Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

My rating:  2 of 5 stars 

 

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei chiar te pune pe gânduri. Pe fel de fel de gânduri: despre istorie, despre religie, despre dreptate, despre obiceiurile nechestionate şi despre cele care nu prind rădăcini în ciuda solului atât de bine îngrijit, despe familie, despre dragoste şi despre prietenie. Plasată de către editor într-o colecţie Young Adult din motive care nu-mi sunt întru totul clare, cartea de faţă, premiată şi răspremiată, câştigătoare a Newberry Medal, spune povestea unei fetiţe orfane care, după ce şi-a pierdut şi bunicul, ajunge din Barbados în America secolului XVII, la familia mătuşii sale, făcând dificilul pas înapoi de la libertatea de gândire şi de la spiritual critic predat de către bunic la rigiditatea şi lipsa de discernamânt specifice societăţilor profund religioase.

America secolului XVII trebuie să fi avut nenumărate hibe, mai ales dacă ne uităm cu binoclu de aici de sus, cocoţaţi la peste 300 de ani înălţime; dar eu nu am reuşit să mă focalizez decât pe rigiditatea religioasă. E cea care îmi atrage atenţia de fiecare dată când apare şi ce e grozav e că apare şi astăzi în vârful noianului acestuia de istorie. Războaie, superstiţii, credinţe neîntemeiate, neajunsuri de zi cu zi, parcă toate pălesc în faţa obligaţiei de a merge duminica la biserică vs. plata unei “amenzi” pentru nefrecventarea slujbei. Din pricina asta nu am reuşit nicicum să mă transport şi să mă instalez comod în cel de-al XVII-lea secol de la naşterea (cui altcuiva?) lui Iisus aşa cum binevoitor mă prevenea, de pe  coperta a patra, New York Herald-Tribune. Vopseaua asta vintage de pe coperta cărţii s-a şters şi am văzut acelaşi an 2015 ca şi cel de acum, cu exact aceleaşi obiceiuri îndoielnice, doar că ascuns sub un nor înecăcios de pudră vrăjitorească şi ameninţare cu rugul. Bag de seamă că, din punct de vedere religios, sau, mai exact acolo unde raţiunea şi ştiinţa nu îşi bagă coada, umanitatea nu a mai dat înainte, ba dimpotrivă, a stat pe loc înclinată niţel către spate. 

Prezentarea editurii: “Kit a crescut pe insula Barbados, înconjurată de dragoste și răsfățată de bunicul ei. Dar când acesta dispare, trebuie să plece pentru că nu se cuvine ca o fată de șaisprezece ani să locuiască singură. Știe că are o mătușă și un unchi care trăiesc în colonia Connecticut. Așadar, singură și disperată, pornește înspre ei într-o călătorie pe mare, către Noua Anglie. 
Când ajunge la destinație, Kit descoperă cu mâhnire un peisaj gri și umed, dar încă și mai tulburător i se pare modul de viață puritan din casa unchiului său. Nu-şi găseşte uşor locul acolo, dar asta până când o întâlnește pe Hannah Tupper, o femeie în vârstă, lângă care Kit simte că poate să fie, în sfârșit, ea însăși.
Dar coloniștii o cred pe Hannah vrăjitoare. Dacă află că tânăra îi este prietenă, același lucru îl vor crede și despre ea. Kit trebuie să aleagă: să-și abandoneze singura prietenă sau să-i rămână alături, chiar dacă ar putea pierde totul?”

Toate asezonate cu două-trei poveşti uşoare de dragoste şi întărite cu una grozavă despre prietenie, dau la iveală o carte plăcută pe care, totuşi, din pricina temelor dificile şi profunde, cred că editorii au ales să o publice la ed. YA, şi nu la jovialul Arthur. Poate că cei mai mari vor fi avut aşteptări mari, la rându-le, de la carte şi poate că mulţi nu vor fi dezamăgiţi, dar m-aş bucura mai curând să aflu că unii dintre cei mai mici au citit cu atenţie cartea şi că, deşi nu au înţeles totul, au început să-şi pună întrebări, că vor reveni curând la carte, pentru că îi va aştepta din nou o delicată şi inteligentă lecţie despre umanitate, despre istoria sa, cu suişurile şi coborâşurile sale, cu tot ce ne-a adus aici şi mai ales cu cele care încă ne mai ţin pe loc, refuzând cu obstinaţie să ne ducă mai departe.