Serie de autor: Sandman de Neil Gaiman


Sandman de Neil Gaiman

My rating:  5 of 5 stars 

V-am cam înnebunit în ultimul timp cu benzi desenate, știu, dar o serie de autor, e o serie de autor, iar Gaiman are ceva benzi desenate la activ.

Seria Sandman este una dintre cele mai spectaculoase serii pe care le-am citit vreodată. Excelent construită, superb desenată, cu personaje de care nu te desparți cu adevărat niciodată, Sandman-ul lui Gaiman este o adevărată piatră de hotar în istoria comics-urilor.

Foarte greu mi-a fost să scriu articolul de față. Cred că am începute vreo trei sau patru articole și nici unul nu e finalizat. De fiecare dată m-am poticnit așa că de data asta am să risc și am să scriu exact ce-mi trece prin cap la o oră târzie din noapte cu o cană de cafea aburindă lângă mine.

Seria a început să fie tipărită în fascicule începând cu ianuarie 1989 până în martie 1996. În contractul lui Gaiman cu Vertigo era stipulat ca seria să se sfârșească o dată cu decizia sa, cu alte cuvinte, nimeni nu avea dreptul de a scrie continuări ale lumii lui Morfeus în afară de Neil Gaiman.

Povestea complexă ale celor șapte Endless, familia lui Morfeus, este una recurentă pentru Gaiman: ființe metafizice antropomorfe alături de finele împletiri între fapte istorice reale și mitologie, precum și obsesiile mai vechi ale lui Gaiman legate de fisurile în realitate care transportă oameni în lumi magice, totul adunat în lumea întunecată pe care universul DC o pune la dispoziția autorului.

Seria a fost foarte bine receptată atât de public cât și de jurii de specialitate care i-au acordat numeroase premii. Norman Mailer spunea că Sandman este o bandă desenată pentru intelectuali. S-a regăsit în lista de bestseller-uri ale revistei New York Times, care nu prea include benzi desenate, alături de Maus, Watchmen și The Dark Knight Returns. Dacă 26 de premii Eisner nu sunt suprinzătoare, World Fantasy Award luat în 1991 pentru cea mai bună proză scurtă de ficțiune este o surpriză deoarece premiul nu a mai fost acordat unei benzi desenate. The Dream Hunters și Endless Nights au primit premiul Bram Stoker pentru cea mai bună proză ilustrată, iar IGN a declarat seria drept cea mai bună bandă desenată din istoria Vertigo.

După mulți ani în care doar s-a vorbit despre ecranizarea seriei (încă de la sfârșitul anilor 1990 era vorba despre o ecranizare a seriei însă părțile nu au ajuns la o înțelegere), Gaiman însuși, un scriitor extrem de pretențios care și-ar fi dorit să lucreze cu scenariști precum Peter Jackson sau Terry Gilliam, anunțând că susține producția seriei alături de David S. Goyer (Trilogia Batman, Batman vs. Superman) și Joseph Gordon-Levitt. Chiar luna trecută Gordon-Levitt a anunțat că iese din echipă datorită unor neînțelegeri cu studioul, exact la o zi distanță după ce s-a anunțat că scenariul o să fie scris de Eric Heisserer (Hours, Final Destination 5, A Nightmare on Elm Street). Încă nu se știe când și dacă o să-l vedem în următorii 2-3 ani.

Desenatorii implicați în serie au fost foarte mulți, deosebiți de talentați și care au simțit intens universul creat de Gaiman:  Sam Kieth, Mike Dringenberg, Jill Thompson, Shawn McManus, Marc Hempel, Michael Zulli, coperțile fiind făcute de vechiul colaborator al lui Gaiman, Dave McKean.

Seria s-a bucurat, bineînțeles, și de câteva spin-off-uri, unele de succes, altele nu. Death: The High Costs of Living și Death: The Time of your Life  sunt două dintre acestea în care apare nimeni altcineva decât sora lui Morfeus, Death, cum altfel. Foarte faine ambele volume, nu am scris despre ele, deși ar merita, probabil că am să o și fac la un moment dat, deoarece chiar merita citite.

The Dreaming scris de Terry LaBan și Alisa Kwitney, ilustrat de Peter Hogan nu l-am citit deoarece m-a speriat faptul că nu apare și numele lui Gaiman. Pe goodreads.com volumul are note mari însă de la foarte puțini cititori. Poate am să-l citesc la un moment dat.

Lucifer  este o altă serie care s-a dezvoltat din universul Sandman, o serie care s-a bucurat de foarte mult succes, fiind chiar ecranizată, primul episod a fost lansat pe 25 ianuarie 2016.

Dead Boy Detective  este o altă bandă desenată de inspirație Sandman (personajele apar în Season of Mists), serie care continuă încă și se bucură de un oarecare succes.

Sandman Midnight Theatre este o serie cu totul și cu totul specială – am să vă povestesc despre ea zilele astea deoarece am citit-o și m-a captivat fără drept de apel.

The Sandman: Endless Nights și The Sandman: The Dream Hunters sunt prezentate pe scurt mai jos.

Concluzia este că Sandman este mai mult decât o bandă desenată. Este o filosofie desenată. Este o poveste fantasy cu influențe mitologice care vorbește despre importanța visului pentru umanitate. Este o enciclopedie a referințelor mitologice, a culturii pop, a literaturii și culturii umane. Este o analiză și un discurs profund asupra viselor, dorințelor, disperării, demenței și dorinței de distrugere care ne guvernează viața. O odisee în spatele măștii care este sufletul uman.

O serie fabuloasă care e păcat să se treacă cu vederea.

Visul este prins în 1916 și ținut prizonier de Roderick Burgges care dorește să devină nemuritor și crede că Stăpânul Visurilor este calea către imortalitate. Însă fiul său, Alexander, nu este la fel de atent cu paza și Visul scapă în 1988 pornind căutarea arsenalului de elemente magice care-i dau putere și îi țin în viață regatul.

Foarte fain drumul lui Sandman prin universul DC, se întâlnește cu o prietenă de-a lui John Constantine, dă ochii cu Doctor Destiny și ajunge și în Iad unde se confruntă cu Lucifer.

Primul volum nu face altceva decât se te prindă fără drept de apel în lumea fabuloasă pe care Gaiman o pregătește cititorului.

 

După ani de închisoare, Morfeus se întoarce în regatul său și realizează că o mulțime de coșmaruri umblă de nebune prin lume și pleacă în vânarea lor. În periplul său, Visul o descoperă pe Rose Walker care a devenit un vortex al visurilor și care amenință să distrugă întreaga lume. Căutându-l pe periculosul Corinthian pe care-l află la o întâlnire a criminalilor în serie, Prințul Visului se vede pus în fața unei decizii extrem de dificile: să o ucidă sau nu pe Rose Walker pentru a salva lumea de la distrugere?

Pe măsură ce înaintezi în povestea lui Gaiman realizezi cât este de complexă și fascinantă lumea creată de acesta. Referințele la mitologie se înmulțesc, iar undeva în fundal se pot observa fine trimiteri filosofice la natura umană.

 

Dream Country este o colecție de patru povestiri care au legătură cu Morfeus însă pot să fie citite separat de serie fără nici o problemă.

1 – Calliope – povestea unei muze pe care un scriitor care-și dorește faimă o ține captivă.

2 – A dream of a thousand cats – Morfeus ia forma unei pisici și inițiază o revoltă în lumea animalelor împotriva sclaviei în care le țin aceștia.

3 – A Midsummer Night Dream – Morfeus inspiră și sponsorisează piesa lui William Shakespeare, Visul unei nopți de vară

4 – Facade – Urania Blackwell sau Element Girl este o super eroină care-și dorește o viață normală, ba chiar o moarte normală însă datorită abilităților sale extraordinare nu poate să fie rănită de nici o armă inventată de om.

Este primul volum de bandă desenată din istorie care primește prestigiosul World Fantasy Award. Și pe bună dreptate!

Deși Sandman este un personaj secundar, toate povestirile sunt incredibil de bine scrise și de profunde. Gaiman nu se joacă de data asta cu ceea ce înseamnă setea de succes, ura oamenilor față de ceea ce nu înțeleg și nici ușurința cu care oamenii își însușesc creații care nu le aparțin.

 

Pentru prima dată se reunește întreaga familie a Visului și îi cunoaștem pe Death, Destiny, Despair și Desire. Morfeus decide să se întoarcă în Iad pentru a o recupera pe Nada, femeia căreia i-a refuzat iubirea. Însă în Iad dă peste un Lucifer sătul până peste cap de tot ceea ce înseamnă viața sa de stăpân al Iadului și peste cele rele (monologul lui Lucifer este bestial, îl puteți găsi în imaginea de mai jos), prin urmare își bagă coarnele și-l lasă pe Vis să se descurce cu gestionarea Iadului.

Nu mi-a plăcut atât de mult volumul Season of Mists, este și primul care primește doar 4 stele pe goodreads, pentru că Sandman deja începe să aducă foarte mult a personaj pop, uneori superficial în acțiuni și insuficient dezvoltat de Gaiman din punct de vedere psihologic.

 

 

Wanda urmează să se opereze și să-și schimbe sexul. Hazel și Floxglove formează un cuplu de lesbiene. Thessaly este o gagică ciudată rău, șoarece de bibliotecă, practicantă de vrăjitorie. Toate sunt adunate într-un singur apartament din New York din care încearcă să o ajute pe prințesa Barbie să scape din visul în care a prins-o unul dintre soldații lui Cuckoo. După care pare și Morfeus în poveste.

Cică acest volum este favoritul lui Gaiman din seria Sandman. E fain, nu spun că nu, însă poate și mai mult. Recunosc că nu prea reușesc să rezonez cu povestirile în care personajele principale sunt femei, mai ales când sunt scrise de Gaiman, dar per total mi-a plăcut. În a Game of you grafica se schimbă radical față de restul seriei și este foarte bine deoarece aduce un foarte mare serviciu scenariului lui Gaiman

 

 

Fables and Reflections este un alt volum în care sunt adunate scurte povestiri care se pot citi separat de serie și care nu se leagă neapărat cu narațiunea principală dar care fac, până la urmă, deliciul seriei.

Thermidor, August, Three Septembers and a January, Ramadan, The Hunt, Soft Places, The Parliament of Rooks și The Song of Orpheus sunt povestirile care formează volumul șase. Cel mai mult mi-a plăcut Three Septembers and a January în care Joshua Abraham Norton se autointitulează împăratul Statelor Unite ale Americii. Lumea intră în joc și-l tratează ca pe un împărat adevărat. Un fel de pildă biblică, o reintepretare oarecum a poveștii lui Iov, Norton fiind subiectul unui pariu între Morfeus și Despair, Desire și Delirium, Gaiman dorind să demonstreze că puterea visului este cea care poate câștiga în detrimentul disperării sau a dorinței.

Foarte fain volumul. Ca de obicei, aceste scurte povestiri fac deliciul seriei. Gaiman pare că se simte mult mai confortabil să scrie povești scurte decât narațiuni mai lungi de care probabil că se plictisește și nu are răbdare să le dezvolte până la capăt.

 

 

Delirium vrea să-l găsească pe fratele pierdut, Destruction. Refuzată de toți membrii familiei, Delirium vine la Morfeus care, apatic, cumva acceptă misiunea. Însă în spatele acestei misiuni îl așteaptă o serie de provocări și polițe de plătit pe care Visul nu le-a luat în calcul.

Unul din cele mai colorate și mai psihedelice volume din serie, că doar e o misiune pusă la cale de Delirium.

Foarte faină grafică, uneori greu de urmărit dar potențează extraordinar narațiunea superbă.

 

În mijlocul lui iulie izbucnește un viscol năpraznic care adună mai multe personaje în The Inn of the End of the World. Personajele încep să-și spună povești ca să le treacă timpul în care sunt închiși împreună.

A Tale of Two Cities – tema fisurilor în realitate care transportă locuitorii urbelor supra aglomerate, ca și în Nicăieri, oferă cititorului o poveste interesantă cu o grafică minimalistă care surprinde și place. O temă dragă lui Gaiman pe care acesta o reia de fiecare dată când are ocazia. Poveste inspirată de H.P. Lovecraft după spusele lui Gaiman.

Cluracan’s Tale – Cluracan este unul dintre negociatorii care au purtat discuții cu Morfeus când acesta trebuia să preia frâiele Iadului. Tot ambasador și necogiator este și în această poveste, doar că acum o reprezintă pe Regina Țării Zânelor în fața unui dictator care-și distruge orașul pe care-l conduce. Poveste inspirată de Robert E. Howard.

Hob’s Leviathan – unde-l reîntâlnim pe Hob Gadling, cel care a înșelat Moartea. Poveste inspirată de Joseph Conrad.

The Golden Boy – o poveste foarte interesantă conform căreia în America se poate vota de la vârsta de 18 ani și aleg pentru a fi președinte un tânăr de o seamă cu ei. Acesta refuză să facă vreun pact cu vechii politicieni corupți și aduce pacea în lume. Poveste, spune Gaiman, inspirată de seria Watchmen.

Cerements – Petrefax povestește despre orașul Lithargis, oraș care se ocupă cu arta orânduirii cadavrelor.

World’s End – povestea  finală care concluzionează întâlnirea personajelor.

Volumul se bucură de o introducere din partea lui Stephen King. Nu este unul dintre volumele mele favorite dar, așa cum am mai spus, Gaiman se pricepe de minune să construiască povestiri scurte. Deși Morfeus nu prea apare în seria de povestiri, totul are legătură cu el, toate istorisirile susținând importanța visului în viața lor.

 

Lyta Hall, distrusă de răpirea și presupusa moarte a fiului său, se adresează Furiilor și le cere răzbunare împotriva lui Morfeus.

Drumul lui Morfeus către mântuire este tema principală a seriei, tragica poveste din volumul de față nefiind neapărat o surpriză însă tot te afectează. Un Morfeus abulic și împăcat cu sine este debusolant și contrar cu ceea ce ne-a obișnuit Gaiman la început. Deși e clar că ne apropiem de sfârșitul poveștii lui Morfeus scrisă de Gaiman, confruntarea finală inevitabilă conturându-se din ce în ce mai clar.

Foarte multe personaje care au apărut de-a lungul seriei se întorc în acest volum, răzbunarea la adresa lui Morfeus fiind o dată anunțată atragându-le așa cum lumina atrage licuricii.

 

 

Ce s-a întâmplat cu Morfeus? Volumul care încheie seria este dedicat influenței visului atât în lumea reală cât și în lumea zeilor și a fantasmelor.

Sfîrșitul seriei nu împacă cititorul pentru că nu poți avea suficient Sandman…

 

The Dream Hunter este unul dintre spin-off-urile seriei, fiind și cel mai reuști din punctul meu de vedere, atât ca poveste cât și din punct de vedere grafic.

O vulpe și un bursuc se angajează într-un pariu al cărui subiect este convingerea unui tânăr călugăr din templul său. Câștigătorul preia templul și-l transformă în propria vizuină.

Plasat într-un plan fantastic de inspirație japoneză, The Dream Hunter este o încântare de la un capăt la altul. Amano și Gaiman prezintă o chimie incredibilă care se simte din fiecare pagină parcursă. Specialitatea lui Gaiman, preluarea unei povești clasice și adaptarea acesteia (The Fox, the Monk, and the Mikado of All Night’s Dreaming un basm japonez) alături de o grafică extraordinară din partea lui Amano, unul dintre cei mai faimoși artiști ai contemporaneității, nu are cum să nu încânte cititorul.

 

Volumul care, să spun așa, încheie definitiv universul Sandman. Fiecare membru al familiei lui Morfeus se bucură de atenția cuvenită în acest spin-off final pentru deliciul vizual și literar al cititorului.

Mi-a plăcut foarte mult cum fiecare desenator s-a ales cu un personaj și a dezvoltat grafica cum a crezut de cuviință. Culmea, fiecare din ei s-au adaptat de minune atât la poveste cât și la personaj. O adevărată încântare!

 

O stea a înnebunit și nebunia sa se tranmite și la alte stele, întreaga creație fiind pusă în pericol. Morfeus este chemat la datorie dar are nevoie de ajutorul propriei familii. Inclusiv de la tatăl său și mama sa. Alături de un alter-ego sub forma unei pisici și al unei fete pe nume Hope, Sandman pleacă în căutarea stelei nebune pentru a salva creația. Însă salvarea lumii poate înseamna uneori condamnarea salvatorului…

Sandman Overture este povestea care începe celebra Serie Sandman și oferă o mulțime de explicații pentru ceea ce urmează să se întâmple. Aflăm cum a fost prins, care este povestea măștii sale, precum și rolul său în marele univers magic care i-a dat naștere.

O poveste excelentă care are parte de o grafică superbă. Un volum care se citește și se admiră în egală măsură.

Anunțuri

Serie de autor: Marvel 1602 de Neil Gaiman


Marvel 1602 de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

Spider-Man, the X-Men, Nick Fury, Dr. Strange, Daredevil, Dr. Doom, Black Widow, Captain America și mulți alții în perioada de sfârșit a reginei Elizabeta I a Angliei.

Comploturi și jocuri politice, un artefact care poate aduce sfârșitul lumii, bătălii sângeroase și răsturnări de situație spectaculoase sunt ceea ce oferă banda desenată a lui Neil Gaiman inspirată din universul Marvel.

Nu am mai multe detalii să vă dau pentru că povestea este foarte complexă și plină de neprevăzut și nu vreau să vă răpesc din plăcerea lecturii, prin urmare am să vă spun câteva cuvinte despre cât de faină este banda și de ce merită să o citiți.

În primul rând, Gaiman și-a pus nițele imaginația la contribuție și-și bucură cititorii cu o poveste complexă în care-și găsesc locul personaje cunoscute, mai mult sau mai puțin îndrăgite, din cunoscutele benzi desenate de la Marvel.

Mi-a plăcut foarte mult că nu încearcă se reinventeze universul, dimpotrivă, rămâne în cadrul acestuia și țese o poveste ambițioasă care te ține cu sufletul la gură. Foarte interesantă mi s-a părut opțiunea scriitorului de a menține personajele cât mai umane, deși în mai toate benzile cu acest gen de supereroi, niciodată nu le vezi latura umană, la aceștia totul fiind supralicitat, încât în anumite momente ai impresia că dai ochii de caricaturi. Ei bine, Gaiman știe cum să modeleze supereroii astfel încât totul să pară cât mai credibil cu putință, mai ales că acele vremuri întunecate erau pline de tot felul de evenimente extraordinare, super puterile personajelor găsindu-și un loc cât se poate de comod în istoria umanității.

După cum mai mai spus, povestea-i faină. Foarte faină datorită complicațiilor de ordin politic pe care Gaiman le inserează. Din fericire intriga politică este construită destul de atent astfel încât să nu ai impresia că citești o povestioară în care zevzeci emotivi îmbrăcați în izmene își transformă în glazură adversarii doar pentru că pot, motivul spectacolului culinar nefiind niciodată suficient de clar.

Grafic romanul stă foarte bine.  Andy Kubert (Batman: Whatever happened to the Caped Crusader?, Wolverine: Origin) a părut pasionat de scenariu și de universul propus de Gaiman și acest lucru se vede în unele panouri care vin în întâmpinarea scriiturii și o potențează într-un mod foarte subtil, aproape simbiotic, imaginea amestecându-se armonios cu textul lăsându-ți impresia că mai degrabă vezi un film decât că citești o banda desenată.

 

De ce 4 stele: pentru că este o bandă desenată foarte faină, incitantă, care te ține cu sufletul la gură, cu o poveste complexă și răsturnări de situație entuziasmante – totul asezonat cu ilustrații cât se poate de faină și de plăcute ochiului.

 

Serie de autor Neil Gaiman: 3 benzi desenate care ar putea mai mult


Eternals de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

O formă de viață extratestră, Celeștii, a creat pe Pământ trei specii: oamenii, Eternii și Devianții. Oamenii e clar cine sunt, Eternii care sunt un fel de super eroi și Devianții care fac tot posibilul să distrugă echilibrul de pe Pământ. Celeștii mai vin pe planeta noastră ca să-și mai spună câte o părere despre cum merg lucrurile și eventual să mai tragă câte o palmă imensă de robot (că-s roboți) celor care nu se comportă cum trebuie.

Povestea se anunța foarte faină însă se duce de râpă la sfârșit când Gaiman se apucă să arate că Eternii sunt de fapt eroii Marvel care mai că o pun de un fel de Civil Wars. Parcă nelegată, nefinisată, negândită, povestea din Eternals se pierde undeva pe la mijloc și te lasă total indiferent la concluzia pe care Gaiman o anunță cu un patos aproape religios.

Grafic stăm ok.  John Romita Jr. e în stilul Marvel în care scenele de acțiune sunt atât de colorate și cu atât de multe detalii încât nu prea mai stai să te uiți la panouri ci dai repede pagina ca să vezi ce se întâmplă mai departe.

Putea să fie mai fain? Categoric da! Bineînțeles că se putea! Dacă Gaiman chiar își dorea să facă o poveste foarte faină, ar fi putut. Din punctul meu de vedere Gaiman a cochetat cu ideea de a crea un altfel de Watchmen și eșuează lamentabil când realizează cât este de lucru ca să creezi așa ceva.

De ce 2 stele: pentru că insuficient dezvoltat, plin de clișee și cu o poveste care scârțâie rău de tot datorită faptului că este tratată superficial.

Harlequin Valentine de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

Povestea Arlechinului repovestită într-o cheie modernă de Neil Gaiman.

Plictisitooooooooor volum! Groaznic! Grafica e groaznică! Enervantă, deranjantă, te pune în imposibilitatea de a urmări povestea! 

John Bolton poate că are fanii săi dar eu clar nu mă număr printre ei! 

Ideea lui Gaiman e drăguță, chiar simpatică, însă punerea în scenă poate alunga cititorii și poate distruge întreaga poveste. O și face, de altfel. 

Degeaba iei o poveste clasică, plină de potențial precum cea a Arlechinului, bagi o răsturnare de situație interesantă și dai de pământ cu ea din cauza unei grafici nefericite și al unui scenariu scheletic care ajunge scheletic datorită alegerii de tristă amintire a unui artist de genul lui Bolton.

De ce 2 stele: pentru că ideea lui Gaiman e faină. Altfel ar fi primit doar 1 stea.

Only the End of the World Again de Neil Gaiman
My rating: 3 of 5 stars

Lawrence Talbot locuiește în Insmouth și suferă de licantropie. Istoria plină de magie și diavolesc care împresoară orășelul îl aduc în preajma unor evenimente supranaturale în care va juca rolul principal.

Ah, cât de bine și interesant începe povestea lui Talbot pentru ca, ulterior, să se prăbușească vertiginos. Ceea ce se anunța o poveste magică cu influențe filosofice marca Lovecraft se duce naibii datorită unor intepretări facile marca Gaiman. Povestea chiar are potențial, probabil că dacă ar fi doar o proză scurtă, ar fi de un impact memorabil, așa însă pică în categoria cărților care se citesc și se uită aproape instantaneu.

Grafica mi-a plăcut foarte mult. Grotescul imaginilor se potrivește perfect cu narațiunea însă nu poate salva povestea.  P. Craig Russell îi bun, îi foarte bun și știe cum să se adapteze la istorioarele care i se propun pentru a le desena. Din păcate nu are cum să facă mai mult decât a făcut deja.

De ce 3 stele: în primul rând datorită primelor 20 de pagini și datorită graficii. Ideea este bună, mult potențial lăsat de izbeliște din nu pot să înțeleg ce motiv. Cică Troy Nixey îi bun, nu mă îndoiesc, însă nu cred că această colaborare îi face cinste. De altfel, din câte știu eu, nici nu a mai colaborat cu Gaiman. Nu mă miră…

Serie de autor Neil Gaiman: Odd and the Frost Giants și The Sleeper and the Spindle


Odd and the Frost Giants de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

Odd and The Frost Giants este una dintre puținele cărți pe care Gaiman le scrie exact pentru publicul tânăr și, din fericire, nici nu m-a plictisit, nici nu m-a dezamăgit.

Odd este un puștan șchiop care se hotărăște să plece de acasă pentru că s-a săturat să fie subiect de batjocură. Astfel, Odd dă ochii cu un urs, o vulpe și un vultur care nu sunt altcineva decât Thor, Loki și Odin. Aceștia au nevoie de ajutorul său pentru a salva Asgard de un uriaș de gheață care l-a păcălit pe Loki și i-a luat ciocanul lui Thor și acum stăpânește peste orașul zeilor.

Am avut norocul să citesc varianta tipărită și mi-a plăcut foarte mult, mai ales că desenele lui Mark Buckingham (Fairest, Sandman) sunt foarte faine și întregesc povestea.

Povestirea este destul de simplă și are parte și de răsturnarea de situație specifică Gaiman deși de data asta povestioara este în genul clasicelor basme în care un personaj isteț care reușește să păcălească dușmanul având astfel câștig de cauză. Pe lângă asta, Odd and The Frost Giants este o introducere interesantă pentru copii în mitologia nordică.

Volumașul este foarte fain și cred că ar avea succes dacă ar fi tradus și la noi și tare mi-aș dori să-l citesc lui Vlăduț.

De ce 4 stele: pentru că este acel gen de cărțulie care se citește într-o oră și care-ți poate face ziua mai frumoasă, mai ales dacă o citești alături de copilul tău.

The Sleeper and the Spindle de Neil Gaiman

Notă: 5 din 5 stele

Când Chris Riddel se întâlnește cu Neil Gaiman, nu are cum să nu iasă ceva spectaculos!

The Sleeper and the Spindle este o poveste inspirată din basmele clasice al Albei-ca-Zăpada și al Frumoasei Adormite care are parte de nițică magie neagră și o întorsătură de situație care te lasă cu gura căscată.

Mi-a plăcut foarte mult cărțulia, atât datorită umorului cu care este condimentată, cât și aventurilor prin care trece Albă-ca-Zăpada și intriga al cărei sfârșit neprevăzut face ca toată povestea să fie și mai faină.

Bineînțeles că desenele lui Riddel sunt la fel de spectaculoase ca de obicei, fiind și de această dată sarea și piperul cărții. Neapărat să o citiți în varianta tipărită deoarece varianta electronică nu oferă aceeași savoare. Fiind într-un format mare și de-o calitatea deosebită alături de o grafică împopoțănată ici-colo cu capete de mort sclipitoare, modul în care se prezintă volumul la nivel vizual potențează impactul narațiunii asupra cititorului.

De ce  5 stele: pentru că este o povestire foarte bine construită care oferă cititorului o aventură care-l ține în suspans și care-l va surprinde cu un punct culminant cu adevărat deosebit.