Sase chipuri: Retardatul

0.          Retardatul

mi-au spus: prostule!

ṣi i-am crezut.

mi-au zis: eṣti prost?

ṣi nu am ṣtiut ce să le răspund.

am zâmbit.

Prostule!

Salut, eu sunt retardat. Tu cine eṣti?

Îmi place să mă legăn de pe un picior pe altul. Să mă joc cu degetele. Să desenez. Să stau cu copii. Să povestesc umbrei mele ce văd ochii mei interiori. Îmi place să tac. Îmi place să râd. Îmi place să visez. Îmi place să iubesc. Îmi place să cred. Cel mai mult îmi place să cred.

Ţie ce-ṭi place?

Nu îmi place să plâng. Nu îmi place să fiu bătut. Nu îmi place să mănânc dimineaṭa ṣi să dorm după-amiaza. Dar nu am mai făcut asta de când eram mic. Dar tot nu-mi place. Nu îmi place brâna cu smântână. Nu îmi plac oamenii răi. Nu îmi place mirosul din baie după ce faci treaba mare. Nu îmi place mirosul cucului când e murdar. Nu îmi place când mi se spune că sunt comun. Ştiu ce înseamnă comun ṣi nu îmi place deloc. Dar ṣtiu că sunt comun ṣi asta mă face să fiu trist. Sunt atât de comun încât dacă m-ai vedea pe stradă nu ai ṣtii că sunt eu. Ai crede că sunt altcineva. Şi dacă, totuṣi, te-ai opri să mă saluṭi crezând că sunt altcineva, m-ai uita chiar în clipa în care mi-ai întoarce spatele. Nu mă supăr pe tine să ṣtii, pentru că ṣtiu că asta e soarta omului comun. Dar mă doare ṣi mă face trist. Dar îmi trece, să ṣtii, îmi trece destul de repede chiar. Trebuie doar să văd ceva ce îmi place. Şi mie îmi plac multe lucruri. Să ṣtii că dacă crezi aṣa cum cred eu, îṭi plac foarte multe lucruri.

Să ṣtii că ṣtiu ce înseamnă comun. Să ṣtii că ṣtiu pentru că m-am interesat. M-am uitat în dicṭionar ṣi am aflat. Şi retardat ṣtiu ce înseamnă. Nici asta nu mă bucură. Mă întristează dacă îmi spui asta. Să nu îmi spui aṣa, bine?

Nu îmi place că sunt comun ṣi retardat. Nu mi-ar fi plăcut nici dacă aṣ fi fost doar comun sau doar retardat, să ṣtii. Nu îmi place pentru că sunt diferit. Lumea nu te place dacă eṣti diferit. Nu te place ṣi nu se apropie de tine. Dacă o fac, o fac doar pentru că alṭi oameni cred că aṣa trebuie să facă ca să nu-l supere pe dumnezeu. Ei nu ṣtiu, dar eu am văzut că ei ṭin mai mult la ceea ce ei numesc suflet decât la ei sau la cei din jurul lor. Dacă nu ar fi sufletul, lumea ar fi mult mai rea. Ei iubesc sufletul ṣi au grijă de el o viaṭă întreagă, dar nu au grijă ca de copilul lor ṣi nici ca de mâna lor dreaptă sau stângă, depinde cu care lucrează mai mult, ci au grijă de el ca de o monedă de schimb sau un apartament sau o maṣină sau o carte ca să poată să spună la un moment dat: Ha, al meu e mai bun, merit mai mult. Sufletul are legătură cu dumnezeu ṣi dumnezeu e mare ṣi înṭelept ṣi rău. Adică nu chiar rău, dar e un fel de poliṭist care dacă nu eṣti cum trebuie să fii, adică ca la regulament, te amendează. Dar nu îṭi cere bani ci îṭi ia sau dă din suflet. Dacă îṭi ia prea mult, arzi în Iad. Dacă îṭi dă mergi în Rai. Iar în Rai ṣi în Iad nu sunt cutremure, războaie, incendii, deṣi în Iad sunt flăcări ṣi cazane în care fierbe smoala dar nu ard case ṣi păduri ṣi oameni; acolo nu sunt nici certuri, nici tristeṭi sau fericiri sau neînṭelegeri sau schimburi sau neamuri sau bani. Acolo totul e firesc. Adică firesc aṣa cum înṭeleg oamenii cu suflet firescul. Adică cumva cum e foarte bine sau foarte rău. Adică ceva ce nu se poate înṭelege sau spune.

Înṭelegi?

Eu ar trebui să mulṭumesc sufletului pentru că astfel lumea are grijă de mine, dar nu pot să o fac. Nu pot pentru că eu nu am suflet ṣi nu pot să îi înṭeleg. Eu însă pot să cred. Eu pot să cred atâtea lucruri încât acum sunt ferm convins că tu mă asculṭi ṣi mă înṭelegi. Eu cred atât de tare în ce vreau eu să cred la un moment dat încât devin fericit. Dar nu fericit ca ceilalṭi, fericit pentru că am bani, pentru că am scăpat dintr-un accident, pentru că am prieteni, pentru că am un copil, pentru că mi-am cumpărat o casă. Eu sunt fericit pentru că pot să cred că pot să cred că eu pot să fac o grămadă de lucruri. Sunt fericit pentru că îmi miṣc mâinile aṣa cum vreau, pentru că nu miros urât când mă spăl, pentru că nu mă dor dinṭii când nu mă dor, pentru că văd culorile roṣu ṣi verde ṣi albastru ṣi mov ṣi galbe, pentru că îmi pot imagina lucruri, pentru că nu ṣtiu multe lucruri din lumea asta dar din lumea mea ṣtiu tot. De asta nu mor eu, deṣi ar fi trebuit să mor; devin fericit foarte uṣor ṣi repede. Peter Pan era foarte fericit ṣi de asta nici nu a murit ṣi rămas mereu copil. Aṣa sunt ṣi eu. Doar că eu nu pot să zbor astfel încât tu să mă vezi fără ca eu să cred asta… Asta este puṭin trist…

Ştii că pot fii tot ceea ce îmi doresc să fiu?

Spune-mi libelulă!

Bzzzzuuuuuzzzzzz!

Sau pasăre!

Fâl-fâl-fâl!

Sau cer!

Stele. Albastru. Soare. Lună. Somn. Picnic. Bronzat.

Ha, ha, ha! Vezi?

Dar poate că nu mă înṭelegi… ṣi crezi ṣi tu că sunt comun ṣi retardat… de fapt, sigur crezi asta. Eu nu cred că tu crezi asta. Dar dacă ṭi-aṣ spune că am o iubită care mă crede? Adică cu suflet. Sau crezi că asta vreau eu să cred? Atunci de ce are un nume, na!?

O cheamă: Rrrraaaada!

Aṣa o cheamă ṣi aṣa trebuie să o strigi: Rrraaaada!

Rrrr

aaaa

da

Nu altcum.

Nu o striga acum că nu e aici. Dar când o să fie să o strigi exact aṣa. Ca ṣi cum ai bate într-o tobă dar nu aṣa cum crezi tu că se face de obicei: Ra-ta-tatatata!

Doar Rrraaaa   da!

Sase chipuri: Copilul

Televizorul lumina camera întunecată în culori ţipătoare. Zgomotele piţigăiate rîcîiau pereţii, zdrobind senzaţiile de zid. Bucăţi de tencuială cad surd la podea mîrîind la carnea ce tremura pe un colţ al patului.

Patru pereţi, un tavan, o podea. Întunericul e stăpînul fricii, părintele fantasmelor, furia singurătăţii.

Mi-e frică.

Mi-e frică.

Se întorc lucrurile pe dos. Nu mai înţelegi nimic. Tot ceea ce trebuia să fie există aşa cum ar trebui să fie doar in vise. Iar visele nu sunt gratuite. Visele au nevoie de hrană. Visele trebuie să se nască din ceva. Însă acel ceva e doar o mulţime de culori ameţitoare care urlă şi se mişcă haotic pe un ecran. O bucată de sticlă, stupid de neînsufleţită.

Jurnal…..15.02.2008

Mi-e frică.

Mi-e frică.

De ce să îţi fie frică? Nu eşti singur. Ai mâna dreaptă, mâna stângă, piciorul drept, piciorul stâng, capul, ochii, urechile. Nu eşti singur. Te ai întreg şi chiar de două ori, dacă stai să te gândeşti.

Jurnal…..15.02.2008

Mi-e frică.

Mi-e frică.

Un râset ascuţit, stricat, împuţit se strecură pe sub uşă. Râsul mamei sale avea excepţionalul dar de a se materializa într-o gură care se căsca până înghiţea toată camera. Şi pe el odată cu ea.

Mama.

Mama putea fi sânul căruia ştia că îi datorează hrana începutului.

Mama putea fi întunecimea căruia îi datorează viaţa.

Mama putea fi fiinţa care nu-l lăsa să stea în propriile mizerii.

Îţi curg mucii, păduchiosule! În gură! Îţi mănânci mucii în pizda mă-tii de avortat!

Marş la mă-ta!

Mă-ta!

Măăăăă-taaaaaaa!

Mă-ta îi dădea două palme. EL, ăla, mânca omletă cu şuncă şi salată de roşii cu castraveţi.

El, ăsta, celălalt îşi mânca mucii şi-l usturau obrajii.

Dacă s-ar putea să îţi goleşti tot sângele din corp şi să-l umpli cu un sânge artificial ai putea spune că eşti sânge din sângele tău, ori ai putea să spui că eşti propria ta decizie sau viaţă. Iar materialul genetic ai putea să-l desfiinţezi nerecunoscându-te, pentru început, în oglindă, ca mai apoi să faci tot ceea ce ţi se pare că nu ar trebui să faci în mod normal.

Jurnal ……… 18.06.2004

Când a avut prima erecţie a resimţit-o ca o smucitură după ceafă urmată de imaginea sînilor maică-sii.

Ţi s-a sculat pula, ha? Ai fute ceva? Ai fute-o pe mă-ta, ha? Ai fute ceva? Uite cum se fute! Aşa se fute! Măi pulică, pizda lu’ mă-ta e Dumnezeu, e biserică!

Ha, ha, ha!

De atunci “fute” s-a stabilit că poate fi uneori bine, alteori rău. Pentru mama lui era clar că era bine. Însă el nu o să poată face niciodată bine pentru ea. Era sigur că totuşi se putea şi mai rău de atât.

În ziua în care EL l-a băgat cu capul în vasul de toaletă a aflat că EL nu este tatăl lui. EA fuma în uşă.

Băi greşeală!

Îi cam ţiuiau urechile şi nu a auzit restul cuvintelor. Asta este tot ce îşi mai poate aduce aminte.

Băi greşeală!

S-a gîndit că poate trăi totuşi cu asta la fel cum a reuşit să trăiască şi să crească până acum. Întrebarea era dacă era greşeala lui sau a EI. Unul dintre ei a greşit sigur însă nu putea să înţeleagă de ce trebuie să plătească doar el. Ştia că ea e femeie şi că bărbaţii pot îndura mai mult. Dar şi ea îndura mult. Putea îndura chiar mai mult decât el că doar a văzut-o bătută şi plină de sânge după care gemând sub EL. Bănuia că pentru EL peste EA îndura toate celelalte. Bănuia.

Îi era frică adeseori. Când îi era frică vorbea cu gândurile, cu celălalt el. El, celălalt, era mult mai curajos, mult mai puternic, mult mai inteligent. E normal pentru că el nu trebuia să îndure toate loviturile, nu simţea durere sau foame sau frică de lumina de sub uşă. Dar nu îi purta pică. Ştia, undeva, în adâncul lui că chiar de ar fi simţit toate astea tot ar fi mai puternic, mai curajos, mai inteligent decât el.

Putea să închidă ochii şi să îşi imagineze că nu este el cel care trăieşte viaţa asta. Îşi imagina că este altcineva. Un coleg de la şcoală care-l bătea mereu. Râdea şi se bucura de toate porcăriile ce i se întâmplă. Îşi bătea joc de el. Îi făcea numai glume proaste. Însă mai devreme sau mai târziu se trezea. De obicei plângea.

Lua bătaie la şcoală pentru că toţi ştiau că nu este nimeni care să îi ia apărarea. Îl scuipau, îi vorbeau urât, mai urinau pe el uneori, aruncau cu chiştoace în el sau stingeau ţigările de hainele şi pielea lui. Plîngea pe ascuns şi încerca să îşi ascundă urmele de EL şi EA. Când a făcut prostia să le arate ce a păţit a luat o bătaie soră cu moartea. Nu a prea înţeles de ce, dar a băgat la cap că asta nu era o chestie care să îi privească pe EI. Şi nu putea să înţeleagă de ce ceilalţi se bazau pe părinţii lor. Uneori îi părea rău că nu are un frate mai mare. Dar după un timp i-a părut bine. Ar fi mâncat bătaie şi de la el, sigur.

Când a început să-l asculte pe cel căruia nu-i era frică de nimic lucrurile s-au mai liniştit, însă cei de la şcoală au început să-l evite şi când se luau de el o făceau cu ajutorul celor mult mai mici. Şi celor mici le era frică de el dar bomboanele, ciocolatele şi sandvişurile promise erau prea tentante. Sau frica de bătaie. Când s-a ridicat şi a lovit pentru prima dată un băiat care dădea în el s-a simţit ca EL. Mare, puternic, de neatins, Dumnezeu.

Mă-ta-i biserică!

L-a lovit între picioare. După ce i s-au împăienjenit ochii şi furia a pus stăpânire pe fiecare fibră din corp, a început să-i care pumni şi  picioare în neştire. Restul băieţilor s-au împrăştiat când au văzut turnura pe care a luat-o distracţia lor zilnică. L-a muşcat de umăr. Gustul de sânge l-a speriat. S-a ascuns în baie şi a început să tremure şi să plângă frecându-­şi neîncetat cu mâneca jegoasă gingiile şi limba. Apoi a început să râdă. Nu ştia exact de ce, dar era foarte bucuros şi se simţea foarte bine. De atunci a devenit foarte bun prieten cu el însuşi. Cel mai bun prieten.

A doua zi a fost bătut de fratele mai mare al băiatului. Nu s-a mai putut duce la ore în ziua aceea. A stat în spatele şcolii multe ore, până seara. S-a pişat şi s-a căcat pe el. S-a pişat sânge o săptămână. Merge puţin şchiop de atunci.

Na, mă, futu-ţi Dumnezeii mă-tii de jigodie! Futu-ţi morţii mă-tii de labagiu! Să te mai iei de frate-miu măi pulică că-ţi bag coaiele în cur şi te pişi pe urechi!

Copii se uitau la el şi râdeau. Nu ştia ce-l doare mai tare dar a ajuns la concluzia că loviturile îl dor foarte tare şi că vorbele şi râsetele lasă urme.

Dă-i mă că mă-sa-i curvă şi ta-su-i un pielea pulii!

Se pare că nu-l ştiau pe EL. Dacă l-ar fi ştiut s-ar fi căcat pe ei de frică aşa cum făcea el în fiecare seară.

Când a ajuns acasă s-a dus direct la el în cameră. Nu a putut să doarmă, aşa că a ascultat patul din cealaltă cameră scârţâind până ce EI au adormit. L-a întrebat EA dacă îi era foame şi la mormăitul lui de neînţeles de sub pătură a răspuns închizând uşa. A plâns până a adormit.

De atunci a decis să nu mai plângă. Amândoi au decis asta de fapt. Şi au mai decis să îşi ia revanşa. Dar asta nu a fost atunci. Asta s-au hotărât după ce au înţeles ce a însemnat acel pielea pulii.

l-am văzut pe tata azi. la lucru. şi am văzut cum a luat bătaie şi cum şi-au bătut joc de el. probabil că de aia iau şi eu bătaie. din cauza lui. EL e un ratat şi ei cred că şi eu sunt pentru că sunt fiu şi stau în casă cu el şi mă cheamă ca pe el. mi-a părut rău şi am fost trist. dar ştiu că eu nu sunt aşa. eu nu sunt pielea pulii.

Jurnal……08.22.2008

A aşteptat în întuneric ceva timp până ce a venit fratele mai mare. Ştia că pe acolo o să vină. L-a urmărit o săptămână. Oricum EI nu-l întrebau pe unde îşi pierde vremea. L-a lovit cu ranga după genunchi şi imediat l-a izbit în cap, în ceafă şi a plecat. Ştia că mai mult nu trebuia. A dormit foarte bine.

Când s-a dus la şcoală l-a văzut. Era tras la faţă, plâns, schimbat. I-a pus mâna în gât şi a văzut frica. Frica aia care îţi mănâncă maţele şi îţi dă senzaţia că faci pe tine. Şi a zâmbit.

Aşa mă simt eu mereu, măi pielea pulii!

Nu era bun la şcoală dar citea mult. Şi se uita la televizor mult. Ştia multe dar nu îl ajuta la nimic. L-au speriat criminalii în serie. Copilăriile lor. Ura îi urmărea toată viaţa. Şi frica. Moartea.

L-au bătut în seara aia foarte tare. EA a urlat la el că-i un prost că stă. EL mirosea a băutură şi avea un ochi vânăt.

Nu eşti al meu, mă! Nu eşti, Dumnezeii mă-tii!

Mă-sa dădea a lehamite din mână. EL s-a repezit la ea. A fugit în cameră şi s-a ascuns sub pat. După ceva timp a venit EA şi a început să-l tragă de păr şi să-l scuipe şi să-i dea palme peste obraji. EL îi dădea pumni şi picioare.

Cine dracu’ te-a dat, măi mucosule!?!

Îl dureau oasele, muşchii, intestinele, inima, ochii. Nu a plâns. Îl durea mintea, gândurile săpau în timpane, amintiri roşii zgâriau ochii umflaţi. Nu a plâns. Şi-au vorbit. Celălalt plângea. Îi păreau rău de el.

De mine.

PLângi!

Plânge mă!

Să plângi!

Să plângi, mă!

Nu a plâns.

Cuţitul cel mare era la locul lui.

Plânge, mă!

Gemetele LOR au acoperit orice sunet. Un miros de alcool stătut, de transpiraţie şi un iz scârbos de acru umplea aerul din cameră. EL era peste EA.

Plânge, mă!

A apucat cuţitul cu amândouă mâinile şi l-a ridicat deasupra capului.

Plânge, mă!

A trecut prin gâtul LUI şi s-a oprit în gîtul EI.

Plâng…e… mă….

Plân… uă…

Pl…

…

Oamenii nu mor de adevăratelea aşa uşor cum mor cei din filme. Ce glumă proastă. Se zbat. Gâlgâiesc. Dau din mâini şi din picioare. Tremură.

S-a cuibărit între ei. A tras mâna LUI şi a EI peste trupul lui înfrigurat. Ghemuit, cu picioarele prinse între mâini, între trupurile ce se răceau încet, strâns ca un cheag în sânge, a adormit.

În somn, a plâns.

Intrebari beletristice

De la tomata am luat chestionarul asta.

Întrebări beletristice

1) Ce autor apare cel mai des la tine în bibliotecã?

Salman Rushdie

2) Din ce carte ai mai multe exemplare?

Friedrich Nietzsche am aproape toate editiile aparute pana acum… si-s multe.

3) De ce personaj de ficţiune eşti sau ai fost amorezat în secret?

Mi-a mers la suflet Vadim Maslennikov, personajul din Romanul cocainei.

4) Ce carte ai citit cel mai des?

Idiotul lui Dostoievski si Amurgul Idolilor de Nietzsche.

5) Care era cartea ta preferată la 10 ani?

Micul Print.

6) Care a fost cea mai proastă carte citită anul trecut?

James Frey – Prietenul meu Leonard

7) Care a fost cea mai bună carte citită anul trecut?

Lanark – O viata in patru carti de Alasdair Gray

8 )Dacă ar trebui să obligi pe cineva să citească o carte, care ar fi aceea?

Prinzul dezgolit de William S. Burroughs.

9) Cine crezi că ar trebui să câştige premiul Nobel pentru literatură?

Salman Rushdie sau Philip Roth

10) Ce carte ti-ar plăcea să vezi ecranizată?

He, he… Inimile celor patru de Vladimir Sorokin

11) Descrie visul cel mai straniu care să fi inclus un scriitor, o carte, sau un personaj literar?

Cu Burroughs discutand efectele clorhidratului de benzidamina asupra sistemului nervos central. No shit!

12) Care e cartea cea mai puţin cultă pe care ai citit-o ca adult?

Vera Ion – Weekend cu mama. E asa de prost scrisa incat nu poti sa nu o citesti si sa plangi de mila copacilor taiati pentru a o pune pe hartie.

13) Care e cartea cea mai dificilă pe care citit-o?

Trilogia Cut-up – William S. Burroughs si Razboiul sfarsitului lumii de Llosa

14) Preferi autorii francezi său ruşi?

What? Rusii sunt de departe cei mai buni ever!

15) Shakespeare, Milton, sau Chaucer?

Chaucer

16) Ce te deranjează cel mai mult în activitatea lecturii?

a )Greselile de tehnoredactare si traducerea. b ) telefonul, timpul putin, munca. c ) nu am inteles intrebarea

17) Care e romanul tău favorit?

Idiotul

18) Joci ceva?

Jocul cu margele de sticla si table.

19)Povestiri scurte, schiţe?

Irvine Welsh si Sorokin.

20) Non-ficţiune?

Vanatoarea diavolului.

21) Scriitorul favorit?

Burroughs, William S.

22) Ce scriitor crezi că este supraevaluat?

Roman: Dan Sociu desi avem un Razvan Petrescu

Strain: Paulo Coelho si Stephenie Meyer

23) Ce carte ţi-ai lua pe o insulă pustie?

Nietzsche Opere complete

24) Şi…acum ce citeşti?

Sorokin – Kremlinul de zahar, Kurkov – Ultima iubire a presedintelui, Rushdie – Seducatoarea din Florenta ( aproape gata)

Carti citite

Duma Key – Stephen King – nota 4 – se putea muuuuult mult mai bine;

Cucul si pupaza- Will Self- nota 6 – simpatic, merita zece lei si patru ore. interesant modul in care se transforma psihic hermafroditii;

Copiii pierduti – Peter Straub – nota 5 – are ceva freaky dar nu suficient de inspaimantator pentru a merita sa fie memorat. Sfarsit penibil.

Antologia rusinii – Virgil Ierunca. editori Nicolae Merisanu, Dan Talos – nota 10 cu felicitari – o carte ce nu trebuie sa lipseasca din nicio biblioteca. O antologie a pupincuristilor la adresa cunducatorilor iubiti. A se citi inainte de a se merge la vot. Se recomanda medicament de linistire a stomacului deoarece textele pot provoca accese de voma.

Sa nu iti impaiezi niciodata cainele – Alan Alda – fara nota – ca si memorii, e foarte ok, mai ales daca esti fan MASH. Eu sunt  si am fost foarte bucuros de carte, insa nu dau nota pentru ca sunt prea subiectiv. E ok, poti sa o iei in vacanta, nu o sa iti para rau pentru ca e suficient de nostima cat sa nu te plictiseasca.

Urmeaza: Masele si puterea – Elias Canetti

- Ceasornicarul orb – Richard Dawkins

- Rant – Chuck Palahniuk.

Ultimile citite

Terry Pratchett – O pălărie plină de cer

- Faust eric

- Imagini miṣcătoare

Vladimir Sorokin –    Inimile celor patru

-          Dimineaṭa lunetistului

-          Ziua Opricinicului

Peter Esterhazy  – Harmonia Caelestis*

-          O femeie

-          Verbele auxiliare ale inimii

-          Un strop de pornografie maghiară

* abia acum am reuṣit să o termin.

Top Ten personalizat

M-am decis să dau ṣi eu topul cărṭilor mele preferate. Să se ia în calcul că este un top făcut la o vârstă încă adolescentină.

N.B. William S. Burroughs, Friedrich Nietzsche ṣi F.M. Dostoievski sunt sfânta treime până acum pentru mine. Nu las în top ten decât o carte a domnului Dostoievski pentru că la ceilalṭi doi sunt excesiv de subiectiv.

10. Cum vrea Dumnezeu – Niccolo Ammaniti

9. Sectanṭii – Iuri Mamleev

8. Zâtul – Tatian Tolstaia

7. Shining – Stephen King

6. Terry Pratchet ( nu mă pot decide)

5. Copiii din miez de noapte – Salman Rushdie

4. Jeg – Irvine Welsh

3. Lanark. O viaṭă în patru cărṭi – Alasdair Gray

2. Romanul cocainei – M. Agheev

1. Idiotul – F.M. Dostoievski

P.S. Promit ca această listă să sufere schimbări de imagine.

Seria Irvine Welsh

A trecut destul de mult timp de când nu am mai recenzat (Weekend cu mama prefer să nu-l trec la romane, cărţi şi alte chestii ce au pretenţia de literatură). Aşa că revin cu forţe proaspete şi încerc să vă trezesc interesul pentru scoţianul puţin nebun şi punkist devenit scriitor.

Nu am să vă dau detalii despre el deoarece le găsiţi aici:

http://www.irvinewelsh.net/biography.aspx

Am să vă povestesc, în schimb, despre cele trei romane traduse în limba română la editura Polirom.

Trainspotting

Ei da, Trainspotting. Mai întâi a fost cartea, în cazul în care mânâncă pe careva limba să întrebe, iar filmul a crescut popularitatea scriitorului, astfel încât aproape a devenit o emblemă pentru tinerii din perioada anilor 90.

Nu ştiu câtă lume nu este familiarizată cu personajele din Trainspotting, pentru că, atât cartea cât şi filmul au devenit un cult în rândul tinerilor, însă, am să le trec numele încă o dată, pentru cei ce au ratat nebunia din viaţa lui Sick Boy, Begbie, Renton, Spud, Tommy, Diane, Swanney.

Şapte puşti umflaţi de droguri, plutind în alcool şi sex addictive îşi trăiesc vieţile cât se poate de normal, într-un oraş cât se poate de normal, într-o lume cât se poate de futută de cap. Ce poate fi de capul lor? Păi, ăăă, ar putea fi fuga zilnică după marfă, sau cum înţeleg ei prietenia, sau cum se pot distra într-un oraş ce le provoacă silă, sau cum să îţi revii după ce îţi moare un sugar în timp ce tu îţi bagi o doză, sau cum să fii ok în faţa părinţilor prieteni tale după ce te-ai căcat la ei în pat şi i-ai împroşcat cu excrementele de pe cearcaf la micul dejun. He, he!

Trainspotting e genial, e o carte ce nu trebuie să o ratezi pentru că:

1. te face să râzi până nu mai poţi;
2. te face să înţelegi că faza cu drogurile poate deveni foarte nasoală la un moment dat, însă fără clişeele de căcat specifice societăţii înapoiate în care trăim;
3. ca să vezi de ce se fac filme după cărţi şi de ce cartea e mai bună;
4. scriitorul e un fost punkist care se pişa pe el de beat ce era, lua şi dădea bocanci în bot, a băgat tot ce era de găsit, a avut formaţie, a făcut crowd-surfing, etc. Deci trebuie să citeşti doar din curiozitatea de a afla dacă tipul ăsta mai e în stare să lege două cuvinte şi dacă nu scrie doar pentru că e pe vreun trip.
5. ia şi citeşte frate cartea că poate mai scoate Poliromul şi alte titluri de el în română!!!

Nu asculta nici de mama, nici de tata, nici de preot, nici de profesori, nici de oricine îţi interzice cartea asta! Am auzit tot felul de aberaţii cum că e întunecată, apocaliptică, degradantă moral şi alte tâmpenii. Cartea nu e altceva decăt o ficţiune foarte bine construită în coperţile unei realităţi jegoase, cretine, porcoasă, comercială şi totuşi dată-n pizda mă-sii de PUDICǍ!!!

Traducerea exemplară, superbă, o spun deoarece am citit romanul şi în original. Sincer, nu mă gândeam că poate reuşi cineva să traducă chiar aşa ok limbajul scoţianului.

Porno

Dragă cititor de blogul meu,

Mi te destăinui ţie deoarece ştiu că pot să am încredere în tine şi că nu mă vei judeca sau urî dacă îţi spun că Porno lui Welsh mi se pare o mare porcărie. E varză cartea. E atât de forţată şi vădit comercială încât îmi provoacă silă. Nici nu aş vrea să îţi spun despre ce este vorba dar poate că ţie o să-ţi pară faină aşa că îţi dau cu spoiler: vechea gaşcă din Trainspotting vrea să se îmbogăţească făcând filme porno. Ce se întâmplă mai încolo rămâne să afli tu, dacă mai ai nervi sau eşti un fan împătimit Welsh ca şi mine. E cam scumpă cartea dar dacă te-ai ataşat anormal de mult de personajele din Trainspotting atunci cred că ar fi ok să o citeşti. Mie mi-a luat două zile răcit fiind, în mod normal cred că îţi ia cam o săptămână. Dar ce nu face lumea pentru Begbie… şi mai ales dacă (SPOILER ALERT!!!) cartea se termină ca şi cum ar urma o continuare…

JEG

0000000000sunt un vierme intestinal0000000

000000000000nu cred că este nimic amuzant în chestia asta00000

000000000dar poate fi în momentul în care devii subiect de carte0000

0000000000000 şi/sau când eşti considerat suficient de interesant0000000000

000000astfel ajungi să fi comparat cu conştiinţa sau cu o conştiinţa0000000

000000000000a unui om, de preferat00000000000000

Jeg este cel mai bun roman al lui Irvine Welsh citit de mine până acum. Sper să nu îmi sară în cap iubitorii lui Trainspotting dar personajul Bruce Robertson îmi aduce aṣa de mult aminte de personajele complexe, chinuite, sociopate ṣi psihopate ale lui Dostoievski, încât nu am cum să nu îl iubesc. Ok, este afemeiat, brutal, corupt, fără pic de morală, drogat, homofob, rasist, porn lover and shit, dar care dintre noi nu este altfel (se acceptă jumătăṭile de măsură)? Bruce, dincolo de jegul ce-l înconjoară, este speriat, singur, neconsolat, trist. Ce este interesant ṣi cât se poate de incitant este latura psihologică a lui Bruce Robertson: Bruce nu este o singură persoană, ci patru. Nu am să vă divulg decât alte două părṭi ale psihicului poliṭistului (nu v-am spus că e poliṭist încă, nu?): doi viermi intestinali ce se joacă de-a conṣtiinṭa. Eeeeee! v-am făcut curioṣi ha? Chestia cea mai tare e că nu poṭi să-ṭi dai seama dacă viermii lui intestinali gândesc, vorbesc ei de unii singuri (adică ce fac oamenii după ce trec de faza gânguritului, ṣtii?) sau e chiar Bruce care-ṣi face pobleme de conṣtiinṭă, căutând o salvare, o mântuire, o cale de a se curăṭa de jegul adunat de-a lungul timpului. Bruce nu este pierdut într-u totul, Bruce este animalic, este decadent dar caută lumina, se caută pe sine, îl caută pe Bruce cel dinainte, Bruce cel ce nu a fost părăsit de nevastă, Bruce ce nu era dependent de droguri, Bruce cel ce nu era paranoic. Viermii intestinali sunt vocea conṣtiinṭei, conṣtiinṭă înecată, ascunsă în heroină, cocaină, mâncare proastă, alcool, curve ieftine ṣi pornografie. Pentru Bruce, conṣtiinṭa sa este un parazit pentru că nu-l lasă să fie ceea ce este el acum, nu poate fi Bruce cel crud, nu ṣi-ar putea duce la bun sfârṣit planurile mârṣave născute din paranoia dacă conṣtiinṭa sa ar prelua controlul. Morala este o tenie! Amintirile sunt o tenie! Un Bruce este un parazit pentru celălalt Bruce!

Romanul nu este uṣor de digerat (dacă tot vorbim de viermi intestinali), însă dacă ai curaj să te apuci de el, crede-mă că merită fiecare minuṭel petrecut în preajma lui. Monologurile viermelui sunt cireaṣa de pe tort ṣi nu pot să nu mă minunez în faṭa găselniṭei lui Welsh ṣi să nu scap un “genial” printe dinṭi. Toată povestea e plină de jeg, filth, căcat, sloboz, vomă, muci, alcool, drog ṣi alte dichisuri de genu’, limbajul este în dulcele stil clasic al punkerului scriitor (traducerea este sublimă!), s-ar putea să-ṭi vomiṭi dejunul sau ṭigara de dimineaṭa sau de după la unele faze, dar călătoria asta face toṭi banii prietene! Dacă nu ṭi-a plăcut, poṭi să te duci la librărie ṣi să-ṭi cer banii înapoi sau mai bine fă-o cadou soacrei.

000000oare sunt si in tine?000000000

00000000000lectură plăcută0000000000000

Alasdair Gray – Lanark. O viaţă în patru cărţi

Recunosc că am aşteptat cu sufletul la gură apariţia acestei cărţi. Deşi singurul lucru care-l ştiam despre autor şi carte era că i-au trebuit treizeci de ani să o scrie, am aşteptat-o înfrigurat şi cu nerăbdare. Pot să vă spun că am devorat Lanark în căteva zile şi am declarat-o a treia carte în top ten-ul personal (după Idiotul lui Dostoievski şi Romanul cocainei lui Agheev). Nu îndrăznesc prea mult când spun că Lanark, mai târziu Thaw, poate fi oricine dintre noi, oricare dintre cititorii romanului. M-am recunoscut în Lanark, m-am regăsit în drumeţiile şi lumea fantastică în care-şi caută sinele, am retrăit dramele personale alături de monologurile şi aventurile lui. Alasdair Gray recunoaşte în interviul din sfârşitul volumului că romanul este în foarte mare parte autobiografic, însă, faptul că acţiunea se învârte într-o lume fantastică, viaţa lui Gray devine universală, devine o epopee marcantă într-o lume posibilă, dureros de relevantă pentru lumea în care trăim. Lanark este o carte tristă însă plină de umor, situaţiile sunt dramatice însă hazul salvează de la căderea în deprimare. Personajul principal este un deprimat incorigibil, un deprimat care nu renunţă totuşi la speranţă. De la Thaw ai multe de învăţat însă este partea cea mai dureroasă din toată cartea. Deşi iubirea nu este găsită de nici un personaj, singurătatea ce-l apasă pe Thaw, o singurătate aproape universală, face paginile dedicate lui să te apese şi să te inunde sentimentul de solitudine ca lipsă dintr-un întreg, dintr-un plan în care tu nu ai fost vreodată inclus. Povestea lui Thaw este construită din mai multe parabole la fel cum şi viaţa lui Lanark este o parabolă, însă Thaw este el însuşi o parabolă în sensul kafkian al cuvântului. Thaw-parabola trăieşte o viaţă-parabolă. Acţiuni, întâmplări, personaje, tot ce ţine de el dă senzaţia că conţine ceva ascuns. Lanark însuşi pare a fi ascuns însă cunoscut, un soi de mister ce ţi-a fost dezvăluit o dată îl înconjoară şi îi dă savoare. Numele ce şi-l ia la început de pe o foaie găsită în tren, deoarece nu ştia cine este, unde este şi ce caută, îl face să pară comun şi extraordinar în acelaşi timp. Faptul că nu reuşeşte să se integreze în societatea în care nimeni nu lucrează şi oamenii dispar inexplicabil la un moment dat, provoacă trimiterea sa la Institut, institut care foloseşte oamenii drept combustibil sau hrană. Boala lui Lanark, boală de care suferă toţi oamenii de fapt, este o transformare a corpului în diferite animale. Ce se întâmplă cu Lanark este ceva obişnuit, boala lui nefiind altceva decât un efect somatic la starea sa psihică. Deşi este bine primit şi îşi face prieteni, Lanark nu se regăseşte, nu se simte împlinit, iar boala îl „salvează” de la a deveni unul dintre cei ce-l înconjoară. Institul îi oferă şansa dragostei, însă, după cum singur o să afle, nu există, însă tânjeşte după ea. La Institut îl ”cunoaşte” pe Duncan Thaw, personaj ce trăieşte într-un Glasgow lipsit de imaginaţie, plafonat şi marcat de război şi revoluţia industrială. Am trasat în linii mari firul poveştii însă vă promit că nu o să vă plictisiţi şi că tot o să fiţi luaţi prin suprindere şi că nu o să puteţi lăsa cartea din mănâ. Traducerea este superbă, Gray este un scriitor ce are grijă de cititorul său pentru că mai întăi a avut grijă de el, deci, nu aveţi cum să nu vă îndrăgostiţi de romanul lui. Ascuns, misterios, ingenios, problematic, universal, reuşeşte să strângă ce-i mai bun din Kafka, storcându-l într-un singur personaj, amuzant dar tragic, Lanark are toate atributele unui roman ce merită să rămână în istorie şi la tine în bibliotecă.

A fost Mindruta in Timisoara?

Nu îmi vine să cred că a fost așa de puțină lume la lansarea cărții Ce n-a avut loc în prompter al lui Lucian Mîndruță. Da, da, Lucian Mîndruță a fost în Timișoara la Cartea de nisip la orele 19 fix pe 25 aprilie. Au fost maxim 10 oameni… și a fost una dintre cele mai reușite lansări la care am participat vreodată.

Nu pot să nu mă întreb de ce apetitul timișorenilor față de evenimentele culturale este atât de scăzut. La Cartea de nisip au fost nume cu rezonanță, scriitori importanți, evenimente foarte interesante însă, din păcate, vine foarte puțină lume. Nu există interes? Cultura nu mai este prioritară pentru publicul din urbea noastră? Ce se întâmplă cu Timișoara?

Nu pot să nu mă întristez și să nu mă doară faptul că se schimbă părerile în legătură cu publicul avid de evenimente din Timișoara. Începem să nu mai fim considerați însetați de cultură, de carte, de evenimente literare, de lansări de carte. I-am avut ca invitați pe directorii editurilor Rao și Polirom, invitați care au fost încântați de ce poate oferi librăria atât din punct de vedere al spațiului cât și al modului de prezentare a cărților. Din păcate au fost dezamăgiți de prezența publicului la lansări… Ce se întâmplă? Din păcate, aceste lucruri se aud și numai bine și cinste nu ne fac…

După cum probabil s-a auzit Vladimir Sorokin și Esterhazy vor veni în România la Neptun. Mi-am dorit foarte mult ca Sorokin să ajungă şi în Timișoara însă din păcate nu o să vină. Nu o să vină atât datorită distanței cât și marelui semn de întrebare care constă în eventualul fiasco al evenimentului… Din fericire Esterhayz s-ar putea să vină, culmea, pentru prima dată în Timișoara, dar nu pot să spun sigur când și dacă chiar o să fie posibilă venirea sa… Păcat, trist, deprimant, cum vreți, dar foarte, foarte adevărat.

Dar să revin la lansarea d-lui Mîndruță. Doresc să vă povestesc despre eveniment pentru că Mîndruță știristul sau Bâlbuță de la Cronică nu se compară cu Mîndruță scriitorul, mă scuzați, jurnalistul pentru că scriitor încă, nici măcar el, nu se consideră. E o adevărată plăcere să îl asculți pentru că nu încearcă să facă prozeliți, nu devine un zarzavagiu când i se propune din public să-și vândă cartea, etc. Este un tip cât se poate de simpatic, cult, cu mult bun simț, citit și cu o bogată cultură generală, poate să-ți vorbească despre primele calculatoare apărute în România la fel cum îți poate povesti de Freud și de părerea acestuia despre religie. Singurul lui mare, maaaaaare defect este că apare la televizor și prezintă știrile, că o are drept colegă pe Răduleasca, că lucrează la o televiziune sub patronajul lui Voiculescu, că știrile de la Antenă sunt adeseori tâmpite, etc. Faceți abstracție de toate astea, citiți cartea și articolele sale din Dilema Veche și o să descoperiți un cu totul și cu totul alt Mîndruță. Descoperiți-l așa cum l-am descoperit și eu și nu o să vă pară rău. Poate nu o să vă mai uitați la știrile prezentate de el dar în mod sigur o să aveți o altă imagine despre Lucian Mîndruță. Gândiți-vă că adoră Terry Pratchett. Dacă citiți altceva în tabloide să nu credeți. Am avut o discuție privată între 12 ochi cu el despre Pratchett și cărțile sale.

Recomand Ce n-a avut loc în prompter nu datorită faptului că a fost la noi în librărie ci pentru că merită o șansă, merită să fie descoperit adevăratul Mîndruță, omul care-și permite să fie puțin mai idealist decât îți permite timpul, omul care propune să închizi televizorul și să pui mâna pe o carte, omul care nu suportă să i se facă complimente și preferă să primească ironii, ironii la care să participe și să facă cât mai mult haz. Regăsiți articolele din Dilema veche, articole refăcute, adăugite special pentru acest volum și nu o să vă pară rău. Mie nu mi-a părut.

P.S. Dacă cineva crede că încerc să-i dedic vreo odă, se înșeală amarnic. Poate că ar fi foarte bine ca data viitoare când se va mai afla prin Timișoara să veniți să-l ascultați, să-l vedeți, să discutați cu el și o să înțelegeți termenii textului. Numa’ bine.

Dreptate să se facă!

În ultima vreme,cel puţin acum îl observ eu, s-a înrădăcinat un curent care se opune creaţiei literare româneşti, afirmând că toţi artiştii noştri se împart în două categorii: epigoni şi oameni ce şi-au greşit vocaţia. Încep acest eseu pentru a demonstra falsitatea primei afirmaţii şi inutilitatea celei de-a doua.

Bănuiesc că aţi auzit de Frank Herbert, primul scriitor care să fi obţinut atât un premiu Hugo cât şi unul Nebula, promotorul curentului New Age în SF ş.a.m.d. Oricare ar fi părerea dumneavoastră vis-a-vis de literatura speculativă nu s-ar putea nega valoarea sa ca scriitor dacă nu ar fi un amănunt să stea în faţa acestei distincţii. A plagiat deliberat un mare prozator român fără să recunoască niciodată acest lucru. Probabil că v-aţi şi dat seama, mă refer la Ion Creangă cu al său Harap-Alb. Nu vă uitaţi urât la cuvintele acestea; ştiu, am fost îndoctrinaţi să considerăm orice operă românească, inferioară oricăreia din străinătate, dar aveţi răbdare şi haideţi să stăm un pic la analizat cele două texte.

(Voi presupune că sunteţi deja familiarizaţi cu acţiunea basmului dacă nu şi cu cea a romanului Dune.)

Din cauză că Povestea lui Harap-Alb este un basm, registrul lexical aflat la îndemâna scriitorului nu deţinea anumiţi termeni care ar fi fost mai corecţi, forţându-l pe acesta să improvizeze. Astfel, prin faptul că Impăratul Verde este fratele mai mare al Regelui se sugerează o relaţie de vasalitate între cei doi, o relaţie deloc diferita de cea dintre casa Corrino, Împăratul Shaddam IV, şi casa Atreides, Ducele Leto I sau dintre acesta şi casa Harkonen. Moralitatea în basmul cult este de cele mai multe ori ambiguă, astfel relaţiile dintre împăraţi şi rege se schimbă, acomodând toate interacţiunile dintre Harkonnen, Atreides, Corrino şi fremeni. Imperiul Galactic prezentat în Dune este decâzut şi sfâşiat de intrigi interne, asemeni celui din basm, sugerând un timp primordial, haotic. Împăratul Shaddam cere casei Atreides să preia în stăpânire planeta Dune, pentru a se ocupa de operaţiunile de eploatare a mirodeniilor, obligând-o astfel să îşi părăsească planeta prietenoasă din centrul galaxiei pentru una deşertică de la marginea Imperiului. Acest detaliu este foarte important, deorece aminteşte atât de situaţiei fiilor Regelui care ar trebui să părăsească părintescul cămin unde ar duce o viaţă lipsită de grinji pentru a se confrunta cu probleme revigorării şi conducerii unui imperiu, dar şi mai mult, aduce aminte de un simbolism ermetic inserat cu măiestrie în Povestea lui Harap-Alb de către Ion Creangă şi preluat inconştient de Herbert, anume de Axis Mundi şi de relaţia dintre centru, esenţă, idee şi restul existenţei. Astfel Dune ocupă un loc aparte în ierarhia simbolistică a universului, aflându-se la marginea galaxiei, dar fiind în acelaşi timp un punct focal al lumii, un centru spiritual, la fel cum este Împărăţia Verde. Apoi, testul Cutiei Agoniei, aduce aminte de întâlnirea cu Regele deghizat în urs, deoarece părintele îi cunoaşte necesitatea chiar dacă îi va produce suferinţă fiului chiar dacă nu există niciun pericol real.

Ajungând la Paul nu cred că mai intră în discuţie asemănările dintre el şi Harap-Alb. Amândoi sunt mai maturi decât ar fi normal la vârsta lor încă din începutul textului, dar suferă transformări ce îi face să transceadă nivelul umanului. Amândoi îşi pierd devreme statului nobiliar şi în acelaşi timp identitatea(poate vă aduce aminte momentul când la prăbuşitea ornicopterului Paul are viziuni şi suferă o serie de transformări ce-l fac să afirme că nu mai este el cel dinainte), numai pentru ca în sfârşit să se căsătoarească cu fiica împăratului, devenind astfel conducătorii lumii. De asemenea încercările prin care trec sunt izbitoare în asemănare, foarte ilustrative fiind îmblănzirea viermelui de nisip şi descoperirea calului năzdrăvan. Sunt asemănări între acoliţii adunaţi pe parcursul călătoriei, fremenii fiind văzuţi drept brutali sălbatici cu apucături macabre. Şi oare faptul că spre final Paul bea Apa Morţii şi intră într-o stare de comatoză, fiind trezit de mama sa cu Apa Vieţii, moment în care îşi dezvăluie întreg potenţialul este o coincidenţă? Tot aici găsim şi cea mai evidentă asemănarea între mama lui Paul şi Sfânta Duminică.

Mai sunt multe de enumerat, atât în structura narativă, a personajelor cât şi în simbolistică, dar consider că este evidentă plagierea celui mai frumos şi subtil basm românesc, dar o plagiere lipsită de respect, ce uită esenţa operei iniţiale. Data viitoare vom descoperi sursa succesului lui Neal Gaiman, Luceafarul lui Eminescu.