Tony și Susan de Austin Wright


Tony & Susan de Austin Wright

Nota mea: 2 din 5 stele

Susan Morrow primește de la soțul de care a divorțat în urmă cu 25 de ani un manuscris: Animale nocturne. Manuscrisul este o poveste violentă și întunecată în care profesorul de matematică Tony Hastings alături de soția și fiica sa sunt acostați de o gașcă de indivizi, iar întâlnirea va schimba radical viața familiei Hastings. Pe măsură ce citește, Susan încearcă să deslușească ițele manuscrisului și retrăiește momente din căsnicia cu Edward, ajungând să-și pună întrebări incomode cu privire la căsnicia curentă și la viitor.

Sincer vorbind, nu am înțeles de ce Wright a ales să folosească acest artificiu în a-și scrie cartea, deoarece rolul lui Susan este nul în construcția și creșterea în itensitatea a poveștii care se vrea un thriller. Dacă există vreo filosofie pe care Susan ar trebui să o conceapă în urma lecturii manuscrisului, Wright nu o dezvoltă suficient. Mă așteptam, sincer să fiu, ca la un moment dat ceva radical să se întâmple cu Susan: să apară Edward răzbunător, să o ia razna soțul plecat în delegație, să o ia razna Susan etc. Motivul pentru care Edward i-a trimis manuscrisul a fost să-i arate lui Susan că nu a avut încredere în el. Insecuritatea lui Tony și incapacitatea acestuia de a lua decizii rapide în situații de criză, o fac pe Susan să se identifice cu el, însă culmea, mie-mi pare că e exact opusul lui Tony: Susan își ia la rece deciziile, le gândește, le învârte pe toate părțile, concluziile fiind clare pentru ea. Analizele trecutului îmi dau senzația că Susan are o singură problemă care nu ține, de fapt, de Edward și de manuscris, ci de faptul că soțul ei e posibil să o înșele. Dar Susan nu-și reproșează nimic într-un final. Dacă Tony dă dovadă de lașitate în a lua decizii cu privire la a acționa împotriva agresorilor, preferând să fie într-o continuă expectativă și așteptând o intervenție oarecum divină, Susan preferă să ia taurul de coarne în viață. Din punctul meu de vedere, Edward se identifică cu Tony, nu invers – decizia lui Edward de a nu veni la întâlnire zic eu că vine în susținerea acestei teorii. Nu știu dacă acesta e mesajul pe care a vrut Wright să-l transmită, dar asta am recepționat eu. 

Cartea este împărțită în două: de-o parte Susan și de cealaltă parte manuscrisul lui Edward. Nici o legătură între ele. Manuscrisul e destul de interesant, povestea Susanei, în schimb, e plictisitoare. 

Scriitura nu este un extraordinară, este exact cât trebuie de bună ca să treacă în mediocritate. Ideea e bună, dacă reușea să și lege cumva cele două lumi, era perfect. 

Filmul nu mi-a plăcut, prea exagerat comparativ cu cartea, iar dacă ar fi să nu-l compar deloc cu romanul din care s-a inspirat, aș spune că e prea mult glamour și că are imagini pretențioase tocmai ca să ascundă lipsa de substanță a poveștii. Imaginile amăgesc ochiul, ochiul păcălește creierul.

De ce 2 stele: pentru că mi s-a părut interesant doar manuscrisul lui Edward.

Prezentarea editurii:

Cu totul neașteptat, Susan Morrow primește manuscrisul unui roman scris de Edward, soțul de care a divorțat în urmă cu douăzeci și cinci de ani. Pe măsură ce citește, Susan și, odată cu ea, cititorul însuși pătrund din ce în ce mai adânc în viața personajului principal al romanului din roman, profesorul de matematică Tony Hastings, care călătorește împreună cu soția și fiica lui spre casa lor de vacanță. În vreme ce viața obișnuită, civilizată, a familiei Hastings cade pradă violenței și crimei, o sumedenie de amintiri tulburătoare  o aruncă pe Susan înapoi în trecut, provocând-o să se confrunte cu tenebrele propriei vieți și cu teama care îi amenință viitorul. Un thriller cutremurător se îmbină astfel cu o poveste despre teamă și regret, despre răzbunare și îmbătrânire, despre căsătorie și creativitate. Cu un talent literar unic, Austin Wright ilustrează fascinanta experiență a lecturii, prin relațiile pe care le creează atât între cititor și operă, cât și între autor și cititor, într-o scriere surprinzătoare și pasionantă.  

“Minunat scrisă – ultimul lucru pe care l-ai aștepta de la o poveste despre sânge și răzbunare. Frumos.”  – Saul Bellow

 “Tony și Susan este un roman inteligent, dar și o poveste tulburătoare despre lectură, căsătorie și răzbunare.” – The Times  

“Abil construită, elegantă și captivantă în egală măsură, aceasta este una dintre cărțile care merită să fie descoperite de o întreagă generație nouă de cititori.”  – Independent on Sunday  

“Tony și Susan este un roman tulburător, neobișnuit, despre poveștile pe care ni le spunem unii altora și poveștile pe care ni le spunem nouă înșine. O carte care te surprinde cu adevărat.” – Guardian

“Fascinant… Fermecător… Absolut irezistibil.” – New York Times  

Roman publicat în 15 țări

O viață măruntă de Hanya Yanagihara


O viață măruntă de Hanya Yanagihara

Nota mea: 3 din 5 stele

Nota bene: s-ar putea să nu fiți de acord cu tot ceea ce scriu aici. Prin urmare, citiți mai departe pe cont propriu. Nu răspund pentru nici o traumă pe care e posibil ca textul meu să o cauzeze cititorului.

Patru prieteni, Jude, Willem, Malcolm și JB în New York. Tineri, unii săraci, alții nu, toți plini de ambiții. Greutățile prin care trec și ambiția îi leagă într-o prietenie care va rezista ani de zile. Jude este cel mai traumatizat dintre ei, atât psihic cât și fizic, relația cu el fiind, până la urmă, un alt liant decisiv al prieteniei lor. În momentul în care cu toții ating maturitatea și încep să se bucure de succes, traumele lui Jude par că încep să preia controlul. 

De la început am să vă spun că cele trei stele merg către scriitură și către felul în care autoarea și-a construit discuția asupra efectelor abuzului psihic și fizic asupra unei persoane. Și către mintea bolnavă a acesteia, pentru faptul că a construit una dintre cele mai chinuite, ghinioniste și extremiste personaje care au existat vreodată în istoria literaturii: Jude. 

Povestea se tărâie. Cam la fel cum face Jude. Și te târâie și pe tine. Dar reușește să te prindă atât de bine în cercul ei vicios încât ajungi să te simți voyeur, bolnav psihic, sadic, psihopat că în continuare citești cartea, dar nu-ți vine să-l lași pe Jude într-un colț al bibliotecii, sperând că o să fie ceva ok în viața aia a lui, deși știi clar că nu o să fie așa. La fel ca și prietenii lui, ești prins lângă Jude.

Scriitura este bună, foarte bună. Trebuie să recunosc că Yanagihara scrie foarte, foarte bine. Nu poți să arunci cartea din mână chiar dacă e clar ce o să se întâmple, scriitura așezată și organizată, discuțiile inteligente dintre personaje, capacitatea de analiză a autoarei, descrierile amănunțite dar neplictisitoare, toate aceste elemente de țin prins. 

Mă plângeam Emei cu privire la carte și îi spuneam că e enervantă și chinuitoare și-mi spunea să o las. Îi răspundeam că nu pot, că scriitura e prea faină ca să o abandonez. 

La un moment dat vorbeam cu cineva pe goodreads care mă întreba de ce merge atât de greu O viață măruntă și spunea că nu mi-o recomandă pentru că e sufferance porn și nu pierd cine știe ce. Eram de acord cu el, dar tot nu mă puteam opri. I-am spus că am început să mă întreb dacă nu cumva am probleme psihice că insist să citesc despre suferințele lui Jude.

Am terminat cartea, am răsuflat fericit că am scăpat de ea după care am început să mă gândesc la ce am citit. Și am început să citesc alte recenzii și opinii. Care m-au șocat.

  • cartea este frumoasă: cartea NU ESTE una frumoasă! Cum ai putea să spui că o carte despre un om care are parte de toate lucrurile rele care i se pot întâmpla într-un așa în hal încât pur și simplu nu mai are putere să lupte și ajunge să se sinucidă, este O CARTE FRUMOASĂ?!?!!?!?! În logica asta și Cannibal Holocaust sau 100 de zile ale Sodomei și Gomorei sunt filme frumoase! E o carte tristă despre o viață tristă care se termină trist!
  • e o carte care-ți aduce aminte despre cât de norocos ești că viața ta nu este la fel ca a lui Jude: pe principul ăsta nimeni nu ar avea dreptul să fie deprimat vreodată! Nimeni nu ar avea dreptul să se plângă că e supărat, vreodată, pentru că, de exemplu, nu a trăit în Hiroshima când a fost lansată bomba atomică! La naiba, ce chestie la îndemână să faci persoane să se simtă neimportante!
  • că are o lecție de viață: NU ARE o lecție de viață! În existența lui Jude un dumnezeu malefic îi face viața un calvar în mod constant! E fericit pentru o perioadă BAM! îi moare iubitul! Dă peste un dement care-l bate când decide să aibă o relație. BAM! dă peste un individ nebun care-l sechestrează și care-l calcă cu mașina. Și tot așa. Cu alte cuvinte, dacă Jude era în mijlocul unei ploi de meteoriți și era un dinozaur, era singurul dinozaur care rămânea în viață doar ca să vadă cum specia lui dispare în chinuri cumplite. Ce lecție de viață putem desprinde de aici?
  • că e o carte depresivă: NU e o carte depresivă tocmai datorită acelor intervenții ale unui demiurg răuvoitor care face ca tot ce i se întâmplă lui Jude să pară implauzibil. Jude e un fel de Iov modern, doar că Jude nu primește șansa salvării și nici explicații cu privire la toate nenorocirile care-i sunt abătute pe cap. 
  • că e o carte despre prietenie: NU e o carte despre prietenie, este o carte despre angoase, despre abuz, despre dorința de a trece peste, despre frica de a fi singur, despre nesiguranță, despre compromis. Nici un prieten, până la momentul relației intime avute de Willem cu Jude, nici măcar unul dintre ei nu încearcă cu disperarea cu care Jude încearcă să țină totul ascuns, să afle ce este cu Jude, ce s-a întâmplat cu el, cum poate să-l ajute. Îl lasă, pur și simplu, să-și continue drumul către autodistrugere, cu toții fiind conștienți de asta, sperând parcă într-o instanță superioară care să rezolve totul.

Insist să subliniez că cele trei stele merg sunt pentru scriitură și pentru felul în care autoarea descrie efectele pe care abuzurile fizice și psihice trăite în copilărie pot afecta viața unui adult. Atât. Intensitatea maximă. În rest…

De ce 3 stele: scriitură excelentă, personaj torturat implauzibil.

Prezentarea editurii:

Patru absolvenţi ai unui mic colegiu din Massachusetts – debusolaţi, fără un ban în buzunar şi susţinuţi doar de prietenia şi ambiţia lor – se mută la New York pentru a-şi face o situaţie. Cei patru sunt chipeşul Willem, care-şi doreşte să devină actor; JB, un pictor născut în Brooklyn care încearcă să pătrundă în lumea artei; Malcolm, un arhitect frustrat angajat la o firmă importantă; şi Jude, o minte sclipitoare, dar un individ retras şi enigmatic, în jurul căruia gravitează toţi ceilalţi. De-a lungul anilor, relaţiile dintre ei se adâncesc şi se complică, însă provocarea cea mai mare pentru ei rămâne Jude, ajuns cu timpul un avocat extrem de talentat, însă din ce în ce mai instabil, cu mintea şi trupul însemnate de o copilărie cumplită, de o traumă pe care se teme că nu o va putea depăşi niciodată.
O viaţă măruntă este un roman de o extraordinară forţă şi emoţie despre legăturile indisolubile ale prieteniei şi despre limitele rezistenţei umane.

 

„Romanul Hanyei Yanagihara este un studiu magistral despre suferinţă şi prietenie, scris cu o inteligenţă şi o profunzime psihologică atât de neobişnuite, încât va rămâne unul dintre etaloanele cu care vor fi măsurate toate celelalte romane pe aceeaşi temă.” – Wall Street Journal

 

„Există cărţi care îţi aruncă mănuşa, care te provoacă la duel. Simţi nevoia de a apăra personajele sau ai impresia că autorul îţi vorbeşte direct ţie ori vorbeşte despre tine şi eşti fascinat şi totodată speriat de ceea ce ar putea să-ţi dezvăluie. Nu există termen generic pentru un roman care te seduce chiar în timp ce te înspăimântă, te răscoleşte, te dezgustă şi te istoveşte. Când termini O viaţă măruntă, te simţi ca după unul din marile romane realiste ruse: secătuit, dar cu mintea şi cu sufletul mai treze ca niciodată.” – Kirkus

 

Clasici contemporani Litera pune laolaltă scriitori contemporani laureaţi sau nominalizaţi ai unor prestigioase premii literare, care le prefigurează statutul de „clasici”. Ficţiunile cele mai noi, cele mai vândute, cele mai iubite din zilele noastre – cărţi pe care abia aştepţi să le citeşti.

Scurtă istorie a șapte crime de Marlon James


Scurtă istorie a șapte crime de Marlon James

Nota mea: 5 din 5 stele

Foarte, foarte, foarte mișto cartea! Mare, uriașă, un monstru de 700 de pagini dar nici nu le-am simțit! Marlon James e posedat de muze! Nu știu ce fumează de scrie în halul ăsta, dar ar trebui să dea și la alții pentru că damn! that shit is gooooood!

Nu am să pierd foarte mult timp cu prezentarea subiectului:

Jamaica, 3 decembrie 1976, șapte indivizi încearcă să-l asasineze pe Bob Marley înainte de concertul acestuia, Zâmbește, Jamaica! Tentativa eșuază, alegerile generale sunt aproape, găștile din ghetto-uri sunt la cuțite, oameni mor, se împart arme în stânga și-n dreapta, agenți CIA încearcă să facă jocurile politice, lorzi ai drogurilor să câștige influență, politicienii să-și atragă armele de partea lor, cetățeni jamaicani să scape din iad. O poveste care se întinde pe 30 de ani.

În primul rând: această carte nu este despre Bob Marley!!!  E mai mult decât atât! E despre politică, droguri, moarte, trădări. Despre ghetto. Despre oameni care nu au șansa de a avea o viață normală, fără amenințarea morții la orice colț de stradă. Despre lipsa educației, despre tineri care nu au dreptul la educație pentru că e nevoie de ei să ducă lupte sângeroase în numele dealerilor de droguri. Despre visători și despre compromisurile pe care ajung aceștia să le facă într-o societate bolnavă.

Povestea te ține în suspans vreme de 700 de pagini. Citești cu sufletul la gură, dar pe îndelete, problemele atacate în carte se vor cernute, disecate cu atenție, nu le poți citi în diagonală dacă vrei să înțelegi despre ce scrie Marlon James. Așa cum Iisus a primit numele de Mesia, la fel Bob Marley este denumit Cântărețul de jamaicanii lui James pentru că Marley este cel care poate aduce salvarea. Depersonalizat, urcat în sfere metafizice datorită muzicii lui, Marley este cel care pune în versuri și în muzică dorințele și visurile jamaicanilor. Marley este o icoană, o imagine a libertății, a viitorului, se hrănește din mundan, dar trăiește dincolo. 

Cartea este plină de momente de cruzime, de clipe de suspans extrem, de evenimente sângeroase șocante care te fac să vrei să o lași deoparte, însă lumea pe care James o expune atât de cursiv și natural cititorului este exact astfel. Nu te poți ascunde de ororile din cartea lui James o dată ce ți-ai propus să pășești în ea. Și știi că așa este pentru că ghetto-ul jamaican și criminalii din carte deja s-au insinuat în sufletul tău.

Personajele sunt toate, dar absolut toate! fascinante! Că vorbim de Papa-Lo, Josey Wales, Shotta Sherrif (mafioți), Barry Diflorio, Doctor Love, William Adler (agenți CIA), Demus, Bum-Bum (pușcași, carne de tun, dependenți de droguri), Nina Burgess, Dorcas Palmer (cetățean obișnuit), Alex Pierce (jurnalist), absolut toate personajele sunt bine conturate, cu rol clar definit, ușor de plăcut sau de detestat, cert este că absolut fiecare are personalitate, unele chiar au una memorabilă.

Scriitura este cireașa de pe tort! Fiecare personaj are vocea sa specifică, cu ticuri verbale, cu modul personal de a transmite ceea ce simte, vede, experimentează! Stilul lui James poate să fie deconcertant pentru cititor, recunosc, însă este cel mai potrivit pentru a trata genul de problemă pe care o propune. 30 de ani. Interese multiple. Mulți oameni implicați. Lupte duse pe alte continente și țări. Clase sociale diferite. Sunt mult prea multe elemente de luat în calcul, dar James reușește să le unească pe toate într-o singură orchestră care cântă înnebunitor de fascinant!

Prin urmare, avem poveste construită pas cu pas, încet și sigur, fără momente moarte, plină de violență și sânge, personaje memorabile care se cer citate, indiferent de vorbesc corect sau nu, totul genial adus la un loc printr-o scriitură care-ți lasă impresia că citești o carte scrisă la mai multe mâini. Cum să nu vrei să o citești?!?!? E aproape perfecțiune! 

De ce 5 stele: pentru că e bun, bun, bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun,bun, bun!!!!

Prezentarea editurii:

Pe 3 decembrie 1976, în perioada preliminară alegerilor generale din Jamaica şi cu două zile înainte ca Bob Marley să apară în concertul pentru pace Zâmbeşte, Jamaica!, menit să atenueze tensiunile politice din Kingston, şapte indivizi înarmaţi au luat cu asalt locuinţa cântăreţului. În atac au fost răniţi Marley, soţia sa şi impresarul lui, plus câteva alte persoane. Vinovaţii nu au fost prinşi şi ancheta oficială a rămas prea puţin transparentă, dar pe străzile capitalei jamaicane sângerosul eveniment a căpătat, cu timpul, proporţii aproape mitice.

 

Scurtă istorie a şapte crime este o explorare în profunzime a acelei perioade instabile şi primejdioase din istoria Jamaicăi şi a urmărilor sale pe termen lung. Marlon James plăsmuieşte cu măiestrie cronica vieţii unui şir întreg de personaje memorabile – asasini profesionişti, lorzi ai drogurilor, jurnalişti, prostituate, agenţi CIA –, pe parcursul a treizeci de ani şi traversând mai multe continente, pentru a le reuni destinele în Jamaica anilor ‘90, radical schimbată. Palpitant şi inventiv, ambiţios şi irezistibil, Scurtă istorie a şapte crime este unul dintre cele mai fascinante şi remarcabile romane ale secolului XXI.

 

„Cum am putea descrie monumentala Scurtă istorie a şapte crime? E un roman epopeic în toate sensurile cuvântului: copleşitor, mitic, excesiv şi ameţitor de complex. În plus, e brut, dens, violent, sarcastic, comic, zguduitor şi epuizant – o mărturie a ambiţiei şi talentului prodigios ale autorului.” – The New York Times

„Scurtă istorie a şapte crime este un roman extraordinar despre putere, corupţie şi minciuni. Nu cred că există unul mai bun în acest secol.” – Irvine Welsh, autorul romanului Trainspotting

Puncte de presiune de George Friedman


Puncte de presiune de George Friedman

Nota mea: 2 din 5 stele

M-am apucat de cartea lui Friedman pe tren, mergeam către București și Friedman a ajuns la mine în bagaj pentru că era la îndemână pe masa din bucătărie.

Pe măsură ce înaintam în lectură, Friedman a reușit să-mi lase impresia unui individ plin de prejudecăți care nu prea are treabă cu nici un subiect dintre cele pe care și le-a propus să le analizeze în cartea de față. În afară de faptul că este un evreu ungur care a fugit din Europa în vremea celui de-al doilea război mondial, Friedman nu are aproape nici o treabă cu ceea ce mai înseamnă Europa. 

Nu am înțeles ce a vrut să facă în Puncte de presiune. Vrea să fie şi istoric, şi futurolog, şi analist geopolitic, totul amestecat într-o ciorbă care ajunge să plictisească cu atât mai mult cu cât autorul începe să îndruge verzi și uscate dovedind că ceea ce-și propune îi depășește atât inteligența cât și cunoștințele.

Friedman și-a propus ca în câteva zeci de pagini să treacă prin 500 de ani de istorie a continentului european considerând astfel că este suficient pentru a-și permite să fie lovit de o serie de revelații cu privire la apariția unor conflicte în Europa. O tentativă puerilă încă din start.

Dincolo de problemele de construcție ale cărții, Friedman abuzează de stilul oratoric manipulator și plin de idei conspiraționiste demne de siteuri și reviste pe care paranoicii le adoră.

E plictisitor, exprimările pe care le vrea inteligente sunt nefericite, nu reușește să se concentreze pe temele propuse și de multe ori vorbește de parcă e un bătrân ramolit care a uitat povestea pe care o spunea.

„Catolicismul era, în același timp, accesibil și foarte misterios, așa cum sunt toate modurile serioase de gândire” – nu, nu e de pe TNR, e din cartea lui Friedman.

Friedman mai departe nu face altceva decât să tragă concluziile că, dacă ceva s-a întâmplat în Europa, dacă au fost unele conflicte armate, atunci acestea categoric se vor repeta și utilizează în interesul argumentului său cartea lui Norman Angell, Iluzia cea mare, în care autorul spune că în Europa nu se mai poate întâmpla vreun război datorită relațiilor care există între națiuni și legăturilor strânse între investiții și comerț dintre acestea. La fel de ușor putea utiliza și mitul eternei reîntoarceri al lui Mircea Eliade, îl ajuta la fel de mult ca să tragă concluziile cu privire la exploziile punctelor de presiune pe care Friedman le citește atât de bine.

Pe scurt, teoria lui Friedman este una cât se poate de simplă și banală: dacă iei istoria Europei și analizezi modul în care s-au format statele din Europa actuală și adaugi câteva observații cu privire la cele două războaie mondiale, atunci poți identifica punctele de presiune care pot porni un nou război distrugător, acesta însemnând sfârșitul vechiului continent.

Revelator, de-a dreptul.

Ce-i scapă lui Friedman este că din Texas, SUA, e greu să-ți dai seama ce mai este în sufletul europenilor, cu atât mai greu cu cât ai în spate și amintirile, peste care nu prea poți să treci, pe care tatăl tău ți le-a lăsat moștenire – un evreu ungur care a reușit cu multe sacrificii să-și salveze familia din ghearele mașinăriei naziste de exterminare.

De ce 2 stele: din punctul meu de vedere cartea lui Friedman este o încercare infantilă de citire a viitorului Europei din poziția unui arhivar îngropat până peste cap în hârțogării. I-aș fi dat o singură stea, studiul său mi se pare total irelevant, iar argumentele sale sunt de cele mai multe ori exagerate și stupide, însă am aflat despre o carte din care a citat un paragraf, carte pe care sper să o găsesc și să o citesc: E un pod pe Drina de Ivo Andrici.

Prezentarea editurii:

Cu o precizie remarcabilă, George Friedman a prognozat tendințe viitoare în politica, tehnologia, cultura și demografia globală. În Puncte de presiune, Friedman se concentrează asupra Europei – centrul cultural și de putere al lumii în ultimele cinci secole… până acum. Analizând cele mai instabile, imprevizibile și fascinante linii de graniță ale Europei și Rusiei – și liniile de falie care au existat vreme de secole și care au fost motivul a numeroase războaie catastrofale – Friedman scoate în evidență, într-o modalitate inedită, punctele de presiune care au început din nou să cedeze. Uniunea Europeană de astăzi a fost construită în mare parte pentru a reduce la minimum tensiunile geopolitice care au sfâșiat continentul de-a lungul istoriei. După cum demonstrează Friedman, folosindu-se de o bogată analiză istorică și culturală, acest model a început să își arate limitele. Puncte de presiune relatează istoria vie a Europei și explică, cu multă claritate, care sunt cele mai volatile regiuni ale acesteia: teritoriul agitat și mereu în schimbare dintre Occident și Rusia (o zonă mare care include, în prezent, Ucraina, Belarus și Lituania); vechea linie de graniță dintre Germania și Franța și zona Mediteranei, care este leagănul iudaismului și al creștinismului și care a devenit un centru al vieții islamice.

Din paginile scrise de Friedman se desprinde o imagine clară a regiunilor și țărilor, iar istoria începe să se contureze precis. Puncte de presiune este o analiză cuprinzătoare a Europei moderne, a trecutului său remarcabil și a faliilor care s-au trezit la viață și care vor fi fundamentale în viitorul apropiat. Aceasta este cea mai oportună și, până la urmă, cea mai fascinantă carte a lui Friedman.

„… în preajma lui George Friedman, există mereu tentația de a-l confunda cu un glob de cristal, capabil să îți arate viitorul.“ — The New York Times Magazine

„Friedman descrie în culori vii o regiune unde amintirile sunt vechi, vulnerabilitățile omniprezente și amenințările apar rapid și pe neașteptate…“ — Publishers Weekly

„Kronika“ este colecția în care umanitatea este reconstruită prin cărți care ne ajută să pătrundem în culisele celor mai interesante evenimente politice, sociale sau financiare de ieri și de astăzi