Serie de autor: Patru cărți de Neil Gaiman

Snow, glass, apples de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

 

O scurtă povestire în care facem cunoștință cu basmul celei cunoscută drept Albă-ca-Zăpada doar că repovestită de Mama Vitregă.

Gaiman e demența pură în această scurtă povestire. Regina, cea care i-a dat mărul otrăvit Albei-ca-Zăpada spune versiunea ei despre poveste. Și e cât se poate de freaky! Dacă nu era scris numele lui Gaiman, aș fi putut jura că e scrisă de Chuck Palahniuk. Violență, sex, personaje schizoide, ce să mai, un melanj care te face să te ghemuiești în fotoliu și să-ți rozi unghiile. Excelent scrisă, perfect adaptată, povestirea este una dintre acele scurte schițe care pot intra cu brio în zona povestirilor twisted care populează underground-ul literaturii contemporane.

Ca să-mi înțelegeți punctul de vedere, vă dau acest mic citat care m-a zguduit și pe mine în care Regina face un scurt portret Albei-ca-Zăpada:

“Princess?” 
She said nothing. Her eyes were black as coal, black as her hair; her lips were redder than blood. She looked up at me and smiled. Her teeth seemed sharp, even then, in the lamplight. 
“What are you doing away from your room?” 
“I’m hungry,” she said, like any child. 

Albă-ca-Zăpada un demon? În mintea lui Gaiman, orice e posibil!

De ce 4 stele: pentru că e neconvențională, ciudată, dementă. O scurtă povestire care te poate zgudui și șoca așa cum doar maeștrii literaturii șoc o pot face. Ce Sorokin, ce Palahniuk, ce Ryu Murakami? Gaiman și al său Snow, Glass, Apples e cel puțin la fel de psycho, dacă nu chiar peste, pentru că ia o figură ingenuă de basm și o transformă într-un monstru. Excelentă perspectivă, perfect orchestrată!

Creatures of the Night de Neil Gaiman

Notă: 3 din 5 stele

    

Volumul adună două povestiri scrise de Neil Gaiman și ilustrate de Michael Zulli (The Last Temptation).

The Price: o pisică neagră se aciuează pe lângă casa unui scriitor. În fiecare dimineață pisica neagră ca noaptea are răni groaznice care par a fi urmările unor lupte înfiorătoare. Cu cine se războiește noapte de noapte pisica? O fi demon sau înger păzitor? Scriitorul se decide să o urmărească într-o noapte și ce vede-l lasă fără cuvinte…

The Daughter of the Owls: o fată este părăsită pe scările bisericii Dymton pe când era doar un bebelaș. Frumusețea fetii străbate regate și, din nefericire, îi va aduce numai necazuri.

Povestirile sunt fantastice, în cel mai curat stil al genului. O pisică care are puteri speciale și care păzește o casă de demoni și o fată care ajunge să fie un fel de zeiță a răzbunării după ce este siluită când împlinește 14 ani.

Gaiman scrie frumos, cursiv, narațiunea este plăcută, șocantă pe alocuri, suficient cât să te facă să tresari, totul excelent susținut de Zulli care desenează cu plăcere panourile pe care textul lui Gaiman le cere.

Un volumaș fain care-ți va oferi câteva zeci de minute de delectare în preajma unora dintre cele mai bune povestiri scurte ale lui Gaiman.

De ce 3 stele: pentru că a doua povestire nu s-a putut ridica la nivelul primeia. Ok, am înțeles tenta moralizatoare și povestirea în genul basmelor vechi care erau menite a fi educaționale, dar parcă prea a fost trasă de păr. Per total, volumașul merită toată atenția chiar dacă Fiica Bufnițelor mai mergea bibilită pe ici-colo.

The Facts in the Case of the Departure of Miss Finch de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

Adaptarea în bandă desenată a povestirii cu același nume a scriitorului Neil Gaiman, ilustrată tot de Michael Zulli, este o altă demonstrație de virtuozitate atât din partea scriitorului cât și a desenatorului.

Povestea este bazată pe „o întâmplare reală”. Un grup de prieteni cărora li se alătură domnișoara Finch merg să vadă circul subteran „The Theatre of Night’s Dreaming“. Iluzioniști, vampiri, demoni, Cabinetul Viselor Împlinite, toate acestea sunt adunate în câteva încăperi care surprind publicul, îl înspăimântă și-l fac să vrea mai mult testându-i limitele. Grupul savurează momentele de distracție până când domnișoara Finch se oferă voluntară la o scamatorie și dispare… Sau se transformă?

Mi-a plăcut mult această povestire pentru că este unul dintre puținele texte ale lui Gaiman care cresc gradual, tensiunea simțindu-se cum se adună pe măsură ce înaintezi în narațiune. Personajele sunt veridice și tot ce se întâmplă are un ușor iz psihedelic care-ți lasă impresia, nu o dată, că grupul de prieteni care se duc să vadă hidosul circ subteran sunt, de fapt, drogați. Linia dintre realitate și fantastic este atât de subțire și se rupe și se leagă atât de ușor încât nu mai știi când o lume o înghite pe cealaltă. Din nou am simțit acea senzație care m-a făcut să vorbesc despre alterealitate, o construcție verbală care mi-a venit în minte după ce am citit Mr. Punch. Realitatea în cazul domnișoarei Finch nu dispare, nu este neapărat înlocuită cu o altă lume sau dimensiune ci, pur și simplu, se alterează atât de tare încât te lasă să vezi și să trăiești dincolo de vis, mit, realitate concretă și rațiune. Însă când realitatea se alterează mult prea tare, fie din dorința personajului de a se dizolva în imaginile din mintea sa, fie pentru că nu reușește să țeasă ițele rupte din matricea care este realitatea, atunci carnea se prăbușește în plasa voalului ce ascunde cu atâta râvnă toate legile naturii. Domnișoara Finch nu se pierde într-o altă dimensiune ci rămâne captivă reveriei pe care schizofrenicii, de exemplu, o trăiesc.

De ce 4 stele: pentru că m-a incitat și m-a făcut să o iau razna cu presupuneri, interpretări, idei de povestiri etc.

Murder Mysteries de Neil Gaiman

Notă: 2 din 5 stele

Pe scurt: înainte să apară lumea, exista un oraș în care Dumnezeu avea o armată de îngeri însărcinați să proiecteze ceea ce noi știm drept viață. Cu alte cuvinte, o grămadă de designeri și project manageri asexauți și cu aripi care se joacă cu Moartea, Dragostea etc. Un înger moare, un altul e trimis să investigheze crima și uite așa ne trezim și cu un înger detectiv. Mai departe urmează să descoperi tu.

Ideea îi faină doar că-l depășește total pe Gaiman. Adică, ai un dumnezeu, o ceată de îngeri care-s perfecțiunea întruchipată și care-și fac la perfecție treaba, după care unul o ia razna și pune de-o crimă, pentru ca mai apoi un alt înger, mai răzbunător de felul lui pentru că astfel este dreptatea dumnezeului creștin, prinde criminalul și-și pune semne de întrebare cu privire la justețea modului de a acționa a demiurgului care, fiind atoatecunoscător, l-a cam tras în țeapă și i-a cam jucat pe toți pe degete.

Se vede în fundal cinica umbră a marelui păpușar ușor dezinteresat de absolut orice mai puțin mărețul său plan. Bineînțeles că asta nu se vede din scriitura lui Gaiman ci dacă-ți pui tu mintea puțin la contribuție. Ce-i cu adevărat fain la povestire este că-ți poate da subiecte de discuții cu prietenii. Însă nu este deloc de o profunzime care să te marcheze. Ba dimpotrivă. Tema abordată este tratată simplist, romantic, cu o ușoară superficialitate care nu se cade să apară când laitmotivul este atât de complex, dar care s-ar potrivi de minune pe temele cu arhetipuri din vechile mitologii care ne plac atât la Gaiman, și când interpretările pot fi atât de diverse.

Din punct de vedere grafic, Russell o dă în bară rău de tot. Deși panoramele sunt foarte faine, personajele sunt fade, lipsite de expresii și nu te lasă deloc să empatizezi cu ele. Poate că este voit dată fiind natura lor, probabil că fiind îngeri n-au nici emoții, știu eu, dar asta nu înseamnă că-s stane de piatră, nu?

De ce 2 stele: pentru că este pe alocuri atât de plictisitoare încât ajungi să citești mai des decât bulele de dialog numărul de pagini care ți-au mai rămas de citit până termini cartea. Gaiman încearcă o mega mișcare, dar nu-i iese nimic, iar Russell îi pune și el bețe în roate cu ilustrațiile. S-a vrut o povestire deosebit de inteligentă și filosofică și a ieșit, mai degrabă, o lamentare cu puternic iz de romanță ciripită de un trubadur udat fleașcă de conținutul oliței de noapte ale vecinului iubitei sale.