Lupta mea – Cartea întâi: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgård

Lupta mea – Cartea întâi: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgård

My rating:  4 of 5 stars 

Prezentarea editurii:

Oare putem reînvia copilăria?

Devenit părinte, Karl Ove Knausgard se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock și dificultatea de a-l pronunța pe „r“ care îi îngreunează existența… creionează romanul unui adolescent hipersensibil.

O calătorie afectivă de o fidelitate absolută, cu accente de lumină pură, o poveste deopotrivă intimă și universală, care pune problema capacității literaturii de a descrie viața, nimic altceva decât viața, dar viața în toate aspectele ei.

„… extrem de sincer, Knausgard… vrea să ne intro – ducă în cotidianul vieții, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forța lucrurilor, absolut obișnuit pentru că ni se întâm – plă pe tot parcursul vieții și tuturor…“        (The New Yorker)

„O reușită rară. Nici un scriitor din generația sa nu egalează combinația lui Karl Ove Knausgard de talent, stil, spirit de observație și originalitate…“        (Dagens Naeringsliv)

Despre Min Kamp-ul lui Knausgard am auzit mai întâi pe goodreads. Multe comentarii, multe recenzii, unele pro, altele contra, păreri destul de împărțite și categorice, însă, ce m-a făcut curios de autobiografia norvegianului au fost scurtele fragmente pe care le-am găsit prin articolele dedicate cărții. Deși îmi doream foarte mult să citesc Min Kamp-ul lui Knausgard, nu eram foarte entuziasmat de a citi cele 6 volume în engleză, iar când am auzit că editura Litera urmează să traducă seria, m-am bucurat enorm! Prin urmare, cum a ajuns pe rafturile librăriei, cum am și pus mâna pe Lupta mea!

Mi-a luat 10 zile să o citesc. Are 500 de pagini, iar unele fragmente sunt atât de dense încât îți solicită atenția aproape la fel de mult și de intens precum anumite pasaje din Proust sau Joyce. Este adevărat că, în același timp, poți să citești extrem de alert 100 de pagini pentru ca următoarele două zile să le dedici integral doar lecturii a nu mai mult de 30-50 de pagini. Este o lectură dificilă, greoaie, plictisitoare pe alocuri (asta dacă nu ești așa cum sunt eu, de exemplu, care mă bucur de pasaje descriptive imposibil de lungi), însă foarte satisfăcătoare.

Nu sunt foarte familiarizat cu romanele autobiografice. Nu prea citesc genul acesta de literatură întrucât am impresia că există riscul de a oferi unui autor șansa de a-mi juca niscai feste spectaculoase cu privire la personalitatea sa. Nici la Knausgard nu am scăpat de senzația că am dat ochii cu un mitoman care încearcă să mă amăgească cu felul său deosebit de a fi, că doar îi citesc cartea, nu? Dincolo de aceste probleme de ordin moral, ca să zic așa, Knausgard oferă o scriitură deosebit de interesantă și plăcută.

Volumul debutează cu un Knausgard care filosofează pe marginea morții. Considerațiile filosofice ale lui Knausgard sunt destul de interesante, deși sunt mai degrabă romantice și ușor melodramatice. Viziunea sa asupra morții este cea a unui hedonist convins, chiar dacă nu e pe față. Întrebările sale cu privire la tendința umanității de a ascunde cadavrele, de a le îngropa în pământ și de a le ascunde vederii, mi-a lăsat impresia că Knausgard este prizonierul propriei culturi, o cultură europeană care „dictează dictatorial” o gândire a unui scriitor care se vrea liber, dar ceva-l împiedică în a-și lua zborul. Knausgard parcă denunță un lanț la capătul căruia atârnă un pietroi ce-l ține mult prea aproape de pământ, nelăsând-ul să se bucure pe deplin de aripile pe care le simte crescându-i în spate. Knausgard nu se ceartă numai cu moartea, nu vorbește numai cu și despre ea, el interoghează, până la urmă, omul european (a se citi norvegian) și cultura în care acesta s-a format. Într-un fel, Kanusgard pare a fi un justițiar mascat care se adăpostește în spatele cuvintelor, acesta fiind singurul său act de curaj în ceea ce înseamnă revoluția la care se presupune că visează. Altminteri, de ce și-ar fi intitulat lucrarea autobiografică, Lupta mea?

După un start în care Thanatos pune stăpânire pe mintea și sufletul cititorului (încă nu avem de unde să știm dar începutul volumului are o foarte mare legătură cu sfârșitul acestuia), suntem aruncați direct în brațele lui Dionisos. Knausgard retrăiește momente din adolescență, momente în care consumul de alcool este pe primul loc, poveștile agresive și intense de dragoste, precum și relația cu tatăl său. Relația adolescentului Knausgard cu tatăl este definitorie pentru „devenirea” scriitorului. Deși, sincer să fiu, impresia generală cu care am rămas a fost aceea că autorul și-a dorit să facă din tatăl său mai degrabă un țap ispășitor. Felul rece, distant, răzbunător și răutăcios al tatălui în relația cu Knausgard este punctul de referință al cugetărilor lui Karl Ove din acest prim volum. Fantoma tatălui plutește deasupra gândurilor așternute pe hârtie, cam în același fel ca la Esterhazy în Harmonia Caelestis și mai ales în ediția revizuită când acesta află despre faptul că tatăl său a fost turnător, lăsând impresia că Knausgard încă nu a atins pragul maturizării depline, maturizare care să-i permită să privească fără mânie și cu o oarecare detașare în urmă.

Combinația tragică (antique greek style) între Thanatos și Dionisos care culminează cu moartea tatălui care se distruge alcoolic fiind trăind în mizerie alături de mama sa, m-a făcut să-l văd pe Knausgard drept un fin și abil manipulator de afecte. Modul greoi în care-și construiește anumite fragmente, abundența de detalii care mai de care mai lipsite (aparent) de relevanță în ceea ce înseamnă narațiunea finală, alături de dialogurile rapide, simple și monotone care ne sunt atât de familiare, fac ca volumul lui Knausgard să surprindă și să facă cititorul să se atașeze cumva forțat de ceea ce citește. Knausgard știe foarte bine care-s atuurile sale în relația cu un cititor și face apel la ele de câte ori poate. Nu cred că este un sensibil însă lacrimile pe care le varsă atât de des când se află în casa în care tatăl său și-a dat duhul, mă fac să-l văd ca pe un tânăr Werther suferind. Jegul și dezastrul din casa bunicii este decorul perfect în care Knausgard își poate face o intrare heruvimică, intrare menită să marcheze afectiv definitiv cititorul.

Knausgard are nevoie de atenție. Suferă după atenție cam la fel ca oricare altă ființă umană normală. Doar că el a reușit, spre deosebire de noi restul, să-și fructifice talentul de scriitor și viața, până la urmă banală și cât se poate de neinteresantă, astfel încât să se transforme în băiatul/fata care întotdeauna este sufletul petrecerii. Până la urmă, acest lucru nu este de condamnat întrucât Knausgard reușește să te facă să-l citești cu atenție și să vrei mai mult. Dacă plecăm de la premisa că Mein Kampf l-a inspirat pe Knausgard și că volumele pe care le-a scris propun o nouă viziune asupra lumii plecând de la experiențe personale, atunci Min Kamp-ul scriitorului norvegian este și un one-man-show și un experiment literar în care lumina reflectoarelor pendulează când către public, când către autor, scopul final fiind atât acela de a aplauda mefistofelicul artist cât și de a încerca o nouă perspectivă asupra vieții așa cum artistul o propune pentru că el este singurul deținător al adevărului.

De ce 4 stele: pentru că este o experiență intensă. Un roman autobiografic plin de încărcătură emoțională care mai mult ascunde decât arată adevărata față a scriitorului. O lectură despre banalul pe care-l trăim toți, banal pe care însă niciodată nu reușim sau nu ne permitem să-l analizăm în profunzime de frica a ceea ce am putea descoperi dacă am face-o.

Am descoperit o altă recenzie publicată acum ceva timp aici:

Psihicul lui Albă-ca-Zăpada şi Lupta mea de KO Knausgard

Sper să vă placă şi vouă recenzia aşa cum mi-a plăcut mie 🙂

Mai jos un interviu cu autorul: