Review: Expo ’58


Expo '58
Expo ’58 by Jonathan Coe
My rating: 3 of 5 stars

Cred că de la [b:Mielul: Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus|13641270|Mielul Evanghelia după Biff, tovarășul de joacă al lui Iisus|Christopher Moore|https://d202m5krfqbpi5.cloudfront.net/books/1336596484s/13641270.jpg|3346728] nu am mai râs la o carte. Nu prea citesc literatură umoristică, deși Elena o adoră și-mi mai bagă pe gât câte una alta, fapt care nu mă deranjează pentru că, de obicei, cărțile sunt scrise bine și umorul este inteligent.

Expo 58 este un fel de parodie la romanele de spionaj. Dacă ai văzut filme precum Hot Shots! sau parodiile lui Mel Brooks, atunci știi la ce să te aștepți.

Am toate cărțile lui Jonathan Coe în bibliotecă însă nu am avut ocazia să mă apuc de vreuna pănâ acum. Ei bine, cu Expo 58, deși nu este un volum care să rupă gura târgului, m-a câștigat de cititor fidel.

Thomas Foley este un simplu funcționar în cadrul Biroului Central de Informații. Proaspăt tată a unei fetițe, plictisit de locul de muncă și de viața de familie, Thomas Foley este doar un alt individ a cărei viața anostă curge pe lângă el. Astfel că în momentul în care șefii săi îi spun că pentru 6 luni o să fie detașat la Expoziția de la Bruxelles pentru a superviza pub-ul Britannia, acesta nu stă pe gânduri și acceptă imediat. Thomas habar nu are ce-l așteaptă și cât de complicată îi va deveni viața…

Sunt sigur că Expo 58 nu este cel mai bun roman al lui Jonathan Coe și că el poate mult mai mult de-atât. Cartea este foarte bine scrisă (și foarte bine tradusă de Nadine Vlădescu și Sanda Watt) și acțiunea este bine temperată. Personajele lui Coe sunt veridice și fiecare are un farmec aparte. Mi-a plăcut modul subtil de a-și crea și prezenta personajele. Deși nu intră foarte mult în detalii, Jonathan Coe reușește să-și contureze personajele secundare lăsând-ți impresia că ai putea să recunoști oamenii despre care se vorbește în carte, oricând pe stradă.

Narațiunea este rapidă și cursivă. Nimic nu este uitat și totul este așezat la locul lui de fiecare dată când Coe încheie un capitol. S-ar putea să-ți pară ciudată fraza de mai sus cu ”așezat la locul lui” dar, din punctul meu de vedere este foarte important ca o carte structurată pe capitole să aibe parte de-o drămuire foarte clară. Nu o dată am pățit să citesc o carte în care autorul să termine un capitol în coadă de pește la care să revină după cine știe câte pagini, lăsându-mă frustrat și nervos că nu știu și nu înțeleg ce se întâmplă de fapt. Ei bine, Jonathan Coe este foarte organizat. Totul este bine fișat, așezat, construit. Este o adevărată plăcere să citești un roman de spionaj amuzant și inteligent.

Romanul are doar trei stele pentru că am anticipat foarte multe dintre răsturnările de situație. Probabil că asta a și fost intenția autorului, având în vedere că parodiază romanele de gen, însă pe mine m-a prins în vraja unui roman de spionaj și am avut alte așteptări. Dacă Jonathan Coe a vrut să facă acest roman o parodie totală și a lăsat răsturnările de situație să se întrevadă doar ca să se distreze pe seama scriitorilor de duzină care au abordat în draci acest gen la un moment dat, atunci i-a ieșit de minune și pe mine m-a păcălit bine de tot.

P.S. – mi-a plăcut foarte mult că Jonathan Coe este foarte atent la moravurile vremii – printre altele, atenția acordată fumatului și credința că fumatul este benefic; sunt câteva observații foarte amuzante în context.

View all my reviews

Review: Demonul amiezii. O anatomie a depresiei


Demonul amiezii. O anatomie a depresiei
Demonul amiezii. O anatomie a depresiei by Andrew Solomon
My rating: 0 of 5 stars

Prin cărțile pe care le-am citit am ajuns să înțeleg și mesajul ascuns, uneori frustrat, al unei personalități forțate să scrie despre un volum care nu-i este pe plac pentru a pune în funcțiune mașinăria propagandistică a editurii.
Mircea Cărtărescu, De Profundis, prefață la Demonul amiezii: Ajuns aici trebuie să o spun deschis: nu sunt cu adevărat demn să scriu acestă prefață, și nu în primul rând din cauza limitelor mele intelectuale (ne sultor ultra crepidam). (…) Așa încât nu pot spune cu adevărat că sunt în stare să înțeleg cartea lui Andrew Solomon până în miezul ei. Nu știu ce înseamnă să nu te poți da jos din pat zile-n șir, să nu poți mânca, să nu-ți poți trăi viața, măcinat de o durere endogenă nemărginită, care-ți întunecă mintea și-ți ferfenițește aura trupului.
De ce tocmai Mircea Cărtărescu trebuia să scrie despre acest volum? De unde și până unde? Asta m-am întrebat eu când am primit newsletter-ul despre Demonul amiezii și când am avut cartea în mână. De ce Mircea Cărtărescu să scrie prefața la o carte despre depresie?
Răspunsul mi-a venit după ce am citit primul capitol din Demonul amiezii. Andrew Solomon este excesiv de poetic în redarea depresiei și face apel la o armată de epitete și metafore ca să-și transporte cititorul în izmenele jegoase și putoarea unsuroasă a axilelor nespălate ale depresivilor.
Mircea Cărtărescu are forța și cunoștința figurilor de stil, nu? Deci, poate să scrie despre această carte pentru că poate înțelege motivația lui Andrew Solomon, nu? Și poate să scrie frumos despre această carte pentru că are know-how-ul utilizării acestor arme de seducție în masă, nu? Plus că e un tip foarte deștept cu priză, mai ales, la femei, nu? Or dacă o carte despre depresie scrisă cât de poetic se poate și cu nițel balast științific turnat ici-colo nu prezintă interes pentru publicul feminim, atunci pentru cine? Zic și eu, nu știu dacă femeile chiar au o apetență pentru depresie mai mult decât bărbații…
Nu cred că Mircea Cărtărescu a gustat acest volum pentru că nicio personalitate nu scrie cum a scris el mai sus despre un volum care i-a plăcut. Pentru că în momentul în care chiar îți place o carte și este bine scrisă, faci tot posibilul să o înțelegi în profunzimea ei și ești dispus să-ți cheltuiești timp îndelungat ca să o pricepi și să ți-o interiorizezi. Or, Mircea Cărtărescu pare că s-a chinuit cu această carte…
Dar să revenim la volumul de față.
Andrew Solomon a fost un răsfățat al sorții și a avut parte de o viață la care marea majoritate a oamenilor de pe această planetă doar visează. Lecții de călărie, călătorii prin lume pe banii părinților, școli private etc. O viață în care lupta pentru supraviețuire, lupta pentru a doua zi, lupta pentru câștigarea unei bucăți de pâine, pentru un job, pentru un salariu ca să-ți întreții familia nu există. Păi, măi tată, nu știu cum să-ți zic dar în 30 de ani de viață am avut și eu niște experiențe de viață extrem de nasoale dar, sincer, am fost prea ocupat cu supraviețuirea ca să mai am timp de vreo depresie… Cu alte cuvinte: termină cu prostiile și cu metaforele și cu epitetele, bre. Depresia ta vine de la prea multă plictiseală, prea mult bine și prea puțin respect față de viață pentru că tu nu ai fost învățat să respecți ceva vreodată.
Bun, propozițiile de mai sus au fost rostite la depresie și nervi pentru că m-a enervat la culme această carte și acest autor. Mă gândesc că autorul îmi va scuza această refulare pentru că acesta este modul meu de a evita depresia: răbufnesc violent după care totul este în regulă.
Trec peste soluțiile pe care le-a căutat domnul Solomon ca să scape de depresie, trec și peste fanteziile sale de salvare și dependența de șamanisme și alte nebunii pe care le-a căutat peste tot prin lume.
Dar nu pot să trec peste faptul că a scris o lucrare care este semi-științifică cu pretenții de lucrare serioasă. Faptul că a fost prezentată drept o lucrare serioasă m-a făcut să vreau să o citesc, nimic altceva. Când colo, ce să văd? Glumițe, povești melodramatice despre incapacitatea unui om de a vedea lucrurile cum sunt, un alintat de destin și familie care, pentru a se distra, își testează și împinge limitele.
Andrew Solomon mi se pare un om extrem de slab care se lamentează pentru a atrage atenția asupra sa. Cred, și această impresie este al naibii de puternică, că Andrew Solomon se hrănește cu atenție și afecțiune așa cum o căpușă se hrănește cu sângele gazdei.
Per total, nu am să dau nicio notă acestei cărți pentru că nu am mai citit o astfel de carte până acum și pentru că nu știu cum să notez un volum care se vrea științific și pare a fi un volum de memorii și nu am citit niciodată un volum de memorii care să vrea să pară o lucrare științifică. Acest melanj nu este deloc pe gustul meu și m-am simțit înșelat de editură, de prefațator și de autor pentru că nimic din ce au prezentat și cum au prezentat nu are legătură cu adevărata față a acestei cărți.
Am acuta impresie că am fost victima unui mitoman…
Cel mai fain este că la un moment dat Andrew Solomon aduce un tribut, cam exagerat aș zice eu, companiei farmaceutice deținute de tatăl său… Foarte… frumos și interesant… if you catch my drift.

View all my reviews

La Grande Belleza – un mare mister cinematografic


Am văzut filmul aseară târziu împreună cu Elena. De mult vroiam să-l vedem și ne-am bucurat că am reușit, în sfârșit, să găsim ceva timp ca să-l vizionăm în liniște.

Sentimentele cu care am rămas după ce l-am văzut sunt amestecate. Nu știu, sincer, să vă spun ce am înțeles din acest lung metraj…

O critică a societății și culturii italiene din vestita Romă? Povestea unui bătrân care se confruntă cu iminenta moarte și care-și revizitează amintirile pentru a-și justifica deciziile luate în viață și existența sa la 65 de ani?

Habar nu am… Nimic nu-mi este clar.

Din punct de vedere cinematografic, filmul este o capodoperă. Din punct de vedere al dialogurilor, al textului, filmul este o capodoperă.

Însă este mult prea ermetic pentru un cinefil și un om cu o cultură precum a mea. Adeseori m-am simțit depășit de imaginile, metaforele și parabolele vizuale pe care Paolo Sorrentino le-a cadrat atât de estetic de-a lungul peliculei.

Umorul este fin, inteligent, te face să râzi cu poftă, indiferent că este o replică sau un comic de situație. Secvența de la început cu acel japonez/chinez care face o poză panoramică Romei după care moare, este genială și dă tonul întregului film. Sarcasmul și ironia inteligentă este la ea acasă și-și face de cap într-un mare stil în pelicula lui Sorrentino.

Am avut impresia de-a lungul vizionării că am reușit să prind înțelesul povestirii lui Sorrentino însă de fiecare dată acesta mi-a dat peste nas. Într-un final am ajuns la concluzia că acest film este, de fapt, un conglomerat de parabole care vrea să fie o critică socială și culturală la adresa Italiei contemporane precum și o autopsie crudă, ușor cinică, a crizei prin care trec bătrânii aflați în pragul pensionării.

Jep Gambardella (personajul principal) este un bătrân scriitor, mucalit din cale afară, ironic și sarcastic până-n măduva oaselor, cu mulți prieteni de conjunctură (oameni care se simt la fel de ratați și pierduți ca și el) și cu un chef nebun de petreceri (chef care este, de fapt, o reminiscență a vechii vieți, nemaigăsind satisfacții în aceste ieșiri sociale). Senzația mea este că Jep Gambardella a fost îmbarcat de Sorrentino într-o călătorie în căutarea timpului pierdut în cel mai proustian sens al cuvântului. Evenimentele care au marcat viața lui Jep și l-au făcut să fie ce este acum se întorc pentru a-l bântui, dar nu pentru a-l împinge înspre deziluzie și abandon, ci pentru a-l face și convinge că trebuie să creeze, că artistul din el încă nu a îmbătrânit și mai are multe de spus. Marea frumusețe pe care Jep o caută este tocmai viața sa. Amintirile sale. Ceea ce este el acum. Însă Jep este marcat de toate evenimentele prin care a trecut de-a lungul timpului și are nevoie, cu disperare pentru a putea merge mai departe, de mântuire. De orice fel de mântuire. Are nevoie de o confirmare superioară și exterioară că tot ce a făcut a făcut bine și că trebuie să se împace cu tot trecutul său. Fă pace cu trecutul pentru a putea clădi viitorul!

Din punct de vedere cinematografic, după cum am mai spus, acest film este o capodoperă. Sorrentino mi-a adus aminte de Bunuel (pe care nu o dată nu am reușit să-l pătrund), Kubrick și Tarkovski, iar Elena a făcut o observație foarte interesantă cu care sunt perfect de acord: în unele momente seamănă cu Kusturica – același dans ludic, aceeași fericire și vivacitate reușește să transmită și Sorrentino uneori; dansul și personajele grotești – mână-n mână, experiența extravagantă a vieților boeme.

Imaginile sunt puternice și-ți rămân întipărite pe retină mult timp. Cadrele au forță, o forță naturală care vine din capacitatea extraordinară de sintetizare a detaliilor pe care regizorul o are. Metaforele în imagini ale lui Sorrentino par poezie curată. Ideal ar fi ca o dată cu filmul să apară și un ajutător/dicționar care să-ți explice fiecare parabolă ce vrea să fie ca să rămâi cu buza umflată și să te poți bucura în totalitate de acest fermecător poem pelicular.

Nota 9 – un film superb, puțin prea ermetic și cu prea multe parabole ca să-mi lase loc de a-l recomanda mai departe. Nu recomand niciodată filme pe care nu le înțeleg în totalitate pentru că nu am cultura generală și cinematografică necesară ca să pot explica tot ceea ce acest film vrea să spună. Un film frumos, inteligent, extraordinar care se poate gusta doar pe cont propriu și digera în totalitate doar cu ajutor.

Review: Prea multa fericire


Prea multa fericire
Prea multa fericire by Alice Munro
My rating: 5 of 5 stars

În primul rând: nu citiți coperta patru! Efectiv spune ce se întâmplă în câteva povestiri! Nu știu de ce un editor ar lua o astfel de decizie stupidă și idioată mai ales că-și poate atrage nervii cititorilor…

După ce am avut parte de abonimabila scriitură din Hoțul de cărți, povestirile lui Alice Munro au venit precum o binecuvântare. Problema este că, după ce citești porcării, orice carte bine scrisă te face să crezi că ai dat peste o capodoperă, orice propoziție bine construită, logică și, doar decentă te pot extazia mai mult decât ar face-o în mod obișnuit. Motivul pentru care am ezitat atât să scriu despre al doilea volum citit de povestiri al autoarei a fost tocmai această impresie că, de fapt, sunt doar prea fericit că citesc o carte scrisă bine. Din fericire, Alice Munro chiar scrie bine și frica mea că sunt doar un șoricel prins în capcana unor cuvinte bine alese a fost nefondată.
Trebuie să recunosc că nu sunt un mare fan al prozei scurte, cu mici excepții. Motivul pentru care mă feresc de acest gen de literatură este că foarte multe povestiri nu sunt suficient de bine dezvoltate și construite. Nu o dată am găsit personaje insuficient redate, evenimente forțate și grăbite pentru ca povestirea să se termine o dată, acțiune mult prea rapidă sau insuficient dozată. Este foarte greu să scrii proză scurtă de calitate care să te țină în priză precum un roman. Îmi aduc aminte cum devoram povestirile lui Poe sau ale lui Stephen King sau nuvelele lui Rebreanu și Caragiale, de la acești autori în special, trăgându-mi și primele perspective și idei critice când a venit vreodată vorba de a citi proză scurtă.
Alice Munro are, însă, o forță înspăimântătoare când vine vorba de a scrie secvențe literare scurte. Dozajul este perfect. Personajele sunt foarte bine construite, profilele psihologice sunt șlefuite cu grijă deși sunt schițate în câteva fraze și definitivate în acțiuni care se desfășoară pe câteva pagini.
Povestirile Alicei Munro sunt precum pastilele de Nurofen împotriva răcelii și a gripei: îți dau o stare de comfort în mizeria în care te scaldă boala.
Așa cum v-am obișnuit, nu prea dau detalii despre ce se întâmplă în cărțile pe care le citesc, ci prefer să vorbesc despre scriitura autorului pentru că eu așa mă las convins, de cele mai multe ori, să citesc o carte.
Povestirile din acest volum au mai mult șchepsis decât cele din Dragă Viață. Dacă cele din volumul de mai sus erau dedicate unor evenimente și oameni simpli care trec prin situații normale pe care le întâlnim în viața de zi cu zi, povestirile din Prea multă fericire sunt mai întunecate. Personajele sunt mai sumbre. Întâmplările mai terifiante. Munro ne arată partea întunecată a vieții de data aceasta. Repet, dacă vrei să știi despre ce-i vorba în acest volumaș, citește coperta patru și ai să ai o expunere foarte detaliată a genului de povestiri pe care le vei regăsi. Ah, da, și vreo patru spoilere mai crunte decât cele pe care le poți găsi la filme pe IMDB.
Munro scrie tăios. Deși ar putea să-și împopoțeneze frazele cu metafore și tot felul de construcții care mai de care mai fanteziste, ea preferă să fie precisă, concisă, directă și incisivă. Magia scriiturii constă în dăltuirea cu o finețe și inteligență artistică extraordinară a personajelor pe care ți le pune în față astfel încât, la un moment dat, poți să ai impresia că, de fapt, te plimbi într-un mare muzeu al figurilor de piatră care-și cinstesc viața odihnindu-se pe pânze puternic și expresiv pictate cu evenimentele care le-au oferit nemurirea. Da, am spus figuri de piatră, statuete, pentru că eu chiar cred că personajele Alicei Munro sunt nemuritoare și vor dăinui multe secole în sufletele cititorilor la fel ca și născătoarea lor.

Prea multă fericire se spune că sunt printre ultimele vorbe ale matematicienei Sofia Kovaleski. Prea multă fericire o să simți când te vei preumbla prin paginile acestei cărți.
Nu este niciodată prea multă fericire mai ales atunci când fericirea se poate contoriza în doar 300 de pagini. Din fericire, fericirea se poate relua pentru că va fi mereu la îndemână în bibliotecă.

View all my reviews

Review: Drumul spre casa


Drumul spre casa
Drumul spre casa by Principele Nicolae Al Romaniei
My rating: 1 of 5 stars

Cu ceva timp în urmă am discutat cu un reprezentat al unei „asociaţii“ monarhiste din Timişoara încercând să aflu pe cine susţin ei pe tronul României. Am aflat că este vorba despre Principele Nicolae, iar atunci când am văzut că cei de la Curtea Veche pregătesc o lucrare cu şi despre acesta, eram sigur că volumul o să ajungă imediat cum apare și la mine pe birou. Elena citeşte cam toate cărţile despre Coroana Română (şi mă mai sileşte şi pe mine să o fac, din când in când). Oricum, după lungi discuţii în familie, am hotărât să vă prezint doar părerile ei despre carte, ale mele fiind mult mai radicale.
O scurtă precizare: Elena este monarhistă din tată în fiică şi chiar mai departe. A crescut cu portretul Regelui la intrarea în casă, răspunzând tuturor celor care o întrebau: „Este bunicul tău?“. S-a bucurat de apariţiile editoriale ale editurii Curtea Veche, dar, de ceva timp, acestea au reuşit să ajungă în zona derizoriului.
Cu această carte despre Principele Nicolae cei de la Curtea Veche fac un pas înainte – pasul esenţial către propagandă. Criza dinastică din România a ajuns în sfârşit la propagandă! De fapt, problemele sunt cât se poate de false şi lipsite de miză – când va reveni monarhia în ţară, cine ne va conduce? Răspunsul este destul de complicat pentru că Regele (dar şi domnul Radu Duda) îşi doresc pe cineva din familia regală, dar familia regală nu poate moşteni coroana pentru că nu există descendenţi ai Regelui Mihai pe linie masculină. Acest Nicolae ar trebui să moştenească această coroană de la mama sa, care, din pricina legii salice, nu o poate prelua de la tatăl său. După moartea Regelui Mihai coroană Română îi va reveni de drept (!!!) lui Karl Friedrich, Principe de Hohenzollern, urmat în linia succesorală de 13 prinţi şi principi cu vârste între 13 şi 89 de ani, dintre care niciunul nu este acest Principe Nicolae.
Faptul că cei de la Curtea Veche nu menţionează acest lucru esenţial în niciuna dintre nenumăratele lor cărţi mi se pare îngrozitor. La fel de nefericită mi se pare şi seriozitatea cu care îl alungă pe Carol II din toate cărţile – în aceasta apare numele său o singură dată, într-o simplă enumerare a regilor României. Nu se poate vorbi despre monarhie cu onestitate încăpăţânându-te să ştergi din istoria ei 10 ani din cei 66. Dar onestitatea nu este printre trăsăturile domnului Duda şi a editorilor de la Curtea Veche. Personal, sunt deranjată şi de modul în care tot insistă aceştia pe figura Reginei Elena fără a se aminti că aceasta, ca şi Regina Ana, nu este regină pentru că a domnit ca atare, ci pentru că a fost căsătorită cu un (viitor) Rege, aşa cum Ana este căsătorită cu un fost Rege. E ca şi cum britanicii ar vorbi despre Regina Wallis Simpson, adică absurd. Ce-ar fi să discutăm şi despre Regina Zizi Lambrino sau, mai rău, despre Regina Elena Lupescu? Per total, un act de nedreptate istorică (despre preferinţe morale, nu discut acum), acela de a-l azvârli pe (nesuferitul rege) Carol al II lea şi de a o ridica în slăvi de una dintre soţiile sale. Nici faptul că este mamă de Rege nu o face pe Elena (a Greciei) regină, aşa cum, de exemplu, mama lui Franz Iosef nu este regina Sofia, ci Prinţesa Sofia (de Bavaria).
Dar cine apare, în schimb, în cărţile celor de la Curtea Veche. Este vorba despre domnul Radu Duda. O figură atât de enervantă încât am ajuns să îl prefer chiar şi pe sus-numitul rege scelerat. Toate cărţile sunt pline de poveşti cu şi despre marele actor, cu fotografii, cu citate din înţelepciunea dumnealui – o situaţie absolut dezgustătoare. Ajung la noi, prin aceste cărţi nişte indivizi care nu mai au nimic a face cu monarhia.
Printre care şi acest Nicolae. Deşi, recunosc, Principe cu sânge albastru din naştere, individul insistă în întreaga carte să îşi arate latura omenească, să ne arate cât este el de asemănător nouă, celorlalţi. Cum freacă el tigăi, cum joacă fotbal şi cum pune mochetă, cum munceşte pentru bani de buzunar şi cum pregăteşte cina cu prietena lui. Din păcate, nu asta vreau să aflu despre viitorul Rege. Nu vreau să văd un individ căruia în şcoală i-a plăcut educaţia fizică, un Forrest Gump care face bungee-jumping şi care învaţă limba română de la Scooby Doo. Vreau să văd un individ inteligent şi mai ales unul cu prestanţă, pe cineva despre care pot spune: „OK, nu e în linia succesorală, dar eu cred că ar fi un Rege în adevăratul sens al cuvântului“.
În schimb, văd un băiat despre care familia nu reuşeşte să lege 2-3 cuvinte bune în afară de faptul că ştie să joace Pogs şi că nu mănâncă spanac. Cei mai îndepărtaţi reuşesc să lege cuvinte mai bine, semn că familia asta regală nu e chiar familie şi nici nu prea mai e regală. Principele Nicolae e mai banal decât trei sferturi dintre oamenii pe care îi cunosc şi are calităţi şi capacităţi sub media naţională. Sunt convinsă că nu ne dorim un Rege mai tolomac decât media ţării.
Nu ştiu ce mă enervează mai tare – individul acesta lipsit de valoare sau imbecilitatea şi violenţa celor de la Curtea Veche şi a marelui actor care au ajuns în stadiul de propagandă. În momentul de faţă, Elenei îi este ruşine că este monarhistă şi mă tot bate la cap să ne mutăm la Londra sau Manama. Ce să zic, mă atrag monarhiile pentru că, ceva îmi spune, că aș fi un despot pe placul meu și al populației iar linia genetică este destul de sănătoasă și ar trebui să fie destul de viguroasă cel puțin 2-3 generații. :)

View all my reviews

Review: Parintele eficient – Recenzie facuta de Elena si Razvan


Parintele eficient
Parintele eficient by Thomas Gordon
My rating: 1 of 5 stars

Recenzia este o colaborare intre doi parinti: Elena si Razvan :)

Cartea a reusit sa depaseasca toate limitele tolerantei mele. Da, inca o carte care m-a scos din sarite, de data aceasta insa, de pe un alt palier.

1. Autorul prezinta toate banalitatile pe care le stie oricine in straie atat de colorate, incat ai putea crede ca el a inventat pana si regula de a stinge becul inainte de culcare. Da, domnule Gordon, stim ca un copil are nevoie si de jucarii pentru a se juca. “Daca vrea sa se joace cu o revista pe care vrei sa o pastrezi, da-i una pe care nu vrei sa o pastrezi!”. Serios???

2. Ascultarea activa este o solutie grozava pentru oligofreni: “Copilul: Tati, ma doare capul! Tata: Crezi ca te doare capul. Copilul: Da, asa este. Tata: Crezi ca asa este”. Cum sa iti tratezi asa copilul si cum sa te tratezi asa pe tine? Nu m-ar mira daca la un moment dat copilul iti arunca cu ceva in cap pentru ca repeti ca un papagal dupa el. Nu stiu ce inteligenta ar trebui sa aibe copilul ca sa reactioneze pozitiv la un astfel de tratament. :)

3. Individul ia in considerare exclusiv familia americana de astazi. Am
impresia ca tocmai am asistat la o coferinta tinuta la McDonald’s. Nu are prea mult de-a face cu familia mea (mai putin in privinta banalitatilor de mai sus).

4. Cand iti e lumea mai draga te ataca din toate partile zgomotul
asurzitor al slujbei de duminica. Tipul a fost cu siguranta ceva
evanghelist, martor de-al lui Iehova etc. Nu am nimic cu libertatea
religioasa, dar, daca tot imi iau masa la McDonald’s nu mai am chef si de predici.

5. Gordon nu crede in ceretari. Nu isi sustine astfel, “metodele”. E doar o lunga vorbarie goala. Adica, daca da un exemplu de un copil care si-a rezolvat problemele, e clar ca aceste probleme au fost rezolvate datorita teoriilor lui! :)))) Pai, bine mai tata, dar un argument, o dovada, o ceva acolo, cat de mic, ca teoria matale a fost aplicata, nu ne dai si noua?

6. Programul se numeste P.E.T. Hmmmm!! Si zici ca e o diferenta intre
educatie si dresaj… Cu alte cuvinte: iti place ca pisica si catelul sa stea cuminti jos, nu pe canapea, si sa faca la litiera frumos, cand trebuie? Ei bine, ai in fata cartea care te invata cum sa-ti faci copilul sa fie ca un amabil, dragut si colaborant animal de companie. Maxim! Ce parinte intreg la cap nu si-a dorit vreodata ca progenitura sa atinga nivelul de pisica molateca care asculta tot ce-i spui, nu?

7. Cele cateva observatii destepte despre educatia prin pedepse si
recompense nu mai au nici o valoare atunci cand incepe ploaia de discutii intre parinti si copii cu IQ-uri intre 15 si 45.

8. Attachment Parentingul este, cu siguranta, cea mai lejera, mai la
indemnana forma de parenting. Cere cele mai putine eforturi si pare cea
mai naturala. Pana acum am fost intru totul de acord cu ea. Acum, dupa ce ii vad propovaduitorii, nu mai sunt la fel de sigur. Pare ca toti cei care scriu AP si-au pierdut demult discernamantul si orice urma de gandire critica.

Mai, Thomas Gordon a avut un succes nebun cu teoriile lui, care mie imi par cel putin dubioase, in SUA. Fapt care nu ma mira pentru ca tot americanii cred si in ineptiile sustinute de scientologie, deci, totul se leaga. Americanii se tot plang ca au copii narozi, ca sistemul de invatamant si educatie nu functioneaza, ca viitorul lor arata gri spre negru si ca sunt nevoiti sa-si caute specialisti in afara granitelor lor. Pai, fratilor, daca sistemul lui Gordon vi se pare suficient de rational incat sa-l bagati in scoli si sa-l transformati intr-un program la nivel national, va mai mira ca plozii vostrii sunt praf si ca nu sunt in stare sa faca nimic de unii singuri? Asta este stadiul pe care o maimuta dresata il poate atinge, dragilor. Cativa ani de repetitie constanta a ceea ce spune el, nu duc deloc la dezvoltarea unui simt critic si constructiv, ba dimpotriva. Fara o discutie activa in care sa-l faci pe copil sa-si puna intrebari, sa-l confrunti cu dilemele din viata sa facand apel la intelepciunea ta de om matur (intelepciune pe care americanii se pare ca tin la naftalina, daca apeleaza la trucuri precum cele de mai sus), atunci la ce poti sa te astepti de la copilul tau?

P.E.T. de Thomas Gordon este cartea ideala daca vrei sa-ti transformi copilul intr-un animal de casa. E primul pas inainte de a cumpara o lesa, zgarda si litiera.

View all my reviews

Review: Hotul de carti


Hotul de carti
Hotul de carti by Markus Zusak
My rating: 2 of 5 stars

Un șantaj sentimental constant la care doar cititorii slabi de înger ar putea ceda

Orice recenzie făcută acestei cărți nu poate conține spoilere din simplul motiv că povestitorul a.k.a. Moartea îți spune tot timpul ce o să se întâmple la un moment dat. Adică, pe bune!?!?! nu ai nicio supriză, totul este desfășurat în fața ochilor frustrați ai cititorului care mai îngaimă câte un ce p…a mă-sii îi cu cartea asta, neînțelegând de ce naiba CHIAR se întâmplă ce zice Moartea!?

- Motivele pentru care nu merită să-ți pierzi timpul cu această carte:

I – Autorul și al său ”talent”:

1 – Metaforele exagerate și nefericite și fetișurile legate de cer. De ex.: ”Cerul era ca o supă, fierbând și agitându-se. Pe alocuri era ars. Firimituri negre și piper erau împrăștiate prin roșeață.” Ți s-a blocat creierul? Încerci să-ți imaginezi ce a vrut, de fapt, să spună autorul și-ți vine să-ți iei câmpii pentru că imaginea nu se concretizează în mintea ta? Să te ții bine, dragă cititorule, ai intrat în lumea posedată de LSD a marelui autor premiat Markus Zusak care aruncă culori și cuvinte, cam în genul lui Jackson Pollock însă din păcate pentru autor, fără nicio valoare literară. E ca și cum Zusak ar fi ingerat toate comparațiile, metaforele, culorile și cuvântul cer și-l vomită în proză spre distrugerea psihică a cititorului.

2 – Patetismul, care este adeseori exacerbat, devine redundant. Prea multe detalii, prea multă poliloghie, prea multe sublinieri ale evenimentelor. Markus Zusak are o părere foarte proastă despre cititori în general, dacă se hotărâște să-ți scoată ochii de fiecare dată cu orice întâmplare dramatică. Ok, dude! Am înțeles! Situația-i nasoală! Lasă dramatismul să se cuibărească în sufletul cititorului, nu mai SUBLINIA EVIDENTUL CA SĂ MĂ PLICTISEȘTI! NU-S NICI IDIOT NICI AUTIST CA SĂ NU ÎNȚELEG CE S-A ÎNTÂMPLAT! WTF?????

3 – Umorul. Elena spune că autorul pare să aibe umor dar se pierde în metaforele exagerate cu care bombardează fiecare pagină. Din punctul meu de vedere, atâta timp cât încerci din răsputeri să faci o lume melodramaticoultrapatetică și, ca să destinzi atmosfera, mai arunci câte o glumiță (acțiune care nu-ți iese nicicum) atunci ai un simț al umorului handicapat. Ceva în genul cocalarilor care-și fac poze cu bunicii morți în spate cu botul de rață la înaintare: o să-mi fie dor de tine Buni! XOXOXOXOXOXO
Update: ba mint, am găsit o fază care m-a făcut să râd cu lacrimi: la un moment dat evreul Max povestește înduioșător frica pe care regimul nazist i-a plantat-o în oase și cât de sechelat este. Pe măsură ce curg poveștile îngrozitoarele și terifiantele experiențe de evreu în Germania nazistă, chestiuni reale fără îndoială, Hans Hubermann zice constant: Iisuse pe cruce! Asta vrea să spună cumva: Hai c…e, l-ați răstignit pe Christos, la ce vă așteptați totuși? Credeați ca am uitat? Nefericită alegerea reacției de către autor care, sensibil dorind să fie din cale afară, a făcut o gafă de proporții epice, zic eu. :)

4 – Cuvintele în germană. Bă, care-i faza cu germana? Încerci să-i dai textului ceva autenticitate? Ai văzut tu că marii scriitori dau citate sau folosesc cuvinte în alte limbi și te-ai gândit să te scoți din mediocritate folosind cuvinte în germană? Dacă tot le folosești, NU LE MAI TRADU ÎN P…A MĂ-SII! Pe cine mama naibii ai auzit vreodată să vorbească/gândească în limba natală după care să traducă, imediat, în orice altă limbă ce a spus????? Ai auzit de note de subsol!?!?! Cuvintele din germană sunt pur și simplu o găselniță mediocră de a face un text mediocru să pară inteligent și literat pentru alți cititori mediocri.

5 – Titlul cărții. De ce Hoțul de cărți? N-are nicio noimă. Fură 2 cărți din 1939 până în 1943, restul de 3 îi sunt oferite. Sună kinky? Intelectual? Cu șchepsis? Păi nu, dacă unul precum Thomas Mann și-a permis să scrie un roman despre un sanatoriu de tuberculoși și să-i dea un nume pompos precum Muntele vrăjit, de ce să nu facă și Zusak un calambur metaforic, nu? Stupidă încercare, penibil rezultat.

II – 3 personaje dincolo de limita idioțeniei.

1 – Liesel a.k.a. Hoțul de cărți. Nu am reușit să înțeleg absolut nimic din personajul ăsta. Este dezvoltat pe sărite, sincopele din evoluția sa de la copil la om matur, așa cum se chinuie Zusak să o redea, m-au pierdut nu o dată. Nu am înțeles deloc de unde și cum s-a dezvoltat relația ei cu Max. De unde, cum, când, de ce a devenit atât de profundă relația ei cu Max? Autorul a uitat să explice. Liesel este un personaj șters, pierdut într-o pădure densă și asfixiantă de metafore. Liesel trebuie să fie un personaj care să rămână în istorie. Dacă autorul nu ar fi suferit de o catastrofală limbariță împopoțănată cu gălușcuțe urât mirositoare, ar fi avut o șansă. Așa, la fel ca și restul personajelor, este doar un obiect de recuzită.

2 – Hans Hubermann – sau cum să faci un personaj prost dar care te poate ajuta mai târziu în evoluția povestirii. Hans e bun, bun, bun, bun, bun, bun, bun și muncitor, muncitor, muncitor, muncitor, muncitor, muncitor și cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă, cântă la acordeon. Ah, da, și e prost de dă în gropi de bun ce e. Eroismul de a ascunde un evreu, fapt cu adevărat eroic având în vedere vremurile, se duce dracului când Hans se hotărăște să dea o bucată de pâine unui prizonier. Și scapă! O ciomăgeală pe spinare și atât! Ba e primit și în partid după asta! Hai, măi Zusake, ce naiba? De ce ai face un personaj doar ca să-ți servească narațiunii? Ce ai avut cu săracul om? În orice alt context, Hans Hubermann ar fi fost un personaj de excepție. Mai puțin în lumea exagerată a lui Zusak care-l sacrifică de amorul poveștii și-l transformă în prostul satului… Chiar îmi pare rău de acest personaj… Un alt obiect de recuzită…

3 – Moartea a.k.a. Povestitorul. Moartea însăși spune o poveste. Ce să mai, interesant. Însă Moartea asta pare a fi complet idioată. Și îndrăgostită de cuvinte goale. Și patetică. Și are o problemă cu ochii și cu cerul. Cred că ia LSD. Și nu-și înțelege munca. Și e o adevărată poetesă în devenire. Adică, să fii Moartea timp de milenii, înseamnă că știi ce înseamnă jobul ăsta, mai ales că ai luat miliarde de suflete de-a lungul timpului. Crime în masă au mai existat până la naziști și niciodată acele morți nu au fost justificabile. Progromuri au fost de-a lungul istoriei la fel de crude și la fel de nimicitoare având în vedere numărul total de evrei care se gaseau la momentul respectiv pe planetă. Oare nu o fi aceeași Moarte? Moartea Povestitoare a lui Zusak are o sensibilitate specială pentru morți toată cartea. Mai puțin pentru fratele lui Liesel… Îi plânge pe toți cei uciși în 42 și 43 dar pentru micuțul frățior al lui Liesel pe care-l ia fără să clipească, nu spune mai nimic. Death gotta do what a Death gotta do, right? Cel puțin atunci când nu e poetesă. Pe cuvântul meu că nu mi-am imaginat Moartea atât de sensibilă la suferințele oamenilor, nici măcar de dragul ficțiunii. Un schelet cu o pelerină, rânjind adesea macabru, cu o coasă înspăimântătoare în mână, la a cărei rostire începi să tremuri instantaneu este, de fapt, o sensibilă Zână Măseluță. Nu m-ar mira dacă de acum înainte Moartea ar lăsa pe perne scrisori de scuze și poezioare înduioșătoare celor care-și pierd cunoscuții. Rescrieți mitologia! Moartea-i de gașcă și prietenoasă! Primiți-o cu brațele deschise în viața voastră pentru că este o sensibilă! Abia aștept să mor și să mă ia Moartea lui Zusak și să mă consoleze pe când mă ridică la cerul care arata oricum vrea ea, că se pricepe la din astea. Dă-o naibii de viață! Cu așa Moarte, abia aștepți momentul stingerii!

Concluzii:

- Elena i-a dat 2, eu îi dau 1. La rugămințile ei, argumentând că sunt prea dur cu acest volum, am lăsat nota 2.

- Singurul lucru care mi-a plăcut din acest roman au fost desenele. Deși s-a strecurat și acolo o greșeală: în romanul grafic pe care Max îl scrie pe paginile din Mein Kampf, o pagină apare de două ori. Vezi pagina 2 și ultima din povestea ilustrată. Sunt chițibușar? Păi cum dracu să nu fiu dacă se dă cu mucii-n fasole până și-n singura chestie care mi-a plăcut din această carte!?!?

- Pot să înțeleg premiile pe care le-a luat și care conțin cuvinte precum ”Jewis” sau ”Jew” pentru că în ultimul timp Holocaustul și evreii din cel de-al Treilea Reich au cam fost dați uitării și-n cinematografie și-n literatură, probabil datorită năzbâtiilor pe care le fac prin Israel. Dar nu înțeleg premiile Young Adult… De ce ai vrea să creezi tineri imbecili care să rezoneze la cuvinte fără fond, la imagini de neimaginat, la metafore exagerate care cad în derizoriu? De ce vrei să le lași impresia că literatura este un joc care presupune doar o simplă alăturare de cuvinte, alăturare aleatorie în limita canonului gramatical și de sintaxă?

- Da, e adevărat că am citit cartea într-un weekend, dar nu pentru că m-a ținut cu sufletul la gură, ci pentru că se citeste foarte usor, fiind, din punctul meu de vedere, o literatura de duzina. Mă mir că nu mi-a luat foc în mână de la câte suduituri a luat…

Pur și simplu cartea asta este scrisă degeaba după o rețetă specifică pentru a face un roman bestseller. Metafore peste metafore, patetism care frizează ridicolul, acțiune simplă dar plină de melodramatism, un șantaj sentimental constant la care doar cititorii slabi de înger ar putea ceda.

 

 

View all my reviews

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 57 other followers