Am avut nu demult deosebita onoare de a fi invitat la o emisiune pe TVR 3 pentru a vorbi despre ce înseamnă a fi librar. Pentru prima dată mi-am dat seama că la noi în ţară nu există cultul librarului şi al librăriei. Deşi ideea această o aveam mai de demult, în momentul în care mi-au fost puse unele întrebări am realizat că nu există o raportare la librar şi librărie aşa cum este, de exemplu, în Occident.
În afară editurile trimit prima ediţie dintr-un roman librarilor pentru ca, mai apoi, aceştia să-şi exprime opiniile cu privinţă la tiraj şi eventualul succes de piaţă. În afară există un târg al librarilor în genul Gaudeamus sau Bookfest. Există întâlniri între librari şi schimburi de experienţă.
La noi de ce nu sunt astfel de lucruri? Pentru că nu sunt librari buni şi capabili? Un motiv ar fi faptul că nu sunt susţinuţi nici din afară (în afara locului de muncă) şi nici din interior. Nu există o promovare a ideei de librar bun cum există, de exemplu, în alte tipuri de firme angajatul lunii. În România librarul nu este văzut altfel decât drept un simplu vânzător. Simplificarea şi reducerea calităţilor de librar şi transformarea sa într-un simplu vânzător de magazin este pur şi simplu înfricoşătoare! Cu un librar poţi să vorbeşti şi despre cartea şi despre film şi despre artă (pictură, sculptură, fotografie, etc.) şi despre istorie sau politică. Un librar bun are cultură generală şi cunoştinţe literare de specialitate. De ce nu se ştiu lucrurile acestea? Pentru că librarii buni sunt amestecaţi în aceeaşi oală cu librarii needucaţi.
Nu pot să nu mă întreb de ce nu se poate face o emisiune radiofonică sau chiar televizată, emisiune despre carte, film, şi alte lucruri care se găsesc prin librării şi despre care doar librarii pot să vorbească. Un fel de info guide de librărie. Sau de ce nu ar putea chiar să fie o emisiune cu şi despre carte ţinută de librari? Marele câştig ar fi că un librar nu se poate erija într-un critic de artă, nu are tare stilistice şi de compoziţie, vine din rândurl citirorului cumpărător de carte şi este informat despre planurile editoriale, comerciale şi de marketing. Un ajutor din rândul cititorului obişnuit, echidistant, pregătit şi fără nici un motiv de persuadare bazată pe criteriu comercial sau conjuncturi şi conflicte ideatice. Librarul poate fi, eu cred că este, parte integrantă din fenomenul cultural. Poate că ar fi momentul să se facă auzită şi vocea lui.
*
Am fost plecat în Viena zilele trecut şi, bineînţeles că nu am putut să nu intru în librării. Primul şoc a fost dat de înghesuiala care era înăuntru. La fel ca la haine, ca în cafenele, ca în bijuterii! De necrezut!
La noi în ţară dacă în vitrină la un magazin de încălţăminte vezi un afiş pe care scrie mare -50% la papuci iar lângă acelaşi afiş doar că scrie cărţi şi intri în amândouă, primul va fi plin pe când în librărie vei putea număra oamenii pe degetele de la mâini. Cum de se poate întâmpla aşa ceva? Pentru că la noi ideea de cultură este redusă la ce se vede la televizor, la ce se scrie în ziare şi la ce dau gratuit sau la preţuri de nimic cotidianele.
Ce înseamnă librărie pentru român? La douăzeci ( 20!) de ani după comunism români încă intră în librării (Humanitas, Cărtureşti, Librarium) pentru a cere dosare plic, caiete, pixuri, lipici, etc. Dacă explici că aceasta este o librărie vei primi invariabilul răspuns: “păi ce librărie este asta numai cu cărţi? Asta-i bibliotecă!”. Rămâi mut, nu îţi vine să crezi că primeşti salariu şi că citeşti, te interesezi despre cărţi şi că lucrezi cu ele într-o ţară în care (din păcate) foarte mulţi oameni habar nu au ce înseamnă o librărie. Te mai şi întrebi cât sens poate avea o astfel de afacere, într-un final, nu?
Ce înseamnă o librărie pentru român? Orice, numai ce este ea cu adevărat nu.
Eu sper, şi din fericire semne sunt, că în zece ani poate că va exista şi cultul librăriei şi poate şi al librarului, cu multă educaţie venită din afară şi cu şi mai multă făcută înăuntrul ţării noastre.
*
Politica editorială de la noi frizează de multe ori absurdul şi asta se datorează şi nivelului scăzut de calitate al cititorului. Gândiţi-vă că a fost tradus William S. Burroughs acum ceva timp şi a fost dat spre uitare. Din fericire sunt puţin contrazis de Polirom care a scos anul acesta volumul scris împreună cu Kerouac “şi hipopotamii”. Burroughs şi generaţia Beat din care face parte nu se face la noi în facultatăţile de specialitate decât foarte puţin (dacă nu am suficiente informaţii şi sunt facultăţi unde se face, vă rog să îmi spuneţi), ori în această situaţie de unde să cerem un cititor competent şi avid? Bineînţeles că problema nu stă doar în lipsa de interes pentru Burroughs şi Beat ci esenţa acestei lipse de interes şi capacităţi de, hai să-i spunem, cenzură calitativă şi critică. Ne mirăm că suntem bombardaţi cu cărţi proaste de la thrillere până la horror şi la alte genuri. De ce se traduc nenorocirile astea de cărţi atâta timp cât reviste gen New York Times, Lirre, Book review şi multe altele recomandă alte cărţi la care noi nu avem acces pentru că nu se traduc? Pentru că la editurile din România it’s all about the money! Mult, prost şi mizerabil. Traduceri penibile, condiţii grafice execrabile, preţuri exorbitante, toate acestea şi multe altele fac din piaţa de carte din România o piaţă de carte de lumea a treia.
Cât de normal poate să fie ca o traducere din Sorokin să treacă prin încă trei mâini până să fie dată spre tipar doar pentru că traducătorii nu înţeleg limba română şi sunt incapabili să traducă cum trebuie un text excelent, de altfel?
Unde este problema? Financiar? Clar. Foarte puţine edituri îşi ţin promisiunile financiare faţă de tipografii şi traducători. Reţea de librării? Posibil, dar puţin probabil. Sunt foarte multe librării ca să nu mai vorbim de ambulanţi. Librăriile? Foarte posibil. Rabaturi mici, costuri de mediatizare mari, posibilitatea de a face lansări interesante şi de impact foarte apropiate de zero. Librari? Şi mai posibil. Mulţi librari nepregătiţi care recomandă doar cărţi care sunt comandate spre vânzare de edituri şi criticii de la televizor şi, în cel mai bun caz, reviste. Emisiuni culturale şi reviste de specialitate? Sunt, dar din păcate prea puţine sunt dezinteresate şi dornice de a scrie doar pentru şi spre binele cititorului. Critica? Critica de specialitate poate da rateuri mari şi urâte. Atunci nu ne rămâne decât cititorul, librarul şi o eventuală publicaţie care să contorizeze cifrele reale ale vânzărilor unor titluri. De multe ori cititorul de calitate stă ascuns. Librarul e obişnuit să fie mut. Topurile de genul încă nu a apărut şi nici nu vor apărea în curând la noi.
Ce ne râmăne de făcut? Comunitatea Cititorilor Inteligenţi din România. O eventuală revistă patronată de CCIR, cu o redacţie capabilă şi cultă care să nu fie aservită editurilor din nici un punct de vedere şi care să dea tonul vânzărilor de carte. De ce nu am avea şi noi o kamikaze woman precum Michiko Kakutani care să poată să distrugă şi să eviscereze o carte dorită şi transformată forţat într-un bestseller? Sunt sute de bloggeri, zeci de librari, mii de cititori. De ce să nu se facă O revistă, un punct de referinţă, un etalon, un termen care să te ajute să compari altfel decât idealist, prohibitiv şi ultra-elitist.
Poate dacă cognacul Frapin Cuvee 1888 ar avea un rival nu ar mai fi păstrat în sticluţe de cristal cu dop de aur de 24 k şi nu ar mai costa 4400 de euro sticluţa de 70 de ml, nu? Tocmai de asta ar trebuie să încercăm să păstrăm balanţa echilibrată şi să nu cadă în derizoriu şi desuet.
