Bookfest 2015 Grupul Editorial Art: Atelierul Diavolului – Jáchym Topol


Atelierul Diavolului de Jáchym Topol

Notă: 5 din 5 stele Dacă s-au mai editat încă 3 sau 4 cărți precum Atelierul Diavolului la acest Bookfest, atunci târgul a fost cu adevărat un succes!  

Un condamnat proaspăt eliberat se întoarce în Terezin, orașul său de baștină, și-l ajută pe un vechi amic, care s-a născut pe priciurile lagărului în care a fost transformată vechea cetate, să aducă localitatea în atenția lumii pentru a nu se uita ce a fost. Lebo este o personalitate puternică și magnetică, ambiția sa fiind să reconstruiască Terezin-ul pe care l-au făcut naziștii. Pasional și dedicat, acesta reușește să atragă grupuri din ce în ce mai numeroase de tineri, ziarele internaționale încep să-l pomenească, banii curg gârlă de la donatori sau organizații. Însă guvernul pune și ele ochii pe mișcarea lui Lebo și decide că s-a mers prea departe trimițând buldozerele peste tabăra tinerilor. Lebo dispare, naratorul se trezește răpit și cărat într-un sat din Belarus, Chatyn, sat în care câțiva revoluționari vor să deschidă un muzeu în amintirea localnicilor uciși de naziști în vremea celui de-al doilea război mondial. Singura problemă este că eroul principal nu consideră deloc potrivită abordarea morbidă pe care „curatorii” o au în vedere.  

Topol este, pentru mine cel puțin, o surpriză colosală! Nu știu cum și cine i-a învățat pe cehi să scrie în halul ăsta de te fac să te simți de parcă ai sta pe calea ferată legat de mâini și de picioare cu ochii cât ceaunele de gulaș, crăcănați la vederea unui mărfar care se aruncă urlând către tine ca să te ia în brațe! De unde au ei sensibilitatea/cruzimea/forța asta și de ce nouă ne lipsește?  

Ce face Topol? Judecă cu ajutorul unui inteligent sarcasm și cu un aspru umor mercantilismul de care contemporaneitatea dă dovadă. Sub stindardul „Nimic nu trebuie uitat!” omul contemporan se pare că a reușit să dezvolte un nou tip de turism: turismul terorii sau al morții. La Auschwitz, fostul lagăr de exterminare este transformat într-un superb muzeu care are parte de toate elementele necesare ca să-ți facă părul măciucă și să te îngrozească, fără a uita să ofere turiștilor șansa de a se caza la hoteluri cât se poate de confortabile. Lângă Munchen un alt muzeu: Dachau. La Budapesta este un muzeu al terorii: un stabiliment închinat crimelor comuniștilor în care, am o bănuială, stângiști extremiști se duc pentru a se închina în tăcere zeului Stalin și apostolilor săi. Biletele sunt destul de scumpe, la oricare muzeu te-ai duce, iar toți banii se duc undeva, la cineva, la oricine altcineva decât la rudele celor care se regăsesc cu numele pe tablele comemorative. Cine face bani din această industrie a morții? Cine a inventat-o? De ce nu este gratuită intrarea la astfel de muzee? De ce nu se aplică sistemul donațiilor dacă tot ce se dorește este ca memoria publicului să nu facă uitată perioada în care oameni au murit cu milioanele datorită unor demenți care s-au crezut/au devenit adevărați Cavaleri ai Apocalipsei?  

Topol nu dă cu toporul, ci taie cu delicatețe direct în carne vie. Transformând Terezin-ul într-un fel de Woodstock cehesc, ceea ce nu ar fi absolut deloc de neînțeles având în vedere că în spațiul respectiv totuși se dorește o celebrare a supraviețuitorilor care trăiesc pentru a nu-și face uitați părinții uciși, Topol nu ezită să aducă în scenă și mercantilismul atât de necesar pentru o mișcare/organizație non-profit/monument comemorativ prin intermediul unor tricouri pe care tinerii promovează moartea și morții care au dansat un ultim umil și macabru dans în vechea cetate. De ce a deranjat ce se întâmpla la Terezin autoritățile? Pentru că tinerii făceau prea mulți bani? Pentru că erau prea zgomotoși? Pentru că nu se făceau auziți? Pentru că erau boemi? Sau pentru că dorința și cheful lor de viață se află în totală și directă contradicție cu ceea ce un memorial al terorii și morții ar trebui să însemne?  

Aș putea filosofa foarte mult pe marginea cărții lui Topol, însă asta ar însemna să fac autorul și volumul să cadă într-un plan secund doar pentru că mă apucă pe mine gărgăunii existențialiști bâzâitori. Să nu mă înțelegeți greșit, mi-aș dori foarte mult să perorez și să discut interpretarea mea la Atelierul Diavolului, dar nu singur. Prin urmare îmi doresc foarte mult o prezentare menită să vă facă să citiți romanul, după care să-l discutăm aici, pe facebook, oriunde vreți voi.  

Scriitura îmi aduce aminte de Hrabal și de scriitorii sud-americani, de umorul temperat, subtil și fin direcționat al lui Will Self și de proza lui Sorokin.  

Atelierul Diavolului este o metastază narativă.  

Personajele lui Topol nu sunt victime, pentru că nu se mai regăsesc în condițiile care le-au făcut să se simtă așa. Au depășit condiția de victimă tocmai pentru că sunt supraviețuitori și pentru că sunt bântuiți de adevăratele victime care le sunt neamurile ce au căzut sub tăvălugul războiului. Hăituiți de fantomele trecutului, simțindu-se vinovați că nu reușesc să înțeleagă prezentul fără a se raporta constant la trecut, personajele sunt într-o continuă viermuială, într-un continuu urlet mut adresat unui univers și prezent care este ocupat să mumifice cât se poate de artificial o suferință pe care aceștia o simt cât se poate de vie și reală.  

O capodoperă cu iz de istorie și de mucava mucegăită.  

„E timpul să schimbăm situaţia asta, zice Artur. Ştii unde au căzut cei mai mulţi în război? Aici. Şi unde au fost cele mai multe victime ale comunismului? Aici. Şi unde tot dispar oameni? He, he păi tot aici. E un ţinut unic, fără pereche, pe bune. Lumea globalizată e tot divizată, la naiba! Thailanda pentru sex, Italia pentru tablouri şi pentru mare, Olanda pentru saboţi şi pentru brânză, ei, Belarus va fi horror trip, nu? Nu fiţi aşa trişti, pizda mă-sii! ţipă Artur.“

„Eu sunt un bielorus mândru. Nu vreau să ronţăi scovergile alea de chipsuri ori să mă uit la televizor, nici să demonstrez şi să arunc cu pietre. Mă interesează memoria naţională, dacă ne pierdem trecutul, nu vom mai avea nici viitor. Nu vom mai avea, pricepi?

Da, Alex dragă, aşa zic şi eu că ar fi cel mai bine, să nu mai ai nici un viitor. Asta cred, dar îmi ţin gura.

Nu vom mai fi oameni, pricepi? Ne vom scormoni împreună cu morţii, parcă am fi nişte demoni. Nu ştiu dacă mintea ta pricepe toate astea. Înţelegi, coaie, ce zic?“

„În această încăpere sunt şase, şase capete bătrâne puse pe şase gâturi ridate, deschid gura printr-un mecanism special, vorbesc despre crime şi despre torturi, evenimentele se repetă, mereu aceleaşi, soldaţii intră în sat şi ucid, dau foc caselor şi oamenilor, se repetă şi se va repeta, soldaţii intră mereu într-un sat deoarece Alex are sârmele alea şi deoarece curentul electric alimentează evenimentele dinlăuntrul acelor oameni împăiaţi.

Hei, dacă la Terezin a contribuit şi Madonna, de ce n-ar face un videoclip aici şi Marilyn Manson, ce zici?“

De ce 5 stele: pentru că Topol are o voce narativă atât de puternică încât te trezești că-ți scrâșnești dinții, că-ți frângi mâinile, că ai cearcăne la ochi, burta umflată de foame, că transpirații reci te trec pe șira spinării, că trăiești într-o lume care face tot posibilul să-și ascundă adevăratele motive pentru care anumite lucruri se întâmplă. Romanul lui Topol e o perdea de obuze lansate către și în liniștea și tăcerea vinovată pe care o avem față de trecut.

Anunțuri

Un gând despre „Bookfest 2015 Grupul Editorial Art: Atelierul Diavolului – Jáchym Topol

  1. Pingback: Retrospectiva 2015! | Colț Firesc de refugiu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s