Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Pământul lung de Terry Pratchett și Stephen Baxter

Nota mea: 4 din 5 stele

Joshua e unul dintre puținii oameni care pot păși între lumi fără dispozitivul special de pășit. A realizat acest lucru în copilărie și de atunci îl face constant. În momentul în care umanitatea află că sunt alte dimensiuni în care se poate trece cu o oarecare ușurință dacă faci abstracție de senzațiile nasoale de după, toți devin coloniști și încep să bată Pământul lung luând noile dimensiuni în stăpânire. Joshua este contactat de Lobsang, o inteligență artificială care și-a câștigat dreptul de a fi considerat om întrucât a demonstrat, zice el, într-un proces, că este reîncarnarea unui tibetan fost mecanic de motociclete, pentru a încerca să vadă dacă dimensiunile sunt finite sau dacă, după un anumit număr, se întorc de unde au plecat. Ușor șantajat, Joshua acceptă și astfel ajunge să zboare prin sute de lumi cu un zepelin care, printre altele, mai înghite ocazional șoareci pe care ulterior îi scuipă. Bineînțeles că la un moment dat decid să se întoarcă înapoi la Pământul unde s-au născut și de unde au plecat, întrucât la câteva dimensiuni distanță ceva îngrozitor pare să atace dimensiune după dimensiune.

Stephen Baxter nu-mi este cunoscut, nu am citit nimic de el, iar pe Terry Pratchett îl ador. Deși Good Omen nu a fost una dintre cele mai fericite colaborări chiar dacă Pratchett l-a avut alături pe Gaiman, Pământul lung se anunță o serie cât se poate de incitantă. Ideea e foarte faină și mintea lui Pratchett din spate sigur are pregătite surprize de proporții pentru cititor. Din păcate personajele cam sunt lăsate de izbeliște, singurul personaj mai acătării și care nu-i ignorat total este Lobsang, culmea, o entitate artificială care nicicum n-ar trebui să-ți rămână în minte și de care nu e firesc să te atașezi, însă remarcile savuroase marca TP care-i sunt puse în gură îl fac să fie singurul personaj memorabil din carte.

Narațiunea se dezvoltă greu, sunt multe ițe și personaje care trebuie să intre în scenă, povestea se citește anevoios și pe alocuri poate plictisi, însă ideile, dialogurile și imaginea de ansamblu pe care Pământul lung le propune cititorului sunt greu de abandonat cu una, cu două.

Pe mine nu mă sperie începuturile de serii care sunt adeseori cele mai greoaie și plictisitoare volume, continuările fiind cele reușesc să-ți scoată peri albi mai ales atunci când încă nu sunt scrise și le aștepți cu sufletul la gură, ba dimpotrivă, îmi plac chiar mai mult decât volumele de final care trag concluziile de rigoare. Îmi place să mă familiarizez cu un univers și o serie de personaje alături de care am să petrec ceva timp, să încerc să-mi fac feng-shui-ul astfel încât la momentul lecturii să trăiesc intens și implicat povestea ce mi se așterne. Prin urmare, Pământul lung pentru mine nu a fost plictisitor ci a fost mai degrabă acel POC! vesel pe care-l face sticla de șampanie când se deschide și care anunță o beție antologică pe care nu ai să o uiți degrabă.

De ce 4 stele: pentru că Pratchett are o imaginație debordantă și se pare că există o chimie cu acest Baxter.

Prezentarea editurii:

„O colaborare fascinanta intre doi giganti SF: caldura si umanitatea lui Pratchett aliata cu imaginatia science fiction deosebit de fertila a lui Baxter.”

Adam Roberts

 

1916: Frontul de Vest. Soldatul Percy Blakeney se trezeste intins pe un covor de iarba proaspata de primavara. Dinspre copaci se aud un cantec de pasari si vantul printre frunze. Unde sunt noroiul, sangele si pamantul dinamitat din razboiul in care lupta?

 

2015: Madison, Wisconsin. Monica Jansson este chemata sa investigheze incendiul in care a ars complet casa unui bizar om de stiinta (unii spun ca ar fi nebun, altii ca ar fi periculos). La locul faptei descopera un ciudat dispozitiv: o cutie plina cu fire, un comutator cu trei cai si… un cartof. Acesta este prototipul unei inventii care va schimba, o data pentru totdeauna, felul in care omenirea vede lumea.

 

Si asta este putin spus…

 

„Ideea existentei Pamanturilor paralele este una dintre cele mai longevive idei din science fiction, dar rareori a fost atat de adanc explorata si de reusit realizata ca in acest roman scris de doi maestri ai literaturii speculative britanice.“

The Independent

Witcher #2 – Sabia destinului de Andrzej Sapkowski

Sabia destinului de Andrzej Sapkowski

Nota mea: 4 din 5 stele

M-am bucurat de faptul că în sfârșit seria Witcher apare și în limba română. Recunosc că mi-a fost frică  defaptul că seria nu o să se bucure de foarte mult succes și că editura Nemira va sista traducerile deoarece îmi era că publicul neaoș o să îi facă o primire nu prea prietenoasă, la fel cum a pățit și Terry Pratchett cu seria Lumea Disc, o serie fabuloasă care nu se prea bucură de mulți cititori români.

Din fericire, Geralt se pare că este mai atractiv pentru români, probabil și datorită jocului video The Witcher sau poate că pur și simplu este un fantasy mult mai ușor de plăcut. Indiferent care este motivul, seria continuă cu traducerea celui de-al doilea volum în care Geralt are o altă serie de aventuri spectaculoase.

De data aceasta nu mai avem parte de lupte sângeroase și epice precum cele din primul volum (mai puțin confruntarea cu dragonul din cea dintâi povestire), cititorul fiind invitat să-l cunoască mai bine pe Geralt, mai intim, mai personal.

Cronologic, în arhitectura temporală a lumii Witcher, volumul de față se recomandă a se citi după Ultima dorință, chiar dacă Sabia destinului a fost scrisă înaintea volumului ante pomenit. Prin urmare, unii cititori s-ar putea simți ușor ciudat, dat fiind faptul că se găsesc în fața unor serii de povestiri care încearcă, de fapt, să te familiarizeze cu un personaj pe care deja l-ai cunoscut și de care deja te-ai atașat. Ciudat s-ar putea să pară inclusiv detaliile legate de modul în care Geralt își trăiește momentele de cumpănă, mai ales că în volumul anterior ne-am familiarizat cu stilul de a lua decizii al vânătorului de monștri și credem că știm ce e în mintea și sufletul său.

Ei bine, poate că știm ce e în mintea lui Geralt, dar în nici un caz nu știm ce e în inima lui, iar volumul de față este în primul rând despre ce se petrece în inima unui vânător îndrăgostit până peste cap de o vrăjitoare. 

Mie mi-a plăcut volumul deoarece, dincolo de toate, Sapkowski îl cizelează, de fapt, pe Geralt încercând să ofere fațete cât mai șlefuite unui personaj care va trece prin tot felul de evenimente spectaculoase, sigur dificile din punct de vedere moral, iar cititorul trebuie să fie în stare să rezoneze cu personajul. Înțeleg decizia lui Sapkowski și chiar dacă există un risc ca unii cititori să se îndepărteze pentru moment de serie și de personaj, sunt sigur că seria îi va recâștiga la un moment dat, iar recitirea primelor două volume din serie vor fi obligatorii altfel după te familiarizezi cu restul volumelor.

De ce 4 stele: pentru că-mi place foarte mult personajul și lumea în care se învârte, suficient de mult încât să prefer să văd pe youtube jocurile care l-au adus la viață pe Geralt, deoarece sunt genul de om care nu o să poată juca niciodată un RPG indiferent cât de mult îi place povestea sau personajul din spatele său.

Articolul despre primul volum din serie:

Ultima dorință

Prezentarea editurii:

Cartea care a stat la baza celebrei serii de jocuri video THE WITCHER

A doua parte din seria WITCHER

 

 

Geralt este un vanator, un om ale carui puteri magice, obtinute prin antrenamente lungi si cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat intr-un luptator genial si intr-un asasin fara mila. Dar nu este un ucigas ca oricare altul: tintele lui sunt monstrii intunecati care bantuie pamanturile si ii ataca pe cei inocenti. Asa ca el cutreiera tinutul in cautarea lor, pana cand isi da seama ca nu toti monstrii sunt la fel: unii sunt rai pana in maduva oaselor, grotesc de malefici, dar altii sunt doar victime ale pacatului, ale raului sau ale naivitatii.

 

„Seria WITCHER reprezinta o culme a genului fantasy din ultimele decenii. Imaginatia debordanta a autorului polonez cucereste orice cititor.“

The Guardian

 

„Lumea lui Sapkowski, prin intinderea ei, ne aduce aminte de Pamantul de Mijloc al lui Tolkien. Dar desi ea include personaje si trasaturi traditionale ale cartilor fantasy, Sapkowski reuseste sa revitalizeze genul prin scrisul sau alert si captivant.“

Fantasybookreview.com

Regina zăpezilor de Joan D. Vinge

Regina zăpezilor de Joan D. Vinge

My rating:  3 of 5 stars

Regina Zăpezii se pregătește să predea tronul după o domnie de 150 de ani. Văraticii așteaptă cu nerăbdare Festivalul pentru a prelua controlul asupra Tiamatului și să înscăuneze viitoarea Regină a Verii. Însă Regina Arianrhod nu vrea să cedeze atât de ușor puterea, cu atât mai mult cu cât Tiamat poate în sfârșit să scape de controlul Hegemoniei o dată cu închiderea Porții Negre. Planul ei de a păstra Iarna la conducere constă în încercarea de a însămânța nouă clone în nouă femei care participă la Festival, clona cea mai reușită urmând să ducă mai departe viziunea politică a Reginei. Moon și Spark sunt doi veri care au fost concepuți la același Festival și îi unește un legământ de iubire. Însă Moon este aleasă să fie sibilă, iar Spark pleacă spre Carbuncle unde ajunge să o servească pe Arianrhod. Deși drumurile celor doi se despart, Regina Zăpezii are planuri pentru amândoi și are nevoie de aceștia pentru a-și îndeplini viziunea.

688 de pagini are cartea lui Vinge și le-am numărat pe toate așteptând cu nerăbdare să ajung la sfârșit. Primele două sute de pagini au curs foarte rapid, după care lucrurile încep să se complice în sensul că povestea devine plictisitoare. Nu numai că devine plictisitoare dar firele narative care au ajuns să fie dezvoltate adeseori nu se leagă. Astfel ajungi plictisit și începi să numeri paginile până la următorul capitol, după care te apuci și numeri câte pagini citeși în douăzeci de minute, câte în zece minute după care începir numărătoarea inversă până la 688. Cam asta a fost experiența mea cu Regina Zăpezii. A început frumos, s-a terminat în lacrimi.

Nu m-a atras nimic din lumea lui Vinge. Mersii sunt o rasă de înnotătoare inteligente al căror sânge oferă nemurire dacă e băut constant și aduc foarte mult cu delfinii. Tiamat-ul e o planetă banală, sălbatică care se autosabotează datorită unui ciclul care modifică balanța puterii obligându-i pe cei care preiau conducerea să o ia de la zero. Hegemonia, o instituție politică gen imperiu, se pare că umblă de ici-colo ca să instaureze ordinea și pacea și să educe și să tehnologizeze planete după care-și bagă picioarele în ele planete când nu mai este cazul să mai stea pe acolo pentru că, în cazul de față, un Festival de-al localnicilor zice că trebuie ca planeta, societatea etc. să se reinventeze ș.a.m.d. Povestea celor doi îndrăgostiți are cap, are și coadă, nu prea are trunchi. Cei doi după ce se despart nu prea știu de capul lor. Spark ajunge să o lubrifieze pe Arianrhod pentru că-i aduce aminte de Moon deși nu prea înțeleg sensul acestei acțiuni și relații cu excepția faptului că Vinge vrea să-și expună o opinie cu privire la modul în care bărbații știu să-și arate iubirea și să fie fideli, iar Moon o ia razna pe câmpii având intense trăiri extrasenzoriale care o conving să se ducă în Carbuncle ca să dea ochii cu Spark pentru că el e iubirea sa adevărată deși este evident că Moon vrea să devină Regina Verii. Iar extravaganta poveste a sibililor care se conectează la un fel de rețea neuronală a universului pentru a răspunde la tot felul de întrebări în baza unui Transfer de date e insuficient explicată și dezvoltată pentru a prinde la unul ca mine.

Povestea este destul de jalnică per total. Este mai mult un manifest feminist scris cu suficient de multă dedicație ca să nu sară în ochi și să nu devină deranjant la un moment dat. Nici măcar un singur bărbat din cartea lui Vinge nu este independent și nu poate scăpa de urzelile muierești în care sunt prinși precum biete musculițe în pânzele păianjenilor. Nici măcar Gundhalinu nu-și găsește perechea de cojones deși este singurul bărbat care cât de cât dă senzația de putere. În romanul lui Vinge, femeile-s la putere și ele fac legea indiferent de situație.

Din păcate nu aș vrea să citesc următorul volum chiar dacă Gundhalinu este personajul principal. Pur și simplu a fost mult prea mult estrogen per pagină ca să mai trec încă o dată prin așa ceva.

De ce 3 stele: pentru că m-a plictisit îngrozitor la un moment dat și pentru că am avut impresia că am ajuns într-un univers în care doar femeile contează. Parcă am citit o carte care nu doar că nu-mi era accesibilă, dar nici măcar nu aveam cum s-o înțeleg datorită faptului că am un handicap care se cheamă penis.

Prezentarea editurii:

Premiul Hugo ’81, o minunata reinterpretare a basmului lui Hans Christian Andersen, Craiasa Zapezii.

„Daca va plac romanele space opera, pline de mistere vechi de milenii, tehnologii fantastice si ticalosi irecuperabili, atunci, sigur va veti indragosti de Regina Zapezilor de Joan D. Vinge.“
io9.com

Dupa 150 de ani de domnie, timpul Reginei Zapezilor se apropie de sfarsit. In curand, poarta galactica ce leaga planeta Tiamat de alte lumi se va inchide si vremea Iernii se va termina odata cu venirea la putere a Verii. Dar nu este totul pierdut daca planul lui Arianrhod, Regina Iernii cea corupta si vesnic tanara, se va implini. De cealalta parte a lumii, Moon, unul dintre oamenii Verii, este prinsa in mrejele urzelilor Reginei si va trebui sa lupte cu toate forţele pentru a impiedica un viitor sumbru.

Serie de autor Neil Gaiman: 3 benzi desenate care ar putea mai mult

Eternals de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

O formă de viață extratestră, Celeștii, a creat pe Pământ trei specii: oamenii, Eternii și Devianții. Oamenii e clar cine sunt, Eternii care sunt un fel de super eroi și Devianții care fac tot posibilul să distrugă echilibrul de pe Pământ. Celeștii mai vin pe planeta noastră ca să-și mai spună câte o părere despre cum merg lucrurile și eventual să mai tragă câte o palmă imensă de robot (că-s roboți) celor care nu se comportă cum trebuie.

Povestea se anunța foarte faină însă se duce de râpă la sfârșit când Gaiman se apucă să arate că Eternii sunt de fapt eroii Marvel care mai că o pun de un fel de Civil Wars. Parcă nelegată, nefinisată, negândită, povestea din Eternals se pierde undeva pe la mijloc și te lasă total indiferent la concluzia pe care Gaiman o anunță cu un patos aproape religios.

Grafic stăm ok.  John Romita Jr. e în stilul Marvel în care scenele de acțiune sunt atât de colorate și cu atât de multe detalii încât nu prea mai stai să te uiți la panouri ci dai repede pagina ca să vezi ce se întâmplă mai departe.

Putea să fie mai fain? Categoric da! Bineînțeles că se putea! Dacă Gaiman chiar își dorea să facă o poveste foarte faină, ar fi putut. Din punctul meu de vedere Gaiman a cochetat cu ideea de a crea un altfel de Watchmen și eșuează lamentabil când realizează cât este de lucru ca să creezi așa ceva.

De ce 2 stele: pentru că insuficient dezvoltat, plin de clișee și cu o poveste care scârțâie rău de tot datorită faptului că este tratată superficial.

Harlequin Valentine de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

Povestea Arlechinului repovestită într-o cheie modernă de Neil Gaiman.

Plictisitooooooooor volum! Groaznic! Grafica e groaznică! Enervantă, deranjantă, te pune în imposibilitatea de a urmări povestea! 

John Bolton poate că are fanii săi dar eu clar nu mă număr printre ei! 

Ideea lui Gaiman e drăguță, chiar simpatică, însă punerea în scenă poate alunga cititorii și poate distruge întreaga poveste. O și face, de altfel. 

Degeaba iei o poveste clasică, plină de potențial precum cea a Arlechinului, bagi o răsturnare de situație interesantă și dai de pământ cu ea din cauza unei grafici nefericite și al unui scenariu scheletic care ajunge scheletic datorită alegerii de tristă amintire a unui artist de genul lui Bolton.

De ce 2 stele: pentru că ideea lui Gaiman e faină. Altfel ar fi primit doar 1 stea.

Only the End of the World Again de Neil Gaiman
My rating: 3 of 5 stars

Lawrence Talbot locuiește în Insmouth și suferă de licantropie. Istoria plină de magie și diavolesc care împresoară orășelul îl aduc în preajma unor evenimente supranaturale în care va juca rolul principal.

Ah, cât de bine și interesant începe povestea lui Talbot pentru ca, ulterior, să se prăbușească vertiginos. Ceea ce se anunța o poveste magică cu influențe filosofice marca Lovecraft se duce naibii datorită unor intepretări facile marca Gaiman. Povestea chiar are potențial, probabil că dacă ar fi doar o proză scurtă, ar fi de un impact memorabil, așa însă pică în categoria cărților care se citesc și se uită aproape instantaneu.

Grafica mi-a plăcut foarte mult. Grotescul imaginilor se potrivește perfect cu narațiunea însă nu poate salva povestea.  P. Craig Russell îi bun, îi foarte bun și știe cum să se adapteze la istorioarele care i se propun pentru a le desena. Din păcate nu are cum să facă mai mult decât a făcut deja.

De ce 3 stele: în primul rând datorită primelor 20 de pagini și datorită graficii. Ideea este bună, mult potențial lăsat de izbeliște din nu pot să înțeleg ce motiv. Cică Troy Nixey îi bun, nu mă îndoiesc, însă nu cred că această colaborare îi face cinste. De altfel, din câte știu eu, nici nu a mai colaborat cu Gaiman. Nu mă miră…