Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare


Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

My rating:  2 of 5 stars 

 

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei chiar te pune pe gânduri. Pe fel de fel de gânduri: despre istorie, despre religie, despre dreptate, despre obiceiurile nechestionate şi despre cele care nu prind rădăcini în ciuda solului atât de bine îngrijit, despe familie, despre dragoste şi despre prietenie. Plasată de către editor într-o colecţie Young Adult din motive care nu-mi sunt întru totul clare, cartea de faţă, premiată şi răspremiată, câştigătoare a Newberry Medal, spune povestea unei fetiţe orfane care, după ce şi-a pierdut şi bunicul, ajunge din Barbados în America secolului XVII, la familia mătuşii sale, făcând dificilul pas înapoi de la libertatea de gândire şi de la spiritual critic predat de către bunic la rigiditatea şi lipsa de discernamânt specifice societăţilor profund religioase.

America secolului XVII trebuie să fi avut nenumărate hibe, mai ales dacă ne uităm cu binoclu de aici de sus, cocoţaţi la peste 300 de ani înălţime; dar eu nu am reuşit să mă focalizez decât pe rigiditatea religioasă. E cea care îmi atrage atenţia de fiecare dată când apare şi ce e grozav e că apare şi astăzi în vârful noianului acestuia de istorie. Războaie, superstiţii, credinţe neîntemeiate, neajunsuri de zi cu zi, parcă toate pălesc în faţa obligaţiei de a merge duminica la biserică vs. plata unei “amenzi” pentru nefrecventarea slujbei. Din pricina asta nu am reuşit nicicum să mă transport şi să mă instalez comod în cel de-al XVII-lea secol de la naşterea (cui altcuiva?) lui Iisus aşa cum binevoitor mă prevenea, de pe  coperta a patra, New York Herald-Tribune. Vopseaua asta vintage de pe coperta cărţii s-a şters şi am văzut acelaşi an 2015 ca şi cel de acum, cu exact aceleaşi obiceiuri îndoielnice, doar că ascuns sub un nor înecăcios de pudră vrăjitorească şi ameninţare cu rugul. Bag de seamă că, din punct de vedere religios, sau, mai exact acolo unde raţiunea şi ştiinţa nu îşi bagă coada, umanitatea nu a mai dat înainte, ba dimpotrivă, a stat pe loc înclinată niţel către spate. 

Prezentarea editurii: “Kit a crescut pe insula Barbados, înconjurată de dragoste și răsfățată de bunicul ei. Dar când acesta dispare, trebuie să plece pentru că nu se cuvine ca o fată de șaisprezece ani să locuiască singură. Știe că are o mătușă și un unchi care trăiesc în colonia Connecticut. Așadar, singură și disperată, pornește înspre ei într-o călătorie pe mare, către Noua Anglie. 
Când ajunge la destinație, Kit descoperă cu mâhnire un peisaj gri și umed, dar încă și mai tulburător i se pare modul de viață puritan din casa unchiului său. Nu-şi găseşte uşor locul acolo, dar asta până când o întâlnește pe Hannah Tupper, o femeie în vârstă, lângă care Kit simte că poate să fie, în sfârșit, ea însăși.
Dar coloniștii o cred pe Hannah vrăjitoare. Dacă află că tânăra îi este prietenă, același lucru îl vor crede și despre ea. Kit trebuie să aleagă: să-și abandoneze singura prietenă sau să-i rămână alături, chiar dacă ar putea pierde totul?

Toate asezonate cu două-trei poveşti uşoare de dragoste şi întărite cu una grozavă despre prietenie, dau la iveală o carte plăcută pe care, totuşi, din pricina temelor dificile şi profunde, cred că editorii au ales să o publice la ed. YA, şi nu la jovialul Arthur. Poate că cei mai mari vor fi avut aşteptări mari, la rându-le, de la carte şi poate că mulţi nu vor fi dezamăgiţi, dar m-aş bucura mai curând să aflu că unii dintre cei mai mici au citit cu atenţie cartea şi că, deşi nu au înţeles totul, au început să-şi pună întrebări, că vor reveni curând la carte, pentru că îi va aştepta din nou o delicată şi inteligentă lecţie despre umanitate, despre istoria sa, cu suişurile şi coborâşurile sale, cu tot ce ne-a adus aici şi mai ales cu cele care încă ne mai ţin pe loc, refuzând cu obstinaţie să ne ducă mai departe.

Serie de autor Neil Gaiman – Noroc cu laptele


My rating: 5 of 5 stars 

Oooh, ce fantezie, ce nebunie, ce frumuseţe de cărţulie ai în faţă, habar nu ai, dragă cititorule!

Am citit volumaşul lui Gaiman mai întâi în engleză după care am aflat că urmează să apară şi la editura Arthur şi am mai citit-o încă o dată, atât e de faină. Mi-a plăcut suficient de mult cât să insist să o citească şi Elena, la fel cum am făcut şi cu Cei doi teribili, carte cu care atât am bătut-o la cap încât a cedat şi a citit-o în câteva ore, şi a fost la fel de entuziasmată ca şi mine.

Gaiman reuşeşte un adevărat spectacol deosebit de amuzant şi incitant care garantat îi va face pe puşti să adore cartea şi pe părinţi să o citească vinovat pe ascuns.

Nu mai intru în detalii ci vă las în compania unei scurte povestioare inspirată de cartea lui Neil Gaiman:

Salut Matei,

 

Am încercat să te sun, dar nu aveai semnal. Am trecut pe la tine ca să-mi cer scuze că nu am ajuns alaltăieri să-ți dau cartea lui Neil Gaiman, Noroc cu laptele… Mă gândesc că ești supărat, dar ceva extraordinar s-a întâmplat și ăsta fost și motivul pentru care nu am reușit să ajung.

M-am oprit la un magazin care vinde sendvișuri și mi-am luat la promoție un sendviș cu mușchi țigănesc și un lapte bătut.

M-am așezat pe o bancă ca să mănânc și am deschis cartea ca să mă mai uit la pozele lui Chris Riddell din Noroc cu laptele… când ce să vezi?!? Un ditamai dinozaurul mă înșfacă de ceafă și mă aruncă într-un balon care se înalță ca din pușcă în înaltul cerului!

Am rămas cu gura atât de căscată încât firimituri de pâine mi-au căzut în sân, bucățele de salată verde atârnau și se zbăteau în bătaia vântului, laptele bătut făcea bulbuci și împroșcam extrem de neelegant norii, haina mea și haina dinozaurului, iar o felie groasă de pâine se scutură de emoție din mâna mea și se izbi direct de un fel de buton ca un rubin care puse în mișcare o nebunie de mașinărie ce începu să facă la fel ca mașina mea de spălat când nu are chef să spele haine.

  • Hei, Omul cu Laptele, iar te-ai pierdut?

Ce puteam să răspund, Matei? Habar nu aveam ce vorbea. Bine, aveam o idee, dar îmi era prea frică să o rostesc și să o cred, pentru că ceva-mi spunea că este foarte posibil să-mi las impresia că nu sunt în toate mințile și nu cred că m-aș înțelege cu mine cel fără toate mințile acasă.

M-am uitat la el, m-am uitat la cutia de lapte bătut, m-am uitat la sendviș și am vrut să mă uit și la carte, dar atunci am observat, când m-a răpit dinozaurul, cartea a rămas pe bancă! M-am panicat pentru că știu cât de mult îți doreai cartea și ți-am promis că ți-o aduc și acum, ca să vezi stupiditate, un dinozaur mă plimbă la sute de metri de pământ și eu am pierdut-o!

  • Ăăă, domnule Dinozaur…
  • Steg! Profesorul Steg, păi se poate?
  • Domnule Profesor Steg, am uitat cartea pe banca de unde… de pe care m-ați ridicat ca să facem cunoștință și… aș vrea să o recuperez. E pentru un prieten și…
  • Heheeeei! Cum să nu! Stai numai să apăs pe niște butoane, să activez mașina timpului și mergem după ea!

Matei, nu mai am loc pe șervețel să-ți scriu ce s-a întâmplat, poate ne întâlnim și am să-ți spun prin ce grozăvii am trecut ca să recuperez cartea. Pirați, Vampiri, Azteci și Zei cu un singur ochi, Poliția Galactică care e formată tot din dinozauri, curată nebunie, Matei!

Te rog să mă suni când găsești bilețelul de la mine că am încercat să te tot sun de dimineață și-mi spune că nu ai semnal. Sper că ești bine și că nu ești foarte supărat.

De ce 5 stele: pentru că este o povestire fantastic de amuzantă, excelent ilustrată, o adevărată aventură exotică care te va bucura şi entuziasma. Este una dintre acele cărţi pe care abia aştept să le citesc cu Vlăduţ, cărţi pe care cred că orice părinte ar trebui să le citească alături de copiii lor pentru a se distra împreună. E atât de uşor să o faci când există astfel de cărţi.

Un ursuleț simpatic foc! Paddington – Michael Bond


Click pe poza si cumpara cartea! Transport gratuit 😉

Paddington de Michael Bond
My rating: 4 of 5 stars

A fost o dată un ursuleț venit din întunecatul Peru care mânca marmeladă de portocale în gara Paddington. Un domn, Brown, și o doamnă, tot Brown, l-au îndrăgit de cum l-au văzut. L-au îndrăgit atât de tare încât l-au luat acasă și l-au numit Paddington după numele gării în care s-au întâlnit. Și Paddington i-a iubit la rândul pentru că este un ursuleț deosebit de civilizat, dar care intră mai tot timpul în belele. De cele mai multe ori fără voia lui. Nu ai cum să te superi pe Paddington chiar dacă-ți inundă casa sau de nu-i iese un truc magic și-ți distruge ceasul de mână la care ții ca la ochii din cap.

Eu l-am descoperit pe Paddington la 31 de ani. Pe când era mic, nu știam de ursuleți cu maniere elegante, iubitori de marmeladă de portocale, călători cu metroul și iubitori de piese de teatru.

Știam de Iepurilă Varză-Dulce, de exemplu.  Care era simpatic, dar în niciun caz atât de inteligent și amuzant precum Paddington. Dacă stau și mă gândesc, cred că am ratat câteva ocazii de a-mi face copilăria puțin mai, hum…, să-i zic, burgheză. Nu cred că mi-ar fi stricat această educație.

În fine, nu despre copilăria mea vreau să vă povestesc aici, ci despre un extraordinar ursuleț pe nume Paddington.

Dacă te uiți după Paddington pe internet, dacă ai să cauți recenzii, ai să vezi că este unul dintre cele mai îndrăgite personaje de adulți și copii în egală măsură. Nici nu mă miră! Nu ai cum să nu-l iubești!

L-am luat în brațe pe ursuleț și l-am primit în familia noastră cu zâmbetul pe buze.

Ne-a făcut să râdem și să ne bucurăm pentru momentul când Vlăduț o să-l descopere la rându-i.

Paddington este un fel puști neastâmpărat, singura diferență fiind că micul șturlubatic e acoperit de blană. Nu stă o clipă locului, este plin de bune intenții, însă niciodată lucrurile nu crapă acolo unde le lovește el.  Din fericire, Paddington reușește întotdeauna să scape din poznele pe care le face pentru că este mult prea simpatic, amuzant și nevinovat ca să te superi pe el.

Recent a apărut și un film în care îl putem vedea pe simpaticul ursuleț. Noi încă n-am ajuns la cinema dar sigur o vom face cât de curând.

Și pentru că este luna decembrie, iar cei mici își așteaptă cu înfrigurare cadourile și-și numără de zor obrăzniciile de peste an, blogul lui van Firescu și Editura Arthur îți oferă șansa de a câștiga pe veci prietenia lui Paddington și cartea în care ursulețul își petrece primele aventuri.

Mai pe seară, fii cu ochii pe noi pentru că ți-am pregătit un concurs cu totul și cu totul special!

De ce 4 stele: pentru că e mai mult decât o carte: este un prieten care-ți va fi mereu aproape indiferent de starea sufletească în care te afli. Paddington are toate calitățile ca să nu te mai simți vreodată singur!

Planeta de aur de KJ Mecklenfeld – despre plăcerea de a citi o carte editată pe cont propriu


Click pe poza ca sa vezi de unde poti lua cartea!

Planeta de Aur de KJ Mecklenfeld

My rating: 4 of 5 stars

Am pus ochii pe Planeta de aur încă de când am văzut un give away pe goodreads. Nu am câștigat give away-ul dar cum-necum l-am cunoscut, întâmplător pe autor și cartea a ajuns, într-un final fericit, la mine.

Cum am primit-o m-am și apucat de ea, cu inima puțin strânsă pentru că autorul îmi devenise simpatic și nu eram foarte sigur peste ce aș fi putut da în volumul din în fața ochilor. Din fericire, o supriză extrem de plăcută mă pândea cu ochi șăgalnici de prin paginile cărții.

Hendrik de Mol este un băiat care trăiește într-un muzeu de jucării împreună cu bunicul său. Lui Hendrik îi este frică de spații deschise și nu a părăsit niciodată casa, strecurându-se prin tunele săpate de bunicul Martinus. Hendrik de Mol își petrece majoritatea zilelor având grijă de jucăriile din Muzeu și jucându-se cu ursul Berend. Însă, într-o noapte, o un schelet malefic cunoscut drept Calavera dă iama în muzeu, îl răpește pe bunicul Martinus, acum transformat într-un spărgător de nuci, îl schimbă pe Hendrik într-o cârtiță de pluș și dispare pe o oarecare Planetă de lemn hotărât, pare-se, să afle Cel Mai Important Secret din Univers al cărui păstrător este tocmai Martinus. Ce nu știe Calavera este că Hendrik este un băiat nemaipomenit de curajos care are un urs de pluș erou de război galactic cu o sabie la purtător demnă de un Jedi. Ei, pregătește-te de o aventură spectaculoasă într-o lume fabuloasă în care jucăriile știu să fie și războnici adevărați, chiar dacă sunt din plușul cel mai pluș!

Ce m-a entuzismat în mod deosebit a fost scriitura naturală, cursivă, lipsită de fanfaronadă și total în afara sistemului care te învață cum să scrii de parcă ai fi un robot. Fără greutatea canoanelor pe umeri, fără presiunea unui maestru sau educator care să stea cu joarda-n umbră și să-l altoiască când se abate de la sfânta învățătură, KJ Meckenfeld își lasă imaginația liberă și scriitura să se formeze de la sine. Se vede avântul și plăcerea de a scrie pe care, eu unul, o caut la scriitori. Plăcerea pură a creatorului care-și vrea cititorul prins în menghinele cuvintelor pe care le așterne pe hârtie numai și numai pentru acel cititor, acel cititor ales dispus să împărășească din toată inima aventura pe care autorul i-a pregătit-o cu limba meșteșugit scoasă în colțul gurii. Ce să mai, un adevărat diamant neșlefuit.

Acum nu vă imaginați că este o capodoperă, însă are tot ce-i trebuie pentru a merita atenția publicului cărui îi este adresat și nu numai. Faptul că este scrisă pe cont propriu și că-i lipsește un editor care să dezvolte și să scoată-n evidență specialul pe care-l are cartea, se vede. Potențial există, însă rămâne acea figură demonică care-i sperie pe mulți scriitori, figura editorului și a redactorului specializat, care-ți ia copilul pentru a-i aplica o agresivă operație estetică pe care tu nu o consideri necesară. Mă bucur enorm că am avut ocazia de a citi acest, pot să-i zic, manuscris și că-l voi putea compara cu volumul editat de o editură serioasă pentru că voi ști în detaliu unde a operat mintea chițibușară a editorului.

Scriitura da, m-a entuziasmat, dacă nu v-ați prins încă.

Lumea imaginată de Mecklenfeld este o lume pe care eu nu credeam, cu toată sinceritatea v-o spun, că ar fi în stare să mă atragă vreodată. Lumea animalelor de pluș este o necunoscută din toate punctele de vedere pentru mine. Nu am avut vreodată animale de pluș, nu m-am jucat cu ele, nici măcar Vlăduț nu are astfel de jucării. Însă Planeta de aur a reușit, datorită combinației neprevăzute de acțiune a la filme gen Star Wars cu nițel fantasy și suficient praf de basm, să mă facă să-mi imaginez lumea din mintea lui Mecklenfeld suficient de bine și de clar cât să-mi doresc să văd o ecranizare după carte. Or, eu rar pățesc astfel de lucruri…

Narațiunea este binișor legată, sunt mici sincope ici-colo, lucru însă nu atât de deranjant și evident cît să te facă să vrei să dai cu volumul de pereți sau să-l abandonezi. Grija pentru evoluția poveștii se vede, se simte, se trăiește și te leagă și mai mult de Mecklenfeld și basmul lui. Faptul că scriitorul intră foarte repede în acțiune și nu pierde timpul cu introduceri plictisitoare te face să rămâi lipit de carte și nici nu-ți dai seama când ai ajuns la ultima pagină. Un mare plus pe care scriitori cu experiență și câteva romane la activ nu-l au, fiind prea pierduți în adularea propriului talent și propriei imagini.

Personajele sunt care mai de care mai interesante, ușor de reținut și îndrăgit. Deși nu rupe gura târgului cu ele, niciun personaj nu este enervant de lipsit de personalitate. Da, clișeele side-kick-ului, al super-eroului, al copilului ALES, al maleficului și trădătorului apar, dar unele sunt necesare oricărei povestiri, până la urmă. Partea bună a Planetei de aur este că personajele par veridice și sunt foarte ușor de urât sau iubit, iar imaginea lor se formează lesne în mintea cititorului, astfel că nu te vor lăsa în pace nici după ce vei termina cartea de citit. Peștele-Banană, de exemplu, este unul dintre personajele de care eu unul m-am atașat. Dar nu vă pot spune foarte multe pentru că v-aș răpi plăcerea lecturii.

Entuziasmul care m-a condus când am scris această recenzie nu m-a părăsit încă și acest lucru se poate simți foarte ușor. Nu mi-a cerut o recenzie laudativă, nu m-a rugat să fiu tolerant, ba chiar a fost cu inima cât un purice când a văzut că i-am luat cartea la lecturat. Opinia pe care ați citit-o este un sinceră și recomandarea de lectură o fac din toată inima și cu toată încrederea că nu dau greș. Și da, am senzația că acest mic volumaș are un potențial enorm de a deveni o carte prezentă pe foarte, foarte, foarte multe noptiere de tineri cititori și părinți.

De ce 4 stele: pentru că nimic nu este mai frumos decât forța sinceră și naturală a unui scriitor care iubește ceea ce face. Se citește cu sufletul la gură pentru că așa a fost scrisă și se trăiește cu sufletul la gură pentru că așa stă și acest proaspăt autor când vede că cineva îi citește cartea. O aventură rapidă, plăcută și care nu-ți lasă clipe de respiro în lumea magică a jucăriilor de pluș. O aventură pe care nu vrei, chiar nu vrei, să o ratezi.

Cartile se pot cumpara, momentant, de aici: Planeta de aur – KJ Mecklenfeld