Serie de autor: Sandman de Neil Gaiman


Sandman de Neil Gaiman

My rating:  5 of 5 stars 

V-am cam înnebunit în ultimul timp cu benzi desenate, știu, dar o serie de autor, e o serie de autor, iar Gaiman are ceva benzi desenate la activ.

Seria Sandman este una dintre cele mai spectaculoase serii pe care le-am citit vreodată. Excelent construită, superb desenată, cu personaje de care nu te desparți cu adevărat niciodată, Sandman-ul lui Gaiman este o adevărată piatră de hotar în istoria comics-urilor.

Foarte greu mi-a fost să scriu articolul de față. Cred că am începute vreo trei sau patru articole și nici unul nu e finalizat. De fiecare dată m-am poticnit așa că de data asta am să risc și am să scriu exact ce-mi trece prin cap la o oră târzie din noapte cu o cană de cafea aburindă lângă mine.

Seria a început să fie tipărită în fascicule începând cu ianuarie 1989 până în martie 1996. În contractul lui Gaiman cu Vertigo era stipulat ca seria să se sfârșească o dată cu decizia sa, cu alte cuvinte, nimeni nu avea dreptul de a scrie continuări ale lumii lui Morfeus în afară de Neil Gaiman.

Povestea complexă ale celor șapte Endless, familia lui Morfeus, este una recurentă pentru Gaiman: ființe metafizice antropomorfe alături de finele împletiri între fapte istorice reale și mitologie, precum și obsesiile mai vechi ale lui Gaiman legate de fisurile în realitate care transportă oameni în lumi magice, totul adunat în lumea întunecată pe care universul DC o pune la dispoziția autorului.

Seria a fost foarte bine receptată atât de public cât și de jurii de specialitate care i-au acordat numeroase premii. Norman Mailer spunea că Sandman este o bandă desenată pentru intelectuali. S-a regăsit în lista de bestseller-uri ale revistei New York Times, care nu prea include benzi desenate, alături de Maus, Watchmen și The Dark Knight Returns. Dacă 26 de premii Eisner nu sunt suprinzătoare, World Fantasy Award luat în 1991 pentru cea mai bună proză scurtă de ficțiune este o surpriză deoarece premiul nu a mai fost acordat unei benzi desenate. The Dream Hunters și Endless Nights au primit premiul Bram Stoker pentru cea mai bună proză ilustrată, iar IGN a declarat seria drept cea mai bună bandă desenată din istoria Vertigo.

După mulți ani în care doar s-a vorbit despre ecranizarea seriei (încă de la sfârșitul anilor 1990 era vorba despre o ecranizare a seriei însă părțile nu au ajuns la o înțelegere), Gaiman însuși, un scriitor extrem de pretențios care și-ar fi dorit să lucreze cu scenariști precum Peter Jackson sau Terry Gilliam, anunțând că susține producția seriei alături de David S. Goyer (Trilogia Batman, Batman vs. Superman) și Joseph Gordon-Levitt. Chiar luna trecută Gordon-Levitt a anunțat că iese din echipă datorită unor neînțelegeri cu studioul, exact la o zi distanță după ce s-a anunțat că scenariul o să fie scris de Eric Heisserer (Hours, Final Destination 5, A Nightmare on Elm Street). Încă nu se știe când și dacă o să-l vedem în următorii 2-3 ani.

Desenatorii implicați în serie au fost foarte mulți, deosebiți de talentați și care au simțit intens universul creat de Gaiman:  Sam Kieth, Mike Dringenberg, Jill Thompson, Shawn McManus, Marc Hempel, Michael Zulli, coperțile fiind făcute de vechiul colaborator al lui Gaiman, Dave McKean.

Seria s-a bucurat, bineînțeles, și de câteva spin-off-uri, unele de succes, altele nu. Death: The High Costs of Living și Death: The Time of your Life  sunt două dintre acestea în care apare nimeni altcineva decât sora lui Morfeus, Death, cum altfel. Foarte faine ambele volume, nu am scris despre ele, deși ar merita, probabil că am să o și fac la un moment dat, deoarece chiar merita citite.

The Dreaming scris de Terry LaBan și Alisa Kwitney, ilustrat de Peter Hogan nu l-am citit deoarece m-a speriat faptul că nu apare și numele lui Gaiman. Pe goodreads.com volumul are note mari însă de la foarte puțini cititori. Poate am să-l citesc la un moment dat.

Lucifer  este o altă serie care s-a dezvoltat din universul Sandman, o serie care s-a bucurat de foarte mult succes, fiind chiar ecranizată, primul episod a fost lansat pe 25 ianuarie 2016.

Dead Boy Detective  este o altă bandă desenată de inspirație Sandman (personajele apar în Season of Mists), serie care continuă încă și se bucură de un oarecare succes.

Sandman Midnight Theatre este o serie cu totul și cu totul specială – am să vă povestesc despre ea zilele astea deoarece am citit-o și m-a captivat fără drept de apel.

The Sandman: Endless Nights și The Sandman: The Dream Hunters sunt prezentate pe scurt mai jos.

Concluzia este că Sandman este mai mult decât o bandă desenată. Este o filosofie desenată. Este o poveste fantasy cu influențe mitologice care vorbește despre importanța visului pentru umanitate. Este o enciclopedie a referințelor mitologice, a culturii pop, a literaturii și culturii umane. Este o analiză și un discurs profund asupra viselor, dorințelor, disperării, demenței și dorinței de distrugere care ne guvernează viața. O odisee în spatele măștii care este sufletul uman.

O serie fabuloasă care e păcat să se treacă cu vederea.

Visul este prins în 1916 și ținut prizonier de Roderick Burgges care dorește să devină nemuritor și crede că Stăpânul Visurilor este calea către imortalitate. Însă fiul său, Alexander, nu este la fel de atent cu paza și Visul scapă în 1988 pornind căutarea arsenalului de elemente magice care-i dau putere și îi țin în viață regatul.

Foarte fain drumul lui Sandman prin universul DC, se întâlnește cu o prietenă de-a lui John Constantine, dă ochii cu Doctor Destiny și ajunge și în Iad unde se confruntă cu Lucifer.

Primul volum nu face altceva decât se te prindă fără drept de apel în lumea fabuloasă pe care Gaiman o pregătește cititorului.

 

După ani de închisoare, Morfeus se întoarce în regatul său și realizează că o mulțime de coșmaruri umblă de nebune prin lume și pleacă în vânarea lor. În periplul său, Visul o descoperă pe Rose Walker care a devenit un vortex al visurilor și care amenință să distrugă întreaga lume. Căutându-l pe periculosul Corinthian pe care-l află la o întâlnire a criminalilor în serie, Prințul Visului se vede pus în fața unei decizii extrem de dificile: să o ucidă sau nu pe Rose Walker pentru a salva lumea de la distrugere?

Pe măsură ce înaintezi în povestea lui Gaiman realizezi cât este de complexă și fascinantă lumea creată de acesta. Referințele la mitologie se înmulțesc, iar undeva în fundal se pot observa fine trimiteri filosofice la natura umană.

 

Dream Country este o colecție de patru povestiri care au legătură cu Morfeus însă pot să fie citite separat de serie fără nici o problemă.

1 – Calliope – povestea unei muze pe care un scriitor care-și dorește faimă o ține captivă.

2 – A dream of a thousand cats – Morfeus ia forma unei pisici și inițiază o revoltă în lumea animalelor împotriva sclaviei în care le țin aceștia.

3 – A Midsummer Night Dream – Morfeus inspiră și sponsorisează piesa lui William Shakespeare, Visul unei nopți de vară

4 – Facade – Urania Blackwell sau Element Girl este o super eroină care-și dorește o viață normală, ba chiar o moarte normală însă datorită abilităților sale extraordinare nu poate să fie rănită de nici o armă inventată de om.

Este primul volum de bandă desenată din istorie care primește prestigiosul World Fantasy Award. Și pe bună dreptate!

Deși Sandman este un personaj secundar, toate povestirile sunt incredibil de bine scrise și de profunde. Gaiman nu se joacă de data asta cu ceea ce înseamnă setea de succes, ura oamenilor față de ceea ce nu înțeleg și nici ușurința cu care oamenii își însușesc creații care nu le aparțin.

 

Pentru prima dată se reunește întreaga familie a Visului și îi cunoaștem pe Death, Destiny, Despair și Desire. Morfeus decide să se întoarcă în Iad pentru a o recupera pe Nada, femeia căreia i-a refuzat iubirea. Însă în Iad dă peste un Lucifer sătul până peste cap de tot ceea ce înseamnă viața sa de stăpân al Iadului și peste cele rele (monologul lui Lucifer este bestial, îl puteți găsi în imaginea de mai jos), prin urmare își bagă coarnele și-l lasă pe Vis să se descurce cu gestionarea Iadului.

Nu mi-a plăcut atât de mult volumul Season of Mists, este și primul care primește doar 4 stele pe goodreads, pentru că Sandman deja începe să aducă foarte mult a personaj pop, uneori superficial în acțiuni și insuficient dezvoltat de Gaiman din punct de vedere psihologic.

 

 

Wanda urmează să se opereze și să-și schimbe sexul. Hazel și Floxglove formează un cuplu de lesbiene. Thessaly este o gagică ciudată rău, șoarece de bibliotecă, practicantă de vrăjitorie. Toate sunt adunate într-un singur apartament din New York din care încearcă să o ajute pe prințesa Barbie să scape din visul în care a prins-o unul dintre soldații lui Cuckoo. După care pare și Morfeus în poveste.

Cică acest volum este favoritul lui Gaiman din seria Sandman. E fain, nu spun că nu, însă poate și mai mult. Recunosc că nu prea reușesc să rezonez cu povestirile în care personajele principale sunt femei, mai ales când sunt scrise de Gaiman, dar per total mi-a plăcut. În a Game of you grafica se schimbă radical față de restul seriei și este foarte bine deoarece aduce un foarte mare serviciu scenariului lui Gaiman

 

 

Fables and Reflections este un alt volum în care sunt adunate scurte povestiri care se pot citi separat de serie și care nu se leagă neapărat cu narațiunea principală dar care fac, până la urmă, deliciul seriei.

Thermidor, August, Three Septembers and a January, Ramadan, The Hunt, Soft Places, The Parliament of Rooks și The Song of Orpheus sunt povestirile care formează volumul șase. Cel mai mult mi-a plăcut Three Septembers and a January în care Joshua Abraham Norton se autointitulează împăratul Statelor Unite ale Americii. Lumea intră în joc și-l tratează ca pe un împărat adevărat. Un fel de pildă biblică, o reintepretare oarecum a poveștii lui Iov, Norton fiind subiectul unui pariu între Morfeus și Despair, Desire și Delirium, Gaiman dorind să demonstreze că puterea visului este cea care poate câștiga în detrimentul disperării sau a dorinței.

Foarte fain volumul. Ca de obicei, aceste scurte povestiri fac deliciul seriei. Gaiman pare că se simte mult mai confortabil să scrie povești scurte decât narațiuni mai lungi de care probabil că se plictisește și nu are răbdare să le dezvolte până la capăt.

 

 

Delirium vrea să-l găsească pe fratele pierdut, Destruction. Refuzată de toți membrii familiei, Delirium vine la Morfeus care, apatic, cumva acceptă misiunea. Însă în spatele acestei misiuni îl așteaptă o serie de provocări și polițe de plătit pe care Visul nu le-a luat în calcul.

Unul din cele mai colorate și mai psihedelice volume din serie, că doar e o misiune pusă la cale de Delirium.

Foarte faină grafică, uneori greu de urmărit dar potențează extraordinar narațiunea superbă.

 

În mijlocul lui iulie izbucnește un viscol năpraznic care adună mai multe personaje în The Inn of the End of the World. Personajele încep să-și spună povești ca să le treacă timpul în care sunt închiși împreună.

A Tale of Two Cities – tema fisurilor în realitate care transportă locuitorii urbelor supra aglomerate, ca și în Nicăieri, oferă cititorului o poveste interesantă cu o grafică minimalistă care surprinde și place. O temă dragă lui Gaiman pe care acesta o reia de fiecare dată când are ocazia. Poveste inspirată de H.P. Lovecraft după spusele lui Gaiman.

Cluracan’s Tale – Cluracan este unul dintre negociatorii care au purtat discuții cu Morfeus când acesta trebuia să preia frâiele Iadului. Tot ambasador și necogiator este și în această poveste, doar că acum o reprezintă pe Regina Țării Zânelor în fața unui dictator care-și distruge orașul pe care-l conduce. Poveste inspirată de Robert E. Howard.

Hob’s Leviathan – unde-l reîntâlnim pe Hob Gadling, cel care a înșelat Moartea. Poveste inspirată de Joseph Conrad.

The Golden Boy – o poveste foarte interesantă conform căreia în America se poate vota de la vârsta de 18 ani și aleg pentru a fi președinte un tânăr de o seamă cu ei. Acesta refuză să facă vreun pact cu vechii politicieni corupți și aduce pacea în lume. Poveste, spune Gaiman, inspirată de seria Watchmen.

Cerements – Petrefax povestește despre orașul Lithargis, oraș care se ocupă cu arta orânduirii cadavrelor.

World’s End – povestea  finală care concluzionează întâlnirea personajelor.

Volumul se bucură de o introducere din partea lui Stephen King. Nu este unul dintre volumele mele favorite dar, așa cum am mai spus, Gaiman se pricepe de minune să construiască povestiri scurte. Deși Morfeus nu prea apare în seria de povestiri, totul are legătură cu el, toate istorisirile susținând importanța visului în viața lor.

 

Lyta Hall, distrusă de răpirea și presupusa moarte a fiului său, se adresează Furiilor și le cere răzbunare împotriva lui Morfeus.

Drumul lui Morfeus către mântuire este tema principală a seriei, tragica poveste din volumul de față nefiind neapărat o surpriză însă tot te afectează. Un Morfeus abulic și împăcat cu sine este debusolant și contrar cu ceea ce ne-a obișnuit Gaiman la început. Deși e clar că ne apropiem de sfârșitul poveștii lui Morfeus scrisă de Gaiman, confruntarea finală inevitabilă conturându-se din ce în ce mai clar.

Foarte multe personaje care au apărut de-a lungul seriei se întorc în acest volum, răzbunarea la adresa lui Morfeus fiind o dată anunțată atragându-le așa cum lumina atrage licuricii.

 

 

Ce s-a întâmplat cu Morfeus? Volumul care încheie seria este dedicat influenței visului atât în lumea reală cât și în lumea zeilor și a fantasmelor.

Sfîrșitul seriei nu împacă cititorul pentru că nu poți avea suficient Sandman…

 

The Dream Hunter este unul dintre spin-off-urile seriei, fiind și cel mai reuști din punctul meu de vedere, atât ca poveste cât și din punct de vedere grafic.

O vulpe și un bursuc se angajează într-un pariu al cărui subiect este convingerea unui tânăr călugăr din templul său. Câștigătorul preia templul și-l transformă în propria vizuină.

Plasat într-un plan fantastic de inspirație japoneză, The Dream Hunter este o încântare de la un capăt la altul. Amano și Gaiman prezintă o chimie incredibilă care se simte din fiecare pagină parcursă. Specialitatea lui Gaiman, preluarea unei povești clasice și adaptarea acesteia (The Fox, the Monk, and the Mikado of All Night’s Dreaming un basm japonez) alături de o grafică extraordinară din partea lui Amano, unul dintre cei mai faimoși artiști ai contemporaneității, nu are cum să nu încânte cititorul.

 

Volumul care, să spun așa, încheie definitiv universul Sandman. Fiecare membru al familiei lui Morfeus se bucură de atenția cuvenită în acest spin-off final pentru deliciul vizual și literar al cititorului.

Mi-a plăcut foarte mult cum fiecare desenator s-a ales cu un personaj și a dezvoltat grafica cum a crezut de cuviință. Culmea, fiecare din ei s-au adaptat de minune atât la poveste cât și la personaj. O adevărată încântare!

 

O stea a înnebunit și nebunia sa se tranmite și la alte stele, întreaga creație fiind pusă în pericol. Morfeus este chemat la datorie dar are nevoie de ajutorul propriei familii. Inclusiv de la tatăl său și mama sa. Alături de un alter-ego sub forma unei pisici și al unei fete pe nume Hope, Sandman pleacă în căutarea stelei nebune pentru a salva creația. Însă salvarea lumii poate înseamna uneori condamnarea salvatorului…

Sandman Overture este povestea care începe celebra Serie Sandman și oferă o mulțime de explicații pentru ceea ce urmează să se întâmple. Aflăm cum a fost prins, care este povestea măștii sale, precum și rolul său în marele univers magic care i-a dat naștere.

O poveste excelentă care are parte de o grafică superbă. Un volum care se citește și se admiră în egală măsură.

Serie de autor: Marvel 1602 de Neil Gaiman


Marvel 1602 de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

Spider-Man, the X-Men, Nick Fury, Dr. Strange, Daredevil, Dr. Doom, Black Widow, Captain America și mulți alții în perioada de sfârșit a reginei Elizabeta I a Angliei.

Comploturi și jocuri politice, un artefact care poate aduce sfârșitul lumii, bătălii sângeroase și răsturnări de situație spectaculoase sunt ceea ce oferă banda desenată a lui Neil Gaiman inspirată din universul Marvel.

Nu am mai multe detalii să vă dau pentru că povestea este foarte complexă și plină de neprevăzut și nu vreau să vă răpesc din plăcerea lecturii, prin urmare am să vă spun câteva cuvinte despre cât de faină este banda și de ce merită să o citiți.

În primul rând, Gaiman și-a pus nițele imaginația la contribuție și-și bucură cititorii cu o poveste complexă în care-și găsesc locul personaje cunoscute, mai mult sau mai puțin îndrăgite, din cunoscutele benzi desenate de la Marvel.

Mi-a plăcut foarte mult că nu încearcă se reinventeze universul, dimpotrivă, rămâne în cadrul acestuia și țese o poveste ambițioasă care te ține cu sufletul la gură. Foarte interesantă mi s-a părut opțiunea scriitorului de a menține personajele cât mai umane, deși în mai toate benzile cu acest gen de supereroi, niciodată nu le vezi latura umană, la aceștia totul fiind supralicitat, încât în anumite momente ai impresia că dai ochii de caricaturi. Ei bine, Gaiman știe cum să modeleze supereroii astfel încât totul să pară cât mai credibil cu putință, mai ales că acele vremuri întunecate erau pline de tot felul de evenimente extraordinare, super puterile personajelor găsindu-și un loc cât se poate de comod în istoria umanității.

După cum mai mai spus, povestea-i faină. Foarte faină datorită complicațiilor de ordin politic pe care Gaiman le inserează. Din fericire intriga politică este construită destul de atent astfel încât să nu ai impresia că citești o povestioară în care zevzeci emotivi îmbrăcați în izmene își transformă în glazură adversarii doar pentru că pot, motivul spectacolului culinar nefiind niciodată suficient de clar.

Grafic romanul stă foarte bine.  Andy Kubert (Batman: Whatever happened to the Caped Crusader?, Wolverine: Origin) a părut pasionat de scenariu și de universul propus de Gaiman și acest lucru se vede în unele panouri care vin în întâmpinarea scriiturii și o potențează într-un mod foarte subtil, aproape simbiotic, imaginea amestecându-se armonios cu textul lăsându-ți impresia că mai degrabă vezi un film decât că citești o banda desenată.

 

De ce 4 stele: pentru că este o bandă desenată foarte faină, incitantă, care te ține cu sufletul la gură, cu o poveste complexă și răsturnări de situație entuziasmante – totul asezonat cu ilustrații cât se poate de faină și de plăcute ochiului.

 

Serie de autor Neil Gaiman: 3 benzi desenate care ar putea mai mult


Eternals de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

O formă de viață extratestră, Celeștii, a creat pe Pământ trei specii: oamenii, Eternii și Devianții. Oamenii e clar cine sunt, Eternii care sunt un fel de super eroi și Devianții care fac tot posibilul să distrugă echilibrul de pe Pământ. Celeștii mai vin pe planeta noastră ca să-și mai spună câte o părere despre cum merg lucrurile și eventual să mai tragă câte o palmă imensă de robot (că-s roboți) celor care nu se comportă cum trebuie.

Povestea se anunța foarte faină însă se duce de râpă la sfârșit când Gaiman se apucă să arate că Eternii sunt de fapt eroii Marvel care mai că o pun de un fel de Civil Wars. Parcă nelegată, nefinisată, negândită, povestea din Eternals se pierde undeva pe la mijloc și te lasă total indiferent la concluzia pe care Gaiman o anunță cu un patos aproape religios.

Grafic stăm ok.  John Romita Jr. e în stilul Marvel în care scenele de acțiune sunt atât de colorate și cu atât de multe detalii încât nu prea mai stai să te uiți la panouri ci dai repede pagina ca să vezi ce se întâmplă mai departe.

Putea să fie mai fain? Categoric da! Bineînțeles că se putea! Dacă Gaiman chiar își dorea să facă o poveste foarte faină, ar fi putut. Din punctul meu de vedere Gaiman a cochetat cu ideea de a crea un altfel de Watchmen și eșuează lamentabil când realizează cât este de lucru ca să creezi așa ceva.

De ce 2 stele: pentru că insuficient dezvoltat, plin de clișee și cu o poveste care scârțâie rău de tot datorită faptului că este tratată superficial.

Harlequin Valentine de Neil Gaiman
My rating: 2 of 5 stars

Povestea Arlechinului repovestită într-o cheie modernă de Neil Gaiman.

Plictisitooooooooor volum! Groaznic! Grafica e groaznică! Enervantă, deranjantă, te pune în imposibilitatea de a urmări povestea! 

John Bolton poate că are fanii săi dar eu clar nu mă număr printre ei! 

Ideea lui Gaiman e drăguță, chiar simpatică, însă punerea în scenă poate alunga cititorii și poate distruge întreaga poveste. O și face, de altfel. 

Degeaba iei o poveste clasică, plină de potențial precum cea a Arlechinului, bagi o răsturnare de situație interesantă și dai de pământ cu ea din cauza unei grafici nefericite și al unui scenariu scheletic care ajunge scheletic datorită alegerii de tristă amintire a unui artist de genul lui Bolton.

De ce 2 stele: pentru că ideea lui Gaiman e faină. Altfel ar fi primit doar 1 stea.

Only the End of the World Again de Neil Gaiman
My rating: 3 of 5 stars

Lawrence Talbot locuiește în Insmouth și suferă de licantropie. Istoria plină de magie și diavolesc care împresoară orășelul îl aduc în preajma unor evenimente supranaturale în care va juca rolul principal.

Ah, cât de bine și interesant începe povestea lui Talbot pentru ca, ulterior, să se prăbușească vertiginos. Ceea ce se anunța o poveste magică cu influențe filosofice marca Lovecraft se duce naibii datorită unor intepretări facile marca Gaiman. Povestea chiar are potențial, probabil că dacă ar fi doar o proză scurtă, ar fi de un impact memorabil, așa însă pică în categoria cărților care se citesc și se uită aproape instantaneu.

Grafica mi-a plăcut foarte mult. Grotescul imaginilor se potrivește perfect cu narațiunea însă nu poate salva povestea.  P. Craig Russell îi bun, îi foarte bun și știe cum să se adapteze la istorioarele care i se propun pentru a le desena. Din păcate nu are cum să facă mai mult decât a făcut deja.

De ce 3 stele: în primul rând datorită primelor 20 de pagini și datorită graficii. Ideea este bună, mult potențial lăsat de izbeliște din nu pot să înțeleg ce motiv. Cică Troy Nixey îi bun, nu mă îndoiesc, însă nu cred că această colaborare îi face cinste. De altfel, din câte știu eu, nici nu a mai colaborat cu Gaiman. Nu mă miră…

Serie de autor Neil Gaiman: Odd and the Frost Giants și The Sleeper and the Spindle


Odd and the Frost Giants de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

Odd and The Frost Giants este una dintre puținele cărți pe care Gaiman le scrie exact pentru publicul tânăr și, din fericire, nici nu m-a plictisit, nici nu m-a dezamăgit.

Odd este un puștan șchiop care se hotărăște să plece de acasă pentru că s-a săturat să fie subiect de batjocură. Astfel, Odd dă ochii cu un urs, o vulpe și un vultur care nu sunt altcineva decât Thor, Loki și Odin. Aceștia au nevoie de ajutorul său pentru a salva Asgard de un uriaș de gheață care l-a păcălit pe Loki și i-a luat ciocanul lui Thor și acum stăpânește peste orașul zeilor.

Am avut norocul să citesc varianta tipărită și mi-a plăcut foarte mult, mai ales că desenele lui Mark Buckingham (Fairest, Sandman) sunt foarte faine și întregesc povestea.

Povestirea este destul de simplă și are parte și de răsturnarea de situație specifică Gaiman deși de data asta povestioara este în genul clasicelor basme în care un personaj isteț care reușește să păcălească dușmanul având astfel câștig de cauză. Pe lângă asta, Odd and The Frost Giants este o introducere interesantă pentru copii în mitologia nordică.

Volumașul este foarte fain și cred că ar avea succes dacă ar fi tradus și la noi și tare mi-aș dori să-l citesc lui Vlăduț.

De ce 4 stele: pentru că este acel gen de cărțulie care se citește într-o oră și care-ți poate face ziua mai frumoasă, mai ales dacă o citești alături de copilul tău.

The Sleeper and the Spindle de Neil Gaiman

Notă: 5 din 5 stele

Când Chris Riddel se întâlnește cu Neil Gaiman, nu are cum să nu iasă ceva spectaculos!

The Sleeper and the Spindle este o poveste inspirată din basmele clasice al Albei-ca-Zăpada și al Frumoasei Adormite care are parte de nițică magie neagră și o întorsătură de situație care te lasă cu gura căscată.

Mi-a plăcut foarte mult cărțulia, atât datorită umorului cu care este condimentată, cât și aventurilor prin care trece Albă-ca-Zăpada și intriga al cărei sfârșit neprevăzut face ca toată povestea să fie și mai faină.

Bineînțeles că desenele lui Riddel sunt la fel de spectaculoase ca de obicei, fiind și de această dată sarea și piperul cărții. Neapărat să o citiți în varianta tipărită deoarece varianta electronică nu oferă aceeași savoare. Fiind într-un format mare și de-o calitatea deosebită alături de o grafică împopoțănată ici-colo cu capete de mort sclipitoare, modul în care se prezintă volumul la nivel vizual potențează impactul narațiunii asupra cititorului.

De ce  5 stele: pentru că este o povestire foarte bine construită care oferă cititorului o aventură care-l ține în suspans și care-l va surprinde cu un punct culminant cu adevărat deosebit.

 

 

Bambini di Praga de Bohumil Hrabal


Bambini di Praga de Bohumil Hrabal

My rating:  4 of 5 stars 

În aprilie 1639 armata suedeză a asediat Praga. Locuitorii s-au adunat cu toții la mica statuie a lui Iisus în Kostel Panny Marie Vítězné unde se țineau zi și noapte slujbe pentru apărarea orașului. În momentul în care armata suedeză s-a retras, cetățenii praghezi au tras concluzia că statueta tocmai ce a pus-o de-o minune și a salvat cetatea de la distrugere.

Bohumil Hrabal, acest scriitor mucalit al Europei din secolul XX, dă titlul microromanului după această statuetă în spiritul, zic eu, acelui moment din 1639 în care praghezii s-au crezut salvați de o minune și au dat crezare unei sculpturi miraculoase care a părut că le promite intangibilitate și prosperitate.

Comis voiajorii care în numele societății fictive Sprijin la bătrânețe fac bani grei de pe urma credulilor care-și doresc pensie privată pentru o bătrânețe liniștită sunt precum praghezii care s-au rugat la statuia micului Iisus la momentul asediului suedez. Ideea că nația cehoslovacă este una credulă care a fost la cheremul marilor puteri și care și-a pierdut și regăsit identitatea și libertatea de-a lungul istoriei este o temă pe care Hrabal o abordează constant în scrierile sale însă de data aceasta cu maximum de ironie și cu o puternică tușă absurdă în genul lui Kafka.

Personajele din Bambini di Praga parcă sunt scoase direct de pe șevaletul fantastic al lui Boris Vian, iar dialogurile și situațiile în care se pun concurează cu piesele de teatru ale lui Eugen Ionescu, totul frumos potrivit și minuțios construit în stilul James Joyce – mai ales acele momente aberante din birtul în care Tonda și compania o întâlnesc pe doamna care trece în revistă progeniturile unui oarecare Prinț (nu am reușit să-mi dau seama despre care prinț e vorba).

Scriitura este specifică lui Hrabal, condimentată din plin cu aluzii și săgeți sarcastice, cu informații picante și interesante despre istoria neamului ceh, melancolic exact cât și unde trebuie pentru a sensibila cititorul și cu o narațiune alertă care te face să te bucuri de fiecare pagină citită.

De ce 4 stele: pentru că este teribil de amuzantă, delicios de absurdă și incredibil de melancolică. Nu este un tur de forță, este un foc de artificii spectaculos într-o noapte geroasă de iarnă.

Alte recenzii din seria de autor:

Lecții de dans pentru vârstnici și avansați

Trenuri cu prioritate

Prezentarea editurii:

Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive „Sprijin la bătrâneţe“, un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.

Curgeti, lacrimile mele, zise politistul de Philip K. Dick


Curgeti, lacrimile mele, zise politistul de Philip K. Dick

My rating:  3 of 5 stars 

 

K. Dick este unul dintre scriitorii mei favoriți dintotdeauna. L-am descoperit cu Visează androizii oi electrice (nu am să uit niciodată coperta:din păcate nu mai am acest volum și nu mai am deloc, de fapt, nicio carte de-a lui K. Dick de când sunt în Timișoara deși adoram vechile ediții… dar asta este o altă poveste) și m-a vrăjit. Am citit tot ce era tradus de el la momentul respectiv și nu ratam nici o ecranizare sau interviu care mai apărea prin Anticipația sau cine știe ce alte reviste de gen îmi cădeau prin mână. Fiind fascinat de romanele distopice și puternic influențat de Orwell și Huxley momentul în care l-am descoperit pe K. Dick a fost aproape o epifanie. Nu aveam decat vreo 14-16 ani pe atunci și parcă am descoperit viața după moarte când am văzut că mai sunt și alți scriitori care scriu romane distopice. Şi nu oricum, ci într-un stil aţâţător şi captivant! M-a fascinat de atunci K. Dick cu inventivitatea și talentul său fenomenal de a construi povești și personaje de neuitat.

Curgeti, lacrimile mele… este un roman „standard” K. Dick. Jason Taverner se trezește „șters” din memoria colectivă chiar dacă este un star pe care-l urmăresc 13 milioane de telespectatori. Nu are acte, doar cinci mii de dolari în buzunar, nimeni nu-l recunoaște, nici măcar prietenii apropiați, și trebuie urgent să facă rost de acte pentru a nu ajunge într-un lagăr de muncă. În Los Angeles-ul polițienesc din 1988 orice cetățean care nu-și poate demonstra identitatea ajunge într-un lagăr de muncă unde sălășluiesc, se pare, studenții. Taverner începe o cursă nebună în recuperarea identității pierdute, cursă care-l va duce prin cartiere rău famate și care-i vor pune în pericol integritatea corporală și psihică de persoană de Rang Șase care credea că este.

K. Dick are ceva anume în romanele sale, un je ne sais quoi care nu lipsește nici din Curgeti, lacrimile mele, însă nu-i la fel de wow! de surprinzător ca-n celelalte volume. Este distopie, este personaj carismatic, este abuz de droguri și subtanțe chimice fabuloase care pot schimba definitiv și irevocabil percepția realității dar nu e acel sentiment de prăbușire totală în lumea pe care autorul o pune la dispoziția cititorului. Cumva nu am reușit să vizualizez deloc LA-ul din 1988. Nu am reușit să mă transport în lumea lui Taverner pentru că nici K. Dick nu a vrut să o facă. Parcă nu a crezut suficient în ea.

În fine, situația stă în felul următor: K. Dick are o idee genială pe care o pune în practică foarte bine. Dacă ai citit Substanța M atunci poți să-ți dai seama cât de mult poate să-l ducă mintea pe K. Dick să peroreze pe marginea unor droguri inventate. Așa stă treaba și aici. Tot șpilul stă într-un drog nemaivăzut și nemaîntâlnit. Totul e fain frumos până la sfârșit când impresia de intervenție divină, deux ex machina după cum observa un prieten pe goodreads, este atât de intensă încât rămâi cu buza umflată. Mult prea ușor și mult prea din neant se rezolvă ditamai problema lui Taverner! Și nu e deloc în stilul lui K. Dick! Adică e ca și cum ai citi un roman de Agatha Christie care brusc îți trântește în mufă rezolvarea crimei însă tu nu ai primit niciun indiciu cu privire la crimă, darămite la criminal!

Am cam exagerat nițel aici, recunosc, însă debusolarea mi-a fost mare când am închis cartea.

Însă romanul nu e slab. E foarte, foarte fain, poate de aici și dezamăgirea destul de intensă legată de sfârșit, te ține în priză, îți dă fiori, te surprinde, ajungi să-l placi chiar pe Taverner deși nu e genul de personaj ușor de plăcut, vrei să afli mai multe despre lumea din 1988 deși K. Dick este destul de avar cu informațiile extra de data asta, și nu mai vrei ca romanul să se termine.

Nu este o capodoperă dar este un roman bine scris care-ți lasă o senzație extrem de plăcută de-a lungul lecturii: acela de timp de calitate petrecut în preajma unui prieten bun.

În concluzie: personaj atractiv – este; distopie – este și cât se poate de fain redată; abuz de droguri – bifat; o poveste cu o răsturnare spectaculoasă de situație – bineînțeles = un roman perfect pentru orice weekend în care vrei să te delectezi cu o lectură de calitate.

De ce 3 stele: deoarece K. Dick și-a ridicat singur ștacheta atât de sus încât e greu chiar și pentru el să ajungă oricând și oricum la 4 sau 5 stele.

Prezentarea editurii:

Jason Taverner, realizator al unei foarte populare emisiuni de televiziune, se trezeste intr-o buna zi ca nimeni, nici macar baza de date a guvernului totalitar, nu stie cine e. Intr-o societate in care lipsa identificarii este o infractiune, nu are de ales. Trebuie sa porneasca intr-o cursa nebuna, in care intalneste politisti necurati si dealeri de droguri experimentale. Oare ei stiu mai mult decat arata? Oare cum poate disparea identitatea unui om peste noapte?

„Curgeti, lacrimile mele, zise politistul este, in cele din urma, un roman profund uman, care analizeaza rolurile pe care viata ne cere sa le jucam si felul in care ele mai mult ne impiedica decat ne impulsioneaza dezvoltarea si capacitatea de a comunica substantial unul cu celalalt.”
SF Reviews

„Philip K. Dick exploreaza abil urmarile psihologice ale unui cosmar.”
The New York Times Review of Books

Serie de autor: Patru cărți de Neil Gaiman


Snow, glass, apples de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

 

O scurtă povestire în care facem cunoștință cu basmul celei cunoscută drept Albă-ca-Zăpada doar că repovestită de Mama Vitregă.

Gaiman e demența pură în această scurtă povestire. Regina, cea care i-a dat mărul otrăvit Albei-ca-Zăpada spune versiunea ei despre poveste. Și e cât se poate de freaky! Dacă nu era scris numele lui Gaiman, aș fi putut jura că e scrisă de Chuck Palahniuk. Violență, sex, personaje schizoide, ce să mai, un melanj care te face să te ghemuiești în fotoliu și să-ți rozi unghiile. Excelent scrisă, perfect adaptată, povestirea este una dintre acele scurte schițe care pot intra cu brio în zona povestirilor twisted care populează underground-ul literaturii contemporane.

Ca să-mi înțelegeți punctul de vedere, vă dau acest mic citat care m-a zguduit și pe mine în care Regina face un scurt portret Albei-ca-Zăpada:

“Princess?” 
She said nothing. Her eyes were black as coal, black as her hair; her lips were redder than blood. She looked up at me and smiled. Her teeth seemed sharp, even then, in the lamplight. 
“What are you doing away from your room?” 
“I’m hungry,” she said, like any child. 

Albă-ca-Zăpada un demon? În mintea lui Gaiman, orice e posibil!

De ce 4 stele: pentru că e neconvențională, ciudată, dementă. O scurtă povestire care te poate zgudui și șoca așa cum doar maeștrii literaturii șoc o pot face. Ce Sorokin, ce Palahniuk, ce Ryu Murakami? Gaiman și al său Snow, Glass, Apples e cel puțin la fel de psycho, dacă nu chiar peste, pentru că ia o figură ingenuă de basm și o transformă într-un monstru. Excelentă perspectivă, perfect orchestrată!

Creatures of the Night de Neil Gaiman

Notă: 3 din 5 stele

    

Volumul adună două povestiri scrise de Neil Gaiman și ilustrate de Michael Zulli (The Last Temptation).

The Price: o pisică neagră se aciuează pe lângă casa unui scriitor. În fiecare dimineață pisica neagră ca noaptea are răni groaznice care par a fi urmările unor lupte înfiorătoare. Cu cine se războiește noapte de noapte pisica? O fi demon sau înger păzitor? Scriitorul se decide să o urmărească într-o noapte și ce vede-l lasă fără cuvinte…

The Daughter of the Owls: o fată este părăsită pe scările bisericii Dymton pe când era doar un bebelaș. Frumusețea fetii străbate regate și, din nefericire, îi va aduce numai necazuri.

Povestirile sunt fantastice, în cel mai curat stil al genului. O pisică care are puteri speciale și care păzește o casă de demoni și o fată care ajunge să fie un fel de zeiță a răzbunării după ce este siluită când împlinește 14 ani.

Gaiman scrie frumos, cursiv, narațiunea este plăcută, șocantă pe alocuri, suficient cât să te facă să tresari, totul excelent susținut de Zulli care desenează cu plăcere panourile pe care textul lui Gaiman le cere.

Un volumaș fain care-ți va oferi câteva zeci de minute de delectare în preajma unora dintre cele mai bune povestiri scurte ale lui Gaiman.

De ce 3 stele: pentru că a doua povestire nu s-a putut ridica la nivelul primeia. Ok, am înțeles tenta moralizatoare și povestirea în genul basmelor vechi care erau menite a fi educaționale, dar parcă prea a fost trasă de păr. Per total, volumașul merită toată atenția chiar dacă Fiica Bufnițelor mai mergea bibilită pe ici-colo.

The Facts in the Case of the Departure of Miss Finch de Neil Gaiman

Notă: 4 din 5 stele

Adaptarea în bandă desenată a povestirii cu același nume a scriitorului Neil Gaiman, ilustrată tot de Michael Zulli, este o altă demonstrație de virtuozitate atât din partea scriitorului cât și a desenatorului.

Povestea este bazată pe „o întâmplare reală”. Un grup de prieteni cărora li se alătură domnișoara Finch merg să vadă circul subteran „The Theatre of Night’s Dreaming“. Iluzioniști, vampiri, demoni, Cabinetul Viselor Împlinite, toate acestea sunt adunate în câteva încăperi care surprind publicul, îl înspăimântă și-l fac să vrea mai mult testându-i limitele. Grupul savurează momentele de distracție până când domnișoara Finch se oferă voluntară la o scamatorie și dispare… Sau se transformă?

Mi-a plăcut mult această povestire pentru că este unul dintre puținele texte ale lui Gaiman care cresc gradual, tensiunea simțindu-se cum se adună pe măsură ce înaintezi în narațiune. Personajele sunt veridice și tot ce se întâmplă are un ușor iz psihedelic care-ți lasă impresia, nu o dată, că grupul de prieteni care se duc să vadă hidosul circ subteran sunt, de fapt, drogați. Linia dintre realitate și fantastic este atât de subțire și se rupe și se leagă atât de ușor încât nu mai știi când o lume o înghite pe cealaltă. Din nou am simțit acea senzație care m-a făcut să vorbesc despre alterealitate, o construcție verbală care mi-a venit în minte după ce am citit Mr. Punch. Realitatea în cazul domnișoarei Finch nu dispare, nu este neapărat înlocuită cu o altă lume sau dimensiune ci, pur și simplu, se alterează atât de tare încât te lasă să vezi și să trăiești dincolo de vis, mit, realitate concretă și rațiune. Însă când realitatea se alterează mult prea tare, fie din dorința personajului de a se dizolva în imaginile din mintea sa, fie pentru că nu reușește să țeasă ițele rupte din matricea care este realitatea, atunci carnea se prăbușește în plasa voalului ce ascunde cu atâta râvnă toate legile naturii. Domnișoara Finch nu se pierde într-o altă dimensiune ci rămâne captivă reveriei pe care schizofrenicii, de exemplu, o trăiesc.

De ce 4 stele: pentru că m-a incitat și m-a făcut să o iau razna cu presupuneri, interpretări, idei de povestiri etc.

Murder Mysteries de Neil Gaiman

Notă: 2 din 5 stele

Pe scurt: înainte să apară lumea, exista un oraș în care Dumnezeu avea o armată de îngeri însărcinați să proiecteze ceea ce noi știm drept viață. Cu alte cuvinte, o grămadă de designeri și project manageri asexauți și cu aripi care se joacă cu Moartea, Dragostea etc. Un înger moare, un altul e trimis să investigheze crima și uite așa ne trezim și cu un înger detectiv. Mai departe urmează să descoperi tu.

Ideea îi faină doar că-l depășește total pe Gaiman. Adică, ai un dumnezeu, o ceată de îngeri care-s perfecțiunea întruchipată și care-și fac la perfecție treaba, după care unul o ia razna și pune de-o crimă, pentru ca mai apoi un alt înger, mai răzbunător de felul lui pentru că astfel este dreptatea dumnezeului creștin, prinde criminalul și-și pune semne de întrebare cu privire la justețea modului de a acționa a demiurgului care, fiind atoatecunoscător, l-a cam tras în țeapă și i-a cam jucat pe toți pe degete.

Se vede în fundal cinica umbră a marelui păpușar ușor dezinteresat de absolut orice mai puțin mărețul său plan. Bineînțeles că asta nu se vede din scriitura lui Gaiman ci dacă-ți pui tu mintea puțin la contribuție. Ce-i cu adevărat fain la povestire este că-ți poate da subiecte de discuții cu prietenii. Însă nu este deloc de o profunzime care să te marcheze. Ba dimpotrivă. Tema abordată este tratată simplist, romantic, cu o ușoară superficialitate care nu se cade să apară când laitmotivul este atât de complex, dar care s-ar potrivi de minune pe temele cu arhetipuri din vechile mitologii care ne plac atât la Gaiman, și când interpretările pot fi atât de diverse.

Din punct de vedere grafic, Russell o dă în bară rău de tot. Deși panoramele sunt foarte faine, personajele sunt fade, lipsite de expresii și nu te lasă deloc să empatizezi cu ele. Poate că este voit dată fiind natura lor, probabil că fiind îngeri n-au nici emoții, știu eu, dar asta nu înseamnă că-s stane de piatră, nu?

De ce 2 stele: pentru că este pe alocuri atât de plictisitoare încât ajungi să citești mai des decât bulele de dialog numărul de pagini care ți-au mai rămas de citit până termini cartea. Gaiman încearcă o mega mișcare, dar nu-i iese nimic, iar Russell îi pune și el bețe în roate cu ilustrațiile. S-a vrut o povestire deosebit de inteligentă și filosofică și a ieșit, mai degrabă, o lamentare cu puternic iz de romanță ciripită de un trubadur udat fleașcă de conținutul oliței de noapte ale vecinului iubitei sale.