am nimic cu libertatea
religioasa, dar, daca tot imi iau masa la McDonald’s nu mai am chef si de predici.

5. Gordon nu crede in ceretari. Nu isi sustine astfel, “metodele”. E doar o lunga vorbarie goala. Adica, daca da un exemplu de un copil care si-a rezolvat problemele, e clar ca aceste probleme au fost rezolvate datorita teoriilor lui! :)))) Pai, bine mai tata, dar un argument, o dovada, o ceva acolo, cat de mic, ca teoria matale a fost aplicata, nu ne dai si noua?

6. Programul se numeste P.E.T. Hmmmm!! Si zici ca e o diferenta intre
educatie si dresaj… Cu alte cuvinte: iti place ca pisica si catelul sa stea cuminti jos, nu pe canapea, si sa faca la litiera frumos, cand trebuie? Ei bine, ai in fata cartea care te invata cum sa-ti faci copilul sa fie ca un amabil, dragut si colaborant animal de companie. Maxim! Ce parinte intreg la cap nu si-a dorit vreodata ca progenitura sa atinga nivelul de pisica molateca care asculta tot ce-i spui, nu?

7. Cele cateva observatii destepte despre educatia prin pedepse si
recompense nu mai au nici o valoare atunci cand incepe ploaia de discutii intre parinti si copii cu IQ-uri intre 15 si 45.

8. Attachment Parentingul este, cu siguranta, cea mai lejera, mai la
indemnana forma de parenting. Cere cele mai putine eforturi si pare cea
mai naturala. Pana acum am fost intru totul de acord cu ea. Acum, dupa ce ii vad propovaduitorii, nu mai sunt la fel de sigur. Pare ca toti cei care scriu AP si-au pierdut demult discernamantul si orice urma de gandire critica.

Mai, Thomas Gordon a avut un succes nebun cu teoriile lui, care mie imi par cel putin dubioase, in SUA. Fapt care nu ma mira pentru ca tot americanii cred si in ineptiile sustinute de scientologie, deci, totul se leaga. Americanii se tot plang ca au copii narozi, ca sistemul de invatamant si educatie nu functioneaza, ca viitorul lor arata gri spre negru si ca sunt nevoiti sa-si caute specialisti in afara granitelor lor. Pai, fratilor, daca sistemul lui Gordon vi se pare suficient de rational incat sa-l bagati in scoli si sa-l transformati intr-un program la nivel national, va mai mira ca plozii vostrii sunt praf si ca nu sunt in stare sa faca nimic de unii singuri? Asta este stadiul pe care o maimuta dresata il poate atinge, dragilor. Cativa ani de repetitie constanta a ceea ce spune el, nu duc deloc la dezvoltarea unui simt critic si constructiv, ba dimpotriva. Fara o discutie activa in care sa-l faci pe copil sa-si puna intrebari, sa-l confrunti cu dilemele din viata sa facand apel la intelepciunea ta de om matur (intelepciune pe care americanii se pare ca tin la naftalina, daca apeleaza la trucuri precum cele de mai sus), atunci la ce poti sa te astepti de la copilul tau?

P.E.T. de Thomas Gordon este cartea ideala daca vrei sa-ti transformi copilul intr-un animal de casa. E primul pas inainte de a cumpara o lesa, zgarda si litiera.

View all my reviews

Review: Hotul de carti


Hotul de carti
Hotul de carti by Markus Zusak
My rating: 2 of 5 stars

Un șantaj sentimental constant la care doar cititorii slabi de înger ar putea ceda

Orice recenzie făcută acestei cărți nu poate conține spoilere din simplul motiv că povestitorul a.k.a. Moartea îți spune tot timpul ce o să se întâmple la un moment dat. Adică, pe bune!?!?! nu ai nicio supriză, totul este desfășurat în fața ochilor frustrați ai cititorului care mai îngaimă câte un ce p…a mă-sii îi cu cartea asta, neînțelegând de ce naiba CHIAR se întâmplă ce zice Moartea!?

- Motivele pentru care nu merită să-ți pierzi timpul cu această carte:

I – Autorul și al său ”talent”:

1 – Metaforele exagerate și nefericite și fetișurile legate de cer. De ex.: ”Cerul era ca o supă, fierbând și agitându-se. Pe alocuri era ars. Firimituri negre și piper erau împrăștiate prin roșeață.” Ți s-a blocat creierul? Încerci să-ți imaginezi ce a vrut, de fapt, să spună autorul și-ți vine să-ți iei câmpii pentru că imaginea nu se concretizează în mintea ta? Să te ții bine, dragă cititorule, ai intrat în lumea posedată de LSD a marelui autor premiat Markus Zusak care aruncă culori și cuvinte, cam în genul lui Jackson Pollock însă din păcate pentru autor, fără nicio valoare literară. E ca și cum Zusak ar fi ingerat toate comparațiile, metaforele, culorile și cuvântul cer și-l vomită în proză spre distrugerea psihică a cititorului.

2 – Patetismul, care este adeseori exacerbat, devine redundant. Prea multe detalii, prea multă poliloghie, prea multe sublinieri ale evenimentelor. Markus Zusak are o părere foarte proastă despre cititori în general, dacă se hotărâște să-ți scoată ochii de fiecare dată cu orice întâmplare dramatică. Ok, dude! Am înțeles! Situația-i nasoală! Lasă dramatismul să se cuibărească în sufletul cititorului, nu mai SUBLINIA EVIDENTUL CA SĂ MĂ PLICTISEȘTI! NU-S NICI IDIOT NICI AUTIST CA SĂ NU ÎNȚELEG CE S-A ÎNTÂMPLAT! WTF?????

3 – Umorul. Elena spune că autorul pare să aibe umor dar se pierde în metaforele exagerate cu care bombardează fiecare pagină. Din punctul meu de vedere, atâta timp cât încerci din răsputeri să faci o lume melodramaticoultrapatetică și, ca să destinzi atmosfera, mai arunci câte o glumiță (acțiune care nu-ți iese nicicum) atunci ai un simț al umorului handicapat. Ceva în genul cocalarilor care-și fac poze cu bunicii morți în spate cu botul de rață la înaintare: o să-mi fie dor de tine Buni! XOXOXOXOXOXO
Update: ba mint, am găsit o fază care m-a făcut să râd cu lacrimi: la un moment dat evreul Max povestește înduioșător frica pe care regimul nazist i-a plantat-o în oase și cât de sechelat este. Pe măsură ce curg poveștile îngrozitoarele și terifiantele experiențe de evreu în Germania nazistă, chestiuni reale fără îndoială, Hans Hubermann zice constant: Iisuse pe cruce! Asta vrea să spună cumva: Hai c…e, l-ați răstignit pe Christos, la ce vă așteptați totuși? Credeați ca am uitat? Nefericită alegerea reacției de către autor care, sensibil dorind să fie din cale afară, a făcut o gafă de proporții epice, zic eu. :)

4 – Cuvintele în germană. Bă, care-i faza cu germana? Încerci să-i dai textului ceva autenticitate? Ai văzut tu că marii scriitori dau citate sau folosesc cuvinte în alte limbi și te-ai gândit să te scoți din mediocritate folosind cuvinte în germană? Dacă tot le folosești, NU LE MAI TRADU ÎN P…A MĂ-SII! Pe cine mama naibii ai auzit vreodată să vorbească/gândească în limba natală după care să traducă, imediat, în orice altă limbă ce a spus????? Ai auzit de note de subsol!?!?! Cuvintele din germană sunt pur și simplu o găselniță mediocră de a face un text mediocru să pară inteligent și literat pentru alți cititori mediocri.

5 – Titlul cărții. De ce Hoțul de cărți? N-are nicio noimă. Fură 2 cărți din 1939 până în 1943, restul de 3 îi sunt oferite. Sună kinky? Intelectual? Cu șchepsis? Păi nu, dacă unul precum Thomas Mann și-a permis să scrie un roman despre un sanatoriu de tuberculoși și să-i dea un nume pompos precum Muntele vrăjit, de ce să nu facă și Zusak un calambur metaforic, nu? Stupidă încercare, penibil rezultat.

II – 3 personaje dincolo de limita idioțeniei.

1 – Liesel a.k.a. Hoțul de cărți. Nu am reușit să înțeleg absolut nimic din personajul ăsta. Este dezvoltat pe sărite, sincopele din evoluția sa de la copil la om matur, așa cum se chinuie Zusak să o redea, m-au pierdut nu o dată. Nu am înțeles deloc de unde și cum s-a dezvoltat relația ei cu Max. De unde, cum, când, de ce a devenit atât de profundă relația ei cu Max? Autorul a uitat să explice. Liesel este un personaj șters, pierdut într-o pădure densă și asfixiantă de metafore. Liesel trebuie să fie un personaj care să rămână în istorie. Dacă autorul nu ar fi suferit de o catastrofală limbariță împopoțănată cu gălușcuțe urât mirositoare, ar fi avut o șansă. Așa, la fel ca și restul personajelor, este doar un obiect de recuzită.

2 – Hans Hubermann – sau cum să faci un personaj prost dar care te poate ajuta mai târziu în evoluția povestirii. Hans e bun, bun, bun, bun, bun, bun, bun și muncitor, muncitor, muncitor, muncitor, muncitor, muncitor și cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă la acordeon. Ah, da, și e prost de dă în gropi de bun ce e. Eroismul de a ascunde un evreu, fapt cu adevărat eroic având în vedere vremurile, se duce dracului când Hans se hotărăște să dea o bucată de pâine unui prizonier. Și scapă! O ciomăgeală pe spinare și atât! Ba e primit și în partid după asta! Hai, măi Zusake, ce naiba? De ce ai face un personaj doar ca să-ți servească narațiunii? Ce ai avut cu săracul om? În orice alt context, Hans Hubermann ar fi fost un personaj de excepție. Mai puțin în lumea exagerată a lui Zusak care-l sacrifică de amorul poveștii și-l transformă în prostul satului… Chiar îmi pare rău de acest personaj… Un alt obiect de recuzită…

3 – Moartea a.k.a. Povestitorul. Moartea însăși spune o poveste. Ce să mai, interesant. Însă Moartea asta pare a fi complet idioată. Și îndrăgostită de cuvinte goale. Și patetică. Și are o problemă cu ochii și cu cerul. Cred că ia LSD. Și nu-și înțelege munca. Și e o adevărată poetesă în devenire. Adică, să fii Moartea timp de milenii, înseamnă că știi ce înseamnă jobul ăsta, mai ales că ai luat miliarde de suflete de-a lungul timpului. Crime în masă au mai existat până la naziști și niciodată acele morți nu au fost justificabile. Progromuri au fost de-a lungul istoriei la fel de crude și la fel de nimicitoare având în vedere numărul total de evrei care se gaseau la momentul respectiv pe planetă. Oare nu o fi aceeași Moarte? Moartea Povestitoare a lui Zusak are o sensibilitate specială pentru morți toată cartea. Mai puțin pentru fratele lui Liesel… Îi plânge pe toți cei uciși în 42 și 43 dar pentru micuțul frățior al lui Liesel pe care-l ia fără să clipească, nu spune mai nimic. Death gotta do what a Death gotta do, right? Cel puțin atunci când nu e poetesă. Pe cuvântul meu că nu mi-am imaginat Moartea atât de sensibilă la suferințele oamenilor, nici măcar de dragul ficțiunii. Un schelet cu o pelerină, rânjind adesea macabru, cu o coasă înspăimântătoare în mână, la a cărei rostire începi să tremuri instantaneu este, de fapt, o sensibilă Zână Măseluță. Nu m-ar mira dacă de acum înainte Moartea ar lăsa pe perne scrisori de scuze și poezioare înduioșătoare celor care-și pierd cunoscuții. Rescrieți mitologia! Moartea-i de gașcă și prietenoasă! Primiți-o cu brațele deschise în viața voastră pentru că este o sensibilă! Abia aștept să mor și să mă ia Moartea lui Zusak și să mă consoleze pe când mă ridică la cerul care arata oricum vrea ea, că se pricepe la din astea. Dă-o naibii de viață! Cu așa Moarte, abia aștepți momentul stingerii!

Concluzii:

- Elena i-a dat 2, eu îi dau 1. La rugămințile ei, argumentând că sunt prea dur cu acest volum, am lăsat nota 2.

- Singurul lucru care mi-a plăcut din acest roman au fost desenele. Deși s-a strecurat și acolo o greșeală: în romanul grafic pe care Max îl scrie pe paginile din Mein Kampf, o pagină apare de două ori. Vezi pagina 2 și ultima din povestea ilustrată. Sunt chițibușar? Păi cum dracu să nu fiu dacă se dă cu mucii-n fasole până și-n singura chestie care mi-a plăcut din această carte!?!?

- Pot să înțeleg premiile pe care le-a luat și care conțin cuvinte precum ”Jewis” sau ”Jew” pentru că în ultimul timp Holocaustul și evreii din cel de-al Treilea Reich au cam fost dați uitării și-n cinematografie și-n literatură, probabil datorită năzbâtiilor pe care le fac prin Israel. Dar nu înțeleg premiile Young Adult… De ce ai vrea să creezi tineri imbecili care să rezoneze la cuvinte fără fond, la imagini de neimaginat, la metafore exagerate care cad în derizoriu? De ce vrei să le lași impresia că literatura este un joc care presupune doar o simplă alăturare de cuvinte, alăturare aleatorie în limita canonului gramatical și de sintaxă?

- Da, e adevărat că am citit cartea într-un weekend, dar nu pentru că m-a ținut cu sufletul la gură, ci pentru că se citeste foarte usor, fiind, din punctul meu de vedere, o literatura de duzina. Mă mir că nu mi-a luat foc în mână de la câte suduituri a luat…

Pur și simplu cartea asta este scrisă degeaba după o rețetă specifică pentru a face un roman bestseller. Metafore peste metafore, patetism care frizează ridicolul, acțiune simplă dar plină de melodramatism, un șantaj sentimental constant la care doar cititorii slabi de înger ar putea ceda.

 

 

View all my reviews

Review: În munţii nebuniei


În munţii nebuniei
În munţii nebuniei by H.P. Lovecraft
My rating: 4 of 5 stars

Lovecraft este unul dintre cei mai literați și educați scriitori care au existat vreodată. Apetența pentru știință, misticism și ocultism se îmbină perfect sub penița cu talentul scriitoricesc oferind, nu o dată, experiențe literare de neuitat fanilor genului fantastic-horror.
Lovecraft nu este un scriitor care să fie citit ușor și nici nu te invită cu brațele deschise în lumile create de el. Își permite luxul de a-și selecta cititorii precum un club privat de lux. Dacă nu te descurci în mrejele cuvintelor sale, atunci vede-ți de drum străine, caută-ți alt han cu alte povești.
Lovecraft este unul dintre puținii scriitori care pot să creeze atmosfera, nu să o descrie, așa cum fac majoritatea. Cuvintele te transportă pe tărâmul imaginat de autor, te împresoară, nu te mai lasă să faci diferența dintre real și imaginar. Fiecare detaliu adăugat pe hârtie se resimte și se vede în camera în care citești cartea, lumea autorului pătrunzând în intimitatea ta și făcându-te părtaș activ la evenimentele pe care le descrie. Frig și fiori de gheață îți brăzdează șira spinării, dulce chin de care nu vrei să scapi.
Lovecraft este unul dintre scriitorii zgârciți la vorbe. Niciun cuvânt nu este în plus, fiecare are rostul lui bine și clar determinat. Ținta lor este de fiecare dată atinsă, lumea imaginată se concretizează pe măsură ce înaintezi în povestire și totul prinde viață fără ca măcar să-ți dai seama. Deodată ești prins, biată muscă prizonieră, în plasa de păianjen măiastru țesută de scriitor… Te zbați ca să scapi dar cartea nu se lasă închisă și ochii nu prididesc, devorând propoziție după propoziție…
În munții nebuniei este scris sub formă de jurnal, mai bine zis, de avertisment la adresa unei viitoare expediții în Antartica din partea unui explorator care a dat ochii cu un mister omenirii ascuns de milenii. Descoperirea exploratoratorului este extraordinară și fascinantă, dar atât de înfiorătoare încât laurii gloriei nu se justifică, pentru cât de abominabil este adevărul ascuns în ghețurile și zăpezile. Acțitunea se desfășoară lent, stilul științific al jurnalului te împresoară și te face, uneori, să te întrebi dacă nu cumva ceea ce citești chiar a fost scris aievea de un explorator care chiar a fost acolo și a avut cu adevărat acele fantastice aventuri.
Să nu te apuci de această carte, de fapt să nu te apuci să citești vreodată ceva scris de Lovecraft, dacă nu ai răbdare și nu știi să te bucuri de un text bine scris și extrem de atent construit. Dacă vrei fiori de groază facili, atunci poți să te uiți la filme de groază, însă dacă-ți dorești teroare adevărată, atunci romanele și povestirile marca H.P. Lovecraft îți vor fi tovarăși de nădejde.
P.S. – excelentă traducerea! Parcă Mircea Pricăjan a stat aplecat asupra fiecărui cuvânt în parte, cântărindu-i impactul în forma propozițiilor finale. Traducerea mi-a lăsat impresia că acesta a stat la masa de lucru, cu textul în față așa cum un maestru ceasornicae stă aplecat asupra unui complex mecanism pe care vrea să-l facă să funcționeze perfect. Ei bine, rezultatul este o bijuterie! Nu mă crede pe cuvânt! Cartea se găsește-n librării.

View all my reviews

In sfarsit! Al Treilea Reich vol. 2 de Richard J. Evans a aparut!


Al Treilea Reich vol 2 – Richard J. Evans

In sfarsit a aparut si volumul 2! Tare fericit as mai fi daca as primi cartea asta cadou. :)

Pana atunci, o pun pe raftul imaginar de “imi doresc sa citesc si sa am” si ma pastrez cu picioarele pe pamant si ma dedic cartilor care zabovesc deja pe masa mea.

Pe voi, cei care-mi urmaresc blogul si sunt si ei pasionati de lucrarile lui Evans si de istoria secolului XX, va sfatuiesc sa nu stati pe ganduri si sa o cumparati si sa o cititi. Cred ca merita toata atentia, mai ales ca primul volum mi-a lasat, cel putin mie, o impresie pozitiva si o pofta de mai mult.

Review: Moscova-Petuski


Moscova-Petuski
Moscova-Petuski by Venedikt Yerofeyev
My rating: 4 of 5 stars

Am citit multe cărți despre experiențe bahice, cu substanțe psihotrope sau halucinogene. Toate au fost interesante ca și experimente literare însă puține au, cu adevărat, o valoare literară. Oare unde să încadrez acest mic roman?
Moscova-Petuski a lui Venedikt Erofeev este un dezmăț bahic, un înec al sufletului în alcool, un bilet doar dus pe drumul neclar și nesigur al lumii văzute prin fundul unei sticle goale de votcă. Un adevărat poem în versuri dedicat tuturor bețivilor care au înțeles și supraviețuit bolșevismului cu ajutorul paharelor pline de tărie.
Venicika Erofeev este un bețiv dedicat. Suficient de dedicat și pasionat cât să inventeze și niscai cocktail-uri pe care ni le recomandă cu căldură. Am să vă dau doar un exemplu.
Lacrima comsomolistei:
- Lavandă – 15 gr.
- Verbină – 15 gr.
- Apă de colonie ”Apă de pădure” – 30 gr.
- Ojă de unghii – 2 gr.
- Elixir pentru dinți – 150 gr
- Limonadă – 150 gr.
Mai sunt câteva rețete foarte tari, însă vă las să le descoperiți, mai ales că este una extrem de interesantă care are în componență, printre altele, lichid de frână și insecticid.
În drumul său spre Petușki și spre iubita sa și copilul său, își face ascultătorii părtași la trăirile și gândurile sale filosofice sau sociale, literare sau politice.
Poemul lui Erofeev este amuzant și trist în același timp. Trebuie să recunosc că este foarte interesant scris și că ai impresia tot volumul că un bețiv stă chiar lângă tine și-ți vorbește cu un glas hodorogit vrute și nevrute. Mă gândec că și voi ați dat în tren, tramvai, metrou, în parc, autobuz peste bețivi care vă acostau și începeau să vă vorbească despre tot felul de lucruri care nu prea păreau să aiba sens, nu? Ei bine, cam asta este tonul cărții.
Întregul poem este, de fapt, un delirium tremens care devine din ce în ce mai intens pe măsură ce trenul se apropie sau îndepărtează de Moscova sau Petușki. Delirul de bețiv pe care Erofeev îl așterne pe hârtie este sarcastic și ușor nedrept la adresa rușilor pe care, deși statisticile sunt de acord cu autorul, îi consideră pe niște alcoolici notorii, acesta fiind și marele lor avantaj și singurul mod de trăi și face față patriei mamă. Scriitori ruși sunt buni pentru că sunt bețivi. Ceilalți scriitori sunt buni doar dacă sunt bețivi. Dacă ei, cumva, nu sunt bețivi, sigur au personaje bețive ca să echilibreze balanța universului.
Moscova-Petușki vorbeste nu doar despre delirul unui biet bețiv picat, probabil, într-un șanț ci despre delirul unei întregi națiuni forțate să-și înece visele și dorințele în aburii alcoolului. Sub masca unui personaj aflat în stare avansată de ebrietate, autorul expune problemele pe care o generație le trăiește. Autorul profită de momentele in vino veritas pentru a-și expune opiniile legate de viața din Rusia comunistă fapt care împinge automat romanul în samizdat. A circulat in samizdat și a fost foarte apreciata, fapt care subliniază veridicitatea celor scrise.
La început mă întrebam dacă acest volumaș este valoros și din punct de vedere literar sau este doar un experiment bahic împins la extrem. Probabil că nu este un experiment bahic dar are, categoric, valoare literară. Nu doar datorită modului în care este scris cât si datorită faptului că pare extrem de actual, cel puțin în societatea română contemporană, parcă începi să vezi din ce în ce mai mult astfel de Venedikți.
Recomand cu plăcere volumul absolut oricui, deși s-ar putea să nu fie pe gustul fiecăruia, merită citit și discutat, de preferat între prieteni la un pahar de vin sau tărie.

View all my reviews

Review: CU HITLER PANA LA SFARSIT. Memoriile ordonantei lui Hitler


CU HITLER PANA LA SFARSIT. Memoriile ordonantei lui Hitler
CU HITLER PANA LA SFARSIT. Memoriile ordonantei lui Hitler by Heinz Linge
My rating: 4 of 5 stars

Am ezitat puțin înainte să notez acest volum de memorii și încă nu sunt sigur dacă să-i dau 3 sau 4 stele, ca să fiu sincer.
Motivele pentru care i-aș da 4 stele țin de valoarea istorică a volumului. Detaliile pe care Heinz Linge le oferă cititorului și istoricului în acest volum, indiferent că vorbim despre ultimele ore din viața lui Hitler, despre atentatul din 20 iulie 1944 sau despre relația dictatorului cu Eva Braun, aruncă o altă lumină asupra felului de a fi și acționa al Fuhrer-ului.
Unii istorici l-au demonizat pe Hitler pentru a justifica, mai mult sau mai puțin, acțiunile violente ale Aliaților împotriva germanilor de la sfârșitul războiului și pentru a-l transforma în încarnarea diavolului pe pământ,hotărând astfel înmormântarea ideologiei național-socialiste. Puțini sunt cei care au curajul să încerce să redea obiectiv acea perioadă fără a fi părtinitori pentru că există riscul să fii luat la ochi și admonestat public de tot felul de indivizi care te acuză că negi Holocaustul, printre altele. Linge, redând concepțiile rușilor despre Hitler, trece în revistă ideile comuniștilor victorioși despre personalitatea sa, idei care vor bântui precum niște fantome, tot restul secolului XX. Prizonier al rușilor Heinz Linge a tot încercat să le explice că nu a fost decât un om normal cu foarte multă putere la dispoziție, însă mitul Adolf Hitler a fost atât de bine construit, atât din interior cât și la nivel internațional, încât nu prea i s-a dat crezare.
Unii memorialiști au făcut și au contribuit, cu succes, la imaginea mitică și demonică a lui Hitler pentru a-și spăla din păcate și pentru a arunca pe umerii celui pe care l-au servit greutatea acțiunilor întreprinse ca și naziști. Heinz Linge își asumă senin rolul pe care l-a purtat, își recunoaște admirația pentru Hitler și respectul profund pe care i l-a purtat până când acesta a murit. Odată cu corpul lui Hitler transformat în cenușă, crezul nazist s-a disipat în Berlinul fumegând, precum fuminginea clădirilor incendiate și Linge s-a trezit la realitate: persoana care avea puterea să facă totul să se întâmple, nu mai e, suntem pe cont propriu. Acest sentiment, am eu impresia, a fost încercat de toți naziștii în momentul în care sfârșitul războiului se apropia din ce în ce mai mult iar victoria nu era de partea lor. Forța care până atunci a muncit să construiască o imagine a unui Fuhrer genial și indestructibil s-a întors împotriva acestuia creând imaginea unui individid dement, pierdut în fantezii schizofrenice, un ciudat sexual și un frustrat social.
Linge îi admonestează, pe rând, pe toți memorialiștii care încearcă să se scuze sau să-l prezinte pe Hitler altfel decât, spune Linge, acesta era. Cunoascand impresia generală din tabăra Aliaților despre Hitler, memoriile celor care-l demonizau și mitizau pe Hitler au sens pentru că asta era struna care trebuia cântată, riscul fiind, probabil nerealizat și neasumat atunci, de a creea un conducător de basm, mitologic chiar, cu puteri și trăsături aproape demiurgice. Linge îl așează pe Hitler înapoi pe pământ printre muritorii de rând.
Motivele pentru care i-aș 3 stele țin mai mult de modul în care este construită cartea. Este adevărat că modul repezit și fără pauză în care sunt redactate memoriile dau o puternică senzație de veridicitate, mai ales că mulți editori i-au spus lui Linge că volumul său de memorii va fi, indiscutabil editat și modificat. E foarte greu de urmărit evoluția istorică a evenimentelor pe care Linge le redă. De multe ori trebuie să te gândești, asta doar dacă ai cunoștințele necesare, când s-a întâmplat un anumit eveniment, care a fost cadrul și ce a urmat mai apoi, pentru a înțelege cu adevărat rolul și rostul amintirilor autorului.
Pe măsură ce scriu această recenzie mă îndrept către nota 4 pentru că Heinz Linge este nu om simplu și sincer care nu are nimic de câștigat sau de pierdut de pe urma acestui volum. Nu-și dorește salvarea și crearea unei imagini precum Speer și nici refacerea imaginii liderului pe care l-a servit timp de 10 ani. Heinz Linge își scrie memoriile din dorința de a arăta adevărata fața a Fuhrer-ului pe care el l-a cunoscut, asta pe lângă faptul că niciodată nu strică niște bănuți de pe urma vieții de nazist dusă alături de Adolf Hitler.
Explicațiile pe are Linge le dă cu privire la diferite mituri legate de Hitler sunt coerente și decente si mult mai credibile decât fantasticile descrieri hiperbolizate pe care rușii le-au comandat și lansat în lume după înfrângerea celui de-al Treilea Reich.
O recomand împătimiților și cunoscătorilor istoriei celui de-al doilea război mondial pentru că, altminteri, această carte s-ar putea să pară plictisitoare și lipsită de înțeles.

View all my reviews

Review: Mr. Peanut – sau: De cate ori ai vrut sa-ti ucizi nevasta?


Mr. Peanut
Mr. Peanut by Adam Ross
My rating: 4 of 5 stars

Sau: de cate ori ai vrut sa-ti ucizi nevasta? – editie revazuta si adaugita – articol publicat initial in 28.11.2010 (o recenzie publicata pe blog la volumul de mai sus care indrumeaza nenumarati cautatori de pe google spre acest articol pentru ca, se pare, contine sfaturi despre uciderea nevestei)

Un prieten care a citit “Scrisori catre fiul meu” de Gabriel Liiceanu mi-a spus ca Liiceanu scrie ca uneori iti vine sa-ti omori nevasta. Adam Ross in Mr. Peanut are acelasi gen de personaje, adicatelea, barbati ce vor sa isi omoare nevestele pentru ca nu inteleg ce dracu vor de fapt de la ei!? E ciudat? Tu nu ai vrut niciodata sa-ti omori nevasta? Nu ti-ai imaginat, dorit, visat, gandit vreodata aceasta tentativa de omucidere?

Nici atunci cand nu poti sa te intelegi cu ea pentru ca se pare ca nimic din ceea ce spui nu ajunge la ea si prefera sa considere ca tot ceea ce spui tu este intr-o limba straina, (rusa, de exemplu) pe care ea nu are cum sa o inteleaga? Nici atunci cand v-ati facut planuri, planuri puse la punct si construite de ea, pentru ca in ultimul minut sa nu mai aibe chef de nimic si sa anuleze tot, culcandu-se sau ignorand tot ce ii spui? Nici atunci cand iti spune ca nu are nimic dar se uita urat la tine si bodoganeste suficient de incet incat sa stii ca despre tine ii vorba dar iti repeta obsesiv ca nu are nimic? Nici atunci cand iti doresti foarte mult sa faci un lucru insa nu mai poti sa-l faci pentru ca, desi nu iti spune ca nu vrea si nu ii convine acel lucru, incepe sa izbeasca, sa tranteasca, sa se smiorcaie din diferite motive cauzate de evenimente minuscule si stupide, astfel incat nu mai ai nici un chef de nimic si desi ai vrea sa stai cu ea nu mai poti pentru ca te-ai compromis deja in fata ei cumva, intr-un fel pe care doar ea il poate intelege? Nici atunci cand depresiile ii sunt cauzate de haine sau ingrasare (de multe ori insesizabila sau inexistenta)? Nici atunci cand refuza sa te asculte si spune ca problemele voastre sunt probleme cauzate de lipsa de comunicare? Nici atunci cand se plange ca nu mai vrei sa faci sex cu ea desi ea este cea care sufera mereu de dureri de cap? Nici atunci cand e stresul cat casa si faptul ca ea nu da nici un indiciu ca are chef de sex si se bosumfla in pat dupa care incepe din senin sa planga si sa sa-ti scoata ochii ca nu o mai iubesti si ca ai pe altcineva? Nici atunci cand incerci sa te impaci cu ea dupa o cearta printr-un gest si nu prin cuvinte iar tot ce faci este in van pentru ca tu de fapt nu incerci sa faci altceva decat o alta faza de-a ta si in nici un caz nu o iubesti ci vrei doar sa o faci sa sufere? Nici atunci cand vrei sa iesi dintr-un scandal printr-o plimbare prin jurul blocului, la lumina unei tigari si eventual cu o bere in mana, si incepe sa tipe si sa urle si sa tranteasca si iti spune ca nu stii sa infrunti problemele si ca tot ce stii sa faci este sa fugi de probleme (de fapt) si nu ca incerci sa pleci doar pentru a nu inrautati lucrurile? Nici atunci cand te face sa te simti de parca ai fi ultimul om care are drept la viata pe pamantul asta pentru ca esti un ratat complet, perfect, care nu este in stare de nimic, nici macar (NICI MACAR) sa iubeasca? Nici atunci cand zbiara ca nu esti in stare sa ai grija de tine, dar’mite de o familie si te face sa iti iei lumea in cap si sa iti blestemi zilele in care te-ai nascut pentru ca(are dreptate futu-i! ca daca erai bun de ceva acum aveai o alta situatie materiala, aveai poate o alta masina sau macar o masina, puteai sa pleci in concedii undeva peste hotare si nu aveai credite in banca! futu-i! are dreptate! nu sunt bun de nimic!) nu esti bun de nimic? Nici atunci cand iti spune ca nu intelegi nimic din ce se intampla cu ea, cu voi, cu noi si ca nu totul nu se rezuma doar la tine, egoistul dracului? Nici macar cand te inseala? Nici macar cand iti da impresia ca incepe sa-si caute un barbat care, FINALLY!!! sa o multumeasca si sa o faca fericita pentru ca tu esti un incompetent egoist si marsav? Nici macar cand incepe sa-ti spuna fericita ca o fluiera barbatii pe strada si ca, probabil in capul tau gandesti, acei necunoscuti au parte de un tratament de care tu nu te-ai mai bucurat in luni bune de zile?

Nici macar atunci nu iti vine sa-i crapi capul sa vezi ce dracu’ e in el?

Oare esti un barbat slab daca uneori visezi sau iti doresti sa-ti omori nevasta, iubita, prietena, concubina? Se poate ca rolul ultim pe care il are un barbat in viata conjugala este sa procreeze dupa care, in stilul morbido-erotic al calugaritei, sa ia viata concubinei? Oare femeile isi doresc acest lucru? Oare acesta este rolul cuvintelor si al sentimentelor? Oare asta inseamna o relatie sanatoasa?

Chiar azi (NB: la momentul cand am scris prima data recenzia – 28.11.2010) am participat la o discutie intre barbati si femei unde fiecare era cand voi cand noi si nici una din tabere nu putea sa cada de acord cu celalalt. Gesticulatii si vociferatii de tip primata femela si primata mascul, o discutie dusa in patru limbi complet diferite, o cearta intre patru indivizi care pot la fel de usor si picioarele de la o masa, oricum nu vor reusi niciodata sa se intalneasca pentru a se cunoaste mai bine. Si atunci de ce si de unde toata dragostea asta pentru sexul opus? Daca este doar pentru procreere (si numai pentru asta) atunci ridicati mana cei care vor o pauza. Insa daca este doar pentru a atinge acel moment in care vrei sa iti omori nevasta si ti-ai luat de o grija, mai ales dupa cativa ani buni de casnicie, atunci parca it makes more sense, nu?

Toata polilogia de mai sus a pleca de la Mr. Peanut a lui Adam Ross aparuta recent la Polirom. Stephen King spune ca de la Cui i-e frica de Virginia Woolf? nu a mai aparut un roman care sa patrunda asa in partea intunecata a unei casnicii. Romanul este bine scris, te tine cu sufletul la gura, provoaca piele de gaina, etc. etc. insa ce ramane, si ramane tare, greu si negru ca o pasta de pix ce s-a scurs pe camasa noua si alba pe care ai dat o gramada de bani este: ai vrut sa iti omori vreodata nevasta? Si daca da, de ce?

Orice articol sau monolog ar trebui sa aibe o concluzie, nu? Dar avand in vedere modul dezlanat si incoerent in care s-a scris acest articol, poate duce pe careva gandul ca ar putea exista vreo concluzie finala? Daca cineva crede ca da, atunci il rog sa o traga.

Eu pot doar sa va spun ca, dupa capul meu, in momentul in care incerci sa intelegi o femeie si sa reactionezi in felul in care vrea ea, esti complet rupt de realitate si la un pas de a o omori.

Ah, da, si deja ai inceput sa nu mai contezi.

Lectura placuta nevestie tale de sarbatori pentru ca, crede-ma, ar trebui sa citeasca cartea asta si o sa o citeasca daca ai sa i-o cumperi de Craciun. Poate scapa cu viata.

Concluzie: un roman politist bine scris care sondeaza tenebrele vietii de cuplu. Frustarile, lipsurile si nefericirile casniciei sunt sondate de Adam Ross care construieste cu talent un policier intrigant dar foarte placut la citire.

View all my reviews

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 57 other followers