Trezirea Leviatanului de James Corey


Trezirea Leviatanului de James Corey

Nota mea: 4 din 5 stele

Omenirea a reușit să colonizeze o parte bunicică din sistemul solar, ajungând să se ocupe mai nou cu lupte pentru apă, aer și hrană. Cu alte cuvinte, după ce ne-am întins mult mai mult decât ne era plapuma, revenim la vechile obiceiuri: dat în cap seamănului pentru ce are în grădină. Bineînțeles că lucrurile nu au cum să rămână simple, doar trăim în spațiu și pe alte planete, prin urmare se descoperă o armă biologică, un virus, lansat către Pământ de ființe inteligente necunoscute, virus care are capacitatea extraordinară de a modifica și reorganiza o întreagă rasă. De virus află o gașcă de nebuni și încearcă să-l stăpânească și să-l utilizeze în interes personal. Doar că detectivul Miller și ofițerul James Holden au alte planuri, respectiv să salveze omenirea, planuri care vor intra în contradicție totală cu ceea ce plănuiau atât extratereștrii neștiuți cât și teroriști nebuni.

Foarte, foarte, foarte faină cartea! Am citit-o în patru zile și când o luam în mână nu mă puteam dezlipi de ea! Mai degrabă adormeam cu ea în brațe decât să o pun deoparte ca să dorm. James SA Corey (Daniel Abraham + Ty Franck) reușește să scoată un prim volum din cele zece câte va număra seria Expanse și nu face absolut deloc rabat de la acțiune! De obicei volumele care încep o serie sunt luuuungi și plictisitoare, personajele abia se conturează, povestea cu greu se formează, universul în care urmează să te scufunzi se întregește cu greu etc. etc. Ei bine, în Trezirea Leviatanului lucrurile nu stau deloc așa. 

Povestea este foarte bine construită, ca un film de acțiune cu un buget uriaș, nu ești lăsat nici măcar o clipă să-ți tragi respirația, următoarea pagină ascunde o altă răsturnare de situație, un nou test dificil de trecut pentru protagoniști și o altă întâmplare complicată din care personajele nu se știe dacă scapă sau nu. 

Personajele principale, detectivul Miller și James Holden sunt foarte mișto! Detectivul este un tip autodistructiv care a făcut parte din forțele polițienești de pe Ceres, pe când Holden este un ofițer care a ajuns să-și facă veacul pe un transportor de gheață unde singura sa distracție este să combine femei. Cei doi sunt clișeul perfect care se regăsește în toate filmele americane de duzină în care un polițist super bazat, șmecher și plin de mușchi trebuie să rezolve un caz dificil alături de un partener incompetent, de obicei din afara forțelor polițienești. Dar, DAR!, Corey rupe filmul întrucât e un scriitor deștept și pune în scenă o relație antagonică perfectă dar cu rezultate pozitive, o relație dificilă dar plină de umor și constructivă, o relație între două personaje extrem de diferite, cu opinii diametral opuse legate de tipul de acțiuni care ar trebui întreprinse în diferite situații, însă cu un scop comun: acela de a salva omenirea. 

Cei doi sunt sarea și piperul cărții. Foarte fain construite personajele, dialogurile și certurile dintre aceștia sunt savuroase, cu atât mai mult cu cât Miller e foarte slobod la gură.

Romanul este spectaculos! Nu este un odisee spațială clasică, nu este nici science-fiction pretențios, este mai degrabă un thriller deștept care se petrece în spațiu și într-un timp îndepărtat. O carte care place, care prinde și care nu te lasă să respiri decât în ritmul în care respiră ea însăși: prin urmare, e cazul, cititorule, să te pregătești pentru o cursă de tip Iron-Man întrucât o să ai de tras, iar Trezirea Leviatanului alături de cei doi antrenori, Holden și Miller, nu o să te lase să iei nici măcar o pauză pentru o gură de aer.

De ce 4 stele: pentru că este un roman foarte bine construit, cu personaje mișto, cu o poveste plină de acțiune care crește și se rostogolește într-un ritm infernal. E cel mai bun „film de acțiune” pe care l-am văzut în ultimii ani!

Alte recenzii:

Fan SF

Scena 9

Serial Readers

Prezentarea editurii:

Ce pericole ar mai putea pândi în spaţiul cosmic după ce umanitatea reuşeşte să colonizeze o mare parte din sistemul solar, iar lupta pentru apă, aer şi hrană trebuie purtată în fiecare zi?

Cu milioane de ani în urmă, fiinţe necunoscute din Univers au lansat asupra Pământului un virus cu o inteligenţă superioară, menit să reconfigureze planeta şi pe locuitorii ei. Dar protomolecula îşi ratează ţinta şi călătorește prin spaţiu aşteptând să fie trezită la viaţă.

Când virusul cade în mâinile unor sociopaţi, sute de mii de oameni îşi pierd viața, iar sistemul solar este ameninţat de izbucnirea războiului civil. În haosul care se stârneşte, două personaje cu principii antagoniste – James Holden, ofiţer pe un transportor de gheaţă, şi detectivul Miller – vor porni împreună într-o cursă pentru salvarea omenirii. 

Seria Detectivii Aerieni: Dosarul popcorn și Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea


Dosarul Popcorn de Ana Rotea                                                          Dosarul clopoțeilor de Crăciun de Ana Rotea        

Nota mea: 5 din 5 stele                                                                         Nota mea:  5 din 5 stele

Nu obişnuiesc să judec vreo carte în funcţie de autorul ei. Ştiu, sunt critici sau profesori sau mai ştiu eu ce învăţaţi care îi sfătuiesc pe cititori să plaseze bine o scriitură în cadrul biografiei autorului, şi mai bine în vremurile în care a fost scrisă şi analizeze acest întreg atunci când discută despre o carte. Nu zic nu, cel mai adesea este foarte instructiv să faci toate astea, însă nu pot uita nici întrebarea unui îndrăgit filosof francez: “Ce contează cine scrie?” ca un ecou al binecunoscutei “legi” a cunoaşterii: nu contează cine garantează pentru o afirmaţie, contează dacă e adevărată. Am făcut această plictisitoare introducere pentru a clarifica un lucru: nu apreciez o carte mai mult pentru că e scrisă de un autor român şi nici nu recomand vreodată cărţi scrise de autorii români doar pentru a promova “cultura autohtonă”. Dacă o carte e mai bună decât Un veac de singurătate, atunci o recomand prietenilor, altminteri m-aş bucura dacă ar citi cartea lui Marquez şi nu cu ultimele apariţii de carte românească.  

În literatura pentru copii însă lucrurile stau, cum era de aşteptat, aşa şi aşa. Oricât de imparţial ai vrea să fii cu autorul, capacitatea de receptare uşoară a textului  îţi modifică mult perspectiva. Altfel şi abrupt spus, chiar dacă aş vrea să o compar pe Ana Rotea cu Sally Gardner şi pe Detectivii aerieni cu trupa Aripi şi Co. nu pot trece peste faptul că poveştile şi “cazurile” detectivilor autohtoni sunt mai pe înţelesul copiilor şi, din pricina aceasta, mai pe placul lor. O clientă îmi spunea în preajma Crăciunului că se bucură nespus de apariţia cărţii Rostogol merge acasă, pentru că astfel copiii săi au poveşti pe care le pot lesne pricepe; ei nu mai pot înţelege acum Hansel şi Gretel sau alte basme asemenea în care părinţii îşi abandonează copiii flămânzi în pădure câtă vreme propriii părinţi sunt toată ziua pe capul lor şi îi îndoapă în fel şi chip. Şi chiar şi în absenţa unor astfel de elemente fantastice, poveştile de pe alte meleaguri au mai tot timpul ceva străin, greu sau imposibil de înţeles pentru copii, de la detalii ce necesită o explicitare în josul paginii cu privire la, de pildă, structura şi programa din învăţământ sau banalele lanţuri de hypermarketuri cu tipurile de produse pe care le comercializează până la gusturile personajelor, la sărbătorile şi obiceiurile lor de zi cu zi.

Asta nu înseamnă că cele două cărţi în discuţie au singurul avantaj de a fi autohtone, deşi atârnă mult la cântar faptul că cele două cazuri se petrec în timpul vacanţelor de vară, respectiv de iarnă, că protagoniştii stau la bloc şi îşi caută indiciile prin cartier, prin piaţă, la restaurantul chinezesc în primul caz, sau, în cel de-al doilea, în parcul în care primarul a improvizat un orăşel al copiilor cum obişnuiam să îi spunem sau că cele două cazuri sunt cât se poate de plauzibile în zilele şi în lumea noastră. Autoarea reuşeşte să pătrundă întru totul în universul personajelor sale. Limbajul, descrierile, comportamentul celor patru copii (şi-un căţel) sunt cât se poate de naturale, de parcă un adult nici nu ar fi pus mâna pe vreun pix sau pe vreo tastă ca să le creioneze. Şi totuşi umorul, replicile sunt la fel de delicioase pentru cei mari pe cât sunt de serioase pentru cei mici. Ba chiar, de la un volum la altul am avut impresia că autoarea se perfecţionează, că nu mai lasă nici o frază nefinisată, că nu e nimic în plus sau în minus, că atenţia i s-a îndreptat la fel de mult pe modul de construcţie al poveştii pe cât s-a îndreptat asupra poveştii înseşi. Ce poveste?

De fapt sunt deja două, două cazuri: unul cu o dispariţie a unui porcucşor de Guineea pe care Marlău, Gesicaflecer, Bolumbo, Scupidu şi Şerloc încearcă să o rezolve întrecându-se cu o echipă concurentă numită Fafeflafi, caz care se ramifică şi se complică suficient de palpitant şi de inteligent cât să garanteze un început de serie care să capteze atenţia cititorilor (şi să câştige Trofeul Arthur) şi cel de-al doilea, care, deşi tematic, implicând dispariţia a câtorva mii de clopoţei de Crăciun care urmau să împodobească un întreg parc, poate fi citit în orice anotimp; mai mult decât un aer de sărbătoare pe care îl respiră cel de-al doilea volum, mie mi s-a părut că aici primează autenticitatea, familiaritatea şi grija extraordinară a autoarei la fiecare detaliu şi mai ales la modul în care construieşte personaje secundare nemaipomenit de caraghioase şi de pline de persoanlitate.

Deşi plasate într-o atmosferă cât se poate de reală, “cazurile” Anei Rotea mi-au adus aminte, cum pomeneam mai sus, de seria Aripi şi Co. Deşi aceasta îşi duce veacul în lumea zânelor, a pisicilor vorbitoare şi a căpcăunilor, ambele serii de aventuri detectivistice au parte de suspans, de umor, de imaginaţie şi inteligenţă, de naturaleţe şi mai ales de un curs cumva ascendent: pare-se că următoarea carte nu are cum să dezamăgească, autoarele au înţeles cum stau lucrurile în lumea copiilor, a detectivilor şi a adulţilor care le scriu poveştile, de acum nu trebuie decât să le lăsăm să îşi facă treaba şi să ne bucurăm de cărţile lor.

De ce 5 stele (pentru fiecare volum): Pentru că la un loc avem o serie de nota 10, bineînţeles.

Witcher #2 – Sabia destinului de Andrzej Sapkowski


Sabia destinului de Andrzej Sapkowski

Nota mea: 4 din 5 stele

M-am bucurat de faptul că în sfârșit seria Witcher apare și în limba română. Recunosc că mi-a fost frică  defaptul că seria nu o să se bucure de foarte mult succes și că editura Nemira va sista traducerile deoarece îmi era că publicul neaoș o să îi facă o primire nu prea prietenoasă, la fel cum a pățit și Terry Pratchett cu seria Lumea Disc, o serie fabuloasă care nu se prea bucură de mulți cititori români.

Din fericire, Geralt se pare că este mai atractiv pentru români, probabil și datorită jocului video The Witcher sau poate că pur și simplu este un fantasy mult mai ușor de plăcut. Indiferent care este motivul, seria continuă cu traducerea celui de-al doilea volum în care Geralt are o altă serie de aventuri spectaculoase.

De data aceasta nu mai avem parte de lupte sângeroase și epice precum cele din primul volum (mai puțin confruntarea cu dragonul din cea dintâi povestire), cititorul fiind invitat să-l cunoască mai bine pe Geralt, mai intim, mai personal.

Cronologic, în arhitectura temporală a lumii Witcher, volumul de față se recomandă a se citi după Ultima dorință, chiar dacă Sabia destinului a fost scrisă înaintea volumului ante pomenit. Prin urmare, unii cititori s-ar putea simți ușor ciudat, dat fiind faptul că se găsesc în fața unor serii de povestiri care încearcă, de fapt, să te familiarizeze cu un personaj pe care deja l-ai cunoscut și de care deja te-ai atașat. Ciudat s-ar putea să pară inclusiv detaliile legate de modul în care Geralt își trăiește momentele de cumpănă, mai ales că în volumul anterior ne-am familiarizat cu stilul de a lua decizii al vânătorului de monștri și credem că știm ce e în mintea și sufletul său.

Ei bine, poate că știm ce e în mintea lui Geralt, dar în nici un caz nu știm ce e în inima lui, iar volumul de față este în primul rând despre ce se petrece în inima unui vânător îndrăgostit până peste cap de o vrăjitoare. 

Mie mi-a plăcut volumul deoarece, dincolo de toate, Sapkowski îl cizelează, de fapt, pe Geralt încercând să ofere fațete cât mai șlefuite unui personaj care va trece prin tot felul de evenimente spectaculoase, sigur dificile din punct de vedere moral, iar cititorul trebuie să fie în stare să rezoneze cu personajul. Înțeleg decizia lui Sapkowski și chiar dacă există un risc ca unii cititori să se îndepărteze pentru moment de serie și de personaj, sunt sigur că seria îi va recâștiga la un moment dat, iar recitirea primelor două volume din serie vor fi obligatorii altfel după te familiarizezi cu restul volumelor.

De ce 4 stele: pentru că-mi place foarte mult personajul și lumea în care se învârte, suficient de mult încât să prefer să văd pe youtube jocurile care l-au adus la viață pe Geralt, deoarece sunt genul de om care nu o să poată juca niciodată un RPG indiferent cât de mult îi place povestea sau personajul din spatele său.

Articolul despre primul volum din serie:

Ultima dorință

Prezentarea editurii:

Cartea care a stat la baza celebrei serii de jocuri video THE WITCHER

A doua parte din seria WITCHER

 

 

Geralt este un vanator, un om ale carui puteri magice, obtinute prin antrenamente lungi si cu ajutorul unui elixir misterios, l-au transformat intr-un luptator genial si intr-un asasin fara mila. Dar nu este un ucigas ca oricare altul: tintele lui sunt monstrii intunecati care bantuie pamanturile si ii ataca pe cei inocenti. Asa ca el cutreiera tinutul in cautarea lor, pana cand isi da seama ca nu toti monstrii sunt la fel: unii sunt rai pana in maduva oaselor, grotesc de malefici, dar altii sunt doar victime ale pacatului, ale raului sau ale naivitatii.

 

„Seria WITCHER reprezinta o culme a genului fantasy din ultimele decenii. Imaginatia debordanta a autorului polonez cucereste orice cititor.“

The Guardian

 

„Lumea lui Sapkowski, prin intinderea ei, ne aduce aminte de Pamantul de Mijloc al lui Tolkien. Dar desi ea include personaje si trasaturi traditionale ale cartilor fantasy, Sapkowski reuseste sa revitalizeze genul prin scrisul sau alert si captivant.“

Fantasybookreview.com

Lupta mea – Cartea întâi: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgård


Lupta mea – Cartea întâi: Moartea unui tată de Karl Ove Knausgård

My rating:  4 of 5 stars 

Prezentarea editurii:

Oare putem reînvia copilăria?

Devenit părinte, Karl Ove Knausgard se regăsește în fața propriului eu, un puști sensibil, care crește în umbra unui frate sociabil, a unei mame adesea absente și a unui tată cu accese de mânie imprevizibile. Maturizarea lentă a sentimentelor, flirturile neliniștite, pasiunea pentru rock și dificultatea de a-l pronunța pe „r“ care îi îngreunează existența… creionează romanul unui adolescent hipersensibil.

O calătorie afectivă de o fidelitate absolută, cu accente de lumină pură, o poveste deopotrivă intimă și universală, care pune problema capacității literaturii de a descrie viața, nimic altceva decât viața, dar viața în toate aspectele ei.

„… extrem de sincer, Knausgard… vrea să ne intro – ducă în cotidianul vieții, care este uneori vizionar, alteori banal, alteori profund semnificativ, dar, prin forța lucrurilor, absolut obișnuit pentru că ni se întâm – plă pe tot parcursul vieții și tuturor…“        (The New Yorker)

„O reușită rară. Nici un scriitor din generația sa nu egalează combinația lui Karl Ove Knausgard de talent, stil, spirit de observație și originalitate…“        (Dagens Naeringsliv)

Despre Min Kamp-ul lui Knausgard am auzit mai întâi pe goodreads. Multe comentarii, multe recenzii, unele pro, altele contra, păreri destul de împărțite și categorice, însă, ce m-a făcut curios de autobiografia norvegianului au fost scurtele fragmente pe care le-am găsit prin articolele dedicate cărții. Deși îmi doream foarte mult să citesc Min Kamp-ul lui Knausgard, nu eram foarte entuziasmat de a citi cele 6 volume în engleză, iar când am auzit că editura Litera urmează să traducă seria, m-am bucurat enorm! Prin urmare, cum a ajuns pe rafturile librăriei, cum am și pus mâna pe Lupta mea!

Mi-a luat 10 zile să o citesc. Are 500 de pagini, iar unele fragmente sunt atât de dense încât îți solicită atenția aproape la fel de mult și de intens precum anumite pasaje din Proust sau Joyce. Este adevărat că, în același timp, poți să citești extrem de alert 100 de pagini pentru ca următoarele două zile să le dedici integral doar lecturii a nu mai mult de 30-50 de pagini. Este o lectură dificilă, greoaie, plictisitoare pe alocuri (asta dacă nu ești așa cum sunt eu, de exemplu, care mă bucur de pasaje descriptive imposibil de lungi), însă foarte satisfăcătoare.

Nu sunt foarte familiarizat cu romanele autobiografice. Nu prea citesc genul acesta de literatură întrucât am impresia că există riscul de a oferi unui autor șansa de a-mi juca niscai feste spectaculoase cu privire la personalitatea sa. Nici la Knausgard nu am scăpat de senzația că am dat ochii cu un mitoman care încearcă să mă amăgească cu felul său deosebit de a fi, că doar îi citesc cartea, nu? Dincolo de aceste probleme de ordin moral, ca să zic așa, Knausgard oferă o scriitură deosebit de interesantă și plăcută.

Volumul debutează cu un Knausgard care filosofează pe marginea morții. Considerațiile filosofice ale lui Knausgard sunt destul de interesante, deși sunt mai degrabă romantice și ușor melodramatice. Viziunea sa asupra morții este cea a unui hedonist convins, chiar dacă nu e pe față. Întrebările sale cu privire la tendința umanității de a ascunde cadavrele, de a le îngropa în pământ și de a le ascunde vederii, mi-a lăsat impresia că Knausgard este prizonierul propriei culturi, o cultură europeană care „dictează dictatorial” o gândire a unui scriitor care se vrea liber, dar ceva-l împiedică în a-și lua zborul. Knausgard parcă denunță un lanț la capătul căruia atârnă un pietroi ce-l ține mult prea aproape de pământ, nelăsând-ul să se bucure pe deplin de aripile pe care le simte crescându-i în spate. Knausgard nu se ceartă numai cu moartea, nu vorbește numai cu și despre ea, el interoghează, până la urmă, omul european (a se citi norvegian) și cultura în care acesta s-a format. Într-un fel, Kanusgard pare a fi un justițiar mascat care se adăpostește în spatele cuvintelor, acesta fiind singurul său act de curaj în ceea ce înseamnă revoluția la care se presupune că visează. Altminteri, de ce și-ar fi intitulat lucrarea autobiografică, Lupta mea?

După un start în care Thanatos pune stăpânire pe mintea și sufletul cititorului (încă nu avem de unde să știm dar începutul volumului are o foarte mare legătură cu sfârșitul acestuia), suntem aruncați direct în brațele lui Dionisos. Knausgard retrăiește momente din adolescență, momente în care consumul de alcool este pe primul loc, poveștile agresive și intense de dragoste, precum și relația cu tatăl său. Relația adolescentului Knausgard cu tatăl este definitorie pentru „devenirea” scriitorului. Deși, sincer să fiu, impresia generală cu care am rămas a fost aceea că autorul și-a dorit să facă din tatăl său mai degrabă un țap ispășitor. Felul rece, distant, răzbunător și răutăcios al tatălui în relația cu Knausgard este punctul de referință al cugetărilor lui Karl Ove din acest prim volum. Fantoma tatălui plutește deasupra gândurilor așternute pe hârtie, cam în același fel ca la Esterhazy în Harmonia Caelestis și mai ales în ediția revizuită când acesta află despre faptul că tatăl său a fost turnător, lăsând impresia că Knausgard încă nu a atins pragul maturizării depline, maturizare care să-i permită să privească fără mânie și cu o oarecare detașare în urmă.

Combinația tragică (antique greek style) între Thanatos și Dionisos care culminează cu moartea tatălui care se distruge alcoolic fiind trăind în mizerie alături de mama sa, m-a făcut să-l văd pe Knausgard drept un fin și abil manipulator de afecte. Modul greoi în care-și construiește anumite fragmente, abundența de detalii care mai de care mai lipsite (aparent) de relevanță în ceea ce înseamnă narațiunea finală, alături de dialogurile rapide, simple și monotone care ne sunt atât de familiare, fac ca volumul lui Knausgard să surprindă și să facă cititorul să se atașeze cumva forțat de ceea ce citește. Knausgard știe foarte bine care-s atuurile sale în relația cu un cititor și face apel la ele de câte ori poate. Nu cred că este un sensibil însă lacrimile pe care le varsă atât de des când se află în casa în care tatăl său și-a dat duhul, mă fac să-l văd ca pe un tânăr Werther suferind. Jegul și dezastrul din casa bunicii este decorul perfect în care Knausgard își poate face o intrare heruvimică, intrare menită să marcheze afectiv definitiv cititorul.

Knausgard are nevoie de atenție. Suferă după atenție cam la fel ca oricare altă ființă umană normală. Doar că el a reușit, spre deosebire de noi restul, să-și fructifice talentul de scriitor și viața, până la urmă banală și cât se poate de neinteresantă, astfel încât să se transforme în băiatul/fata care întotdeauna este sufletul petrecerii. Până la urmă, acest lucru nu este de condamnat întrucât Knausgard reușește să te facă să-l citești cu atenție și să vrei mai mult. Dacă plecăm de la premisa că Mein Kampf l-a inspirat pe Knausgard și că volumele pe care le-a scris propun o nouă viziune asupra lumii plecând de la experiențe personale, atunci Min Kamp-ul scriitorului norvegian este și un one-man-show și un experiment literar în care lumina reflectoarelor pendulează când către public, când către autor, scopul final fiind atât acela de a aplauda mefistofelicul artist cât și de a încerca o nouă perspectivă asupra vieții așa cum artistul o propune pentru că el este singurul deținător al adevărului.

De ce 4 stele: pentru că este o experiență intensă. Un roman autobiografic plin de încărcătură emoțională care mai mult ascunde decât arată adevărata față a scriitorului. O lectură despre banalul pe care-l trăim toți, banal pe care însă niciodată nu reușim sau nu ne permitem să-l analizăm în profunzime de frica a ceea ce am putea descoperi dacă am face-o.

Am descoperit o altă recenzie publicată acum ceva timp aici:

Psihicul lui Albă-ca-Zăpada şi Lupta mea de KO Knausgard

Sper să vă placă şi vouă recenzia aşa cum mi-a plăcut mie 🙂

Mai jos un interviu cu autorul:

Seria Sprawl (#2): Contele Zero de William Gibson


My rating:  3 of 5 stars 

Citit Neuromantul, am luat o pauză de hidratare și revigorare mentală, după care m-am apucat de al doilea roman din seria Sprawl a maestrului Gibson.

Prezentarea editurii:

Contele Zero, cel de-al doilea volum al seriei, ne introduce într-o noua dimensiune, aproape mistică, a reţelei virtuale, „impregnate” acum de o inteligentă artificială omniprezentă şi omnişcientă, care se adresează oamenilor prin intermediul spiritelor voodoo.
La rândul său, lumea reală devine teren de luptă pentru două companii multinaţionale care încearcă să obţină controlul deplin asupra unei tehnologii revoluţionare – un program informatic diseminat în implanturi cerebrale şi în colaje artistice misterioase.
Vor putea fi oare conciliate la final aceste două universuri de imaginea arhetipală a fecioarei salvatoare, umane şi în acelasi timp supraumane, deopotrivă un produs al naturii biologice şi al ingineriei cibernetice?

Mai pe larg: Contele Zero e povestea unei spargeri. Îl avem pe Turner, un bad-ass din ăla pe care doar Chuck Norris l-ar putea juca în filme dacă ar arăta și vorbi ca Arnold, pe Contele Zero care este un fel de Case din Neuromantul, și pe Marly, o gagicuță care se ocupă cu analiza, evaluarea și vânzarea operelor de artă din viitor. Toți trei sunt conectați, doar că nu o știu încă.

Lumea inventată de Gibson e spectaculoasă. Bogătani care se transformă în entități tehnologice și care-și asumă rolul de „îngeri”, adică intermediari, între dumnezeu și oamenii normali, AI-uri care fac jocurile corporațiilor și se folosesc de slăbiciunile oamenilor pentru a-i controla făcând apel la magie neagră (voodoo, de fapt, în carte), tot universul imaginat de Gibson este îngrozitor și fascinant deopotrivă, o lume la care visezi și de care-ți este frică în egală măsură.

Da, imaginația lui Gibson este extraordinară. Din păcate scriitura este marea piatră de moară care atârnă de gâtul cărții…

Infernal de greu se citește. Mi-am tot chinuit creierii și memoria ca să-mi aduc aminte când am citit ultima dată o proză atât de fracturată. Și Joyce te forța să te întorci și să recitești paragrafe întregi dar măcar la el știai că o să trebuiască să faci asta dacă vrei să înțelegi mesajul ascuns în compoziția frazelor. Gibson parcă uită să scrie propozițiile care formează acțiunile personajelor. Sare de la o întâmplare la alta, dialogurile sunt neterminate, personajele schimbă subiectul din senin, fără nici un anunț prealabil. Dialogurile m-au făcut să mă simt de parcă aș vorbi cu Elena care citește o carte în timp ce urmăresc o emisiune la televizor și Elena îmi pune întrebări când din cartea pe care o citește, când referitoare la ce se întâmplă la TV și niciodată nu așteaptă să termin de dat explicațiile că ea a și schimbat subiectul – nu-i prea ușor și nici tot timpul plăcut. Nu o dată am fost nevoit să reiau un capitol întreg pentru că nu am înțeles ce dumnezeu am citit și ce s-a întâmplat de fapt.

De ce 3 stele: pentru că lumea imagianată de Gibson merită descoperită, însă îți trebuie foarte multă răbdare pentru că altfel sunt sigur că nu vei trece nici măcar de prima sută de pagini a cărții.