Serie de autor: Neil Gaiman – MirrorMask și Mr. Punch

MirrorMask de Neil Gaiman și Dave McKean

My rating: 4 of 5 stars 

Înainte de film:

Mi-a plăcut cartea, dar am rămas cu impresia că nu am reușit, cumva, să prind ceea ce Gaiman a încercat să transmită.

Lupta Helenei cu cealaltă EA, cu imaginea din oglindă care-i fură viața „obișnuită” m-a pierdut în momentul în care lumea fantastică pe care Helena o descoperă propune o multitudine de evenimente și personaje cărora nu le-am înțeles scopul și rostul. Un fel de Alice în Țara Minunilor în care toate personajele au ceva de adăugat, dar nimic concret de spus.

Povestea este trunchiată, parcă ruptă între deznodământul final și momentul care a declanșat intriga. Un exercițiu de imaginație al lui Gaiman la o beție trasă alături de McKean? Este mult prea scheletică construcția ca să te poți agăța de ceva concret, de o miză a poveștii, de un șpil.

Lansarea Helenei cu ocazia intrării mamei sale în comă într-o lume la care a visat atât de tare și pe care construit-o tapetându-și pereții cu desene coborâte din imaginație, propune un fuleu, o explozie de teme care să te facă să te gândești la ce ar vrea respectivul autor să transmită. În schimb, rămâi cu gustul amar al unui lucru făcut pe fugă, neterminat, cu McKean care are altceva mai bun de făcut decât să completeze cu desene pe ici-colo imaginile scoase din filmul pe care s-a construit cartea.

Trebuie să văd filmul ca să-mi dau seama ce și dacă am ratat ceva.

Click pe poza pentru sursa

După film:

Filmul este făcut înainte de carte, iar în volum se regăsesc foarte multe imagini din peliculă. McKean aplică din nou tehnica colajului pentru a ilustra povestea însă, de data asta, reușește să fie foarte enervant. Povestea este slăbuță, nu-i deloc strălucitoare în stilul Gaiman și asta m-a îndepărtat destul de mult de carte. Gaiman are un rol cel puțin ingrat de această dată pentru că nu-și găsește rostul și rolul în lumea imaginată de McKean. Ceva-l blochează pe Gaiman suficient de mult cât toată povestea să ajungă haotică și să te îndepărteze de personaje și narațiune.

Filmul este interesant, dar nu o capodoperă. Povestea interesantă reușește să devină neinteresantă și clișeistică. Degeaba sunt personaje interesante dacă narațiunea este slăbuță și lipsită de forță.

Cred că este cea mai slabă colaborare, până acum cel puțin, dintre cei doi.

 

The tragical comedy or comical tragedy of Mr. Punch de Neil Gaiman și Dave McKean

My rating: 4 of 5 stars 

 

Când eram mai tânăr așa, până-n paișpe ani, am descoperit o carte care se numea: TRAGICA COMEDIE SAU COMICA TRAGEDIE A LUI PUNCH SI JUDY.

Mă băga în toți sperieții piesa de teatru, pentru că era o piesă de teatru, habar nu aveam că e de fapt un scenariu pentru o piesă de teatru de păpuși, iar Punch era înfiorător. Nu știam că era o piesă pentru teatru de păpuși jucată în fața copiilor din vechi timpuri și că era foarte îndrăgită. Pe mine mă oripila. Și sunt sigur că Punch a avut ceva de-a face cu copilăria mea…

În cartea lui Gaiman și McKean Punch ajunge să fie și mai grotesc. Atmosfera întunecată și apăsătoare din volum este atât de intensă încât mai-mai că simți ceața care se lasă peste plajele unde Punch și Judy se altoiau o dată.

Click pe poza pentru sursa

Un copil care-și petrece vacanța de vară la bunicul său face cunoștință cu un păpușar care pune-n scenă piesa lui Punch. Pe măsură ce evoluează piesa încep să apară și evenimente bine ascune în care se poate observa cum violența și vina i-au marcat pe membrii familiei sale.

Gaiman împletește realitatea în care trăiește puștiul cu realitatea piesei care se joacă pe scena teatrului de păpuși, precum și cu realul momentelor care i-au marcat familia. De aici mi-a venit termenul de alterealitate pe care am început să-l utilizez în ceea ce privește anumite scrieri ale lui Gaiman. Prins în realitatea imediată a vieții pe care o trăiește, puștiul este forțat să se perceapă în sânul familiei datorită unui vodevil care-i descoperă secretele trecutului ce-l bântuie suficient de apăsat cât să-l caute fără să-și dea seama. Catharsis? Așa pare. Însă, în același timp, senzația că realitatea se poate modifica, altera, topi, înfunda într-un moment apărut din trecut sau dintr-o anumită scenă dintr-o piesă de teatru este extrem de puternică.

Click pe poza pentru sursa

Realitatea ca o pânză de păianjen. Musca ești tu, pânza lipicioasă este opera de artă sau visul care declanșează venirea păianjenului ce te va înfofoli în mătasea lipicioasă și te va lăsa pradă unui prezent în care nu mai ai cum să-ți aparții.

Cred că utilizarea de metafore nu este cea mai fericită alegere pentru a-mi exprima „teoria“…

Pentru mine visele sunt un exemplu de realitate alterată. Alterată de amintiri uitate, interpretări ignorate, lucruri observate cu coada ochiului, momente marcante, dar nebăgate în seamă. Acele vise pe care le-nțelegi dar care te lovesc cu absurdul lor și care poartă mesaje pe care, uneori, preferi să le ignori ca să nu o iei razna. Alterealitatea este acea perspectivă care scapă rațiunii, perspectivă apărută datorită unei memorii transferate de familie și activate de anumite momente criptice, nu neapărat artistice. Mai multe poate altădată…

Desenele lui McKean sunt formidabile. Reușește să facă totul să pară chinuitor, înfiorător, apăsător. Romanul nu ar fi fost atât de sumbru dacă nu ar fi fost și McKean implicat și atât de dedicat. Din punctul meu de vedere este unul dintre cele mai înspăimântătoare romane citite vreodată și, totodată, cel mai intens moment cathartic pe care l-am trăit în ultimul timp.

Click pe poza pentru sursa