Bookfest 2015 Grupul Editorial Art: Castelul de sticlă – Jeannette Walls

Castelul de sticlă de Jeannette Walls

Notă: 5 din 5 stele

„- Lucrurile se rezolvă în cele din urmă.

– Și dacă nu se rezolvă?

– Asta înseamnă că încă n-ai ajuns la urmă.”

Părinții lui Jeannette cred cu tărie în libertatea totală. Nu cred în constrângerile sociale. Sunt mereu pe drumuri și trăiesc de pe o zi pe alta. Sunt oameni educați care-și încurajează copiii să citească și să învețe cât mai bine la școlile unde apucă să se înscrie. Sunt săraci lipiți, mănâncă ce, când apucă, sunt rupți și murdari, însă aproape niciodată bolnavi. Sunt fericiți chiar dacă dorm sub cerul liber și au reușit să mănânce cât să nu le mai chiorăie mațele. Însă după ce se stabilesc într-un orășel minier uitat de dumnezeu și copiii cresc, familia Walls începe să se destrame, tinerii visează la o altfel de libertate și caută să evadeze din familie în stilul Rex Walls.

Jeannette Walls scrie cu o lejeritate de invidiat despre viața ei. Nu o dată am avut impresia că, de fapt, stau față în față cu ea și-mi povestește la o cafea.

Nu face exces, ba chiar nu folosește deloc metafore sau comparații pentru a vâna cu un lirism mercantil atenția cititorului. Jeannette Walls nu trebuie să facă apel la astfel de clișee și tentative jalnice de atragere a atenției pentru că viața ei este cu adevărat suprinzătoare, înduioșătoare, înspăimântătoare. Parcă ruptă din romanele scriitorilor americani de mijloc de secol XX, viața lui Walls pare să fie o fugă de tot ceea ce înseamnă evoluție socială. Orașele par cuști. Drumurile asfaltate ștreanguri. Comfortul, jar încins. Un loc de muncă, cătușe.

Tatăl bețiv, Rex Wall, își iubește copiii, însă într-un mod pe care nu am reușit să-l înțeleg. La fel, nu am reușit să înțeleg nici comoditatea de care a dat dovada mama lui Jeannette. Nu am înțeles părinții autoarei, deși mi-aș fi dorit. Poate că nu e nimic de înțeles, totuși. Poate că doar astfel de oameni ar trebui acceptați și iubiți așa cum sunt. Imposibil de înțeles, dar posibil de iubit.

Castelul de sticlă este o casă pe care tatăl lui Jeannette i-a promis-o din fragedă pruncie. Fragilă și transparentă, construcția utopică a lui Rex Walls simbolizează relația pe care o are cu membrii familiei pe măsură ce se afundă din ce în ce mai mult în alcoolism. Deși strălucitor și fascinant, Castelul este casant. Deși impunător și magic, tatăl se crapă sub greutatea alcoolului care-l trântește adeseori la pământ și-l face să-și îndepărteze familia încet și sigur.

Jeannette Walls povestește frumos. Duios. Povestește cu o voce obiectivă, însă sensibil implicată în momentul în care încearcă să explice cititorului acest modus vivendi nebun al familiei sale. Nu caută vinovați, nu aruncă anateme. Pare doar că vrea să înțeleagă de ce s-a născut într-o astfel de familie. Însă nu poate și sfârșește iubindu-i. Altă opțiune nu are.

Poate că scrierea acestor memorii a avut rolul unei exorcizări a unui demon care a prins-o pe când mergea la vânătoare de demoni cu tatăl ei. Poate că acest jurnal public asumat a ajutat-o pe Jeannette să-și înțeleagă trecutul. Mama. Tatăl. Cert este că a oferit o lectură care te prinde și înduioșează, care te face să te întorci în copilărie și să retrăiești momente pe care le credeai uitate, să-ți aduci aminte de părinți și să încerci să-i înțelegi sau măcar să te întrebi dacă i-ai iubit vreodată cu adevărat, să te cutremuri, să-ți plângi în pumni, să râzi alături de Jeannette pentru că, peste noapte și câteva sute de pagini, te-ai trezit că-ți este o foarte bună prietenă. Pe viață.

De ce 5 stele: pentru că Jeannette Walls scrie cu sensibilitate istoria familiei ei, o familie care și-a dorit atât de mult să rămână împreună încât s-a destrămat. O poveste care doare și vindecă, care taie și suturează, care-ți zguduie sufletul și ți-l linișteste în egală măsură. O lectură fără de care, zic eu, viața mi-ar fi fost mult mai săracă.