Flamurile negre: Ascensiunea ISIS de Joby Warrick


Flamurile negre: Ascensiunea ISIS de Joby Warrick

Nota mea: 5 din 5 stele

Foarte tare cartea!

Asta am zis când am terminat-o de citit, prin urmare cred că e potrivit să încep articolul folosind aceleași cuvinte.

Warrick pleacă de la eliberarea lui al-Zarkawi și continuă cu ambițiile acestuia în realizarea ISIS. În paralel, Warrick povestește și despre „ajutorul” dat în formarea actualului ISIS odată cu invazia americană în Irak în 2003. Volumul urmărește evoluția lui al-Zarkawi, planurile acestuia de dezvoltare și creștere a ISIS, filosofia din spatele acțiunilor teroriștilor, precum și uciderea acestuia în 2006 și terminând cu analiza războiului civil din Siria care a permis ISIS să pună în aplicare visul lui al-Zarkawi de a constitui califatul islamic.

Joby Warrick scrie foarte fain, se vede că e jurnalist cu ani grei de experiență în spate, iar felul în care și-a organizat informațiile pentru a construi cartea m-a făcut să-l apreciez și mai mult. Subiect interesant, scrisă bine, informațiile care l-au ajutat pe Warrick să scrie volumul sunt adunate prin accesul la surse de la nivel înalt din cadrul CIA și din cadrul serviciilor secrete locale.

Warrick oferă cititorului detalii despre reacții internaționale cu privire la evoluția ISIS și intențiile lui al-Zarkawi, alături de informații despre operațiuni secrete de anvergură care dau cărții un aer binevenit de thriller. Cartea se citește foarte ușor și oferă o privire de ansamblu, care mie îmi lipsea, cu privire la modul în care ISIS a apărut și a ajuns să proclame existența califatului islamic.

Este adevărat că Warrick pare puțin părtinitor în direcția CIA, dar pe mine nu m-a deranjat acest aspect, întrucât m-a interesat în primul rând să înțeleg ascensiunea lui al-Zarkawi și modul în care a reușit acesta să crească și să transforme ISIS într-o adevărată forță militară.

Din păcate felul în care cartea este prezentă în România lasă de dorit. Respectiv coperta nu este deloc atractivă, iar blurburul cred că putea să fie mai fericit ales. Cred că Black Button Books a scos o carte cu potențial de bestseller pentru publicul din România însă nu a reușit să fructifice, în primul rând vizual, acest lucru. Cert este că le doresc mult noroc și la cât mai multe cărți cel puțin la fel de faine precum aceasta!

De ce 5 stele: pentru că este extrem de utilă pentru a înțelege ascensiunea ISIS – exact cum spune și titlul 🙂 

Prezentarea editurii:

Câştigătoare a premiului Pulitzer 2016 pentru nonfiction, Flamurile Negre: ascensiunea ISIS a fost considerată cea mai bună carte a anului 2015 de către The New York Times, The Washington Post, People Magazine, San Francisco Chronicle, Kansas City Star şi Kirkus Reviews.

Într-o relatare dinamică şi dramatică, reporterul Joby Warrick, câştigătorul premiului Pulitzer, dezvăluie felul în care acţiunile militanţilor islamişti din spatele ISIS au luat naştere într-o închisoare izolată din Iordania şi s-au răspândit cu ajutorul involuntar a doi preşedinţi americani. Bazându-se pe accesul la surse unice la nivel înalt din CIA şi din serviciile secrete iordaniene, Warrick completează puzzle-ul, moment cu moment, cu detalii operaţionale, perspective ale diplomaților și spionilor, generalilor și șefilor de stat, dintre care mulți au prevăzut o amenințare mai mare decât al-Qaeda și au încercat cu disperare să o oprească. Flamurile negre este o relatare istorică, genială şi definitivă, care expune ramificaţiile celei mai periculoase ameninţări teroriste de astăzi.

Despre autor: 

Joby Warrick este câştigătorul a două premii Pulitzer, primul pentru jurnalism în 1996 şi al doilea pentru nonfiction în 2016 pentru Flamurile negre: ascensiunea ISIS. Autor al bestsellerului publicat în 2011, The Triple Agent, Joby Warrick scrie pentru The Washington Post din 1996 despre Orientul Mijlociu, diplomaţie şi securitate naţională.

A fost corespondent UPI în Europa de Est şi a colaborat cu publicaţii ca Philadelphia Inquirer și Delaware County Daily Times.

„Reporter la The Washington Post şi autor al bestsellerului din 2011 The Triple Agent, Joby Warrick are un dar pentru a construi relatări cu o energie şi detalii de romancier şi în acest volum creează cel mai revelator portret al lui Abu Musab Al-Zarqawi, fondatorul organizaţiei care va deveni Statul Islamic (cunoscut şi ca ISIS)… Pentru cititorii interesaţi de rădăcinile Statului Islamic şi geniul malefic al fondatorului său, nu există o carte mai bună cu care să înceapă.”
Michiko Kakutani, The New York Times
„Cartea lui Warrick este probabil cea mai detaliată şi nuanţată relatare a formării şi ascensiunii ISIS publicată până acum. Flamurile negre e plină de personalităţi, dar păstrează și un focus atent pe arcul larg al istoriei.”
Boston Globe
„Warrick construiește diagrama ascensiunii lui Zarqawi de la un huligan iordanian împătimit al băuturii la unul dintre cei mai brutali jihadişti din lume. Demonstrează cât de mult îi datorează lui Zarqawi militanţii Statului Islamic: nu doar ideologia, ci chiar culoarea uniformelor pe care prizonierii le poartă în execuţiile filmate. Militanţii ISIS, explică una dintre sursele lui Warrick, sunt «copiii lui Zarqawi».”
The New Yorker

„Joby Warrick construiește Flamurile negre cu măiestria unui spion, mintea unui reporter de de investigații și cu talentul unui romancier”, spune Dana Priest, reporter Washington Postpremiată de două ori cu Pulitzer. Arareori o carte cu un subiect atât de vast și complex clarifică lucrurile cu atâta ușurință.

Black Button

New Yorkul de altădată de Edith Wharton


New Yorkul de altădată de Edith Wharton

Nota mea: 5 din 5 stele

Urăsc panseurile de doi bani care sunt folosite și răsfolosite, însă am să utilizez și eu unul adaptându-l la situația actuală cu privire la cărțile premiate cu Pulitzer, tocmai în spiritul scriiturii promovate în rândurile romanelor câștigătoare: Nici Pulitzer-ul nu mai e ce a fost. Cartea lui Edith Wharton stă dovadă.

Patru decade, patru povestiri din citadela americană New York, acest leagăn al civilizației și mofturilor americane high-class din secolul XIX. 

Fapt de zi înșelător (anii patruzeci) are drept subiect relația dintre un tată cu porniri extravagante și care visează la pereți împodobiți cu picturi europene semnate de pictori renumiți și fiul său ascultător care pleacă pe vechiul continent în căutarea acestora. Fiul, spre deosebire de tată, începe să guste arta pentru că începe să o cunoască și să o simtă, îndepărtându-se astfel de snobismul care-l reprezintă pe părintele său și societatea americană, venind acasă cu o serie de picturi italiene timpurii. Fapt care-i atrage dezmoștenirea.

Fata bătrână (anii cincizeci) ne face cunoștință cu doamna Delia Ralston care o ajută pe Charlotte Lovell să trăiască alături de fiica sa din flori. Însă rezultatul acestui gest plin de bune intenții este unul dezastruos…

Revelație (anii șaizeci) îl prezintă pe Hayley Delane și căsnicia sa nefericită alături de ușuratica sa doamnă Leila. Tânărul care povestește poartă un respect nemăsurat pentru bătrânul Delane în ciuda acțiunilor criticate de societate pe care Hayley le întreprinde adeseori. 

Ziua de anul nou (anii șaptezeci) o prezintă cititorului pe doamna Lizzie Hazeldean care este bănuită de societatea new yorkeză de adulter în momentul în care este zărită ieșind la brațul lui Henry Prest. Bănuielile sunt susținute și de faptul că soțul lui Lizzie este grav bolnav, iar averea acestora se micșorează pe zi ce trece. Lizzie nu infirmă, nici nu confirmă respectivele bănuieli, iar Henry Prest este pe cale să descopere un adevăr șocant cu privire la relația sa cu Lizzie.

Pentru a fi un scriitor care merită să rămână în istoria literaturii și numele căruia să se potrivească ca o mănușă unui premiu prestigios precum Pulitzer, atunci trebuie să fii capabil să strângi în paginile cărților tale mici bucăți de timp și de oameni astfel încât cititorii tăi să simtă că trăiesc efectiv alături de poveștile pe care le oferi. Wharton nu doar că face acest lucru, însă talentul ei o ajută să exprime într-un mod sarcastic și cu o asprime (după cum bine observa Irving Howe) neîndurătoare, tarele unei societăți în schimbare care refuză să se desprindă de vechile obiceiuri, insistând să copieze și să continue legi morale nescrise care nu se mai pot aplica în prezentul pe care par că-l detestă prin simplul fapt că distrugerea barierelor sociale și dintre sexe le arată unor familii înstărite că prezentul e al celor activi, educați și doritori de succes.

„New Yorkul de altădată al anilor cincizeci era dominat de câteva familii, care dădeau tonul cu un aer de naturalețe și opulență. Una dintre acestea era familia Ralston.

Englezii voinici și olandezii roșcovani și zdraveni se contopiseră, și se formase astfel o societate prosperă, prudentă și totuși risipitoare. A face lucrurile la scară mare devenise un principiu fundamental al acestei lumi precaute, ridicată pe averile bancherilor, ale comercianților de mărfuri indiene, ale constructorilor de vase și ale negustorilor ce aprovizionau vasele. Acei oameni bine hrăniți, cu mișcări domoale – care păreau enervanți și apatici în ochii europenilor doar fiindcă o climă capricioasă îi ușurase de câteva kilograme de prisos și le încercase nervii ceva mai mult – trăiau într-o dulce monotonie, al cărei echilibru de suprafață nu era niciodată tulburat de vreo dramă, ea consumându-se în tăcere, din când în când, undeva în străfunduri. Sufletele sensibile erau în acele vremuri asemenea unei claviaturi în surdină, pe care Soarta cânta fără să se audă vreun sunet.

Această societate compactă, construită din blocuri de piatră bine unite între ele, era dominată în mare măsură de familia Ralston și de ramificațiile ei.”

Astfel se deschide povestirea Fata bătrână, o povestire în care o doamnă Ralston intervine abrupt în viața unei tinere mame, oferindu-i șansa să trăiască lângă fetița ei și luându-i deopotrivă dreptul a fi mama copiliței. În doar câteva fraze Wharton reușește să prindă într-un mod de-a dreptul spectaculos modul în care familiile avute decid să intervină și să conducă nu doar orașul și afacerile acestuia, cât și viața personală de familie a unor locuitori. 

Afacerile, banii și faima se confundă cu viața de familie. Totul este dictat de interes, de respect, de opiniile celorlalți, de ceea ce se vede la suprafață, de ceea ce trebuie să se vadă la suprafață. Deciziile se iau în funcție de rezultatul pozitiv pe care societatea sau partenerii de afaceri îl vor percepe, restul e irelevant.

Wharton nu ezită să critice într-un mod nu foarte elegant metehnele vremurilor și ale familiilor sus puse. Nu ezită să spună povești care e foarte posibil să se fi întâmplat dat fiind modul de existență și filosofia high-class-ului din New York. Tocmai aceste povești atât de fin legate de o filosofie de viață vulgară și lipsită de umanitate o fac pe Wharton să fie vocea sufletelor îngenuncheate și reduse la tăcere de către bărbați influenți și incapabili de a vedea în familia lor altceva decât pârghii menite a le ține afacerile și renumele în zona de confort, cu femei care se transformă în tirani datorită puterii pe care bărbații lor o au, exercitându-și forțele prin bârfe și intervenții malițioase la balurile pe care le organizează și la care participă mai ales pentru a-și țese intrigile vulgare.

De ce 5 stele: Voltaire a oferit Candide. Erasmus a dat Elogiul nebuniei. Într-un alt ton, dar cu același scop, Edith Wharton predă literaturii New Yorkul de altădată

Prezentarea editurii:

Cele patru nuvele care alcătuiesc acest volum, scrise de autoarea romanului distins cu Premiul Pulitzer Vârsta inocenței, au acțiunea plasată în New Yorkul anilor ’40, ’50, ’60 și ’70 ai secolului al XIX-lea, fiecare dintre ele abordând teme cum ar fi infidelitatea, ilegitimitatea, gelozia, sistemul de clasă, precum și starea femeii în societate. Fapt de zi înșelător descrie relația furtunoasă dintre un tată dominator și fiul său; în Fata bătrână, fiica nelegitimă a unei tinere femei este adoptată de cea mai bună prietenă a ei – cu rezultate devastatoare; Revelație prezintă reabilitarea morală a unui tânăr, care este „declanșată” de întâlnire întâmplătoare cu Walt Whitman; iar Ziua de Anul Nou este o poveste despre o femeie căsătorită suspectată de adulter. New Yorkul de altădată este Edith Wharton la superlativ.

„Există doar trei sau patru romancieri americani care pot fi considerați importanți – iar Edith Wharton este unul dintre ei.”

Gore Vidal

„Adevărul e că nici un romancier al vremii noastre […] nu a fost atât de neîndurător, atât de sarcastic, atât de aspru, cum a fost Edith Wharton când a atacat vulgaritatea și eșecurile societății noastre.”

Irving Howe

Clasici Litera pune laolaltă scriitori ale căror opere reprezintă modele de perfecțiune ale tradiției literare. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din literatura lumii – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.

Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr


Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr

My rating:  1 of 5 stars 

Aveam articol scris deja pentru ziua de azi, articol despre cartea lui Boualem Sansal, 2084, însă o recenzie pe care am citit-o acum câteva zeci de minute m-a inflamat atât de tare încât bine după miezul nopții stau cu ochii în laptop, bat din palme ca apucatul fleoșcâind țânțari și fumez ca un turc cu ochii cât cepele ca să-mi exprim părerea de cititor ofticat cu privire la Toate cărțile pe care nu le putem citi din cauza unora precum Doerr  Toată lumina pe care nu o putem vedea de Anthony Doerr.

În primul rând dați-mi voie să-i bănuiesc pe cei care acordă Premiul Pulitzer că nu citesc cărțile pe care le premiază. Sau, dacă le citesc, găsesc pur și simplu cuvintele și frazele care sună total anapoda sau informațiile incorecte istoric total irelevante. Important este să stai cu șervețele de hârtie la îndemână când citești o astfel de carte, în genul onaniștilor obsedați de site-urile care îndeamnă la utilizarea în exces a amintitelor șervețele.

Discutam cu Ema acum vreo două săptămâni la o bere despre cartea asta. I-am spus că mi s-a părut că e o porcărie, o lălăială plictisitoare și prost scrisă, menită să facă cititorul să bocească și să-l distragă astfel de la faptul că e un roman slab. I-am spus că abuzul de metafore din carte e peste limita bunului simț și că majoritatea sunt de-a dreptul idioate. Nu i-am spus că mi-a adus aminte de Hoțul de cărți pentru că abia acum mi-a picat fisa că seamănă foarte mult cu acea tâmpenie răscolitoare. Doerr practică și el un șantaj sentimental care adeseori mi-a dat senzația că mi-a băgat două degete răuvoitoare pe gât pentru a-mi provoca deșertarea stomacului. Ema nu m-a crezut când i-am recitat din memorie o serie de metafore de tristă exprimare și, ulterior, am discutat telefonic, eu cu traducerea, ea cu originalul și ne-am convins că nu traducătorul este de vină pentru metaforele idioate, ci doar scriitorul.

După ce mi-a picat prima dată fisa că Doerr o arde aiurea pe tarla am început să citesc cu mult mai multă atenție perorațiile dumnealui: 

pag. 107:

Ouăle au gust de nori. De aur tors.

Pot să înțeleg comparația cu norii, dar aur tors??? Aur tors? Fire de aur? Știu că unii bucătari practică foițele de aur ca să dea un gust special supelor, foiță pe care o rad frumos în fața clientului, dar aur tors? De ce în numele sfintei metafore ar încerca cineva vreodată să mănânce aur tors??? Era o tortură în evul mediu în care se turna aur încins pe gâtul nefericiților. Și nu, nu era un tratament pentru gurmanzi, era așa cum am spus o tortură, respectiv o execuție!

pag: 111:

Lamele de soare sunt suspendate în zbor pe fuselajul avionului.

Lame de soare, zici? Bună asta, ia un Pulitzer!

pag. 112:

De unde se aude vuietul ăsta surd? Lume strânsă? Sau tot marea?

No comment. Tocmai ce mi-am resetat sinapsele ca să pot scrie mai departe.

pag. 114:

Vânt – imediat, strălucitor, dulce, sărat, radios.

Doerr e clar că nu are proprietatea cuvintelor! Cum se poate să te numești scriitor dacă tu nu ai proprietatea cuvintelor și le trântești la nimereală, doar-doar or nimeri cumva?

Un bonus, în original, de la Ema: A cookbook lies facedown in her path like a shotgunned bird.

Și favorita mea:

pag. 129:

Taică-su spune că au niște arme lucioase de parcă n-ar fi tras niciodată cu ele. Spune că au cizme curate și uniforme impecabile. Spune că arată ca și cum abia ar fi coborât din vagoane de tren cu aer condiționat.

Culmea, exact în perioada în care citeam cartea lui Doerr nu știu ce m-a lovit de m-am interesat de istoria aerului condiționat și m-a pleznit comparația tatălui lui Marie-Laure care, chiar dacă era super citit și la curent cu tehnologia, tot nu prea aveam cum să-și dea seama în 1941 cum stă treaba cu aerul condiționat. De ce? În primul rând, primele teste pentru introducerea aerelor condiționate în trenuri s-a făcut în 1930 de către Baltimore & Ohio Railroad (Doerr e din Ohio, s-o fi simțit dator să zică ceva de bine de statul său, știu eu). Chesapeake & Ohio Railroad trei ani mai târziu introduc pentru prima dată aerul condiționat în trenurile de noapte. Patru ani mai târziu,  United Air Lines, introduc aerul condiționat în avioanele lor care ofereau curse „three miles a minute”. Abia din 1947 aparatele de aer condiționat au început să fie produse în masă și să fie introduse în mașini, trenuri, avioane și să fie disponibile și pentru consumatorul casnic, deși în 1965 abia 10% din casele americanilor aveau un astfel de dispozitiv. Pentru mai multe informații, accesați SLATE și Great Achievements.

Filmele lui Doerr legate de aerul condiționat continuă și în alte pagini, nu am chef să le caut acum.

Prin urmare, s-a declanșat alarma în capul meu începând cu pagina 107, am citit cu o atenție ridicată următoarele câteva zeci de pagini, mi-a crescut tensiunea, după care am început să o citesc cu viteza cu care avionul celor de la United Air Lines își ducea pasagerii la Washington de la New York. Și tot nu mi-a plăcut cartea. Personajele sunt slab construite, iar trăirile pe care aceștia le acuză chiar și în cele mai banale situații dau senzația că avem de-a face cu niște oameni cu probleme psihice. Alternanța planurilor de lectură dintre cele două personaje este deconcertantă și nu are absolut nici o legătură de cele mai multe ori cu evoluția narațiunii întregi a romanului. E un artificiu menit să distragă atenția cititorului pentru a nu-l plictisi. Temporal, acțiunile nu pușcă de nici o culoare, deși Doerr încearcă să ne convingă că nu-i așa. 

Poate juriul care dă Pulitzer-ul nu citește cărțile cu atenție. Sau poate primesc bani. Altminteri nu pot să pricep extazul în fața cărții lui Doerr care este o carte de duzină care zgârie pe creier cu exprimările sale nefericite într-un mod extrem de agresiv. OK, poate cuiva i-a plăcut povestea, dar povestea, într-o carte, nu este alcătuită din propoziții? Or, dacă propozițiile sunt idioate, cum și unde mai găsești povestea?

Doerr este un adevărat mitralior de metafore care mai de care mai nefericite, un bombardier de metafore și comparații care suprasaturează mintea și colonul. Poate că acest gen de literatură poate să fie gustat, categoric face parte din main-stream, dar de aici până la a-l ridica în slăvi pentru calitatea literară e drum lung.

De ce 1 stea: pentru că suferă toate cărțile pe care nu ajungem să le citim din cauza celor 474 de pagini pe care le are Toată lumina pe care nu o putem vedea datorită tuturor reflectoarelor care sunt ațintite pe ea.

Prezentarea editurii:

Cu o structură labirintică pusă în pagină magistral, romanul multipremiatului scriitor american Anthony Doerr urmează vieţile a două personaje, Marie-Laure – o tânără franţuzoaică lipsită de vedere – şi Werner – un orfan de origine germană – , care ajung să se întâlnească în timp ce amândoi încearcă să depăşească suferinţa fizică şi psihică îndurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Marie-Laure se va refugia, dintr-un Paris devenit de nerecunoscut din pricina haosului care a cuprins întreaga Europă, în Saint-Malo, unde locuieşte unchiul ei care suferă de agorafobie. Werner, orfan pasionat de tehnică, şi în special de transmisiunile radio, va ajunge cu armata germană în Franţa şi, în cele din urmă, la Saint-Malo. Deşi întâlnirea dintre cei doi nu va dura mai mult de o zi, ea va fi hotărâtoare pentru destinele personajelor, afectând inclusiv vieţile generaţiilor viitoare. Povestea lor e însă şi a unui misterios diamant, în căutarea căruia se află ofiţerii germani şi despre care se spune că îi va oferi posesorului viaţă veşnică, dar niciodată fericire. Dincolo de farmecul rar al naraţiunii, cititorul va regăsi un mesaj legat de importanţa solidarităţii şi a iubirii aproapelui.

 

Hiroshima de John Hersey


My rating: 3 of 5 stars

Cutremurător volum…

Hersey adună în Hiroshima experiențele prin care au trecut câteva persoane care au reușit să supraviețuiască diavolescului atac atomic. 

Oameni simpli care s-au trezit aruncați în iad în doar câteva secunde rememorează pentru jurnalistul câștigător de Pulitzer momentele ireale de groază care i-au marcat pe viață. Un oraș a fost adus la stadiu de ruine, de istorie, de deșert în câteva zeci de secunde. Poveștile supraviețuitorilor sunt de-a dreptul șocante și parcă auzi infernul prin care au trecut pe măsură ce citești.

Nu are rost să intru în detaliile înfiorătoare care se găsesc în carte pentru că le va descoperi fiecare cititor în parte. Ceea ce vreau să vă spun este că acest volum merită și trebuie citit de orice persoană care știe să citească, iar cei care nu știu, trebuie să le fie citită pentru că astfel de atrocități nu trebuie să se mai repete vreodată.

Nu mai contează că japonezii au făcut ce au făcut la Nanking, că armata imperială a fost crudă la rându-i și crimele pe care le-a făcut pe unde au trecut sunt și ele demne de cărți de ficțiune, nicidecum nu au ce căuta în realitate, nu mai contează ce au făcut o turmă de demenți în momentul în care vezi prin ce au trecut niște civili amărâți care-și vedeau de viața lor banală și anostă și se trezesc deodată aruncați în focurile gheenei, un foc în care numai ei nu trebuiau să ardă. Nu are rost să intru în detalii cu privire la miile de copii care și-au găsti sfârșitul acasă, în școli, în spitale, în spații de joacă… concluzia se trage de la sine: războiul se duce doar pe câmpul de luptă și nu are ce căuta în casele civililor… Sper că omenirea a învățat asta deși evenimentele din ultima vreme demonstrează contrariul.

Volumul de față conține și câteva pagini dedicate vieții de după atacul atomic și cititorul poate să înțeleagă mai bine ce efect poate să aibă un astfel de eveniment asupra unui om chiar dacă a rămas în viață. Uneori, adeseori, supraviețuitorii ajung să-și dorească să fi murit și ei atunci…

De ce 3 stele: pentru că este o mărturie tulburătoare și cutremurătoare despre cât de crudă poate să fie o mână de oameni care deține prea multă putere. Mărturii care sunt menite să rămână în memoria colectivă a omenirii și care nu trebuie vreodată uitate…

Prezentarea editurii:

Pe 6 august 1945, Hiroshima a fost distrusa de prima bomba atomica aruncata vreodata asupra unui oras. Cartea de fata, capodopera jurnalistica a lui John Hersey, povesteste ce s-a intamplat in ziua aceea. Prezentat prin intermediul amintirilor supravietuitorilor, documentul acesta nemuritor, intens si plin de compasiune, a devenit un clasic „care rascoleste constiinta omenirii”. (The New York Times)

Dupa aproape patru decenii de la publicarea acestei carti celebre, John Hersey s-a intors in Hiroshima, cautandu-i pe cei ale caror istorii le relatase. Cele aflate despre ei formeaza acum capitolul final, miscator si elocvent, al cartii Hiroshima.

„Nimic din ceea ce poate fi spus despre cartea aceasta nu egaleaza ceea ce spune cartea insasi. Ea vorbeste pentru sine si, intr-un chip de neuitat, pentru omenire.”

– The New York Times

„Una dintre marile carti clasice despre razboi.”

– New Republic