Seria Detectivii Aerieni: Dosarul popcorn și Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea


Dosarul Popcorn de Ana Rotea                                                          Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea        

Nota mea: 5 din 5 stele                                                                         Nota mea:  5 din 5 stele

Nu obişnuiesc să judec vreo carte în funcţie de autorul ei. Ştiu, sunt critici sau profesori sau mai ştiu eu ce învăţaţi care îi sfătuiesc pe cititori să plaseze bine o scriitură în cadrul biografiei autorului, şi mai bine în vremurile în care a fost scrisă şi analizeze acest întreg atunci când discută despre o carte. Nu zic nu, cel mai adesea este foarte instructiv să faci toate astea, însă nu pot uita nici întrebarea unui îndrăgit filosof francez: “Ce contează cine scrie?” ca un ecou al binecunoscutei “legi” a cunoaşterii: nu contează cine garantează pentru o afirmaţie, contează dacă e adevărată. Am făcut această plictisitoare introducere pentru a clarifica un lucru: nu apreciez o carte mai mult pentru că e scrisă de un autor român şi nici nu recomand vreodată cărţi scrise de autorii români doar pentru a promova “cultura autohtonă”. Dacă o carte e mai bună decât Un veac de singurătate, atunci o recomand prietenilor, altminteri m-aş bucura dacă ar citi cartea lui Marquez şi nu cu ultimele apariţii de carte românească.  

În literatura pentru copii însă lucrurile stau, cum era de aşteptat, aşa şi aşa. Oricât de imparţial ai vrea să fii cu autorul, capacitatea de receptare uşoară a textului  îţi modifică mult perspectiva. Altfel şi abrupt spus, chiar dacă aş vrea să o compar pe Ana Rotea cu Sally Gardner şi pe Detectivii aerieni cu trupa Aripi şi Co. nu pot trece peste faptul că poveştile şi “cazurile” detectivilor autohtoni sunt mai pe înţelesul copiilor şi, din pricina aceasta, mai pe placul lor. O clientă îmi spunea în preajma Crăciunului că se bucură nespus de apariţia cărţii Rostogol merge acasă, pentru că astfel copiii săi au poveşti pe care le pot lesne pricepe; ei nu mai pot înţelege acum Hansel şi Gretel sau alte basme asemenea în care părinţii îşi abandonează copiii flămânzi în pădure câtă vreme propriii părinţi sunt toată ziua pe capul lor şi îi îndoapă în fel şi chip. Şi chiar şi în absenţa unor astfel de elemente fantastice, poveştile de pe alte meleaguri au mai tot timpul ceva străin, greu sau imposibil de înţeles pentru copii, de la detalii ce necesită o explicitare în josul paginii cu privire la, de pildă, structura şi programa din învăţământ sau banalele lanţuri de hypermarketuri cu tipurile de produse pe care le comercializează până la gusturile personajelor, la sărbătorile şi obiceiurile lor de zi cu zi.

Asta nu înseamnă că cele două cărţi în discuţie au singurul avantaj de a fi autohtone, deşi atârnă mult la cântar faptul că cele două cazuri se petrec în timpul vacanţelor de vară, respectiv de iarnă, că protagoniştii stau la bloc şi îşi caută indiciile prin cartier, prin piaţă, la restaurantul chinezesc în primul caz, sau, în cel de-al doilea, în parcul în care primarul a improvizat un orăşel al copiilor cum obişnuiam să îi spunem sau că cele două cazuri sunt cât se poate de plauzibile în zilele şi în lumea noastră. Autoarea reuşeşte să pătrundă întru totul în universul personajelor sale. Limbajul, descrierile, comportamentul celor patru copii (şi-un căţel) sunt cât se poate de naturale, de parcă un adult nici nu ar fi pus mâna pe vreun pix sau pe vreo tastă ca să le creioneze. Şi totuşi umorul, replicile sunt la fel de delicioase pentru cei mari pe cât sunt de serioase pentru cei mici. Ba chiar, de la un volum la altul am avut impresia că autoarea se perfecţionează, că nu mai lasă nici o frază nefinisată, că nu e nimic în plus sau în minus, că atenţia i s-a îndreptat la fel de mult pe modul de construcţie al poveştii pe cât s-a îndreptat asupra poveştii înseşi. Ce poveste?

De fapt sunt deja două, două cazuri: unul cu o dispariţie a unui porcucşor de Guineea pe care Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc încearcă să o rezolve întrecându-se cu o echipă concurentă numită Fafeflafi, caz care se ramifică şi se complică suficient de palpitant şi de inteligent cât să garanteze un început de serie care să capteze atenţia cititorilor (şi să câştige Trofeul Arthur) şi cel de-al doilea, care, deşi tematic, implicând dispariţia a câtorva mii de clopoţei de Crăciun care urmau să împodobească un întreg parc, poate fi citit în orice anotimp; mai mult decât un aer de sărbătoare pe care îl respiră cel de-al doilea volum, mie mi s-a părut că aici primează autenticitatea, familiaritatea şi grija extraordinară a autoarei la fiecare detaliu şi mai ales la modul în care construieşte personaje secundare nemaipomenit de caraghioase şi de pline de persoanlitate.

Deşi plasate într-o atmosferă cât se poate de reală, “cazurile” Anei Rotea mi-au adus aminte, cum pomeneam mai sus, de seria Aripi şi Co. Deşi aceasta îşi duce veacul în lumea zânelor, a pisicilor vorbitoare şi a căpcăunilor, ambele serii de aventuri detectivistice au parte de suspans, de umor, de imaginaţie şi inteligenţă, de naturaleţe şi mai ales de un curs cumva ascendent: pare-se că următoarea carte nu are cum să dezamăgească, autoarele au înţeles cum stau lucrurile în lumea copiilor, a detectivilor şi a adulţilor care le scriu poveştile, de acum nu trebuie decât să le lăsăm să îşi facă treaba şi să ne bucurăm de cărţile lor.

De ce 5 stele (pentru fiecare volum): Pentru că la un loc avem o serie de nota 10, bineînţeles.

Pânza Charlottei de E.B. White


 

Pânza Charlottei de E.B. White
My rating: 5 of 5 stars

Coperta patru enumeră cu rigurozitate topurile care de care mai redutabil în care Pânza Charlottei se găseşte pe locul fruntaş: Topul celor mai bune 21 de cărţi pentru copii (BBC Culture), Top 100 cărţi de proză pentru copii (Children’s Book Guide), Top 100 cele mai bune cărţi pentru copii din toate timpurile (School Library Journal), Topul celor mai vândute cărţi pentru copii (Publishers Weekly), Topul profesorilor pentru cele mai bune 100 de cărţi pentru copii (National Education Association), Topul părinţilor pentru cele mai bune 100 de cărţi pentru copii (Parent&Child). Desigur, există nenumărate topuri. în fruntea unora se afla Pânza Charlottei, în fruntea altora Regele tuturor sălbăticiunilor, Pădurea fermecată, Watership Down sau Harry Potter, iar ele ţin cont de nenumăraţi factori. Nu mă pot gândi, totuşi, la un top în care Pânza Charlottei să nu se găsească în primele 5 cărţi. Poate doar unul pentru copii foarte mici – cartea nu are ilustraţii defel în ediţia românească  şi, în general, mi s-a părut destul de dificil să îi explic unui copil de doi ani felul în care apar pânzele de păianjen şi ce înseamnă, de fapt, viaţa unui păianjen cu etapele sale.

Departe de a fi eu însămi, din păcate, o iubitoare de animale şi departe de a fi iubitoare de porci oricât de fashionable ar fi această pasiune, am pus cartea undeva în primul rând ca să fiu absolut sigură că, de îndată ce Vlăduţ va învăţa să citească o va găsi la îndemnână. O frumoasă lecţie de viaţă care vine, pentru a câta oară?, de la animale şi încă de la unele pe care suntem obişnuiţi să le ignorăm chiar şi în poveşti, dacă nu punem la socoteală nemaipomenitele aventuri ale lui Spiderman. Pentru a-l salva pe porcul Wilbur peste măsură de sensibil şi naiv de la friptura de Crăciun o păienjeniţă, Charlotte pe numele ei mic, îşi pune în joc toată inteligenţa, calmul şi priceperea şi, cu ajutorul animalelor de prin curtea destul de amabile de altfel, deşi nu grozav de inteligente, dar şi a şobolanului Templeton, egoist şi viclean, reuşeşte să îl facă pe porcul domnului Zuckerman o adevărată vedetă.

S-au spus multe despre Pânza Charlottei şi pe bună dreptate. O lecţie despre prietenie şi iscusinţă venită nu doar de la Charlotte, dar şi de la cine te aştepţi mai puţin – urâciosul şobolan Templeton. Una despre încredere în oameni şi alta despre încredere în animale. O lecţie despre bucuriile copilăriei, alta despre loialitate. O lecţie despre trecerea timpului şi despre cum trebuie să valorifici această trecere, despre felul în care poţi să te foloseşti de propria soartă pentru a înfrumuseţa şi salva vieţile altora. Pânza Charlottei trebuie neapărat citită de părinţi. Poate de către părinţi copiilor, poate fiecare pe cont propriu cu propriul exemplar în mâini. Nu contează cum şi când o citiţi, important e să o faceti. Internetul e plin, pe de altă parte, de avertismente privind filmul care, se pare, nu se ridică la înălţimea cărţii. Poate o fi aşa, poate n-o fi. Ştiu însă, că, cel mai adesea, e bine să începeţi cu povestea scrisă, mai ales când e una de cince stele, uneori nici nu mai ajungi la film.

Prezentarea editurii:

O păienjeniţă şi o copilă îşi unesc forţele pentru a salva cel mai straşnic porc care s-a născut vreodată. 

LOCUL 1 ÎN:

Topul celor mai bune 21 de cărţi pentru copii 

BBC Culture

Topul celor mai vândute cărţi pentru copii 

Publishers Weekly 

Top 100 cărţi de proză pentru copii

Children’s Books Guide

Top 100 cele mai bune cărţi pentru copii din toate timpurile

School Library Journal

Topul profesorilor pentru cele mai bune 100 de cărţi pentru copii

National Education Association

Topul părinţilor pentru celor mai bune 100 de cărţi pentru copii

Parent & Child  (Scholastic)

Wilbur este un porcuşor sensibil, care iubeşte pe toată lumea. Pentru el o viaţă fericită înseamnă o porţie bună de mâncare şi prieteni dragi alături. Chiar şi stăpânii care îi puseseră gând rău ajung să înţeleagă ce minune au în ogradă. Iar Wilbur, porcul care leşină de emoţie ca nimeni altul, răspunde bunătăţii cu dragoste şi loialitate.

Domnul Sconcs de David Walliams


Domnul Sconcs de David Walliams

My rating:  3 of 5 stars 

Asemănarea cu Roald Dahl nu se datorează numai ilustratorului. Daca aş fi citit cartea fără să ştiu numele autorului, pe Roald Dahl l-aş fi bănuit. Poate tocmai asemănarea aceasta pe care am găsit-o izbitoare m-a făcut să nu îi acord Domnului Sconcs patru stele.

Povestea este cea a unei familii scoase parcă dintr-o caricatură de Quentin Blake: mama, doamna Fărâmă – candidată pentru Parlamentul Marii Britanii, mereu mai elegantă şi mai ridicolă decât este cazul, cu părul întotdeauna ţeapăn din pricina fixativului şi cu taiorul perfect călcat, sora Annabelle, pricepută nevoie mare la activităţi extraşcolare care se întind pe patru pagini printre care: dans, step, jazz contemporan, break-dance, hip-hop, krumping,  mers pe picioroange, pictură pe broaşte de porţelan, antrenament pentru Turul Franţei, stagiu pe lângă un neurochirurg, cântat la oboi, sărituri cu schiurile in Elveţia, olărit în avion,, înot pe Canalul Mânecii, kick-boing thailandez, întreţinerea motocicletelor, fabricarea lumânărilor, îngrijirea vidrelor etc., tatăl – un pasionat de muzică prins într-o fabrică şi Chloe, o fetiţă de 12 ani care într-o zi intră în vorbă cu Domnul Sconcs rămânându-i datoare cu niscavai cârnaţi şi, temporar, Domnul Sconcs însuşi, vagabondul de pe bancă, cel care face baie o singură dată pe an şi a cărui poveste se dovedeşte cutremurătoare, unicul aliat al lui Chloe într-o lume în care mama o desconsideră, sora îi face zile negre, tatăl nu o poate ajuta, iar colegele de şcoală o necăjesc mereu.

În cel mai scurt timp, din pricina programului doamnei Fărâmă care include, printre altele, alungarea tuturor vagabonzilor de pe străzi, Domnul Scons îşi va găsi adăpost în magazia familiei. Ce va descoperi Chloe în spatele manierelor impecabile şi a bunului gust autentic de care dă dovadă domnul Sconcs nu doar că va da peste cap întreaga familie, dar cumva ajunge de importanţă pentru conducerea ţării. De altfel, întâlnirea dintre Domnul Scons şi Primul-Ministru  mi-a amintit atât de mult de cea dintre Regină şi Marele Uriaş Prietenos încât spuneam că mi-aş fi pierdut banii într-un pariu privind identitatea autorului.

Nu am citit Bunicuţa Hoţomană şi nici Băiatul miliardar, deşi am pus de ceva vreme ochii pe ele. Cumva, mereu apărea ceva înainte. Noua colecţie de primăvară a editurii Arthur în care văd cu bucurie că se poată galbenul, după ce toată toamna a fost cafenie (nu atât la Art, cât în zona de noutăţi) m-a făcut să încep cu acest Domn Sconcs şi să îmi petrec o după-amiază cu o carte şi un film, în cel mai plăcut mod posibil.

De ce 3 stele? Pentru că este o carte distractivă, emotionantă şi surprinzătoare, plină de curaj, bunăvoinţă şi de lecţii de viaţă frumos împachetate.

Prezentarea editurii:

Duhoarea domnului Sconcs se simte de la două poşte. Asta nu e neapărat de mirare, pentru că trăiește pe străzi.

Dar bătrânul se dovedeşte a fi un prieten de nădejde şi micuţa Chloe îl găzduiește pe ascuns în magazie. Surprizele nu se opresc aici. Între timp casa ei devine scena unor situaţii inedite, iar domnul Sconcs scoate la iveală propriile mistere. Pentru că fiecare vagabond are povestea lui.

O carte de David Walliams, autorul bestsellerurilor Băiatul miliardar și Bunicuța hoțomană.

Povestea Ellei de Gail Carson Levine


Povestea Ellei de Gail Carson Levine

My rating:  5 of 5 stars 

Dacă s-ar zice că fiecare an în cărţi este întocmai precum prima/primele cărţi pe care le citeşti pe 1 ianuarie, atunci aş fi incântată şi mi-aş spori considerabil aşteptările pentru 2016 mai ales că şi următoarele cărti citite au fost pe măsură. Începutul anului m-a prins dormind, dar dormind cu două cărţi în mână – Povestea Ellei în stânga şi What if? în dreapta. Până când îmi voi da seama ce şi cum aş putea scrie despre What if? pot încerca să explic de ce Povestea Ellei este o nemaipomenită surpriză pe care nu aş fi bănuit-o nicicând în spatele condurului de Cenuşăreasă de pe copertă şi al titlului care nu îmi spunea nimic, deşi înţeleg acum că volumul este câştigător al Newbery Honor şi că pe undeva există şi un film cu Anne Hathaway destul de popular.

Ella este extrem de inteligentă, jovială, frumoasă, plină de umor şi extrem de iubitoare, întocmai ca prinţesele din poveşti cărora, cu propriile arme, Ella le face concurenţă.  Doar că, spre deosebire de acestea, Ella este ”binecuvântată” cu darul supunerii de la naştere, astfel că în faţa oricăror surori sau mame vitrege, în faţa unui căpcăun sau a unui prinţ Ella nu ar putea nicicând să spună „nu”. Lucrul acesta o pune în mare încurcătură adesea, mai ales că s-a văzut nevoită să se supună unicei porunci date de mama sa, aceea de a nu pomeni nimănui despre darul primit de la zâna Lucinda la naştere. După moartea mamei, Ella rămâne în grija tatălui – un negustor avar şi nepriceput şi a bucătăresei Mandy, bună prietenă a mamei sale. Povestea este relativ simplă: Ella este blestemată şi trebuie să scape de blestem. Pentru asta va face o călătorie prin ţinuturi periculoase, va îmblânzi cele mai îndărătnice creaturi, ba chiar îl va întâlni şi pe prinţul din poveşti, desigur, doar că lucrurile vor lua o turnură neplăcută. De aici, bineînţeles, vin şi acele momente pe care le veţi întâlni adesea în filmele americane în care prinţesa/iubita/frumoasa face tot felul de acţiuni autodistructive pe care nu le poate explica nicicum. Mai vin şi acele poveşti reciclate, în special Cenuşăreasa şi Frumoasa din pădurea adormită, care te-ar putea face să crezi că Povestea Ellei nu dă dovadă de suficientă imaginaţie cât să-şi construiască firul propriu de întâmplări fantastice. Zâne, uriaşi, căpcăuni, elfi, cavaleri, all the usual suspects

Cu toate astea, Povestea Ellei este extrem de inteligentă. Un basm modern, plin de umor, cu un personaj principal atât de plăcut încât o face pe Alba ca Zăpada să pară mama vitregă, cu întâmplări cursive, exagerate, desigur, doar ne aflăm în plin tărâm fantasy, dar niciodată gratuite, legate logic, pline de emoţie pe alocuri, care te fac nu doar să trăieşti cu intesitatea povestioara, ci şi să îţi păstrezi întipărit pe buze, de la un capăt la celălalt, un zâmbet pe care doar basmele ţi-l pot aduce.

De ce 5 stele: câtă vreme cartea este în mod declarat o reluare a basmelor clasice şi câtă vreme imaginaţia şi noutatea la o poveste fantasy pentru copii trebuie să fie pe cele dintâi locuri în cazul în care cineva s-ar apuca să facă o ierarhie? Pentru că Gail Carson Levine mi-a arătat că şi umorul, lejeritatea şi buna dispoziţie pot fi câteodată în fruntea listei şi că, o dată ce accepţi asta, poţi să te laşi în voia poveştii, aşa că nu  mai ai nimic de pierdut.

Prezentarea editurii:

Neînfricata Ella este complet neputincioasă în faţa unei… porunci. La naşterea ei, Lucinda, o zână zăpăcită, i-a făcut un dar cât se poate de neobişnuit: darul supunerii. Biata de ea trebuie acum să îndeplinească orice ordin, oricât de caraghios sau de nedrept ar fi. Iar mama şi surorile ei vitrege îi cunosc secretul şi profită de el ca să-i facă viaţa un chin.
    
În această rescriere a basmului Cenuşăresei, Ella nu stă cu mâinile în sân în aşteptarea unui salvator, ci porneşte chiar ea în căutarea Lucindei, ca să anuleze o dată pentru totdeauna blestemul care o înrobeşte.
     
Povestea Ellei e o carte fermecată cu zâne, căpcăuni, elfi şi cavaleri şi cu o eroină pe care n-ai cum să nu o îndrăgești.

De trei ori în zori de Alessandro Baricco


My rating: 2 of 5 stars

Nu-mi dau încă seama dacă-i adevărat, nu l-am întâlnit pe Alessandro Baricco deocamdată, dar scriitorul acesta pare a avea două mâini. Cu una scrie ficţiune nebună, năucitoare, cu muzici, cu magie, haiku-uri, proză esenţială, cu cealaltă scrie cărţi de un realism aflat nu doar la capătul opus al lumii, ci şi al tuturor celorlalte lumi posibile. Pentru că da, Alessandro Baricco a numărat toate lumile posibile. De trei ori.

Mi-a plăcut Mr. Gwyn. Mai puţin decât Novecento, de pildă, dar, pentru că e presărat din cap până în picioare cu gânduri deştepte, cu expresii aiuritoare, pentru că acolo am văzut din primele rânduri diploma de doctor în filosofie a autorului pe care am gugăluit-o apoi, am clasat-o uşor printre cărţile de nota 10, 5 sele Goodreads şi  3 stele Michelin. Această “oarecum” continuare care nu are mare legătură cu originalul m-a dezamăgit cu aceeaşi “înflăcărare”.

E mişto ideea. Trei poveşti, în trei timpi şi trei mişcări, în trei timpuri nelocalizabile şi necronologizabile cu trei personaje surprinse în trei momente, dar parcă nu toate de fiecare dată în locul potrivit, o curioasă goană spatio-temporală, o joacă ciudată, corectă şi totuşi aberantă cu veşnicele categorii ale sensibilităţii, un fel de a arăta, dacă mai era nevoie, că spaţiul şi timpul nu sunt în afara noastră, ba, mai rău, că unii dintre noi le pot lua şi le pot modela ca pe nişte banale bucăţi de “plastalină”. De trei ori în zori e o carte scrisă în colaborare cu fraţii Coen, cu Frances McDormand în rolul principal, demenţială ca de obicei alături de Michael Caine şi Barry Foster. Cred că cea mai grozavă imagine cinematografică pe care mi-am putut face-o vreodată despre vreo carte. Ireală, evindent, dar placută şi, zic eu, corectă.

Ce nu mi-a plăcut atunci? Restul. O idee grozavă pusă repede în practică, neterminată şi nefinisată. Parcă Baricco ar fi fost presat să mai scoată o carte, lucru care nu mi se pare atât de oribil pentru că eu chiar cred că, dacă nu scrie singur cu mâna dreaptă, ar trebui să fie cineva care să îl împingă să scrie şi cu mâna stângă. N-o să mă supăr dacă nu e cea mai bună carte, dar o să mă bucur când va fi, iar Baricco are bunul obicei de a scoate adesea câte o carte care e cea mai bună. Singura problemă e că romanele lui nu se pot citi unul după altul. Cred că nici acestea două – Mr. Gwyn şi De trei ori în zori. Ca şi la Terry Pratchett, nu ştiu de ce, dar a doua carte nu mai intră. Poate mai târziu.

De ce doar două stele? Pentru că nu e o carte de cinci stele.

Să vorbim despre moarte de Atul Gawande


My rating: 4 of 5 stars

Îmi plac poveştile din şi despre medicină. Ce poate face corpul nostru şi cum putem fi salvaţi, cum ne pierdem până la urmă şi ce se produce în punctul acela final, ce contează in the end, dar şi ce ne preocupă în mod constant, ce se vindecă de la sine, dar şi ce ne dă de furcă sub înfăţişarea unui banal guturai, cam pe toate le-aţi văzut în… Dr. House. Ce stă în spatele deciziilor, a dignosticelor, ce determină acţiunea, non-acţiunea, reacţiunea, dar mai ales modul medical de a  pune problema – comic, serios, cinic peste limita normală admisă, toate mă fac mereu să spun că merită să încerc şi cartea asta (noua apariţie, oricare ar fi ea), sigur House nu le-a văzut pe toate. Şi adevăru-i că nu le-a văzut.

Există o regulă oarecum nescrisă care spune că doar evreii pot face bancuri cu evrei. În acelaşi fel, am impresia că doar medicii se pot juca atât de uşor, sarcastic, metodic şi practic cu moartea şi agonia. Cartea lui Gawande, în original Being Mortal, un titlul care îmi pare că spune mai mult decât zece subtitluri printre care şi cel de faţă Despre boală, medicină şi ce contează cu adevărat la sfârşitul vieţii, redundant, anost şi clişeistic, tratează cu exemple, opinii şi cercetări moartea, apropierea morţii, apropierea iminentă a morţii, pe cea violentă, pe cea evidentă şi o bună parte din ceea ce ţine de fiecare dintre acestea, în mare deci îngrijirea paliativă a bolnavilor în stadii terminale.

O carte depresivă? O carte curativă? Obligatorie? Necesară? Niciuna dintre acestea. O carte plăcută, scrisă pentru a te pune pe gânduri, o carte care explică îmbătrânirea în detaliu şi care ne învaţă, pentru că sigur mai era nevoie, că îmbătrânim cu toţii, că viaţa se apropie de un final pe care nu vrem sau mai degrabă nu ştim să îl luăm în calcul, că cei dragi vor îmbătrâni, că se vor îmbolnăvi şi că e o chestiune de civilizaţie, de lume, de familie, cum se vor întâmpla toate acestea. În India natală bunicii trăiau o sută de ani şi mureau cu fiii la capătâi. Astăzi se moarte în azile specializate cu oameni insuficieţi, dar instruiţi, cu saloane care reconstituie atmosfera familială sau in instituţii care îmi amintesc de Umbra vântului. Evoluţia îngrijirii paliative este evoluţia medicinei. Probabil ca la fel s-ar putea spune despre fiecare specializare medicală. Îngrijea paliativă spune, totuşi, parcă ceva mai mult despre evoluţia civilizaţiei. Ce faci atunci când there is no way back? Cine trebuie să aibă grijă de părinţi într-o familie cu 12 copii? Dar într-una cu doi? Dar în familiile noastre de azi cu un copil? Ce am prefera – o agonie lungă, chinuitoare şi extrem de costisitoare, sau o moarte ”plăcută”, “pe gustul fiecăruia”?

Nu lipsit de umor, cu delicateţe, cu bisturiul pe alocuri, dar şi cu toporul în alte momente, Gawande ne povesteşte despre noi, despre cei apropiaţi, despre ce vrem şi ce nu vrem să ştim, ne arată ce vrem să uităm, ce ratăm în cursa asta nebună şi ce nu ar trebui să ascundem sub preş. Nu e o carte comodă, dar poate că pentru o carte comodă am putea căuta în colecţiile romance. E o carte la limita dintre ştiinţă şi filosofie, dintre luptă şi abandon, dintre viaţă şi moarte.

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare


Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

My rating:  2 of 5 stars 

 

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei chiar te pune pe gânduri. Pe fel de fel de gânduri: despre istorie, despre religie, despre dreptate, despre obiceiurile nechestionate şi despre cele care nu prind rădăcini în ciuda solului atât de bine îngrijit, despe familie, despre dragoste şi despre prietenie. Plasată de către editor într-o colecţie Young Adult din motive care nu-mi sunt întru totul clare, cartea de faţă, premiată şi răspremiată, câştigătoare a Newberry Medal, spune povestea unei fetiţe orfane care, după ce şi-a pierdut şi bunicul, ajunge din Barbados în America secolului XVII, la familia mătuşii sale, făcând dificilul pas înapoi de la libertatea de gândire şi de la spiritual critic predat de către bunic la rigiditatea şi lipsa de discernamânt specifice societăţilor profund religioase.

America secolului XVII trebuie să fi avut nenumărate hibe, mai ales dacă ne uităm cu binoclu de aici de sus, cocoţaţi la peste 300 de ani înălţime; dar eu nu am reuşit să mă focalizez decât pe rigiditatea religioasă. E cea care îmi atrage atenţia de fiecare dată când apare şi ce e grozav e că apare şi astăzi în vârful noianului acestuia de istorie. Războaie, superstiţii, credinţe neîntemeiate, neajunsuri de zi cu zi, parcă toate pălesc în faţa obligaţiei de a merge duminica la biserică vs. plata unei “amenzi” pentru nefrecventarea slujbei. Din pricina asta nu am reuşit nicicum să mă transport şi să mă instalez comod în cel de-al XVII-lea secol de la naşterea (cui altcuiva?) lui Iisus aşa cum binevoitor mă prevenea, de pe  coperta a patra, New York Herald-Tribune. Vopseaua asta vintage de pe coperta cărţii s-a şters şi am văzut acelaşi an 2015 ca şi cel de acum, cu exact aceleaşi obiceiuri îndoielnice, doar că ascuns sub un nor înecăcios de pudră vrăjitorească şi ameninţare cu rugul. Bag de seamă că, din punct de vedere religios, sau, mai exact acolo unde raţiunea şi ştiinţa nu îşi bagă coada, umanitatea nu a mai dat înainte, ba dimpotrivă, a stat pe loc înclinată niţel către spate. 

Prezentarea editurii: “Kit a crescut pe insula Barbados, înconjurată de dragoste și răsfățată de bunicul ei. Dar când acesta dispare, trebuie să plece pentru că nu se cuvine ca o fată de șaisprezece ani să locuiască singură. Știe că are o mătușă și un unchi care trăiesc în colonia Connecticut. Așadar, singură și disperată, pornește înspre ei într-o călătorie pe mare, către Noua Anglie. 
Când ajunge la destinație, Kit descoperă cu mâhnire un peisaj gri și umed, dar încă și mai tulburător i se pare modul de viață puritan din casa unchiului său. Nu-şi găseşte uşor locul acolo, dar asta până când o întâlnește pe Hannah Tupper, o femeie în vârstă, lângă care Kit simte că poate să fie, în sfârșit, ea însăși.
Dar coloniștii o cred pe Hannah vrăjitoare. Dacă află că tânăra îi este prietenă, același lucru îl vor crede și despre ea. Kit trebuie să aleagă: să-și abandoneze singura prietenă sau să-i rămână alături, chiar dacă ar putea pierde totul?

Toate asezonate cu două-trei poveşti uşoare de dragoste şi întărite cu una grozavă despre prietenie, dau la iveală o carte plăcută pe care, totuşi, din pricina temelor dificile şi profunde, cred că editorii au ales să o publice la ed. YA, şi nu la jovialul Arthur. Poate că cei mai mari vor fi avut aşteptări mari, la rându-le, de la carte şi poate că mulţi nu vor fi dezamăgiţi, dar m-aş bucura mai curând să aflu că unii dintre cei mai mici au citit cu atenţie cartea şi că, deşi nu au înţeles totul, au început să-şi pună întrebări, că vor reveni curând la carte, pentru că îi va aştepta din nou o delicată şi inteligentă lecţie despre umanitate, despre istoria sa, cu suişurile şi coborâşurile sale, cu tot ce ne-a adus aici şi mai ales cu cele care încă ne mai ţin pe loc, refuzând cu obstinaţie să ne ducă mai departe.