Bookfest 2015 – Polirom: Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine


Profeții din Fiordul Veșniciei de Kim Leine

Notă: 5 din 5 stele

Prezentarea editorului:

Traducere din limba daneza de Carmen Vioreanu
 
O saga a celor mai primitive impulsuri si dorinte ale omului
 
Tinarul preot danez Morten Falck paraseste Copenhaga in anul 1787 si pleaca in vestul Groenlandei, incercind sa-si dedice viata crestinarii localnicilor nebotezati.
In Sukkertoppen, o asezare batuta de vinturile aspre ale iernii groenlandeze, mocneste rascoala: locuitorii din satele invecinate s-au aliat, incercind sa se opuna regimului de colonizare danez si sa traiasca dupa propriile obiceiuri. Pe masura ce intelege viata localnicilor si incearca sa-i ajute – printre ei se numara si sotia chinuita de singuratate a unui negustor, cu care tinarul preot pacatuieste –, Morten se confrunta cu propria sa latura intunecata: cade in patima betiei, profita de femeile localnice, fura din proviziile bisericii. Treptat, trecind peste degradarea ce i-a cuprins trupul si sufletul, incercind sa-si inteleaga adevarata menire, isi da seama ca trebuie sa aleaga: sa slujeasca fidel Coroana daneza sau sa se lase purtat de dorinta arzatoare a bastinasilor pentru independenta?
 
„Profetii din Fiordul Vesniciei e o saga in care istoria se impleteste cu metafizica si o poveste despre singuratatea de neindurat a fiintei, in infrigurata cautare a umanitatii sale.” (Les Echos)
 
„Talentul lui Kim Leine are darul sa impresioneze. Cind cititorul isi depaseste uimirea, cind se apropie mai mult de poveste, de scenele de fundal, cind fiecare fragment al cartii isi dezvaluie detaliile ascunse, atunci el descopera alcatuirea poetica, nascuta din ecou, din polifonie, dintr-o intelegere jucausa a temporalitatii, a geografiei. Asa reuseste Leine sa-si construiasca romanul de la prima pina la ultima pagina, fara sa cedeze tentatiei de a-l incarca cu povesti, personaje sau cine stie ce teorie. Rezultatul este o adevarata simfonie: politica, istorie, sexualitate, totul intra intr-un melanj fara cusur.” (Steve Himmer)
 
Ai  în față un volum care „cântărește” 470 de pagini. E prea puțin…
 
Leine este un scriitor-prădător. Te vânează din jungla cărților care stau înghesuite pe rafturile librăriilor, pândindu-te cu ochi de fiară așteptând clipa în care te vei opri în dreptul lui. Dacă-l iei în mână și-l deschizi, nu ai cum să nu pleci cu el acasă. Ulterior ai să rămâi vrăjit, hipnotizat de frigul nordic, de oamenii nordului, de scriitura nordică apăsătoare, bogată și mușcătoare.
 
Profeții din Fiordul Veșniciei este un bildungsroman. Îl descoperim pe Morten Falck în momentul în care împinge de pe o stâncă către moarte o femeie care se roagă, după care-l întâlnim în Copenhaga tânăr student la teologie. Morten își astâmpără poftele trupești apelând la prostituate și obține bani făcând rost de cadavre pentru doctori și disecându-le. Morten se consideră un raționalist, deși dorește să se facă preot (aceste lucruri mergeau destul de bine împreună în secolul XVIII), și citește din Rousseau care-l bântuie cu o frază: Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri. O seduce pe Abelone, fiica tipografului Schultz, cel care îi acordă o cameră cu chirie și care-i raționalizează banii pentru studii, se logodesc, după care Morten o abandonează și pleacă în Sukkertoppen, Groenlanda, pentru a-i creștina pe localnici. Frigul și sălbăticia băștinașilor vor testa voința, credința, sănătatea și spiritul tânărului învățător care va descoperi că lanțurile nu părăsesc niciodată încheieturile omului.
 
Povestea este foarte interesant și inteligent construită. Mai întâi aflăm de o crimă, după care-l urmărim pe Morten prin Copenhaga, mai apoi mergem cu el la bordul vaporului Der Früling și sfârșim alături de un Morten bătrân, obosit care se întoarce înapoi de unde a plecat. Narațiunea nu se ocupă numai de personajul lui Morten. Povestea este fracturată și se ocupă de diferite personaje din colonia Sukkertoppen pentru a oferi cititorului o imagine cât mai clară atât asupra personalității lui Morten cât și asupra vieții din mica așezare groenlandeză. Evoluția evenimentelor din Sukkertoppen este împărțită pe capitole care încep cu câte o poruncă din decalog, bineînțeles, absolut deloc întâmplător. Romanul te împresoară pe măsură ce pătrunzi în poveste și parcă simți cum nebunia și instinctele primare ale personajelor pun stăpânire pe tine și fiori reci de frig și frică îți biciuiesc pielea. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării de Leine. Absolut orice descriere și dialog, gând sau acțiune a vreunui personaj are efect direct asupra comunității și vine ca să întregească imaginea despre colonie. Fiecare pagină dată creează în fața ochilor cititorului un adevărat arbore genealogic care se răsfiră din ce în ce mai complicat până când va sfârși într-un punct culminant care închide întreaga poveste abrupt dar revelator.
 
Scriitura este de o calitate extraordinară! Nu am cum să citesc romanul în original dar tind să cred că poate să fie mult, mult mai bun decât traducerea, deși Carmen Vioreanu pare că a făcut o treabă extraordinară cu romanul acesta. Nu știu cum a reușit, dar parcă s-a transpus în pielea scriitorului, parcă a simțit sau chiar retrăit cu intensitate actul de creație a romanului astfel încât a oferit, cel puțin așa mi s-a părut, o experiență de primă mână fericitului cititor român.
 
Cartea lui Leine mi-a adus aminte de Războiul sfârșitului lumii. Personajele, narațiunea, scriitura profundă, absolut totul mi-a adus aminte de senzațiile pe care le-am trăit când am citit romanul scriitorului peruan. Lein are o forță de exprimare pe care greu o găsești. Descrierile sunt mai mult decât tablouri vivante, sunt adevărate trăiri adunate în cuvinte care se revarsă peste sufletul cititorului. Steve Himmer spunea că Lein reușește să creeze o simfonie. Eu cred că Lein reușește mult mai mult de atât: reușește să creeze și muzica, și corpul de balet, și coregrafia și orchestra perfecte care să intepreteze totul astfel încât să rămâi fascinat și cu ochii în lacrimi. Leine nu este un scriitor care să se tupileze în ascunzișuri pentru a face mai plăcute sau mai ușor de digerat acțiunile și felul de a fi al personajelor sale. Ba dimpotrivă. Leine redă frust, fără nicio reținere și cu maximum de amănunte, cât să nu cadă în ridicol, actele sexuale și de violență la care persoanjele sale se dedau. Nu este nimic plăcut în aceste evenimente, nimic ușor de citit sau acceptat, dar tocmai aceste scurte interludii violente fac și mai fascinant romanul și scriitura lui Leine. Lirismul descrierilor peisajelor nordice se împletesc spectaculos cu agresivitatea și carnalitatea. Un efect final de o fenomenală stranietate cum rar întâlnești.
 
Inițial am dat 4 stele pe goodreads întrucât mi s-a părut că personajul Morten Falck nu este bine construit. Ulterior, după ce am revăzut notele luate, mi-am dat seama că este o impresie greșită pentru că Falck reprezintă exact lucrul pe care-l consideram eu drept nefiind la locul său: un individ scindat între credință și rațiune, între puritate sufletească și carnalitate, între legile statului și cele ale firii. Falck visează la libertate, deși știe foarte bine că nu va avea vreodată parte de ea. Morten Falck pare o persoană nefinisată, neterminată pentru așa și este, așa se simte. Morten Falck este o fractură deschisă prin care carnea supurează și sufletul se scurge cangrenos. Un personaj care-și găsește fără nicio reținere locul pe panoplia dedicată personajelor importante din mare literatură universală, îndrăznesc fără emoții să o spun.
 
Care este miza romanului lui Leine? Omul s-a născut liber și pretutindeni e în lanțuri.
 
Implicațiile politice, filosofice și religioase ale romanului sunt multe și diverse. Cititorul este liber să aleagă ce-i șoptește saga nordică a preotului Morten Falck, însă fără a uita de remarca lui Rousseau…
 
De ce 5 stele: pentru că este o capodoperă!

Bookfest 2015: Legea copiilor – Ian McEwan


Legea copiilor de Ian McEwan

Notă: 3 din 5 stele

Prezentarea editurii:

– Un roman al lumii contemporane despre iubire, religie si justitie

Fiona Maye este judecatoare la High Court of Justice, sectia pentru cazurile de familie. Este faimoasa pentru inteligenta ei extraordinara, precizie si sensibilitate. Dar succesul profesional ii e umbrit de tristetile care o coplesesc tot mai des si de problemele domestice. Regretul de a nu avea copii o sfisie, iar casnicia ei veche de treizeci de ani e in criza. Aceste detalii compun imprejurarile in care este chemata sa judece un caz urgent: Adam, un adolescent angelic in virsta de saptesprezece ani, refuza tratamentul care i-ar putea salva viata, dar care contravine credintelor lui religioase. Parintii evlaviosi par a fi portavocea dorintelor baiatului. Timpul se scurge. Oare tribunalul laic ar trebui sa ignore devotiunea sincera a baiatului? Ca sa ia o decizie, Fiona il viziteaza pe Adam la spital – o intilnire care reaprinde in ea sentimente pe care le credea de mult uitate. Hotarirea ei va avea consecinte profunde asupra vietilor amindurora.

„Una dintre cele mai intense si mai emotionante experiente de lectura din viata mea. Un roman remarcabil, armonios, perfect conceput, minunat scris.“ (Alberto Manguel)

„Un roman fascinant cu un deznodamint sfisietor, o superba opera de fictiune.“ (The Times)

„Inca o data, Ian McEwan isi dovedeste abilitatea de a distinge, cu profunzime si sagacitate, adevaruri universale in situatiile extraordinare.“ (Booklist)

„Un roman clasic al lui McEwan, o lectura antrenanta de la prima pina la ultima pagina.“ (The Guardian) –

McEwan are categoric o rețetă pe care a început să o aplice constant de ceva timp încoace. Îmi lasă impresia că nu mai are ce să-și demonstreze, că a atins nivelul la care locul său este bine definit în istoria literaturii mondiale și nu mai trebuie să facă nimic în plus. Nu pot să spun că nu-l înțeleg dar ca cititor, pretențiile mele nu se schimbă, iar așteptările vor rămâne la fel de mari.

Cu toate acestea mă bucur în continuare de scriitura lui McEwan. Are un loc special în inima mea de la Durabila iubire. Recunosc că de fiecare dată când iau o altă carte de McEwan caut exact senzația și fiorii pe care i-am trăit când am citit cartea amintită. Însă reușesc să mă stăpânesc și să-mi explic, cu multă bunăvoință, că scriitorul trebuie să evolueze și că este suficient de bun încât să livreze cu fiecare nou roman noi fiori. Poate nu la fel de intenși, dar noi. Ceea ce nu e puțin lucru.

Romanul este scris în stilul lui McEwan. Suspans cât trebuie plasat în puncte cheie, personaje cu probleme de adaptare, alienate şi însingurate, monologuri intelectuale și referințe culturale așa cum cere piața de profil, descrieri detaliate ale elementelor implicate în narațiune (în cazul de față inițiativele legislative și istoricul cazurilor din justiție în care au fost implicați copii). McEwan știe cum să scrie un roman, e clar, și o face bine. 

Cartea te prinde foarte ușor. Te ține lipit de ea și, deși nu te face să o citești cu sufletul la gură, îți oferă o satisfacție și distracție intelectuală de o certă calitate. Romanl m-a dus cu gândul la cinismul specific al lui Woody Allen. Este ceva în felul de a fi al personajului Fionei care are iz de cinism așa cum au personajele cineastului american.  

Aș putea să dau frâu liber frustărilor de genul „McEwan poate mai mult pentru că în cutare și cutar carte a fost mult mai bun” însă nu am să o fac pentru că McEwan e exact atât de bun cât și-a propus să fie în romanul pe care tocmai ce l-a scris. Cred că scriitorii ajunși la o anumită etate și experiență își ajustează ștacheta astfel încât să livreze ce-i mai bun în condițiile maxime de securitate. Și nu-i pot contrazice.

Am scris o grămadă și nu am zis mai nimic despre carte. Până la urmă i-am dat trei stele și asta presupune că o consider demnă de a fi citită și de alți cititori.

Judecătoarea Fiona are probleme în căsnicie. Soțul o înșeală. Caută evadare în muncă în timp ce încearcă să-și dea seama unde și de ce s-a petrecut ruptura făcând apel la mintea ei extrem de organizată și rațională. Cazul lui Adam, un copil membru al sectei Martorii lui Iehova care are urgent nevoie de o transfuzie de sânge suferind de leucemie, îi acaparează întreaga atenție și o face să se detașeze oarecum de problemele personale. Decide să-l cunoască pe Adam și să discute personal cu acesta. Decizia finală luată din poziția de judecător cu privire la cazul lui Adam va avea implicații neprevăzute și directe asupra vieții personale a Fionei.

Romanul chiar e fain, se citește ușor, oferă o provocare intelectuală și conține informații incitante. Da, merită lecturat deși nu rupe gura târgului.

De ce 3 stele: pentru că este un roman ușurel, incitant, plăcut la citit, cu o răsturnare de situație în final care te duce cu gândul la filmele lui Woody Allen.  

Bookfest 2015: Uriașul îngropat – Kazuo Ishiguro


Uriașul îngropat de Kazuo Ishiguro

Notă: 1 din 5 stele

Prezentarea editurii:

– Roman aflat pe lista de bestselleruri a Salonului International de Carte Bookfest, editia 2015 Kazuo Ishiguro este autorul romanului Ramasitele zilei, transpus cinematografic, in anul 1993, de regizorul James Ivory, intr-un film de exceptie, avindu-i ca protagonisti pe Anthony Hopkins si Emma Thompson.Traducere din limba engleza de Vali Florescu
 
Prin Uriasul ingropat, Kazuo Ishiguro alege sa se aplece asupra unei ere de legenda, spunind o poveste ce pare desprinsa din ispravile Cavalerilor Mesei Rotunde. La citiva ani dupa moartea regelui Arthur, cel care i-a condus pe britoni la izbinda in fata saxonilor invadatori, capcaunii, dragonii si zinele inca aprind imaginatia oamenilor, intr-o Anglie aflata in ruina. Dar cel putin au incetat razboaiele crunte care macinasera tara ani de-a rindul, intretinute de ura inversunata dintre cele doua popoare. Peste toate pare sa se fi pogorit ceata unei uitari stranii, iar trecutul tuturor si al fiecaruia in parte se mai poate alcatui doar din zvonuri, presupuneri si crimpeie de amintiri. Pe acest fundal, doi batrini britoni, Axl si Beatrice, pe care ii leaga o indelungata si trainica iubire, hotarasc sa plece in cautarea fiului lor de mult uitat. Pe drum ii intilnesc pe iscusitul cavaler saxon Wistan, pe protejatul lui orfan si pe batrinul Sir Gawain, cavaler al lui Arthur, cautind fiecare sa-si indeplineasca misiunea misterioasa, dar si sa dezlege itele propriului trecut neguros. Calatoria lor prin acel tinut al supranaturalului si al uitarii este transpusa intr-o elegie emotionanta despre memorie, infringeri, loialitate si razbunare.
 
„Kazuo Ishiguro a creat o lume alternativa, asemenea celei din romanele lui Cormac McCarthy, in care, in ciuda decorului neasteptat si a realitatilor emotionale intilnite, ajungi sa crezi fara cea mai mica ezitare.” (Financial Times)
 
Uriasul ingropat este un studiu profund al memoriei si al sentimentului de vina, al felului in care ne amintim traumele trecutului.” (The Guardian)
 
„Un roman straniu, foarte riscant, cel mai ambitios dintre titlurile publicate de Kazuo Ishiguro in intreaga lui cariera.” (The New York Times) – 
Inițial i-am dat trei stele pe goodreads deși vroiam să-i dau două. Când m-am apucat să scriu recenzia și m-am uitat peste carte și notițe din nou, mi-am dat seama că romanul m-a chinuit nu pentru că era prea bun, ci doar pentru că este incredibil de slab. 
O carte care mi-a oferit un chin demn de caznele pe care le-au îndurat oamenii schingiuiți în Evul Mediu. Da, i-a reușit cu brio lui Ishiguro să mă transporte în lumea din romanul său.
Nu sunt multe lucruri de povestit și spus despre proiectul fantasy al lui Ishiguro. Nu e fantasy. Nu e roman istoric. E o oarecare poveste de dragoste care are parte din plin de lamentări filosofice, sentimentale și lirice care dacă nu ar fi serioase ar putea să fie considerate parodii, fără nicio problemă.
Proiect ambițios? Care proiect? Eu nu am reușit să-mi dau seama ce și-a propus Ishiguro. E un haos total. O ciorbă cu de toate în care nimic nu e clar. Credințe fantastice, personaje istorice reale sau nu, un ev mediu britanic total neverosimil, personaje şterse care îngrozesc prin cât de insipide sunt.
Scriitura nu este nici ea mai spectaculoasă. Greoaie, obositoare, firul narațiunii se rupe și întrerupe fără motiv, descrierile sunt seci dar împopoțonate fără noimă, frazele lungi sunt urmate de fraze scurte care dau senzația că sunt scrise doar ca să ajute cartea să-și sporească numărul de pagini. Am citit-o greu nu pentru că este o carte pretențioasă ci pentru că este o carte scrisă prost. 
Ishiguro este, după mine, rezultatul nefericit al încrucișării dintre Paulo Coelho și oricare scriitoare de romane  de duzină siropoase de amor pentru gospodine nefericite. Cel puțin Ishiguro care a scris Uriașul îngropat
De ce 1 stea: pentru că nu este o lectură, ci o caznă scoasă din cele mai întunecoase temnițe care au existat vreodată în Evul Mediu.
Alte recenzii:

Bookfest 2015: Despre ce vorbim când vorbim despre iubire – Raymond Carver


Despre ce vorbim când vorbim despre iubire de Raymond Carver

Notă: 5 din 5 stele

Povestea lui Raymond Carver Despre ce vorbim când vorbim despre iubire l-a inspirat pe Alejandro G. Iñárritu în crearea filmului Birdman: Or (The Unexpected Virtue of Ignorance). Filmul a luat 4 Oscar-uri, le-a meritat cu prisosință, motiv pentru care imediat s-a reeditat si volumul de povestiri în care apare și proza scurtă care nășit pelicula.

Carver este monstruos. Povestiri minimaliste, scrise dintr-o suflare, surprind simplitatea și banalul vieții. Alături de alte nume importante precum Cormac McCarthy, Pedro Juan Gutierrez sau Carson McCullers, realismul murdar (dirty realism) din proza lui Carver adaugă câteva bucăți de sticlă colorată scânteietoare în vitraliul prozei moderne, vitraliu dedicat existenței și experiențelor de viață umană banale, simple, de colț de stradă, ale unei societăți care, la sfârșit de secol XX, parcă se luptă să-și adapteze sentimentele la evoluția tehnologică și să învețe să înțeleagă și să accepte alienarea pe care noua ordine mondială a adus-o cu sine.

Personajele lui Carver sunt însingurate, pierdute undeva între instinctele primare care le dau sens vieții și o societate care pare că-și asumă un rol de păpușar ce setează un decor proprice unor drame după care urmărește pasiv ceea ce se petrece.

Un cuplu are o ceartă aprigă și decide să se despartă. Însă fiecare vrea copilul. Și decid să-l împartă aplicând principiile mecanicii.

Un cardiolog încearcă să dea definiția iubirii pentru că este în măsură să o facă. Doar se ocupă de organul principal care se face vinovat de iubire în conștiința populară. Nevasta sa se extaziază în fața amintirilor în care un fost iubit o bătea și o înjura. Definiția iubirii este greu de dat de către cei care se cred îndreptățiți din varii motive.

Doi tineri soți pleacă la o plimbare după ce au făcut un grătar în familie și au băut câteva beri. Dau peste două bicicliste pe care le urmăresc. Ceea ce urmează demonstrează, sau nu, că viața de familie nu este cea prielnică bărbaților cărora viața nu le oferă altceva decât evenimente previzibile.

Un cuplu vrea să-și mobileze apartamentul. Găsesc o curte cu mobilă scoasă la vânzare. Beau și dansează cu bătrânul vânzător. Tânăra simte viitorul cu fruntea odihnită pe umărul bătrânului, dar nu poate să spună ce simte.

Un grup de bărbați merg la pescuit. Descoperă cadavrul unei tinere înecate. Stau două zile. La plecare decid să anunțe autoritățile. Nevestele sunt pe cale să-i părăsească, însă criminalul este găsit și soțiile se îi acceptă înapoi. Natura schimbătoare a femeilor față în față cu dorința bărbaților de a-și petrece timp departe de ele, retrăind momentele în care specia umană trimitea sexul masculin la vânătoare în grup. Evoluție înseamnă și acceptarea deciziilor justiției și aplicare acestora în viața de cuplu.

Toate povestirile lui Carver sunt simple. Minimaliste. Nu se folosesc cuvinte în plus. Nu există lamentări. Doar scurte mișcări abile de bisturiu care tranșează categoric situația. Personajele sale sunt victime ale propriului modus vivendi și ale decorului care le îndeamnă la a fi tragice. Consumul excesiv de alcool face parte din filosofia lor de viață. Realitatea este undeva la mijloc, suficient de neclară cât să justifice orice reacție imediată și impulsivă. Personajele lui Carver trăiesc clipa hedonist, vulgar, primitiv, fără justificări morale.

Nu sunt în măsură să mă exprim despre proza lui Carver. Mă depășește. Din punct de vedere stilistic Carver este un preparator de absint. M-am lăsat vrăjit de zâna verde pe care Carver mi-a adus-o în brațe cu povestirile sale. Probabil că povestirile sale s-ar putea consuma într-un stabiliment precum cele în care opiomanii își făceau veacul cu câțiva zeci de ani în urmă.

Alchimist al cotidianului, al banalului, chimist nebun care stoarce mundanul și-l desface în elemente separate pentru a-l servi mai apoi pentru a năuci și transporta cititorul în universul înfiorător de apropiat, dar atât de greu de observat și acceptat? Nu știu. Cert este că Raymond Carver place și vrăjește absolut orice cititor.

De ce 5 stele: pentru că sfârșitul abrupt al povestirilor sale te lasă cu ochii pironiți în tavan. Începi să cauți răspunsurile la ceea ce tocmai ai citit. După care mai citești încă o dată povestirea. După care regăsești punctul din tavan asupra căruia ai stăruit cu privirea. Mai apoi te întrebi dacă nu cumva o parte din personajul pe care tocmai ce l-ai descoperit nu este cumva și în tine.

Alte recenzii:

Valeriu Gherghel

Wilkins Micawber