Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei de Elizabeth George Speare

My rating:  2 of 5 stars 

 

Vrăjitoarea de la Iazul Mierlei chiar te pune pe gânduri. Pe fel de fel de gânduri: despre istorie, despre religie, despre dreptate, despre obiceiurile nechestionate şi despre cele care nu prind rădăcini în ciuda solului atât de bine îngrijit, despe familie, despre dragoste şi despre prietenie. Plasată de către editor într-o colecţie Young Adult din motive care nu-mi sunt întru totul clare, cartea de faţă, premiată şi răspremiată, câştigătoare a Newberry Medal, spune povestea unei fetiţe orfane care, după ce şi-a pierdut şi bunicul, ajunge din Barbados în America secolului XVII, la familia mătuşii sale, făcând dificilul pas înapoi de la libertatea de gândire şi de la spiritual critic predat de către bunic la rigiditatea şi lipsa de discernamânt specifice societăţilor profund religioase.

America secolului XVII trebuie să fi avut nenumărate hibe, mai ales dacă ne uităm cu binoclu de aici de sus, cocoţaţi la peste 300 de ani înălţime; dar eu nu am reuşit să mă focalizez decât pe rigiditatea religioasă. E cea care îmi atrage atenţia de fiecare dată când apare şi ce e grozav e că apare şi astăzi în vârful noianului acestuia de istorie. Războaie, superstiţii, credinţe neîntemeiate, neajunsuri de zi cu zi, parcă toate pălesc în faţa obligaţiei de a merge duminica la biserică vs. plata unei “amenzi” pentru nefrecventarea slujbei. Din pricina asta nu am reuşit nicicum să mă transport şi să mă instalez comod în cel de-al XVII-lea secol de la naşterea (cui altcuiva?) lui Iisus aşa cum binevoitor mă prevenea, de pe  coperta a patra, New York Herald-Tribune. Vopseaua asta vintage de pe coperta cărţii s-a şters şi am văzut acelaşi an 2015 ca şi cel de acum, cu exact aceleaşi obiceiuri îndoielnice, doar că ascuns sub un nor înecăcios de pudră vrăjitorească şi ameninţare cu rugul. Bag de seamă că, din punct de vedere religios, sau, mai exact acolo unde raţiunea şi ştiinţa nu îşi bagă coada, umanitatea nu a mai dat înainte, ba dimpotrivă, a stat pe loc înclinată niţel către spate. 

Prezentarea editurii: “Kit a crescut pe insula Barbados, înconjurată de dragoste și răsfățată de bunicul ei. Dar când acesta dispare, trebuie să plece pentru că nu se cuvine ca o fată de șaisprezece ani să locuiască singură. Știe că are o mătușă și un unchi care trăiesc în colonia Connecticut. Așadar, singură și disperată, pornește înspre ei într-o călătorie pe mare, către Noua Anglie. 
Când ajunge la destinație, Kit descoperă cu mâhnire un peisaj gri și umed, dar încă și mai tulburător i se pare modul de viață puritan din casa unchiului său. Nu-şi găseşte uşor locul acolo, dar asta până când o întâlnește pe Hannah Tupper, o femeie în vârstă, lângă care Kit simte că poate să fie, în sfârșit, ea însăși.
Dar coloniștii o cred pe Hannah vrăjitoare. Dacă află că tânăra îi este prietenă, același lucru îl vor crede și despre ea. Kit trebuie să aleagă: să-și abandoneze singura prietenă sau să-i rămână alături, chiar dacă ar putea pierde totul?”

Toate asezonate cu două-trei poveşti uşoare de dragoste şi întărite cu una grozavă despre prietenie, dau la iveală o carte plăcută pe care, totuşi, din pricina temelor dificile şi profunde, cred că editorii au ales să o publice la ed. YA, şi nu la jovialul Arthur. Poate că cei mai mari vor fi avut aşteptări mari, la rându-le, de la carte şi poate că mulţi nu vor fi dezamăgiţi, dar m-aş bucura mai curând să aflu că unii dintre cei mai mici au citit cu atenţie cartea şi că, deşi nu au înţeles totul, au început să-şi pună întrebări, că vor reveni curând la carte, pentru că îi va aştepta din nou o delicată şi inteligentă lecţie despre umanitate, despre istoria sa, cu suişurile şi coborâşurile sale, cu tot ce ne-a adus aici şi mai ales cu cele care încă ne mai ţin pe loc, refuzând cu obstinaţie să ne ducă mai departe.

Numără stelele – Lois Lowry

Numără stelele de Lois Lowry

Notă: 2 din 5 stele

Darul lui Jonas inițial m-a enervat pentru ca mai apoi, după ce mi-am schimbat modul de raportare la carte, să o apreciez. În Numără stelele, însă, această schimbare nu s-a mai produs.

 

1943. Copenhaga. Ocupație nazistă. Annemarie și Kristi Johansen – două surori. Lipsuri. Foamete. Ellen Rosen – evreică. Bună prietenă cu cele două surori. Se ordonă deportarea evreilor. Rezistența daneză ajută evreii să fugă în Suedia. Annemarie devine eroină participând activ la fuga prietenei sale.

 

Nu știu de ce a luat Newbery Medal cartea asta. Ba mint, știu. Literatura despre Holocaust va avea tot timpul un atu față de orice roman care are o temă diferită.

 

Am citit multe cărți premiate cu Newbery și știu cărți excepționale care justifică prestigiozitatea premiului. Însă, uneori, juriul o mai dă în bară. Până și juriul de la Stockholm o mai dă pe alături pentru că, nu-i așa, politica e o parte importantă a literaturii și mai premiază câte un activist care nu-i un scriitor memorabil deşi merită Nobelul pentru că a scris în vreme de regim politic supărat pe libertatea de exprimare, indiferent de calitatea acesteia.

 

M-a plictisit îngrozitor cartea lui Lowry. Scrisă greoi, cu exprimări forțate, o melancolie forțată și pe care nu reușește nicicum să o pună în gura personajelor pentru a o transmite direct cititorului. Un lirism de-o calitate îndoielnică, face ca Numără stelele să fie, nici mai mult, nici mai puțin decât o cărțulie care bagatelizează, până la urmă, amploarea terorii și a nebuniei care a însemnat deportarea spre exterminare a evreilor.

 

Exagerarea trăsăturilor soldaților germani poate să fie justificată dacă vrei să scrii un basm, însă în momentul în care opui acestor monștrii o fetiță care le ține piept cu inocența specifică vârstei, se duce naibii tentativa ta de a arăta grozăvia situației doar hiperbolizând personajele negative. Nu știu de ce nu i-a spus nimeni lui Lowry că, dacă exagerezi anumite caractere riști să dai într-un spectacol de vodevil. Totul este exagerat (intenționat fac această repetiție pentru a sublinia cât de enervantă a fost lectura) la Lowry în povestea de față. Frumusețea morală a personajelor pozitive, curajul acestora, urâțenia morală și fizică a personajelor negative, totul este pus în contrapunct. Mi-a adus aminte de povestirile de propagandă nazistă care zugrăveau evreii drept canibali și degrabă vărsători de sânge de copil german – răsturnarea paradigmei, zici, pentru sublinierea demenței naziste? Mda, poate pentru cei mai slabi de înger. De ce nu a crezut Lowry mai mult în inteligența tinerilor cititori? Sau poate că este ea de vină?

 

Nu știu cum ar putea sensibiliza această carte. Deși are potențial, scena cu înmormântarea care pregătește fuga evreilor putea să fie extrem de zguduitoare, Numără stelele rămâne o povestioară spusă la gura sobei de o bunică ușor amnezică care vrea să-și păstreze nepoții treji până la venirea părinților pentru a-i culca. Dacă era scrisă de frații Grimm, poate că-mi plăcea mai mult. Așa, dat fiind că este o poveste inspirată din realitate și care trebuia să mă emoționeze, m-a lăsat complet indiferent.

 

De ce 2 stele: ar fi primit 1 stea dacă nu era scena înmormântării pe care am pomenit-o mai sus. Acesta este și singurul motiv pentru care cartea ar merita citită deși și sunt exagerări care-ți insultă inteligența. Nu dau exemple pentru a nu strica surpriza cititorului, dar celor care au citit le spun că este vorba despre mama care explică de ce e sicriul închis – pentru un neamț cu o inteligență atât de malefic ascuțită, pasul înapoi e cel puțin pueril.

Întreab-o pe Alice cum stă treaba cu drogurile. Burkeviț a refuzat… orice contact

 

Întreab-o pe Alice  de Anonim/Beatrice Sparks

Notă: 1 din 5 stele

Sunt pasionat de literatura junkie. De la contemporanii Frey, Thompson, Cocteau, K. Dick, Burrroughs și Welsh la mai bătrâiorii de Quincey, Apollinaire, Beaudelaire, Agheev etc.

 

Întreab-o pe Alice prezenta o poveste interesantă, dat fiind titlul care se inspiră din piesa White Rabbit, alături de autorul așa zis Anonim care ar fi o puștoaică de 15 ani ce o ia pe drumul infernal al drogurilor.

 

Ei bine, autorul nu este deloc anonim – numele ei este Beatrice Sparks și este mormoancă (sic!) -,  iar cartea este, de fapt, unul dintre volumele cu iz de propagandă care ar trebui să înspăimânte tinerii cu privire la pericolul pe care sexul și drogurile îl prezintă pentru cei cu mintea și corpul încă verde (pun intended).

 

Întreab-o pe Alice face parte din acel gen de literatură propus de biserica catolică, în cazul de față secta mormonilor, pentru descurajarea masturbării la adolescenți. Orbești, îți pică mâna sau îți crește păr în palmă, invenții din astea pe care doar o minte bolnavă le poate născoci ca să-și țină turma în frâu sădind frică și nevricale printre oițele care au fugit în mărăciniș. Atenție, nu spun că drogurile nu sunt periculoase sau că o viață sexuală începută la o vârstă fragedă este de dorit, în niciun caz, însă nu prin astfel de subterfugii penibile îl faci pe tânăr mai conștient de pericolul pe care-l presupune drogul. Ca să nu mai spun că odată ce află că a fost înșelat și că, de fapt, jurnalul nu este deloc adevărat și că a fost scris de o tanti tocmai pentru a-i face să se comporte așa cum crede ea că-i corect (până la urmă asta fac adulții, nu? ascund adevărul tinerilor și le împuie capul cu povești înfiorătoare pentru a-i păcăli ca să facă ce cred ei că-i mai bine și să nu se trezească că trebuie să vorbească despre adevăruri deranjante pentru că e mai ușor să afle pe cont propriu când au deja vârsta la care părinții nu mai pot să fie trași la răspundere pentru prostiile odraslei) pentru că, nu-i așa, ea știe mai bine că doar are o vârstă și adolescenții sunt recunoscuți drept animale care trebuie să fie dresate cu grijă, tânărul s-ar putea chiar să nu mai dea doi bani pe toate avertismentele legate de pericolul consumului de droguri.

 

Dincolo de stupiditatea intenției autoarei, punerea în scenă a jurnalului este cu adevărat spectaculoasă. Copila care cică ar fi scris jurnalul este o scrântită totală. E genul ăla de om/personaj care este sortit eșecului și care nu are nicio șansă în viață decât să se autodistrugă. Un fel de Vadim Maslennikov doar că absolut deloc credibil. Păi, cum vine asta că ia droguri pe nașpa, adică din greșeală la un chef, e conștientă că e mega nasol – își face autocritică cum se cuvine – dar se duce ca tuta să-și mai dea o dată cum apare iar ocazia. Ok, curiozitate, hai să o mai fac o dată, pot să înțeleg asta, am făcut parte dintre adolescenții curioși care vor să-și testeze limitele fiind convinși că nu le au, dar eu nu am avut niciodată o filosofie de viață atât de fermă, presupus fermă, precum domnița din jurnal. Păi, ori vrei o viață cu dragul de Roger – nu știu ce viață de cuplu în vederea căsătoriei ai putea avea la 15 ani, dar să zicem -, ori te ții de prostii. Familia o iubește, Roger îi dă semne că s-ar angaja la o relație cu ea, dar Alice – să-i zicem Alice deși nu o cheamă Alice pentru că e mai comod – o dă în gard de fiecare dată când are ocazia. În nici trei luni, Alice e varză. De la o doză accidentală de LSD ajunge dealer, își dă în venă, face sex pentru droguri, ce să mai, un personaj demn de intrat în istoria decadenței – Huysmans, où es-tu ? Nu-mi aduc aminte, sincer să fiu, un alt personaj care să se fi prăbușit atât de repede, nu de alta dar nu-i chiar atât de ușor să te duci la vale, îți trebuie puțină voință și ambiție.

 

Bun, stupiditatea nu se oprește aici. După ce Alice și prietena ei realizează că-s vai de capul lor și după ce-și văd iubiții care le procură droguri și le trimit pe străzi ca să le plaseze, că-și chinuie reciproc anusurile cu elementele din dotare, se hotărăsc să plece de acasă în San Francisco, după ce-i denunță pe poponauții care nu le respectă pentru ceea ce sunt și pentru sacrificiile făcute pentru ei (LOL!), pentru că acolo (San Francisco), necunoscând pe nimeni sigur nu vor putea face rost de droguri și vor scăpa de dependență. Da, se poate râde. Toată lumea știe că atunci când ai probleme, de orice fel nu doar cu drogurile, schimbi orașul. Că doar problemele rămân în locul unde au apărut, nu e ca și cum ar veni cu tine, plus că e clar că sursa tuturor problemelor tale sunt strict ceilalți, tu nu ești niciodată vinovat sau responsabil pentru ceea ce ți se întâmplă. Alice dă de droguri, cum altfel, are parte de un viol în grup, se întoarce acasă, părinții o primesc, dragoste, vină, nu o să mai facă așa ceva în viața ei, ea care e o fată atât de bună și de cuminte, cum se face că toată lumea îi vrea răul, universul conspiră etc. Deși părinții o susțin din toate puterile și vor să o ajute să-și revină, Alice știe ea mai bine și nu le cere ajutorul pentru că… habar nu am, nu am reușit să înțeleg cum de se poate să-ți conștientizezi problemele și să-ți dai seama că singur nu le poți rezolva dar să nu apelezi tocmai la cei care-ți sunt aproape. În fine. Alice o ia din nou pe arătură, pleacă de acasă, se face și mai praf, ajunge o vagaboantă, sex pentru droguri, viață faină și distracție, își sună iar părinții, oamenii o primesc din nou, cum altfel, se oprește din droguri, are probleme cu drogații din școală, nu-i dă în primire pentru că le este frică de ei (de cei doi dealeri nu le-a fost, ca să vezi chestie), se trezește drogată pe nașpa, ajunge la nebuni, îl descoperă pe dumnezeu, iese de la nebuni, continuă relația cu dumnezeu și pare că treaba cu Joel merge spre bine, tot îi fain, doar că în momentul în care ești atât de distrus precum Alice și ai făcut cele interzise de sfânta carte cu toate orificiile pe care le ai la dispoziție în afara căsătoriei singura opțiune este sinuciderea pentru că nici dumnezeu nu te mai vrea.

 

Probleme de logică sunt multe. La fel și exagerări stupide care se întâlnesc aproape la fiecare pagină și nu am să mă apuc să le scriu pe toate pentru că aș ajunge să scriu și eu o carte la fel de groasă. O altă chestie deosebit de amuzantă este cea legată de relația cu Joel. Îl iubește, vrea să se căsătorească cu el și să-i poarte copii, îi spune aproape tot adevărul, băiatul o acceptă pentru că o iubește, tocmai ce scrie asta în jurnal pentru ca următoarea intrare să fie despre faptul că nu mai are curajul să iasă cu vreun băiat care o cheamă în oraș și că mama ei îi spune că o să dureze puțin până să aibă din nou încredere în băieți. Păi, stai așa, cum vine asta? Și Joel? Marea iubire? Logodnicul? Ăla cu inelul pe care și-l dau tinerii evangheliști în semn de aceptare a unei invizibile centuri de castitate?

 

Una peste alta, Beatrice Sparks scrie o aberație de carte care-ți întoarce stomacul pe dos. Are atâtea lucruri de denunțat încât nu mai contează ordinea nici sensul lucrurilor care se întâmplă pentru că prioritară este descoperirea răului care-i pândește pe tineri. Nu, dragi părinți, nu o astfel de carte trebuie să citiți pentru a vă feri copiii de droguri. Nu, dragi adolescenți, nu o astfel de înfiorătoare carte care vă bagă în cap ideea că cei care se droghează și fac sex vor ajunge sinucigași. Drogurile nu sunt deloc cool și asta puteți afla din absolut orice carte despre ele. Drogurile distrug și asta o spun cei care au încercat droguri pe bune, nu doar și-au imaginat cum ar fi dacă… Hubert Selby Jr. scrie o carte, Requiem pentru un vis, care-ți arată ce poate să facă drogul din om fără să exagereze nimic și fără să arunce vini asupra cuiva. M. Agheev în Romanul cocainei (am scris o recenzie la carte acum foarte mult timp) arată cititorului iadul dependentului de droguri. Pe mine acel Burkeviț a refuzat din finalul cărții lui Agheev m-a marcat profund și nu am să uit niciodată camera lui Vadim și delirul acestuia. Da, astfel de cărți ar trebui citite și recomandate pentru că nu mai trăim în evul mediu ca să-i speriem pe puștani cu prostii. Cred că ar trebui să avem mai multă încredere în ei.

 

De ce 1 stea: pentru că jignește adolescenții, pentru că-i minte, pentru că este o carte care urlă și bălește stupidități. Din punctul meu de vedere, Beatrice Sparks nu se deosebește aproape deloc de islamistul care a declarat în fața elevilor că dacă te masturbezi îți vei lăsa mâinile gravide.

Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă – Sherman Alexie

Jurnalul complet adevărat al unui indian cu jumătate de normă  de Sherman Alexie

My rating: 4 of 5 stars 

Am întrebat un prieten care-i treaba cu Jurnalul complet adevărat când am văzut că e în pregătire la Editura Arthur, iar acesta mi-a răspuns: măi, e interesant, e amuzant și e cu prostii.

Cum se putea să rezist unei astfel de prezentări?

Motto-ul cărții: Există o altă lume, dar înăuntrul acesteia – W.B. Yeats

Cum începe cartea:

M-am născut cu apă în creier.

Bine, n-a fost chiar așa. De fapt, m-am născut cu prea mult lichid cefalorahidian în craniu. Dar lichid cefalorahidian e doar o denumire pe care au găsit-o doctorii, ca să se dea ei deștepți, pentru grăsimea din creier. Și grăsimea din creier face același lucru pe care îl face vaselina într-un motor, doar că între lobi. Face lucrurile să funcționeze repede și bine. În schimb, ciudatul de mine m-am născut cu prea multă grăsime în craniu și s-a făcut toată densă și noroioasă și dezgustătoare și tot ce făcea era să dea peste cap lucrurile. Motorașul rațiunii și al respirației și al vieții mele lucra încet și era inundat.

Creierul meu se îneca în grăsime.

Dar dac-o zic așa sună ciudat și amuzant , ca și când creierul meu ar fi fost un cartof prăjit gigantic, așa că e mai serios și mai poetic și mai corect să zic:

• M-am născut cu apă în creier.

Arnold Spirit este un indian care s-a născut în rezervația de indieni Spokane și care are apă-n creier. E slăbănog și ia mai tot timpul bătaie de la bătăușii rezervației atunci când prietenul său ușor nebun, Rowdy, nu este în preajmă. Așa cum îi este și numele, Arnold este un indian spiritual care încă nu și-a uitat rădăcinile nomade și care vrea să plece din rezervație pentru a face ceva cu viața lui. Prin urmare decide să urmeze cursurile școlii din Reardan – un oraș învecinat cu rezervația unde sunt numai albi, un oraș sperietoare de ciori pentru indieni care sunt siguri că acolo nu se află decât albi rasiști care mănâncă la mic-dejun indieni alcoolici. Arnold se va lupta din răsputeri să se impună, să nu-și facă tribul de rușine și să reușească să-și facă o altă viață față de cea pe care i-o oferea rezervația.

Arnold Spirit poate fi considerat unul dintre puștii reprezentativi ai literaturii contemporane, un adevărat model de urmat pentru adolescenții debusolați și cu probleme de încredere în sine. Curajos până la inconștiență, inteligent și prietenos, ambițios așa cum mai toți ar trebui să fim, puternic și hotărât, Arnold Spirit este tot ce aș fi vrut să fiu pe când eram ca el. Nu este un super-erou pentru că nu are puteri speciale, nu poartă colanți sau chiloții peste pantaloni sau mască, dar este un super băiat care poate inspira nu doar tineri adolescenți, ci chiar oameni maturi care au uitat ce înseamnă toate calitățile care l-au ajutat pe Arnold să devină Sherman Alexie.

Sherman Alexie are o auto-ironie care te face să-l apreciezi și să-l îndrăgești automat pe Arnold Spirit, alter-ego-ul său. Nici familia sa nu o să te lase indiferent. De fapt, nu cred că este personaj din toată cartea care să nu-ți placă, care să nu te facă să zâmbești când îl descoperi sau când te gândești la el peste ceva timp după ce ai citit volumul. Scriitura lui Alexie este alertă, rapidă, propozițiile scurte și bine închegate sunt alegerea perfectă ca să ajute cititorul la vizualizarea evenimentelor și aprecierea personajelor. Amuzant și inteligent, scriitorul nu oferă varianta de a lăsa cartea din mână, de a se întrerupe din lectură, drept dovadă  am devorat cartea într-o singură noapte și m-am culcat abia după ce am terminat-o, undeva în jurul orei patru dimineața.

Romanul este foarte amuzant. Umorul este inteligent ș i bine dozat. Sarcasmul și ironia se găsesc  la tot pasul și probabil că tocmai asta m-a făcut să apreciez foarte mult scriitura lui Alexie. Sunt sigur că volumul poate să fie savurat în mod egal de adolescenți și adulți, dar ceva îmi spune că adulții vor reuși să guste și să savureze cu adevărat anumite pasaje și trăiri ale lui Arnold Spirit.

O chestiune foarte importantă care ar trebui tratată cu maximum de seriozitate pe care Alexie o supune atenției publicului este situația în care se regăsesc indienii din rezervații. Nu am de ce să mă feresc de cuvântul genocid când mă refer la comportamentul pe care guvernul american îl are față de amerindienii blocați în rezervații și condamnați la o viață înecată în alcool. Programele educaționale sunt praf în ochi. Un profesor de-al lui Arnold Spirit, cel care-l îndeamnă să părăsească rezervația, recunoaște că nu i-a păsat nici cât negru sub unghie de copii indieni. Cu alte cuvinte, nu mă interesează să reușiți, nu mă interesează viitorul vostru, sunteți inferiori, îmi vreau banii și sănătate la neamuri. Problema alcoolului nu apare doar la amerindienii închiși în rezervații. Chiar și Dostoievski avea o reacție, ușor asemănătoare cu a sa este și a lui Alexie, care deplângea preferința pentru alcool a poporului rus în dauna unei vieți mai sănătoase și organizate. Faptul că alcoolul este o problemă și autoritățile nu încearcă să facă nimic în acest sens astfel încât comunitatea să nu dispară din acest motiv, este o fațetă a monedei. Cealaltă este că amerindienii nu au nicio șansă de supraviețuire. Nu au nicio șansă la mai bine, la o viață și educație decente, la un nivel de trai care să le permită să se compare cu albii care sunt la doi pași distanță de rezervațiile lor. Totuși, nu are cum să nu răsară o astfel de întrebare, de unde și de ce nevoia de astfel de ghetto-uri deschise în sec XXI într-o țară care de declară drept una dintre cele mai libere din lume? De unde și de ce această nevoie agresiv-pasivă de segregaționism rasial?

V-am povestit și despre carte, am făcut și puțină politică, m-am întins din nou puțin cam prea mult și mai, mai că era să uit să vă spun că volumul prezentat în acest articol va face subiect de concurs. Încă nu știu subiectul concursului dar trebuie să vă atrag atenția că Jurnalul complet merită toată atenția voastră, dragi cititori, indiferent de ce vârstă aveți.

De ce 4 stele: pentru că este teribil de amuzant, sarcasmul și ironia sunt la ele acasă sub penița lui Alexie, iar personajele pe care le întâlnești sunt de-a dreptul memorabile. Un roman care trebuie neapărat citit datorită problemelor sensibile pe care le ridică și pe care le supune atenției.

Alte recenzii:

Filme-Carti

Cosmin Lazar 2000