Witcher #1 – Ultima dorință – Andrej Sapkowski

Ultima dorință de Andrej Sapkowski

Notă: 5 din 5 stele

Witcher este un joc despre care am văzut pe tot felul de forumuri și site-uri de gaming că ar fi un RPG fenomenal. Deși mă mai joc și eu uneori pe consolă  (nu am reușit niciodată să recenzez vreun joc pe care l-am terminat pentru că nu pot să-mi ordonez ideile critice într-un mod constructiv), RPG-urile nu mă atrag nicicum pentru că cer prea mult timp. Îmi plac cărțile fantasy, însă nu prea mă împac nici cu jocurile pe tablă, nici cu cele online sau pe consolă care au astfel de subiect și cad în sfera fantasy. Însă romanul lui Sapkowski m-a făcut curios. Nu datorită reclamei pe care editura a făcut-o intensiv ci datorită universului de care jucătorii de RPG-uri erau foarte entuziasmați. Astfel am ajuns să vreau să citesc neapărat volumașul de față.

Geralt este un vânător-vrăjitor de monștri. Un ucigaș cu simbrie care-și cere simbria după ce ucide monstrul sau după ce vreun personaj îi cere ajutorul. Un mutant care nu dă bine nici în ochii oamenilor, nici în cei ai monștrilor. Un fel de paria care nu are cum să nu placă. Inteligent, cu replici sarcastice care smulg zâmbete de pe fețele prietenilor și plantează rictusuri pe cele ale dușmanilor, abil, periculos și nemilos, vânătorul cu părul alb este un fel de Chuck Norris fantasy cu ceva fantezie în supunerea inamicilor.

Ce face Sapkowski de a reușit să creeze un personaj și o serie atât de iubite?

Reia povestiri și personaje vechi, aproape uitate și le reintepretează într-un mare stil. L-a inspirat pe Gaiman, zic eu evident, în scrierea acestuia a povestirii Snow, Glass, Apples cu prima aventură a lui Gerald Vânătorul de monștrii.

Ceea ce este cu adevărat fascinant la autorul polonez este că te lasă să-ți imaginezi ce vrei dar îți oferă spațiul perfect pentru ca imaginația să zburde liberă. Creează o lume atât de plină de variante și de spectaculoasă încât ajungi la un moment să stai cu volumul în mână și să-ți lași mintea să umble vandra pe tărâmul lui Sapkowski.

Aventurile lui Gerald sunt palpitante, personajele interesante, monștrii dificil de învins și înfiorători sau amuzanți. Totul se încheagă asa cum se cuvine în povestirile vânătorului și ajungi să jinduiești după mai mult. Nu cred că poți avea suficient Witcher, nu există o limită, o culme a saturației pentru că este genul de personaj pe care vrei să-l vezi și să-l revezi la nesfârșit.

Scriitura nu este una extraordinară. E chiar simplistă dar la locul ei. Astfel de cărți nu sunt menite să reinventeze literatura ci doar să distreze publicul nefiind idioate. Iar lui Sapkowski îi iese de minune tot ce-și propune. 

Pentru un cititor pretențios de fantasy, cartea s-ar putea să-l dezamăgească. Pe un cititor care caută doar lecturi serioase și profunde, s-ar putea să-l lase rece. Dar dacă găsești un echilibru și dacă vrei să citești o carte cu un super erou vrăjitor pe un tărâm de basm, o carte care să te distreze vreme de câteva ore, atunci Ultima dorință este ceea ce cauți.

De ce 5 stele: pentru că am savurat-o și vreau mai mult! Rar mi se întâmplă așa ceva și chiar dacă este pure entertaining, nu contează pentru că mai am nevoie și de așa ceva. Un volumaș fantasy fantastic care mi-a făcut poftă de mai mult și care m-a convins să caut și să vreau să citesc întreaga serie. Nu m-a convins să joc și jocul dar nimic nu mă poate convinge să joc RPG-uri. 🙂