Rugă pentru Katerina Horovitzova – Arnost Lustig


Click pe poza si cumpara cartea!

Rugă pentru Katerina Horovitzova de Arnost Lustig
My rating: 5 of 5 stars

 

Crezi că ai în mână un roman. Te înșeli. Arnost Lustig reușește să scrie, întro singură noapte se spune, o incantație, un cânt al morții așa cum poți găsi în Cartea Egipteană a Morților.

Ruga pentru Katerina Horovitzova este acel imn prelung, acel cântec lugubru pe care bocitoarele îl cântă agățate de sicriile închise care amăgesc familiile cu a lor construcție comună și simplistă că, va fi un moment, când sicriile se vor crăpa și cel drag, acum înțepenit pentru judecata finală, va reveni spre revedere cu ei. La un moment dat. La un moment dat.

Pentru acest moment dat trăiește și Katerina Horovitzova. Acel moment dat când familia ei prefăcută în scrum de demenții și animalele naziste va veni către ea zâmbind, râzând, dănțuind fericită pentru a sărbători eliberarea și fuga către continentul american. Un continent care poate fi atins. La care se poate ajunge. De oriunde, mai puțin dacă pleci din Germania. Sau, mai degrabă, nu pleci din Germania. Din Germania pe Germania… Culmea sadismului și a ironiei…

Arnost Lustig nu scrie proză. Scrie tânguiri. Tânguiri picurate cu seci, crude, lipsite de respect și inumane discursuri ale unui anumit domn Brenske care, pierdut în talazul gândirii naziste, talaz care a început să simtă nisipul, vorbește despre lucruri pe care doar disperații după libertate, însetații de soare, de drum, de mare, le mai pot crede, cei 19 care semnează cecuri după cecuri, poate-poate roata de măcinat făină de oase nazist îi va elibera. Le va da drumul către libertate. Însă nu la bordul unui vas. Ci pe coșul unui crematoriu…

Scriu această recenzie cu volumul deschis, răsturnat și desfăcut lângă mine și încerc să te conving, pe tine cititor întâmplător, vizitator diurn, nocturn, rătăcit, să citești această carte, acest drum chinuitor pe zgomot monoton ce adevărat trăncănește „te duc, te-aduc/te duc, te-aduc” cu bădărănie-n iesle culcuș le face celor ce-n două picioare merg și sunt asemeni ălora ce sulițe cu flăcări bubuinde-n vârf șed precum păstorii din vechime spre păstorirea unei turmi ce n-are căutare de păstor, acești întunecați cu minți îmbârligate pe alb, pe roșu tac în cocine, cerșind arginții pe care acum, după aproape împliniții două mii de ani, îi vor înapoi, luându-i cu amăgiri și promisiuni mincinoase de la cei crestați întru credință, lăsându-i să spere, să creadă că ieșirea din Germania este o altă Germanie, bieți miei pierduți pe calea sângelui nevinovat, neghicind ghicitoarea Lebensraum-ului care cu El începe și tot cu El se termină-n fum și miros de pucioasă, duhoare de Iad strâns, concentrat, ciclon turbat mâncător de suflete spre îngrășarea viermilor și a istoriei cu oameni ce o dată au fost vii, acum cadavre fumegânde, acuzânde mâinile lor rugătoare se văd pe pereții care nu mai suportă decât umbre…

Este o carte pentru toate victimele Holocaustului scrisă cu o risipă enormă de talent. Din punctul meu de vedere nu Noaptea lui Elie Wiesel este reprezentativă pentru Holocaust, ci acest volumaș al lui Lustig, această rugăciune, această Navis Stultiferis pierdută pe șine de tren duduinde spre nimic, acest gest nebun de curaj al Katerinei Horovitzova care a ridicat pistolul spre soldații care îi chinuiau. Gestul Katarinei este, pentru mine și așa ar trebui să fie și pentru evreii care și-au pierdut familiile în lagărele naziste, adevăratul simbol al evreilor pentru că, sunt sigur, au fost și evrei care s-au răzvrătit, care au luptat, care au crezut, care nu au cedat și poate că au fost mai mulți decât cei care și-au renegat tatăl, credința, dumnezeul… Prefer să cred că au fost foarte mulți evrei curajoși care nu au stat prostiți ca vitele spre tăiere… măcar unul la o mie dacă ar fi fost, acest neam ar trebui să fie mândru de curajul pe care l-au avut neamurile lor și să nu uite niciodată că tocmai curajul îi reprezintă și i-a ajutat să supraviețuiască peste ani de persecuții…

De ce 5 stele: pentru că scriitura lui Lustig se cuibărește în inima ta, personajele sale căutând căldura sufletească a alinării și salvării, căldură și liniște pe care doar tu, cititorule, le-o mai poți oferi acum. O lectură care nu trebuie și nu merită să fie vreodată de cineva, oricine, ratată…

Stârpiți răul de la rădăcină, împuşcaţi copiii – Kenzaburo Oe


Stârpiți răul de la rădăcină, împuşcaţi copiii de Kenzaburō Ōe
My rating: 4 of 5 stars

Acesta este al doilea roman de Kenzaburo Oe pe care-l citesc. Mi-a plăcut mult mai mult decât 17, deși 17 parcă a fost puțin mai deștept decât acesta.

O gașcă de puștani, deținuți ai unei școli de corecție, sunt abandonați de locuitorii satului în care au poposit când se răspândește zvonul, datorită câtorva cadavre, că o molimă a izbucnit la ei în bătătură. Sătenii își strâng catrafusele și se mută, cu mic, cu mare, în satul vecin, lăsând copii stăpâni peste casele părăsite. Aceștia se organizează rapid și încep un trai într-o societate condusă de un copil autonumit liderul lor. Însă, în momentul în care dezertorul pe care-l căutau sătenii își face apariția, iar o fată este găsită într-un hambar alături de cadavrul mamei ei, societatea și sistemul copiilor este pus la grele încercări…

Acțiunea romanului este plasată în cel de-al doilea război mondial. Nu știm exact când, însă cruzimea oamenilor pe care Oe îi desenează în romanul său se potriveşte perfect pentru acea perioadă. Lumea copiilor din roman nu este deloc feerică. Deși aceștia se joacă și se bucură de ghețuș și fac tot felul de năzdrăvănii, se vede că tinerii sunt încercați, sufletul lor este îngreunat de răutatea care-i înconjoară și de continua luptă pentru supraviețuire pe care trebuie să o ducă.

Copii lui Oe sunt împușcați metaforic, de această dată, gloanțele fiind comportamentul deosebit de crud al adulților la adresa lor, gloanțele fiind vorbe și lovituri care le străpung sufletul, ucigându-le inocența și lumea copilăriei.

Senzațiile pe care le trăiești când vezi cum niște copii, abia intrați în adolescență sau puțin mai mari, sunt forțați să ia unele decizii extrem de grele chiar și pentru un adult, sunt puternice, fiorii de groază de împresoară și povestea țâncilor îți întră încet sub piele.

Personajele sunt foarte bine construite, chiar dacă doar ușor schițate, la fel ca-n 17, Oe nu pierde nicio ocazie ca să întregească portretul vreunui personaj cu ajutorul anumitor evenimente sau fraze care apar pentru a sublinia și tușa cât mai gros trăsăturile psihologice ale respectivului.

Sfârşitul romanului este dens, greu, apăsător, un adevărat val de emoţii se prăbuşeşte în capul cititorului. Conflictul dintre sătenii care se întorc în sat şi copiii care au rămas stăpâni peste aşezare este punctul critic care dă forţă şi defineşte cartea lui Kenzaburo Oe. Violenţa confruntării te năuceşte şi-ţi lasă un gust amar, un gust sălciu de scârbă şi dezgust la adresa adulţilor care-i atacă plini de cruzime pe puştanii lăsaţi de izbelişte să se descurce pe cont propriu.

Eu nu găsesc multe de spus despre acest roman, pe lângă faptul că mi-a plăcut într-un mod ciudat și că e bine scris, cu o atenție specială acordată unui set de personaje, cu o acțiune care se dezvoltă și curge precum într-un film de acțiune. Important este că acest roman merită citit, mai ales dacă ai citit și Împăratul Muștelor, pentru că Stârpiți răul este comparat cu ea și, se spune, este mult mai violentă decât povestea lui Golding. Împăratul Muștelor tocmai ce a intrat pe lista ultra-scurtă de cărţi de citit pentru că simt nevoia să înţeleg comparaţiile de pe coperta patru a volumului apărut la Polirom.

De ce 4 stele: pentru că este scrisă bine, pentru că nu este un roman mediocru nici prin povestire, nici prin mesaj și nici prin personajele construite – tema propusă spre gândire cititorului sapă și dăinuie în suflet și în minte.

O întâmplare ciudată cu un bătrân la căderea nopții


Am ieșit afară ca să fumez o țigară și să mă afund în povestea Katerinei Horovitzova când o voce sugrumată de carne și piele prăbușită înspre înăuntru mă atacă:

  • Tinere, lasă țigara că te omori! Șapte tipuri de cancer îți dă fumatul! Organizația Internațională a Medicinei spune asta! Și ție nu-ți pasă! Eu am 90 de ani și mă iau oricând la trântă cu tine pentru că sunt mai puternic pentru că nu am pus țigară în gură toată viața mea! Eu când îți spun asta fac o faptă bună, e o faptă bună pentru că-ți spun, pentru că încerc să te aduc pe drumul cel bun!

Am rămas siderat. Un zâmbet stingher spânzura în colțul gurii. Nenorocita de țigară era pe trei sferturi nefumată și fumega diavolescul iz înspre nările vizitatorului antenocturn. Am vrut să zic ceva dar o nouă tiradă se abătu asupra mea.

Începu să-mi facă o descriere extrem de caricaturizată a fizicului meu comparându-l cu al său, după care începu să enumere lista de funcții pe care le-a avut de-a lungul vieții (de la sudor la inginer, director de școală și primar – Woland, tu ești? ), că nu a suferit niciodată de nicio boală, doar ceva răceli răzlețe, că are trei băieți pe care statul i-a trimis să studieze diplomația și arheologia la Paris și Varșovia, că eu sunt uscat și încercănat și în loc să fac ceva în viață fumez și să-i spun trei motive pentru care e bun fumatul și se apucă și el imediat și că face o faptă bună, o faptă chiar bună pentru că încearcă să mă aducă pe calea cea bună, spre pocăință, spre salvare.

  • Domnule, sunt un vicios, adevărat, însă nu am să mă apuc să fac apologia acestui viciu deoarece nu are…

Am fost întrerupt de reînceperea tiradei. Țigara era arsă pe jumătate. Nu am mai tras nici măcar un fum.

Am încercat să citesc ca să-i dau de înțeles că aș cam vrea să fiu lăsat în pace.

Atacul s-a schimbat la adresa cărții. Scurt și la obiect mi-a atras atenția că singura carte care trebuie și merită citită în viață este Biblia și că, el crede, eu vreau să ard în Iad și de asta fumez și nu citesc Sfânta Scriptură și că face o faptă bună, o faptă chiar bună pentru că încearcă să mă aducă pe calea cea bună, spre pocăință, spre salvare…

M-am liniștit. Am fost la un pas de a arunca și țigara și pachetul de țigări, vânjoșenia bătrânului mai-mai că mai convins că sunt un vicios penibil și idiot când tirada de mai sus s-a întâmplat. Pocăința, mizeria mea sufletească și fapta bună pe care mi-o repeta spre aprobare s-au materializat într-un crud și rece bloc de gheață.

Am închis cartea, am tras adânc trei fumuri drăcești umplându-mă cu funinginea damnării și cu gustul pucioasei aprinse pline de răutatea cărnii din care sunt format și rostesc:

  • Stimate domn, întru totul sunt de acord cu observațiile dumneavoastră cu privire la fumat. Cât despre Dumnezeu și cărți, la vârsta de 90 de ani cred și eu că singurul cu care mai poți vorbi este doar nemuritoarea fantomă păstrătoare de suflete. Că tot vorbeam de vicii și slăbiciuni.

Tăcerea se lăsă la fel de repede și violent ca și noaptea. Două tălpi se îndepărtau trist și târșâit. Un muc de țigară strivit rânjea diavolesc cu jarul roșu aprins precum focurile iadului.

Tăcere – Shusaku Endo – Când Dumnezeu tace…


Click pe poza ca sa cumperi cartea!

Tăcere de Shusaku Endo
My rating: 5 of 5 stars

 

Tulburător roman despre viața misionarilor creștini în Japonia anilor 1600.

Sebastian Rodrigues, Juan de Santa Marta și Francisco Galupe îl conving pe părintele Valignano să-i lase să plece în căutarea preotului Ferreira, preot care i-a învățat teologie și despre care umblă vorba că s-a lepădat de creștinism. Părintele Ferreira este un nume mare, un idol pentru cei trei datorită minunilor pe care le-a făcut pe pământul japonez, ajutând la construcția de biserici și așezăminte pentru proaspeții creștini. Cei trei pleacă spre Japonia cea înecată în sânge datorită noilor legi extrem de dure cu privire la creștini și misionari, pentru a-l căuta pe Ferreira și a continua misiunea sfântă de misionari. Știu că există riscul de a fi torturați și uciși dar chipul lui Hristos îi călăuzește și poveștile despre Ferreira le dau curaj. Însă, o dată ajunși pe insula cea strașnic rânduită de samurai, credința le va fi pusă la grea încercare și pentru prima dată vor auzi cu adevărat tăcerea lui Dumnezeu.

Shusaku Endo are o forță de expresivitate care te subjugă, te înfioară, te face să tremuri alături de personajele pe care ți le trece prin fața ochilor. Ecce Homo. Ecce Homo. Ecce Homo. Aceștia sunt oamenii pe care eu, Shusaku Endo, ți-i prezint. Judecă-i.

Asta este impresia cu care am parcurs tot romanul. Endo construiește trei personaje, un fel de sfântă treime, scuzați blasfemia, care se completează de-a lungul romanului.

Japonezul creștin laș Kichijiro care trădează constant și revine, de fiecare dată, cerșind iertare și spovedanie.

Sebastian Rodriguez, misionarul înarmat cu credință, bântuit de chipul Mântuitorului și de greutatea misiunii ce-i stă pe umeri, hotărât să se dedice cauzei creștinătății indiferent de împrejurări.

Și părintele Ferreira, cel prins între mit și realitate, cel precum o figură demiurgică pe tot parcursul povestirii, mai puțin atunci când slăbiciunea îi este descoperită și voalul dumnezeiesc se risipește sub ploile torențiale nipone.

Cele trei personaje nu pot exista, nu se pot defini unul fără celălalt. La fel cum povestea unuia nu ar avea niciun sens sau rost fără a celorlalți. Toți sunt legați, se confundă, se întregesc, se implică unul în viața celuilalt fără a-și da seama.

Rodriguez este imaginea lui Hristos, mergând aproape întrutotul pe urmele și pe îndoielile umane ale acestuia, încercând să înțeleagă tăcerea lui Dumnezeu și propriul comportament.

Kichijiro pare a fi acel Sfânt Duh, acea fantomă dumnezeiască care-și lasă amprenta peste tot, care conduce din umbră și intervine în momentele cheie pentru a pune lucrurile pe un anumit făgaș. Deşi adeseori comparat cu Iuda, Kichijiro pare mai mult de atât, pare a-i reprezenta şi pe acei creştini rămaşi fără lideri spirituali care, înspăimântaţi de cruzimea legilor, se simt părăsiţi atât de îndrumătorii sufleteşti cât şi de însuşi Dumnezeu, pendulând între renunţarea la credinţa creştină şi dorinţa de a rămâne în tainele învăţăturii lui Hristos. Kichijiro este un personaj complex în care se regăsesc multe dintre problemele oamenilor supuşi prigonirii anticreştine, adunând totodată şi problemele societăţii nipone de atunci, societate ce pare a fi dornică de a răsturna paradigma, de a schimba religia ca pe un semn că vechea ordine socială şi politică trebuie schimbată.

Ferreira, îndrăznesc să spun, este figura paternă a Dumnezeului creştin. La început pluteşte tăcut deasupra capului celor doi misionari care ajung pe insulele nipone, călăuzindu-i silenţios cu ajutorul unui caracter, construit din poveşti aproape mitice, însă nu reuşeşte nicicum să prindă rădăcini pe solul japonez, un sol care usucă seminţele credinţei plantate de misionari alături de un soi de oameni care-l transformă pe Dumnezeul creştinătăţii într-un zeu cu atribute specifice idolilor lor. Ferreira cel căzut este atât imaginea incapacităţii credinţei creştine de a se impune în Japonia cât şi a diferenţelor culturale dintre cele două continente.

Endo îşi construieşte excelent personajele, dezvoltându-le cu răbdare, întregindu-le pe măsură ce povestea evoluează, aproape fiecare propoziţie aducându-şi aportul spre formarea cât mai complexă şi profundă a caracterelor celor implicaţi în roman.

O scriitură densă, structurată precum un eseu ştiinţific, nici o pagină în plus pentru a se arăta talentul de jucător pe terenul limbajului, totul contribuind la ţeserea unei naraţiuni adânci, care supune atenţiei cititorului anumite aspecte alte condiţiei umane şi ale diferenţelor culturale dintre Orient şi Occident la mijloc de secol XVII.

Un roman care merită şi trebuie citit şi-l recomand cu deosebită plăcere. Nu prevăd nicio dezamăgire.

De ce 5 stele: pentru că, din punctul meu de vedere, este un roman aproape perfect, fără artificii menite a-ţi lua ochii, fără nimic în plus, totul e aşezat perfect în universul scris de Endo, nerămânând semne de întrebare sau puncte de suspensie. Un alt mare atu este faptul că Endo a reuşit să scrie un roman complex şi complet de doar 200 de pagini, pe când alţi autori s-ar fi pierdut în reverii de sute de pagini.

Despre idei şi practici de marketing


Nota bene: nu sunt un mega priceput într-ale marketing-ului. Dar sunt un cumpărător care analizează cu grijă reclamele, textele şi modul în care un brand alege să-şi promoveze serviciile şi produsele tocmai pentru că, nu o dată, am rămas cu impresia că marketingerii şi PR-iştii de pe la unele brand-uri se ocupă cu orice altceva în afară de job-ul lor. Atât.

 

Mi-a intrat astăzi un mail de la OLX.ro în care se afla imaginea de mai jos:

olx.ro

OLX – fostul mercador

 

Mie mi se pare genial.

Foarte bine gândită campania, mai ales că infograficile sunt la modă, se şeruiesc în draci, se dau like-uri etc.

Chestiunea este că infograficul celor de la OLX are o problemuţă: de ce să-mi vând televizorul, leagănul, căruciorul proporţiei covârşitoare de români care au nevoie de el? Şi eu am nevoie de astfel de obiecte. Deci, dacă eu vreau să cumpăr, nu mă interesează situl, nu pentru că nu mă duce capul să pricep că unul a primit acest mail şi el chiar are ceva de vânzare şi o să-l pună la vânzare şi-mi fac şi eu, astfel, rost de ce-mi trebuie, ci pentru că eu, persoana căreia i s-a transmis acest mail, cu dedicaţie directă pentru că adresa mea este pomenită-n clar acilea mai sus, nu se regăseşte… Pentru că eu vreau să cumpăr, nu să vând.

Soluţie? Din punctul meu de vedere simplu: 85 % dintre români urmăresc competiţiile sportive la televizor. Unii caută, alţii vând. Ceea ce înseamnă că sub textuleţul de informaţie ar trebui să fie două căsuţe:

Vinde-l pe-al tău şi Cumpără-l pe-al lui. Şi pac, ai atins şi eventualul cumpărător şi eventualul vânzător. Ai devenit personal pentru amândoi şi acum intru şi eu pentru că sunt cel ce caută, nu cel ce vinde.

Oricum, nota 8 pentru idee şi aplicaţia ei finală.

Îi tot urmăresc pe cei de la elefant.ro şi nu o dată m-am mirat de unele idei de promovare din partea lor.

Despre una am scris aici

Despre a doua, care mi-a sărit întâmplător în ochi, scriu acum.

elefantul

elefantul

Păi de ce livrare gratuită la orice parfum? Culmea, tocmai în unul dintre cele mai parfumate şi frumos mirositoare oraşe din ţara asta? OK, cineva ar putea spune că sunt chiţibuşar, dar nu puteau alege o combinaţie mai fericită de cuvinte? Eu unul înţeleg, după mintea mea ciufută,  că acest oraş pute. Sau oamenii put. În niciun caz nu înţeleg că femeile-s frumoase şi domnii-s eleganţi şi curaţi şi au grijă de look-ul şi odorul personal…

Nu ştiu, puteau să facă un text de genul: Mirosind ca o floare în Oraşul Florilor – de la elefant livrare gratuită pentru Timişoara. Sau: Emoţii parfumate pentru Oraşul de pe Bega. Sau: La Timişoara se merge din floare-n floare şi din parfum în parfum cu livrare gratuită de la elefant.ro

Şi ai fi câştigat bănăţenii de partea ta, pe cei care se prind de ce ar mai putea însemna remarca de pe poză, ai scris şi frumos şi elegant un text pentru o reclamă, de altfel banală. Pac ai făcut şi un mini postcard pe care orice utilizator de facebook mai-mai că ar fi dispus să-i dea share. Zic eu. Poate mă-nşel.

Ei bine… eu consider o astfel de iniţiativă una destul de slăbuţă şi i-aş un 2…

Mercedes-Benz – la drum cu bunica, mătuşa, mama lui Pawel Huelle


Click pe poza si cumpara cartea!

Mercedes-Benz de Pawel Huelle
My rating: 3 of 5 stars

 

Ca o moară stricată trăncănește Huelle în această scrisoare netrimisă către Hrabal.

Dintr-o suflare citești cartea pentru că dintr-o suflare a fost vorbită, pardon, scrisă.

Domnișoara Ciwle are norocul, sau ghinionul, de a fi instructorul lui Huelle care este mai atent la ce are de povestit despre mașinile pe care familia sa le-a avut și condus de-a lungul vieților lor decât la șofat. Bineînțeles că și domnișoara Ciwle are o vină pentru că poveștile îi sunt pe plac și îi tot dă ghes să continue. Din fericire, Huelle se pricepe la povestit și o face cam așa cum recită copii de grădiniță poeziile la serbări: adicădintr-osuflarerepederepededeparcăesteconcursșilumeacareesteînsalăs-arputeasăplecepânăterminitudespusppoeziacasănumaiziccăabiaștepțisăsetermine

odatășisămănânciînghețatapromisădetata.

Bine, exagerez nițel, pentru că nu e scrisă chiar așa. Dar așa se citește. Ceea ce este plăcut. Mi-a adus aminte de Cristos VS. Arizona a lui Jose Camilo Cela, doar că în Mercedes-Benz sunt puncte spre deosebire de cartea lui Cela care este o singură propoziție de la început până la sfârșit.

Romanul e plăcut și te poartă prin viața familiei Huelle și prin aventurile lor, când amuzante, când triste și tragice, alături de mașinile care le-au fost atât de dragi și au fost pricina unor evenimente cel puțin interesante.

Cartea este asezonată ici-colo cu poze în care-i poți vedea pe bunicii, părinții și chiar pe Huelle pe când era copil.

Volumul este plăcut, o lectură frumoasă, perfectă pentru vară și foarte potrivită pentru a te aștepta pe prosop sau șezlong după ce te-ai răcorit în mare. Huelle reușește cumva să te facă un confident al său fără a-ți lăsa impresia că pășești pe un tărâm prea intim. Te face prieten, nu doar confident, astfel că sfârșești în a-l asculta cu plăcere și cu zâmbete pornite, neterminate ca să nu te vadă careva, în colțul gurii.

Trebuie să recunosc că nu este o carte pe care eu unul să o apreciez la justa ei valoare pentru că mi-s altfel construit și am gusturi și așteptări mai altfel, dar asta nu înseamnă că acest volumaș nu este o nestemată pentru mulți cititori. Mi-a plăcut scriitura, interesantă ideea, bine construită dar nu a picat pe gustul meu. Altă critică, sincer, nu am.

Prin urmare: o recomand oricui are chef de o lectură ușurică, inteligentă, amuzantă și tristă în aproape aceeași măsură.

De ce 3 stele: aici chiar intervine întru totul factorul gust. Drăguț, dar nu spectaculos.

Ochi de pisică – Margaret Atwood – despre partea întunecată a copilăriei


Click pe poza si cumpara cartea!

Ochi-de-pisică de Margaret Atwood
My rating: 4 of 5 stars

Impresii din timpul lecturii – note de pe goodreads:

pag. 80 – Mirosuri, mirosuri, mirosuri… Intotdeauna m-a fascinat capacitatea femeilor de a memora izuri si de a le asocia cu amintiri, imagini, senzatii si sentimente. O alta incursiune, o reintoarcere mai degraba, in universul feminin atat de teribil si misterios.

pag. 150 - Amintiri din copilarie – retrairea traumelor preadolescentine cu ajutorul Margaretei Atwood…

pag. 220 – Eternul, fascinantul si terifiantul univers feminin redat intr-un mare stil. Atwood picteaza cu ace inrosite in foc direct pe sufletul cititorului – extrem de rara abilitate scriitoriceasca.

Când am citit prima dată Ochi de pisică aveam douăzeci și ceva de ani. Ochii mei de atunci au fost fascinați de Ochiul lui Margaret Atwood. Nu-mi mai aduc aminte de ce, ca să fiu sincer, deși pot să intuiesc.

La recitirea Ochiului de pisică la vârstă de 31 de ani, căsătorit și cu un bebe de 1 an, romanul canadienei se prezintă cu totul și cu totul altfel…

Nu întâmplător m-am reîntors la Atwood. Recentele experiențe cu Alice Munro m-au făcut să-mi aduc aminte de acest volum și m-am aruncat cu sete asupra lui.

Concluzia trasă este că scriitoarele canadiene au, totodată, sensibilitatea și cruzimea pe care nu o regăsesc la nicio altă nație, melanjul celor două stări sufletești împletindu-se și completându-se atât de frumos, elegant și inteligent încât te lași furat de lectură așa cum te lași furat, în timp ce mergi cu trenul, de peisajele extraordinare din nordul Bucovinei.

Elaine, acesta este numele personajului principal prin ochii căreia trăim romanul, este victima agresivității prietenelor sale din copilărie, agresivitate care formează, încetul cu încetul, caracterul pictoriței mature, îmbătrânite, mamă a două fete, ce-și trece pașii prin prezentul pe care-l trăiește alunecând în trecut.

Agresivitatea care o împresoară pe Elaine o împinge spre un comportament evaziv și antisocial, dezvoltând o ușoară răutate care, culmea, o sensibilizează suficient de mult cât să devină un artist cinic, este adevărat, cu un oarecare succes. Fetele și femeile din viața ei se regăsesc în pânzele pictate cu ură, cu vanitate, cu ciudă chiar. Elaine cea în vârstă merge pe urmele lui Elaine cea tânără pentru a-și putea înțelege sinele și lipsa pe care o simte în prezent. Drumul înapoi este făcut pentru a putea merge înainte. Însă înaintele pe care-l caută Elaine pare a fi împrăștiat în miile de piese de puzzle care o alcătuiesc pe ea de acum, puzzle ce pare a nu fi întreg, bucăți din el fiind pierdute sau imposibil de potrivit.

Bildungsroman în adevăratul sens al cuvântului, romanul te poartă în cele mai ascunse locuri ale memoriei lui Elaine. Nu am trăit recent nicio relație atât de intensă și intimă cu un personaj precum cel creat de Margaret Atwood. Talentul extraordinar de a reda amintiri pe baza mirosurilor și a modului de a le lega de diferite evenimente este aproape malefic. Pe măsură ce citeam aveam senzația că sunt năpădit de amintiri din propria-mi copilărie și am început să dau paginile cu emoție și frică. Atwood are o forță literară care funcționează precum o grenadă, grenadă care nu ezită să explodeze de câteva ori și să te arunce în vârtejul vieților personajelor pe care le construiește.

Da, Atwood scrie bine, parcă și mai bine decât atunci când am citit-o prima dată, însă, din punctul meu de vedere, face două greșeli: nu urmărește idila fratelui lui Elaine din adolescență, fapt care mă lasă ușor descumpănit și insistă, încă nu am înțeles de ce, pe incapacitatea acesteia de a-și aminti lucruri din copilăria pe care tocmai ce a retrăit-o… Pot să înțeleg de ce personajul refuză să facă acest lucru, dar sigur sunt alte modalități de a arăta dorința de a nu vrea să-ți amintești lucruri care te-au chinuit în copilărie altfel decât prin a juca un fel de teatru cu privire la evenimente pe care tocmai ce le-ai povestit.

De ce 4 stele: pentru că mi-a lăsat impresia că nu a urmărit două fire ale povestirii, două fire importante în narațiunea romanului. Dar asta nu m-a împiedicat să mă bucur de carte și să o recomand cu plăcere mai departe spre a ferici și alți cititori.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 94 other followers