Soloviov și Larionov de Evgheni Vodolazkin


Soloviov și Larionov de Evgheni Vodolazkin

My rating:  2 of 5 stars 

Prezentarea editurii:

Romanul Soloviov și Larionov semnat de Evgheni Vodolazkin, autorul bestsellerului Laur (tradus în 2014 în colecția „Raftul Denisei“), a fost finalist, în 2010, la premiile Bolșaia Kniga (Marea Carte) și Andrei Belîi, ca o recunoaștere a originalității cu care reconstituie un episod din trecutul Rusiei, îmbinat cu un prezent nu mai puțin pasionant.

Soloviov, tânăr cercetător în domeniul istoriei, studiază figura legendară a generalului Larionov, comandant în Armata Albă în timpul Războiului Civil din Rusia. Dar portretul pe care i-l face este unul pseudoistoric, contaminat de figuri proeminente din istoria Rusiei și chiar din familia lui Vodolazkin. Tema de cercetare prilejuiește incursiuni în timp și spațiu, în cele mai diferite medii, colorate pe alocuri cu o tentă detectivistică. Romanul abundă în considerații despre istorie, politică și morală, întruchipate într-o galerie de portrete memorabile, bazate pe jocul ironic al autorului cu sursele reale și cele inventate. O frumoasă și seducătoare poveste de dragoste întregește, cu umorul inconfundabil al scriitorului, gustat deja de cititorii români, această remarcabilă operă literară în care meditația asupra relativității lucrurilor – mai cu seamă a adevărului istoric – ocupă un loc central.

„A fost un război ciudat, un război al rușilor cu rușii, în care soldații luați prizonieri puteau lupta chiar de-a doua zi de partea dușmană. O făceau cu același devotament ca și înainte. Nu erau puțini cei care își făcuseră o obișnuință din a trece dintr-o tabără în alta. Pentru unii era unica posibilitate de a munci în condiții de război, pentru alții era un mod de viață, nu mai avea importanță pentru cine luptau. Într-o viață tihnită nu aveau parte de senzații tari. Îi îmbăta frăția de arme în fața morții. Trecerile în tabăra dușmană erau, de regulă, oprite de glonț. Sau de sabie. De fapt, nu prea aveai ce alege.“

Toți cei care mă urmăresc știu că am fost printre primii care am scris despre Laur și am făcut-o extrem de laudativ. Nu știu dacă sunt printre primii care au citit Soloviov și Larionov, nici dacă sunt printre primii care scriu despre volumul recent tradus, dar sunt cât se poate de sigur că nu prea am multe motive să mai fiu la fel de entuziast și măgulitor la adresa lui Vodolazkin.

În primul rând romanul de față nu mai este la fel de alert și cursiv. Vodolazkin și-a propus o narațiune care-l depășește. Nu-l prinde nicicum tentativa de a jongla cu timpul, chiar dacă trimiterea lui Soloviov pe urmele lui Larionov este interesantă și are potențial, Vodolazkin se pierde undeva între trecut și prezent, reusind să fie total absent, transformându-și personajele într-o ciorbă din care nu se mai distinge nici o aromă.

Soloviov este fantomatic, parcă trăiește prin Larionov pe urmele căruia calcă aproape cu sfințenie, însă pe care nu-l lasă niciodată să reînvie așa cum își dorește de fapt. Umbrele lui Soloviov și Larionov bântuie prin locurile pe care autorul le redă cu foarte mult talent, însă nici o clipă nu-i simți, nu trăiești alături de ei, nimic nu te apropie sau te sensibilizează pentru că totul este forțat.

Indiferent de cât de mult poate impresiona puternicul Larionov, cititorul este lăsat cumva cu buza umflată deoarece niciodată acesta nu este portretizat în totalitate, rămânând impresia că, până la urmă, acest Larionov nu este altceva decât o proiectare a istoricului Soloviov mai degrabă decât un demn personaj de studiu.

Din punct de vedere stilistic, Vodolazkin este cel pe care-l știm din Laur. Forța scriitorului se simte în unele pasaje care-ți taie respirația, însă sunt mult prea puține și rare ca să te facă să citești romanul cu plăcere. Da, romanul m-a chinuit efectiv. Dacă era prima carte pe care o citeam de Vodolazkin, nu cred că m-ar mai fi interesat un al doilea volum al său, chiar dacă pe alocuri scriitura impresionează, pentru simplul motiv că a arătat că nu reușește să stăpânească construcția narativă pe care și-o propune. Din fericire a scris Laur. Din fericire am și citit prima dată Laur.

Am scris pe goodreads imediat după ce am citit cartea:

„nu e la fel de spectaculos ca Laur dar e placut. O combinatie interesanta de Hrabal cu Esterhazy care mi-a adus aminte prin constructie si de Teza de doctorat a lui Dobrescu. Ma asteptam la ceva fenomenal, din pacate nu este, dar geniul care se va dezlantui in Laur se simte. Foarte faina ideea de constructie a romanului – culmea este ca tocmai asta-l face si dificil de citit, dar si placut, in acelasi timp. Sincer, insa nu vad foarte multi cititori suficient de hotarati sa-l duca la bun sfarsit”

Nu e deloc Esterhazy, spun asta judecând la rece, pentru că Esterhazy știe cum să se joace cu timpul, însă are pe alocuri umorul lui Hrabal. Da, m-a dus cu gândul la Teza de doctorat a lui Caius Dobrescu prin unele note de subsol, dar mai mult ca idee de fundal, nu ca și tematică. Concluzia este că Vodolazkin m-a dezamăgit cu acest roman pentru că incredibil de monoton, lin și liniștit, plictisitor, cu personaje fade și insuficient de bine construite, toată lumea din carte fiind înecată într-o atmosferă apăsătoare care cochetează cu realismul magic însă sfârșește a fi un construct tragic datorită unei execuții extrem de simpliste care te duce cu gândul la limitele unui scriitor ce vrea prea mult pentru cât poate de fapt – o păcăleală totuși, deoarece știm ce e in Laur.

E clar pentru mine că Vodolazkin încă nu și-a găsit drumul în Soloviov și Larionov și că este în căutarea poveștii și a unor personaje strălucitoare care să-l ajute în a-și evidenția scriitura și talentul. În același timp, date fiind anumite evenimente ușor absurde, ca să nu spun idioate din carte, tind să cred că unele fragmente din viața lui Arseni s-ar putea să fi fost pur și simplu nimerite din greșeală și nu datorită unui talent fenomenal sau unei inteligențe artistice geniale… Pur și simplu Vodolazkin nu se înțelege deloc cu simbolistica în această carte. Or exagerează prea mult, or nu finalizează ideea, or o expune cu o nonșalantă puerilitate și o lasă să atârne de ochiul cititorului să facă acesta ce vrea cu ea.

În fine, nu cred că sunt mulți cititori care să ducă la bun sfârșit această carte și sunt sigur că cei care citesc mai întâi Soloviov și Larionov nu vor fi curioși de Laur. Poate că era mai bine să nu se traducă acest volum…

De ce 2 stele: pentru că e greoaie, anevoioasă, plictisitoare, incompletă, nefinisată și cu personaje părăsite de suflet și caracter. Păcat. Inițial i-am dat 3 stele însă doar pentru că-mi este foarte drag Vodolazkin ca și autor de Laur. Din păcate cartea asta nu merită 3 stele.

Anunțuri

5 gânduri despre „Soloviov și Larionov de Evgheni Vodolazkin

    • Am cam amanat recenzia la cartea asta insa mi-am dat seama ca trebuie, totusi, s-o pun cat de repede pentru ca ar fi pacat pentru Laur, intr-un final 🙂
      Laur o sa-ti placa, n-are cum sa nu 🙂

  1. Pingback: Prin blogosfera literară (12 – 18 octombrie 2015) | Recenzii filme si carti

  2. Pingback: Retrospectiva 2015! | Colț Firesc de refugiu

  3. Eu le-am luat pe amandoua pentru a le citi. Am inceput cu asta si nu-mi pare rau. Ma voi obisnui cu stilul, cu feul scriiturii, cu autorul. Stiu ca dupa aia voi avea parte de ceva cu totul deosebit (Laur). De aceea savurez Soloviov si Larionov ca pe un aperitiv. Oricum, am s-o parcurg pana la sfarsit inainte de a incepe pe Laur. Promit! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s